Predică la Duminica posterioară Teofaniei Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

după Botezul Domnului, cel pentru noi și pentru mântuirea noastră, au urmat ispitirea Lui de către diavolul, postirea Lui cea de 40 de zile și flămânzirea Lui de după postire [Mt. 4, 1-2; Lc. 4, 2, BYZ], cele pentru noi și pentru mântuirea noastră. Botezul Său a fost urmat de asceza Sa, pentru că și Botezul nostru e urmat de toată lupta noastră cea pentru sfințenie. Căci noi, în Botez, primim puterea Lui cea dumnezeiască, adică slava Lui, puterea de a putea lupta cu demonii, dar și cu noi înșine. De a lupta cu neputințele noastre, cu obiceiurile noastre cele rele, cu conformismul nostru, cu iubirea noastre de sine și cu toată insinuarea diavolească cea venită la poarta inimii noastre.

Botezul, asceza, apoi propovăduirea Lui cea pentru noi! Și când a început să propovăduiască, Domnul a unit vestirea Împărăției Sale cu începutul mântuirii noastre personale. Pentru că El ne-a vorbit despre pocăință – și, implicit, despre iertarea lui Dumnezeu față de noi –, ca despre ușa prin care intrăm în Împărăția Lui. Pentru că Domnul ne-a spus și ne spune continuu: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat  Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

Orice om conștient de sine, de viața pe care a avut-o și o are, e un om al pocăinței. Pentru că păcatele tale te fac să ai conștiința de om păcătos înaintea lui Dumnezeu. Și orice om păcătos se roagă pentru iertarea lui. Cerem în continuu iertarea lui Dumnezeu, iar venirea Lui la noi, prin care ne iartă pe noi de păcatele noastre, e venirea Lui împreună cu toată Împărăția Sa la noi.

Pentru că mesajul Său cel dintâi pentru noi, într-o înțelegere explicită, e acesta: „Pocăiți-vă, pentru ca să trăiți în adâncul vostru venirea Mea în voi! Căci Eu vin în voi cu toată Împărăția Mea!”. De aceea, când Domnul ne-a atenționat: „Căci [Ἰδοὺ], iată [γάρ], Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]!” [Lc. 17, 21, BYZ], El ne-a reîntors la adevărata cale a mântuirii: la coborârea noastră cu mintea în inimă pentru a ne închina Domnului întru slava Lui.

Mulți merg în pelerinaj la Locurile Sfinte, așteptând ca sfințenia acelor locuri să îi ajute, să îi odihnească, să îi mântuie. Și îi ajută într-o anume măsură! Însă adevăratul pelerinaj, adevărata mergere spre Dumnezeu, nu este exterioară, ci interioară. Pentru că noi trebuie să coborâm mereu în noi înșine prin pocăință și prin totala renunțare la gânduri și imagini și griji, pentru a ne ruga în tăcerea deplină a inimii noastre. Pentru că acolo, în rugăciunea plină de slava lui Dumnezeu, ni Se revelează El, Dumnezeul mântuirii noastre!

Iar pocăința e începutul cunoașterii lui Dumnezeu, pe când vederea Lui întru slava Sa e împlinirea acestei cunoașteri. Pentru că noi plecăm în asceza mântuirii noastre de la recunoașterea de sine, de la recunoașterea păcătoșeniei noastre, cerând mila și iertarea Lui, pe când El ne ridică din păcatele noastre, ne curățește de ele, ne luminează prin slava Lui și ne umple mereu de sfințenie. Noi vrem doar iertarea Lui la început, pe când El, Dumnezeul nostru, ne duce pe calea cea veșnică a sfințeniei Lui. Căci începutul pocăinței nu are drept scop un bine relativ, o calmare de sine, un câștig terestru, ci o schimbare radicală a ontologiei noastre, adică o creștere continuă în sfințenie.

Așa se face, că cine vine la Biserică doar pentru un examen, doar pentru o căsătorie, doar pentru o boală, nu prea înțelege ce rost are nevoința de toată viața. Dar adevăratul convertit la viața cu Dumnezeu, adevăratul om care se pocăiește, înțelege că viața creștină nu e pentru binele de acum, oricât de mare ni s-ar părea nouă acest bine, ci pentru binele veșnic al comuniunii veșnice cu Dumnezeu.

Asceza e pentru veșnicie și nu pentru siluetă! Pentru că asceza omoară patimile cele omorâtoare de suflet pentru ca să sădească în locul lor virtuțile cele dumnezeiești, care trebuie să crească și să rodească în noi multă sfințenie. Asceza e dalta care ne transformă în operă de artă dumnezeiască. Dar dalta nu ia niciodată locul focului dumnezeiesc din noi, a slavei Sale, pentru că suntem dăltuiți de asceză tocmai pentru ca să fim focuri vii ale lui Dumnezeu. Ne curățim și stăm în curăție nu pentru curăție, ci pentru ca să ținem slava lui Dumnezeu în noi, care stă în toată curăția și sfințenia.

Căci asceza dăltuiește minuțios adâncul nostru, însă el e umplut de slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Și noi ne pregătim toată viața pentru a fi și a rămâne locașuri vii, duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. Toată asceza noastră e pentru păstrarea focului lui Dumnezeu în noi. Pentru că atunci când Dumnezeu ni Se revelează și ne învață cele ale Lui, acelea nu mai sunt rodul ascezei noastre, ci al bunătății celei negrăite a lui Dumnezeu.

Și când oamenii lui Dumnezeu se umplu de luminări sfinte, de vederi dumnezeiești, de harisme mari și preasfinte, atunci ei au conștiința că toate acestea sunt darurile cele prea mari ale lui Dumnezeu față de ei. Tocmai de aceea, ei nu se simt în stare de lucruri mari, pentru că știu că toate lucrurile mari din ei și pe care Dumnezeu le lucrează prin ei sunt darurile Lui. Iar noi, cei care ne bucurăm de marile lor daruri și minuni, slăvim prin ei pe Dumnezeul Cel adevărat, Care face toate acestea spre mântuirea lor și a noastră.

Primim harul Lui la Botez și puterea dumnezeiască de a ne nevoi duhovnicește toată viața. Asceza noastră e posibilă, tocmai pentru că Dumnezeu ne întărește continuu. Și El ne întărește mereu în viața sfântă, pentru că dorește ca noi să ne împlinim în mod deplin în relația cu El. De aceea, veșnicia trăită cu Dumnezeu e continuarea și permanentizarea veșnică a sfințeniei începută aici.

Noi nu dorim să murim! Moartea nu are de-a face cu realitatea noastră personală! Pentru că moartea e consecința păcatului și nu o realitate zidită de Dumnezeu. Tocmai de aceea, „vrăjmașul cel din urmă [Ἔσχατος ἐχθρὸς][al nostru], [care va fi] nimicit [καταργεῖται], [va fi] moartea [ὁ θάνατος]” [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii, vor fi veșnic vii. Numai că Sfinții vor fi veșnic vii pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când cei păcătoși vor fi veșnic vii pentru chinurile cele veșnice și pentru singurătatea cea veșnică a Iadului.

Coborâm prin pocăință și asceză în adâncul vieții noastre duhovnicești, pentru că intrăm în Împărăția lui Dumnezeu încă de aici. Și câți suntem duhovnicești, suntem trăitori încă de acum în Împărăția lui Dumnezeu. Iar în Împărăția lui Dumnezeu sunt toți Sfinții, cei din toate secolele și din toate locurile. Tocmai de aceea, câți îi iubim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi iubim pe cei lângă care vrem să fim pentru veșnicie. Însă, când îi iubești pe Sfinți, atunci faci lucruri concrete pentru ei, așa după cum facem pentru familia, pentru prietenii și cunoscuții noștri.

Dar când Sfinții lui Dumnezeu n-au Slujbe, n-au Icoane, n-au Biserici îngrijite, n-au bine întreținute locurile unde ei au trăit, ce evlavie avem noi față de Dumnezeu și de Sfinții Lui?! Ce înseamnă, cu adevărat, a ajuta Biserica lui Dumnezeu, când noi dăm câțiva lei pe an pentru Biserică?

Vilele și blocurile sunt ditamai, iar Bisericile sunt mici, reci și afumate de lumânări. Pentru că facem mai nimic pentru Biserica lui Dumnezeu, dar facem totul pentru confortul nostru. Asta e marea problemă a Creștinătății de azi: e indolentă! Nu îi pasă de lucrurile cu adevărat importante, ci de lucruri colaterale. Însă oamenii se nasc duhovnicește în Biserică și au nevoie de hrană duhovnicească! Ei au nevoie de exemplul viu de viață creștină și de teologia Bisericii și de slujirea evlavioasă a Bisericii.

Dacă nu mai văd cum se închină oamenii, dacă nu mai văd cum citesc, cum cântă, cum slujesc lui Dumnezeu, tinerii nu au ce să învețe. Ei privesc spre noi și se umplu de răceala și de indiferența noastră. Sufletul lor tânăr, plin de aspirații, îngheață pe zi ce trece, pentru că nu văd entuziasm dumnezeiesc la noi.

Și de aceea, mulți vor veni din altă parte și ne vor da lecții de duhovnicie, pentru că își vor lua în serios viața creștină. Căci Dumnezeu îl umple de daruri pe cel care e plin de dor pentru El și de râvnă pentru adevărul Său.

Și noi trebuie să învățăm continuu, să citim continuu, să ne schimbăm continuu. Pentru că viața creștină e un continuu azi și nu o repetiție fără sens. Viața creștină e plină de înțelegeri și de bucurii noi, de schimbări dumnezeiești abisale în ființa noastră. Ea nu are de-a face cu anchilozarea! Când devenim oamenii rutinei, de fapt suntem oamenii păcatului, pentru că am pactizat cu el.

Nu ne mai zbatem pentru mântuirea altora, pentru că nu ne mai zbatem nici pentru noi. Și ne uităm doar la ziua salariului, la ce să ne mai facem prin casă, la unde ne vom petrece concediul…și nu la binele Bisericii. Căci binele Bisericii e ascetic, e numai slujire și muncă, multă muncă și oboseală, pentru că pocăința și slujirea sunt o sleire profundă a ființei noastre.

Viața creștină e un martiriu. E oboseală peste oboseală și chin peste chin, nu pentru ca să convingi pe cineva, ci pentru ca să fii pe linia de plutire a vieții duhovnicești. Pentru că răsplata noastră e de la Domnul și ea e slava Lui ce rămâne în noi și e cu noi. Și e acum, dar și pentru veșnicie în noi. Pentru că ea e pecetea și haina de nuntă și slava noastră cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, predica nu e o corvoadă, ci e vestea mântuirii! E grija mea părintească față de dumnevoastră. E iubirea mea pentru dumneavoastră. Și ar trebui să iubiți predicile Bisericii cu atât nesaț, încât să le învățați pe de rost. Să le știți, să le rostiți cu voce tare, să le trăiți tot timpul, pentru că de ele ține mântuirea dumneavoastră.

Predica Bisericii e adevărul Bisericii. Și adevărul e cel care trebuie întrupat! Pentru că minciuna este cădere din adevăr. Este schilodire a ființei noastre. Dar cine iubește tot adevărul Bisericii, fără să nege ceva din el, acela e o câmpie plină de dogmele cele veșnice ale lui Dumnezeu.

E mult de lucru în Biserica lui Dumnezeu! Sunt multe guri de hrănit și multe minți de luminat. Nu îi cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu! Ei n-au Slujbe și Sfinte Icoane. Scriptura trebuie tradusă cu adevărat și la fel și Sfinții Părinți. Avem nevoie de cărțile de cult ale Bisericii, cele traduse cu adevărat după originalele grecești. Avem nevoie să ne trezim! Avem nevoie să fim noi înșine!

Pentru că nu trebuie să copiem pe cineva, ci trebuie să ne nevoim după puterea noastră. Și dacă facem după cât putem noi, atunci ne vom împlini cu adevărat. Amin!


[1] Începută la 11. 34, în zi de vineri, pe 8 ianuarie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 16 km/ h.

Sinaxa Sfinților din 9 ianuarie 2021

Pe 9 ianuarie 2021, în praznicul Teofaniei Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfântul Mucenic Polievctos [Πολύευκτος] Făcătorul de minuni, Ostașul, cel care a fost convertit de Domnul în vis și care a fost martirizat prin tăierea capului cu sabia, pentru că a sfârâmat și a călcat în picioare idolii, fiind primul Mucenic din orașul Melitini [Μελιτηνὴ] din Armenia și cel care a mijlocit pentru nașterea Sfântului Eftimios cel Mare, care e pomenit pe 20 ianuarie († 259),

Sfântul Cuvios Evstratios [Εὐστράτιος], Făcătorul de minuni, cel născut în Tarsos [Ταρσὸς], care a plecat în taină de acasă, la vârsta de 20 de ani, și s-a făcut Monah în Mănăstirea lui Avgaros [Αὐγάρος], în Olimpos, în Asia Mică, ajungând Igumenul ei, plin de nevoință duhovnicească, în timpul iconoclasmului a trăit în pustie, adormind în pace († 821, la vârsta de 95 de ani),

Sfinții Cuvioși Vasilios și Grigorios [Βασίλειος καὶ Γρηγόριος], Făcătorii de minuni, unchii Sfântului Cuvios Evstratios (sec. al 9-lea),

Sfântul Petros, Episcopul Sevastiei Armeniei, fratele Sfântului Vasilios cel Mare, cel care s-a născut în 349 în Chesaria Cappadociei și care a fost hirotonit Preot de Sfântul Vasilios, de fratele său, fiind unul dintre Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic († c. 395),

Sfânta Mucenică Antonina [Ἀντωνίνα], cea din Nicomidia, martirizată prin aruncarea ei în mare,

Sfântul Mucenic Lavrentios [Λαυρέντιος], cel martirizat în arenă de către păgâni,

Sfânta Mucenică Partena [Παρθένα], cea din Edessa Macedoniei [ἀπὸ τὴν Ἔδεσσα τῆς Μακεδονίας] († 1375),

Sfântul Sfințit Mucenic Filipp [Фили́пп] al II-lea, Făcătorul de minuni, Mitropolitul Moscovei și al Întregii Rusii, cel de neam nobil, a părăsit Moscova în 5 iunie 1537 și s-a făcut păstor în satul Hizna [Хизна], în Mănăstirea Solovki [Соловки], ca Frate de Mănăstire, a tăiat lemne de foc, a săpat pământul și a lucrat la moară, după care, atunci când s-a făcut Monah, a lucrat la forja Mănăstirii, mânuind un ciocan greu, apoi la brutărie, după care s-a odihnit în pustie, în 1546 ajunge Igumenul Mănăstirii, Ivan cel Groaznic îl cheamă să fie Mitropolit, ajunge la un acord cu Țarul, în 25 iulie 1566 e hirotonit Episcop la Moscova, pentru că i se opune lui Ivan cel Graoznic, Sfântul Filipp e acuzat mincinos de multe lucruri, inclusiv de „vrăjitorie”, e condamnat la închisoare pe viață, pe 8 noiembrie 1568, în timp ce slujea Dumnezeiasca Liturghie, a fost condamnat în mod public, i-au rupt sfintele veșminte de pe el, l-au îmbrăcat în zdrențe, l-au târât afară din Biserică și l-au dus pe o sanie la Mănăstirea Teofania, l-au ținut în beciuri în lanțuri, și-a cunoscut sfârșitul cu 3 zile înainte și s-a pregătit duhovnicește, împărtășindu-se cu Domnul, fiind martirizat de Maliuta Skuratov [Малюта Скуратов], omul de încredere al Țarului († 23 decembrie 1569, din 1660 pomenirea sa fiind mutată de pe 23 decembrie pe 9 ianuarie),

Sfântul Cuvios Iona [Иона] cel Bătrân, cel născut în Rusia și care s-a nevoit la Mănăstirea Sfânta Treime din Kiev, adormind în pace († 1902),

Sfântul Profet Sameas [Σαμέας], cel pomenit și pe 8 ianuarie,

Sfânta Mucenică Fecioară Paschasia, cea care e cinstită din vechime la Dijon, în Franța († c. 178),

Sfântul Sfințit Mucenic Epictetus, împreună cu Sfinții Mucenici Jucundus, Secundus, Vitalis, Felix și cu alți 7 Sfinți Mucenici, care au fost martirizați împreună în Africa de Nord, în timpul Împăratului Decius († c. 250),

Sfânta Mucenică Fecioară Marciana din Mauritania, cea martirizată în Mauritania, în Africa de Nord, pentru acuzația că a spart o statuie a unei zeițe, fiind aruncată la fiarele sălbatice și omorâtă de un taur († c. 303),

Sfântul Marcellinus Făcătorul de minuni, Episcopul de Ancona, în Italia, cel care și-a apărat în mod minunat orașul său de un incendiu († 566),

Sfântul Cuvios Waningus, cel născut lângă Rouen, în Franța, zidind Mănăstirea de la Fécamp, în Normandia de Sus, în Franța, și fiind Starețul ei († c. 686),

Sfântul Cuvios Maurontius, cel care a întemeiat Mănăstirea Saint-Florent-le-Vieil, în Loire, în Franța († c. 700),

Sfântul Adrianus, cel născut în Africa și care a ajuns Igumenul Mănăstirii Nerinta [Νερίντα], în Neapoli, în Italia, după care a fost Starețul de la Mănăstirea Sfinții Petrus și Paulus din Canterbury și a întemeiat mai multe școli în Anglia, unde a trăit 39 de ani, adormind în pace († 710),

Sfântul Brithwald, al 9-lea Arhiepiscop de Canterbury, în Anglia, care era un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al disciplinei bisericești și monahale, a fost hirotonit Episcop în Franța, de către Arhiepiscopul Lyonului, fiind Episcop 37 de ani, și a fost îngropat în Mănăstirea Sfinții Petrus și Paulus din Canterbury († 731),

Sfântul Cuvios Foilan, cel născut în Irlanda, care a însoțit-o pe Sfânta Kentigerna, mama sa, și pe Sfântul Comgan, rudenia sa, în Scoția, trăind ca Monah (sec. al 8-lea),

Sfântul Cuvios Petr Miroșnicenko [Петр Мирошниченко] Făcătorul de minuni, Schimonahul, cel care a întemeiat Mănăstirea Sfânta Treime din Kiev († 1902),

Sfântul Mucenic Pavel Nikolskii [Павел Никольский] Preotul († 1943),

Sfântul Sihastru Judoc, cel care a trăit sihăstrește la Ponthieu, în Franța, pomenit azi la mutarea Sfintelor sale Moaște (903).

Sinaxa Sfinților din 8 ianuarie 2021

Pe 8 ianuarie 2021, în praznicul Teofaniei Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfânta Cuvioasă Domnichi [Δομνίκη], cea din Cartagina Spaniei [ἀπὸ τὴν Καρθαγένη τῆς Ἱσπανίας] și care a adormit în pace († c. 474),

Sfântul Cuvios Gheorghios Hozevitis [Γεώργιος ὁ Χοζεβίτης]/ Hozevitul, Starețul din Palestina (sec. al 7-lea),

Sfântul Profet Sameas [Σαμέας],

Sfinții Mucenici Iulianos, Chelsios, Anastasios și Antonios Preotul [Ἰουλιανός, Κέλσιος, Ἀναστάσιος καὶ Ἀντώνιος], dimpreună cu Sfânta Mucenică Vasilissa [Βασίλισσα], soția Sfântului Mucenic Iulianos, cu Sfânta Mucenică Marcionilla, mama Sfântului Mucenic Chelsios, cu Sfinții 7 Mucenici, împreună frați și cu Sfinții 20 de Mucenici, care erau Gardieni ai închisorii, cei martirizați în Antinoöpolis, în Egipt († 283-305),

Sfântul Mucenic Carterios [Καρτέριος], Preotul și Didascalul [Διδάσκαλος]/ Învățătorul creștinilor, cel martirizat în timpul lui Diocletianus și care era din Chesaria Cappadociei, cel care a fost martirizat prin tăierea capului, motivul fiind acela că s-a rugat Domnului în fața unei statui a idolului egiptean Serapis [Σέραπις] și aceea s-a spart în bucăți († 304),

Sfinții Mucenici Teofilos Diaconul și Elladios [Θεόφιλος καὶ Ἑλλάδιος], cei născuți în Libia, care au fost martirizați prin aruncarea lor în foc (sec. al 4-lea),

Sfântul Atticos [Ἀττικὸς], Patriarhul Constantinopolului, cel născut în Sevastia Armeniei, a fost educat de niște Monahi macedoneni, a fost un adversar al Sfântului Ioannis Hrisostomos, dar după adormirea sa a devenit un susținător al său, a luptat împotriva pelagianismului și a mesalianismului, scrierile sale teologice au fost citate la Sinoadele Ecumenice de la Efes și Calcedon, a scris un tratat despre feciorie în care a combătut în mod anticipat erezia lui Nestorios, († 425),

Sfântul Chiros [Κύρος], Patriarhul Contantinopolului, care a fost Patriarh între 705-711 († 8 ianuarie 712),

Sfântul Cuvios Agaton [Ἀγάθων], cel care s-a nevoit în pustiul Egiptului și care a adormit în pace, fiind introdus în Patericul egiptean (sec. al 5-lea),

Sfântul Cuvios Severinus, Apostolul de Noricum Ripensis (care cuprinde cea mai mare parte a Austriei și o parte din Slovenia de azi), care s-a nevoit în Mănăstirea de la Göttweig, din Austria, a întemeiat Mănăstiri la Passau și Favianae, azile și centre pentru refugiați, avea darul profeției, a fost apărătorul copilăriei și Părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Antonius de Lérins, Sihastrul (c. 468 – c. 520, cel pomenit pe 28 decembrie), cel care a adormit în chilia sa în timp ce cânta Ps. 150, Viața sa fiind scrisă de Cuviosul Eugippius, ucenicul său, iar Sfintele sale Moaște sunt la Napoli, în Italia († 8 ianuarie 482),

Sfântul Cuvios Teodoros, ctitorul și Igumenul Mănăstirii Hora [τῆς Μονῆς τῆς Χώρας] din Constantinopol, cel născut în 477 la Constantinopol și care a zidit Mănăstirea Hora după ce s-a închinat la Sfântul Mormânt al Domnului de la Ierusalim, dimpreună cu două Paraclise: unul închinat Sfântului Antimos al Nicomidiei, iar celălalt Sfinților 40 de Mucenici din Sevasta Armeniei, Mănăstire Hora care a fost transformată în mod discreționar de către autoritățile turce în moschee în 21 august 2020, deși este în patrimoniul mondial UNESCO († c. 595),

Sfântul Mucenic Abu [أبو], cel care s-a născut și a trăit ca musulman la Bagdad, în capitala Irakului de azi, ajunge la 17-18 ani la Tbilisi, în actuala capitală a Georgiei, se face parfumier, ocupându-se de producerea parfumurilor și a unguentelor fine, după mai multe dispute cu Preoți și Episcopi creștini el ajunge să se convertească în taină la dreapta credință, se botează în Khazaria, în Abhazia se nevoiește și de pregătește pentru a-și mărturisi credința, propovăduiește dreapta credință pe străzile din Tbilisi timp de 3 ani de zile, e arestat de oficialii arabi și martirizat († 6 ianuarie 786),

Sfântul Grigorios [Γρηγόριος] cel Înțelept, Episcopul de Misia [Ἐπίσκοπος Μοισίας]/ Moesia, cel care a adormit în pace († 1012),

Sfântul Cuvios Mucenic Grigorii [Григо́рий], Făcătorul de minuni, cel din Rusia, care s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul Teodosios a Marii Lavre [ἀσκήτεψε στὴ Μονὴ τοῦ Ἁγίου Θεοδοσίου τῆς Μεγάλης Λαύρας] din Kiev († 1093),

Sfântul Cuvios Macarios Macris [Μακάριος Μακρής], cel născut la Tessalonic pe la 1383, care era de neam iudeu, Starețul de la Mănăstirile Vatopediu din Atos și Panctocratoros [Παντοκράτορος] din Constantinopol, adormind în pace († 1430),

Sfântul Mucenic Isidor Preotul, împreună cu Sfinții 72 de Mucenici, cei martirizați la Iuriev, astăzi Tartu, în Estonia, prin înecarea lor într-o gaură făcută în gheața râului Emajõgi, de Teofania Domnului, după ce se sfințise apa, fiind martirizați de către romano-catolici de origină germană pentru că nu au acceptat uniația († 1472),

Sfântul Cuvios Grigorii [Григо́рий] Zăvorâtul, care s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul Teodosios a Marii Lavre din Kiev (sec. al 14-lea),

Sfântul Cuvios Paisii [Паисий], cel din Rusia, Igumenul Mănăstirii Sfântul Acoperământ [Ἁγίας Σκέπης] de lângă Uglich [Углич] și care a adormit în pace († 1609),

Sfântul Cuvios Isaia [Исайя], cel care s-a nevoit în Mănăstirea Valamo din Finlanda [ἀσκήτεψε στὴν Μονὴ τοῦ Βάλαμο τῆς Φιλανδίας] într-o chilie întunecată, îndurând frigul, foamea și durerea, lăsându-și unghiile de la picioare să îi crească foarte mult și să intre în cizme, trăind această suferință în mod ascetic, și care a adormit în pace († 1914),

Sfântul Cuvios Ilias [Ηλίας], Făcătorul de minuni, cel pomenit și pe 12 ianuarie, care s-a nevoit timp de aproape 80 de ani într-o peșteră, într-un munte, în Egipt, și care a trăit 110 ani (sec. al 4-lea),

Sfântul Emilianos Mărturisitorul, Episcopul Cizicului, cel pomenit și pe 8 august († 820),

Sfântul Patiens, al 4-lea Episcop de Metz, în Franța (sec. al 2-lea),

Sfântul Mucenic Lucianus Preotul, Apostolul celor din Beauvais, în Franța, dimpreună cu Sfinții Mucenici Maximianus și Julianus, cei martirizați cu sabia în Beauvais, în nordul Franței († 290),

Sfântul Sfințit Mucenic Eugenianus, Episcopul de Autun, în Franța, un apărător ferm al Ortodoxiei împotriva arianismului [a staunch defender of Orthodoxy against arianism] (sec. al 4-lea),

Sfânta Cuvioasă Ergnad, cea născută în    Ulster, în Irlanda, și care a fost făcută Monahie de către Sfântul Patricius (sec. al 5-lea),

Sfântul Maximus, Episcopul de Pavia, în Italia, cel care a participat la Sinoadele de la Roma din timpul Sfântului Symmachus, Patriarhul Romei († 511),

Sfântul Cuvios Frodobertus, cel care s-a nevoit la Mănăstirea din Luxeuil, din Franța, a întemeiat Mănăstirea de la Moutier-la-Celle, de lângă Troyers, și care a avut o viață plină de nevoință și de rugăciune († 673),

Sfântul Erhardus Mărturisitorul și Făcătorul de minuni, Episcopul de Regensburg, în Bavaria, în Germania, cel de neam irlandez, care a întemeiat mai multe Mănăstiri, cel care a fost luminat dumnezeiește să meargă în Renania și să o boteze pe Sfânta Odilia, cea oarbă din naștere, care a început să vadă când a fost botzată, cel canonizat pe 7 octombrie 1052 și a cărui Viață a fost scrisă la sfârșitul sec. al 11-lea de monahul romano-catolic Paulus von Bernried († c. 686),

Sfântul Albertus de Cashel, în Irlanda, cel care s-a născut în Anglia, a mărturisit dreapta credință în Irlanda și mai apoi în Bavaria, a făcut un pelerinaj la Ierusalim și a fost îngropat la Regensburg, în Germania (sec. al 7-lea),

Sfânta Fecioară Gudula, fiica Sfintei Cuvioase  Amelberga de Maubeuge, cea născută în Brabant, în Belgia de azi, și care a fost educată de nașa ei de Botez, de Sfânta Cuvioasă Gertrude de Nivelles, cea care a fost înmormântată la Hamme, în Belgia, și este ocrotitoarea orașului Bruxelles, capitala Belgiei de azi († 712),

Sfânta Sihastră Pega din Mercia, sora Sfântului Guthlac de Crowland († 719),

Sfântul Garibaldus, primul Episcop de Regensburg, în Germania, cel hirotonit de către Sfântul Ierarh Bonifacius pe la anul 740 († 762),

Sfântul Æthelhelm, primul Episcop de Somerset, în Țara Galilor, apoi al 21-lea Arhiepiscop de Canterbury, în Anglia, din 923, el fiind unchiul patern al Sfântului Dunstan, Arhiepiscopul de Canterbury († 926),

Sfântul Wulfsige al III-lea, Episcopul de Sherborne, din Anglia, din 933, cel pe care Sfântul Ierarh Dunstan l-a iubit ca pe fiul său duhovnicesc și care a fost Stareț al Mănăstirii din Westminster înainte de a fi Episcop († 1002),

Sfântul Mucenic Victor Usov [Виктор Усов] Preotul († 1937),

Sfântul Mucenic Dimitrii Preotul († 1938),

Sfântul Mucenic Vladimir Preotul († 1938),

Sfântul Mucenic Mihail Novoselov [Михаил Новоселов] († 1938),

Sfântul Mărturisitor Mihail Rostov [Михаил Ростов] Preotul, cel din Iaroslavl-Rostov († 1941).

Darul de carte de la Dr. Marin Ciobanu (7 ianuarie 2021)

Am primit azi cele trei cărți ale Domnului Doctor Marin Ciobanu cu dedicație, una măgulitoare: „cu multă dăruire și sinceră simpatie pentru prietenul Preot Dorin Octavian Picioruș” și îi mulțumesc frumos pentru acest lucru. E vorba de două cărți de poezie și una de eseuri filosofice.

Cărțile de poezie sunt: Dr. Marin Ciobanu, Primăvara vieții. Cântarea încântărilor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 135 p. și Dr. Marin Ciobanu, Pe marea fără țărm. De meditări. Din trecut, prin prezent, spre viitor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 232 p., iar cea de eseuri filosofice: Dr. Marin Ciobanu, Crezul meu filozofic, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2019, 119 p.

Autorul scrie o poezie rimată cu profunde accente biografice. Ne aduce trecutul său în prezent pentru ca el să devină neuitare. Și pentru că astăzi e sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul, în poemul fluviu Anotimp de iarnă, autorul ne vorbește pe înțeles despre atmosfera satului la început de an:

„Curând creștinii iau aghiasmă;
Nalți plopi cu chidă, ca fantasme,
Dau satului decor de basme,
În lucie mantie.

E timp de dare cu lopeți
La copci, pe Șiu, și prins juveți,
Tratând în zori cu mult dispreț
Dur gerul, ca la poli.

Căzându-i poftei buni de leac
Cu-a gurii râșniță, de hac
Le dăm și-n ruta spre stomac
Parașutată-n gol.

Urmează Sfântu’-Ion…În drum
Fac tații planuri, strânși duium,
De-un onomastic chef, precum
Nu-l fac în chiar tot anul.

Luând în zi de Bobotează
Aghiasmă, noaptea ce urmează,
La orice Ion vin și urează
Flăcăii cu „Iordanul”.

În zori îi iordănim și noi,
Ieșind spre dobitoace, -apoi,
Și-al păsărimii dens puhoi,
Doar câini lăsăm deoparte”.

(vol. Primăvara vieții, ed. cit., p. 112-113)

Însă, pe cât e de melancolic cu trecutul personal, pe atât e de sarcastic cu ceea ce nu îi place în prezent. Cel care vorbește la pupitru e concis, pentru că nu vrea să își uzeze dantura (în poemul Povestea lui Harap alb, în vol. Pe marea fără țărm, p. 109). Absenteilă e cel mai activ (p. 110) în mediul politic, iar politicienii români au o muncă diversă în Parlament: „de a citi, de a dormi, de-a-înfuleca”, alături „de-a cleveti, de-a ieși-n hol [și] de-a absenta” (Ibidem).

Autorul practică o satiră politică densă, asezonată însă cu detalii văzute la televizor, cu detalii publice. Iar concluzia sa e aceea că există președinți de tipul „accidentului istoric” (p. 115), care nu au de-a face cu marile nume ale poporului român.

Dr. Marin Ciobanu e un atent privitor la televizor, pentru că e atent la lumea contemporană sieși: „Ca tot creștinul…casc gura, holbez ochii” (poemul Să trăiți bine!…, p. 125). Vocația sa de medic transpare și în poezia sa: „De ce să bei leacuri în exces de doze/ C-un greu trup ce-ți da-va dure gonartroze?/ De ce-ar bușni mațe ca apa năvală,/ Născând vreo hernie inghino-scrotală?/ De ce să-ți stopeze-n piept sfântul tic-tac/ Al ceasului vieții prin de cord atac?/ De ce cuib să-și facă în corp diabetul,/ Când saț, ca gurmandul, la masă n-ai, bietul?/ De ce sclav să-ți fie, ca-n iad, pancreasul/ Ce-n tonuri de dulciuri e cum contrabasul? De ce să-ți ia maul prin apoplexie/ «Cumătra» cu coasa, când sorbi «ceai de vie»?/ De ce să bombardeze acest ceai ficatul,/ Asciticul lichid cântând vieții hatul?” (p. 128-129).

„Ceaiul de vie”, adică vinul de buturugă, e sinonim cu orice băutură alcoolică. Pentru că problema nu e băutul, ci lipsa de măsură în golirea paharelor. Iar autorul taxează excesele care ne distrug sănătatea, pentru că omul nu e o pasăre de curte fără perspectivă, ci ființa care privește mereu „spre-orizonturi noi” (p. 187).

În cartea filosofică, autorul își pune întrebări și încearcă să ofere răspunsuri. Vorbește despre antimaterie ca despre o formă de materie (p. 6), despre spațiu (p. 11) și timp (p. 19), mărturisindu-ne că nu e de acord în totalitate cu vreo doctrină filosofică: „în general nu sunt în acord nici cu cea idealistă, nici cu cea materialistă în totalitatea lor, ci doar cu părțile lor bune” (p. 21).

În comparație cu un teolog român de la Sibiu, care nu știa că formula „crede și nu cerceta” e a Sfântului Augustinus de Hippo, fiind regăsibilă în tratatul său despre Dumnezeul treimic, unde ne îndeamnă să nu cercetăm cum e Dumnezeu în trei persoane, ci să acceptăm prin credință dogma triadologică, autorul nostru se pare că știe acest lucru: „În socialism se ironiza un vechi slogan religios: «crede, dar nu cerceta». El se referea la Dumnezeire, nu la a ține în loc anumite ramuri ale progresului de care depinde și traiul nostru zilnic, confortul [nostru]. Întrebarea este următoarea: Când e vorba de Spirit, oare cum altfel putea să sune respectivul slogan? «Crede prin cercetare»? Este oare explorabil Spiritul cu mijloace materiale sau reliefabil cu organele senzitivo-senzoriale?” (p. 38).

În concluzie, m-a surprins în mod plăcut darul său de carte, dar și mai mult conținutul cărților. Domnul Doctor Marin Ciobanu e unul dintre parohienii mei și mă bucur că mă consideră un prieten al său de conștiință și de dialog. Pentru că, în fapt, eu sunt un om al dialogului continuu prin cărțile mele și prin întreaga mea relație cu publicul meu cititor.

Sinaxa Sfinților din 7 ianuarie 2021

Pe 7 ianuarie 2021, în praznicul Teofaniei Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește pe

Sfântul Profet, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioannis, la mutarea mâinii sale drepte la Constantinopol (956) (care anterior fusese luată de Sfântul Evanghelist Lucas din Sevasta și dusă în Antiohia, iar Monahul Iov o dusese în Calcedon, iar sinaxa de azi e pentru mutarea mâinii sale drepte de la Calcedon la Constantinopol),

Sfântul Iulianos Diaconul [Ἰουλιανὸς ὁ Διάκονος], cel din Eghinis [ἐξ Αἰγίνης], care a fost hirotonit de Episcopul Atenei, împreună cu Preotul Iulianos i-a convertit și i-a botezat pe mulți, a trăit lângă Gozzano, în regiunea Piedmont, în Italia, o viață ascetică și a adormit în pace († 391),

Sfântul Crispinus, Episcopul de Pavia, în Italia, cel care a semnat actele Sinodului de la Milano († 467),

Sfântul Valentinus, Episcopul de Rhaetia (eparhia sa fiind compusă din estul și centrul Elveției de azi, din sudul Germaniei (Bavaria și cea mai mare parte din Baden-Württemberg), Vorarlberg și cea mai mare parte a Tirolului, din Austria, și o parte din nordul Lombardiei, în Italia), cel care a adormit în Mais, în Tirol, în Austria, iar mai târziu Sfintele sale Moaște au fost mutate la Trent, apoi la Passau, în Germania († 470),

Sfântul Cuvios Brannock de la Mănăstirea Braunton, din Anglia, cel care a venit din sudul Țării Galilor și a zidit Mănăstirea de la Braunton, acolo unde, în mod minunat, a fost trimis în vis să o zidească unde va găsi o scroafă cu purcei (pentru că zidise anterior o alta pe un deal și aceea se prăbușise) (sec. al 6-lea),

Sfântul Cedd, Episcopul de Lastingham, în Anglia, Evanghelizatorul saxonilor răsăriteni, datele despre viața sa fiind de la Sfântul Cuvios Beda, a întemeiat mai multe Biserici, dar și Mănăstirile de la Tilaburg și Ithancester, e numit Stareț al Mănăstirii de la Lastingham de către Œthelwald de Deira, rămânând Episcop misionar și diplomat până la adormirea sa, slujea după rânduiala celtică, a adormit din cauza ciumei, fiind înmormântat la Mănăstirea din Lastingham († 26 octombrie 664),

Sfântul Cronan Beg, Episcopul de Aendrum, în County Down, în Irlanda (sec. al 7-lea),

Sfântul Cuvios Tillo de la Mănăstirea din Solignac, cel născut în Saxonia, în Germania, care a fost răpit de tâlhari și robit, a fost eliberat de Sfântul Eligius de Noyon, s-a făcut Monah la Solignac, în centrul Franței, și i-a evanghelizat pe cei dintre Tournai și Courtrai, în Belgia († 702),

Sfânta Sihastră Kentigerna de la Loch Lomond, din Scoția, fiica lui Kelly, Prințul Leinsterului și mama Sfântului Coellan, trăind anahoretic după moartea soțului ei († 734),

Sfântul Cuvios Emilianus, cel născut în Vannes, s-a făcut Monah la Saujon, lângă Saintes, adormind eremitic în pădurea de la Combes, lângă Bordeaux, în Franța († 767),

Sfântul Wittikund, cel din Westphalia, în Germania, care era de neam nobil și care s-a convertit la dreapta credință în 785 datorită unei vedenii dumnezeiești, fiind plin de râvnă pentru răspândirea dreptei credințe și pentru a restaura Bisericile lui Dumnezeu († 807),

Sfântul Aldericus, Episcopul de Le Mans, în Franța, începând cu anul 832 († 856),

Sfântul Cuvios Mucenic Reinoldus, cel care s-a nevoit în Mănăstirea Sfântul Pantaleon din Cologne, în Germania și care a fost martirizat de către niște pietrari, care i-au aruncat trupul într-o baltă de lângă fluviu Rin, iar mai apoi Sfintele sale Moaște au fost găsite prin vedenie dumnezeiască († 960),

Sfântul Anastasius, Arhiepiscopul de Sens, în Franța, cel care a început zidirea catedralei romano-catolice din Sens și i-a ajutat mult pe Monahii de la Mănăstirea Saint-Pierre-le-Vif din Sens, fiind înmormântat în Biserica acestei Mănăstiri († 977),

Sfântul Fiodor I Ivanovici [Фёдор I Иванович] cel Binecuvântat [Блаженный], Țarul Rusiei, fiul lui Ivan cel Groaznic și al Anastasiei Romanovna, care și-a pierdut mama la vârsta de trei ani și a fost crescut de tatăl său, s-a născut la Moscova, s-a căsătorit în 1580 cu Irina (Alexandra) Feodorovna Godunova, fiica lor, Feodosia, a murit la vârsta de doi ani, a fost încoronat Țar în 31 mai 1584, a adormit la Moscova, în orașul natal, fiind înmormântat în Catedrala Arhanghel [Архангел] din Kreml[in] [Кремль], din centrul Moscovei († 16 ianuarie 1598),

Sfântul Mucenic Atanasios, cel din Attalia [Ἀττάλεια], care era om sărac și simplu, dar bogat în credință, care a fost chemat la proces după o dispută religioasă cu un turc, judecătorul i-a cerut să se lepede de Ortodoxie și să accepte islamul, însă Sfântul Atanasios i-a spus: „Aș muri de o mie de morți înainte de a nega credința lui Hristos” și de aceea a fost martirizat de către turci la Smirna prin tăierea capului cu o sabie cu două tăișuri, Sfintele sale Moaște fiind îngropate în Biserica Sfânta Paraschevi din Smirna, în sud-vestul Turciei († 1770),

Sfântul Mucenic Alexandr Skalskii [Александр Скальский] Protoiereul, cel de la Alma-Ata († 1933),

Sfântul Cuvios Mucenic Pafnutii Costin [Пафнутий Костин], Ieromonahul de la Mănăstirea Optina († 1938),

Sfântul Mucenic Vasilii Preotul († 1939),

Sfântul Mucenic Ioann († 1940),

Sfântul Mucenic Ioann († 1942)

și iarăși Sfântul Ioannis Botezătorul la pomenirea minunii sale din Hios (1740).

Mezul iernei

Citându-l pe Heidegger, care „a subliniat în repetate rânduri semnificația profundă a prezenței unui templu în spațiu”, Mircea Scarlat făcea mai demult observația că templul în poezie „asigură ordinea, stabilitatea, viața”[1]. Și, pentru literatura română, pe lângă exemplul lui Eminescu (Memento mori), a considerat paradigmatică poezia Mezul iernei de Vasile Alecsandri, contemporan cu Baudelaire, pentru care „La Nature est un temple”…

Identitatea perspectivei poetice a celor doi poeți contemporani nu i s-a părut un hazard, în ciuda diferențelor semnificative între Baudelaire și Alecsandri. Și e adevărat că Alecsandri nu s-a sfiit a-și însuși anumite sugestii esențiale din marea poezie, pentru a-și înscrie numele în istoria liricii românești, chiar dacă talentul său nu l-a ajutat pe cât și-ar fi dorit.

Vecinătatea în care l-a plasat Scarlat m-a făcut să revin asupra binecunoscutului pastel alecsandrin:

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic!…Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?…în raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Poetul contemplă, într-o noapte de iarnă senină, cu stele, geroasă, tabloul câmpiilor acoperite de zăpadă și al pădurilor trosnind de ger. Suntem în miez de iarnă…

În ciuda faptului că e noapte, peisajul este eclatant: pe cer luminează stelele, câmpiile sunt și ele „strălucitoare”, ca „un lan de diamanturi” – în locul lanurilor de grâu care populează câmpurile în sezonul văratic, cresc lanuri de diamante care ne plasează, vizual, într-un basm de Andersen.

Imaginile poetice și figurile de stil scot în evidență caracterul luminos al peisajului.

Uimirea poetului care contemplă e provocată de antiteza între întunericul nopții și lumina puternică emanată de o sursă cosmică (stelele) și de alta terestră (zăpada), cea din urmă funcționând, de fapt, ca o imensă oglindă, având caracter reflector.

Scânteierea/ strălucirea acestui peisaj e atât de feerică, ebluisantă, încât luminile care se aprind în cer și inundă pământul îi creează contemplatorului impresia că se află în mijlocul unui templu cosmic (sugestie pe care a preluat-o inteligent atât din Miorița și din tradiția ortodoxă, cât și de la romantici).

Din punct de vedere cromatic-vizual, predomină culoarea albă („fumuri albe”, lumina albă a lunii și a stelelor care face văzduhul să scânteieze, gerul transparent și reflectorizant în același timp, albul zăpezii).

Ar trebui să fie o lumină rece, însă aprinderile scânteierilor pe întinderi nesfârșite ale cerului și ale pământului schimbă senzația, introducând un paradox. Totodată, culoarea albă predominantă intră în antiteză cu regimul nocturn. Alecsandri creează o serie de contraste…

Privirea reflexivă a poetului intuiește prezența unui imens templu cosmic, pe care ni-l descrie în strofa a doua și a treia, format din bolta cerului arcuită peste pilonii de fum, în care altare sunt munții, iar instrumentele imnice codrii. Numai că, arcușul nevăzut fiind crivățul, muzica este una aspră, impresionantă dar și înspăimântătoare pentru om. Elementul care contrastează cu această muzică disonantă e din nou lumina, splendoarea electrizantă a „mii de stele argintii” pe lângă „farul tainic de lumină” al lunii.

E un cosmos necuprinzibil cu privirea ochiului, ci doar cu cea a minții. Dar și planul terestru este extins, pentru că, pe lângă câmpiile din strofa primă (care puteau fi bătute cu piciorul), apar altarele munților și orchestra fascinantă a codrilor, într-o formulă care subliniază indeterminarea și care lărgește orizontul cu mult peste ceea ce poate sesiza vederea umană.

Imaginea centrală a poemului este: „nemărginitul templu”. Alecsandri insistă pe ideea de nemărginire, de vastitate a acestei basilici universale.

De fapt, peisajul terestru este deschis către infinit, cu ale lui câmpii diamantine, munți și codri care se pierd în înălțime și adâncime, în timp de tabloul celest este apropiat prin intimizare, în el luminând stelele ca „vecinice făclii” și luna ca un „far tainic de lumină”. Concepția (a cosmosului ca o casă sau o biserică) e una patristică și o aflăm reprodusă în vechile Cazanii românești, după cum am sesizat mai demult. De aici a migrat spre poezia populară, în balade precum Miorița, de unde Alecsandri a preluat, în acest pastel, imaginea „stelelor făclii”, în număr de „mii”. Originea metaforelor e patristică (am explicat altădată).

Însuși termenul „organ” e unul vechi bisericesc, însemnând psaltirion (un instrument muzical antic, un fel de harfă).

Stâlpii de fum ai templului reprezintă un neașteptat element de modernitate, care își are sursa în…Scriptură. Și cred că Arghezi a remarcat această imagine, dacă ne gândim la poezia lui intitulată Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”.

În versurile lui Arghezi, cerul e „altarul Lui de fum”, iar stelele „mucuri mici de lumânare” pe care El le aprinde.

Deosebirea de pastelul lui Alecsandri constă în faptul că acesta privea din perspectiva omului, de jos în sus, pe când Arghezi împrumută punctul de vedere al Creatorului acestui univers, pentru care cerul e fum (căci „ceriul ca fumul s-au întărit” – Is. 51, 6, Biblia 1688), iar stelele lumânărele. Altfel, metaforele sunt identice…

La început, pământul e feeric-diamantin, sub pasul omului, iar cerul e inaccesibil, „oțelit”, cu stele „înghețate”. E un basm terestru. Lanurile de zăpadă formează lumea de aproape, iar cerul e un castel înghețat, o lume departe.

Începând cu strofa a doua, întrezărirea/ intuiția prezenței templului schimbă radical această impresie.

Pământul se extinde spre cer, iar cerul se micșorează spre a cuprinde pământul. Pământul, stăpânit de ger și de crivăț,  e necuprins în întinderi bătute de viscol și „îngrozitor” prin ecoul său în sufletul celui ce contemplă, iar cerul e blând și ocrotitor, cu făcliile și farurile sale pe care le aprinde spre a lumina pământul. Conotațiile se inversează…

Și ca să revină din înălțimea contemplației pe pământ, în ultima strofă a readus în atenție vecinătatea terestră, coborând pe o rază de lună până la scena în care un lup își urmărea prada.

Realitatea e „o fantasmă” înfășurată în raza lunii până când nu reintri cu totul în ea, atunci când te-ai obișnuit să admiri templul naturii, al creației lui Dumnezeu.

E poate cea mai sugestivă poezie din câte a scris Alecsandri…


[1] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 10-11.