Psalmul al 59-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, lepădatu-ne-ai și ne-ai surpat,
pe noi mâniatu-Te-ai, dar ne-ai și cruțat!
Pământul l-ai clătinat și l-ai strămutat,
i-ai strâns frânturile și l-ai vindecat.

Căci Tu Te-ai arătat aspru și aprins,
de ne-ai adăpat cu vinuri de plâns.
Și celor ce au teamă de Tine le-ai dăruit semn,
de arc să se apere cu toiag de lemn[1].

Și pe cei ce-Ți sunt iubiți să îi izbăvești
cu brațul Tău cel drept și să îi mântuiești!
Și pe mine când mă rog, Doamne, să m-auzi
de la locul Tău cel sfânt și să-mi și răspunzi!

Căci nici nu-mi fac inimă rea, nici nu bolesc,
căci Tu parte îmi vei face, să mă veselesc
de târgul Sihemului, de valea Suhot,
căci mi l-ai dat moștenire, cu câmpii cu tot.

„Al Meu este Galaad, al Meu Manassi,
de strajă-mi este Efrem, lângă căpătâi.
Iudas Îmi este ales, de s-au arătat
în judecăți lăudat, țării împărat.

Moab Îmi va fi la căldări, Edom Mă va-ncălța,
filistenii-Mi vor sluji de M-or descălța.
Și toți cei ce M-au pizmuit Mi se vor pleca
și-nainte-Mi vor veni, de-i voi judeca.”

Nimeni nu mă va alerga, ca să fug în cetăți,
cu șanțuri, cu străji tari, cu lacăte la porți,
nici nu mă va urmări, să fug până la Edom,
de oaste-nspăimântat, să scap de umbră de om.

Fără numai când, Doamne, ne vei arunca,
prin păcate ce vom face, și nu ne-om pleca[2].
Și nu vei ieși cu noi, războiul să ni-l porți,
ci ne vei lăsa să fim ocărâți de toți.

Pentru-aceea ne rugăm: dă-ne ajutor,
că din folosul de la om este puțin spor.

Doamne,-ntr-ajutorul Tău ne vom lăuda,
cu numele Tău cel Sfânt, și război vom da
tuturor vrăjmașilor, și vom cuteza
de-i vom lua în sulițe și-i vom reteza.


[1] Sfânta Cruce.

[2] Dacă nu ne vom smeri și pocăi.

Psalmul al 58-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Scoate-mă, Doamne, din dificultate,
de la pizmașii ce-mi sunt cu răutate!
De fărădelegi Tu mă ferește
și de mâini sângeroase mă izbăvește!

Că pizmașii mei vor să le cad pradă,
sărmanul meu suflet vrând să-l piardă.
Mi se pun puternicii-n spinare,
să-mi aducă slăbire și grea supărare.

Fără vină și fără greșeală,
îmi țin calea ca să dea năvală.
Că, Doamne, mă rog să-Ți fie milă:
scoală de vin’ să mă scapi de silă!

Vino, Dumnezeu[le] Sfinte, de-mi ajută,
ca lui Israil, în grijă multă!
Și seama să iei limbilor păgâne,
căci nu au, Doamne, teamă de Tine!

Și să nu-i lași să umble fără lege,
ci să-i întorci spre seară s-alerge
împrejurul târgului, să flămânzească,
precum câinii-ncercând să se hrănească!

Căci ce latră ei și se desfată,
le pare că nu-i nimeni să-i vadă!
Ci Tu, Doamne, de dânșii vei râde,
când în laț cu păgânii s-or prinde,

de vor fi de batjocură, de ocară,
și se va duce vestea peste țară.
Iar mie, Tu-mi ești, Doamne, putere,
sprijinire fără de scădere!

Îmi ești, Dumnezeu[le] Sfinte, cu-ndurare,
de mă-ntâmpini când sunt în nevoie mare.
Și despre pizmași îmi vei da știre,
când le va veni vremea de pieire.

Și să nu-i ucizi, Doamne, în țară,
ci să-i lași să fie de ocară!
Urmărește-i în țară, s-alerge,
ca să nu-Ți uite sfânta lege!

Căci de multă vreme le e soarta așezată:
cum Ți-au slujit să li se dea plată!
Căci și-au spurcat de tot jurământul,
de nu-și socotiră deloc cuvântul.

Au căzut în laț pentru semeție,
căci i-a ajuns blestemu-n trufie.
Le va ieși vestea de pieire,
ce le va veni fără de știre.

Și Te vor cunoaște că ești Domnul,
peste tot locul și peste tot omul,
căci peste Iacov ai stăpânire,
și pământul tot Ți-e sub privire.

Și pizmașii cei fără de lege
să se-ntoarcă, spre noapte, s-alerge
precum câinele și să flămânzească,
împrejurul târgului să se rotească,

căutând hrană și scurmând în tină,
să se culce și fără de cină!
Iar eu să-ți cânt, Doamne,-n putere,
seara când mă culc, cu bună vrere,

să mă bucur și de dimineață,
ziua petrecând cu bună viață[1].
Căci, Tu, Doamne, mi-ai fost sprijinire,
și scăpare-n zi de năvălire!

Tu mi-ești reazim, Tu-mi ești și putere,
și Te voi cânta fără tăcere!
Tu-mi ești Domnul, tărie și slavă senină,
Dumnezeul meu ești, a mea milă!


[1] Cu viață bună, plăcută lui Dumnezeu.

Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2020]

Iubiții mei[1],

Domnul ne umple de bucuria și de pacea Sa, dar și de tristețea și durerea Lui. Când El ne bucură, noi simțim din plin bucuria Sa cea dumnezeiască, care ne scoate din toată oboseala și neputința noastră, iar când El ne umple de pacea Sa, atunci niciun gând nu mai foiește în noi, pentru că suntem cu totul în pacea Lui.

Dar El S-a și întristat ca om pentru noi și S-a umplut de durere pentru noi, oamenii, văzând pornirea noastră plină de răutate împotriva Lui. Căci, înainte de a fi prins și chinuit, Domnul a mărturisit: „Foarte întristat este sufletul Meu până la moarte [Περίλυπός ἐστιν ἡ ψυχή Μου ἕως θανάτου]” [Mc. 14, 34, BYZ]. Și cine poate spune durerea Lui imensă, copleșitoare, negrăită, când i-a văzut pe oameni hulindu-L și bătându-L și răstignindu-L?!…

De aceea, când suntem triști, când suntem îndurerați, când suntem calomniați, când suntem nedreptățiți, când ne vine să urlăm de durere și de singurătate și de neputință, noi trebuie să știm că acestea toate fac parte din calea lui Hristos. Fac parte din Crucea Lui. Căci „cel care voiește a urma după Mine [Ὅστις θέλει ὀπίσω Μου ἀκολουθεῖν], să se lepede de sine [ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν] și să-și ia crucea sa [καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ] și să-Mi urmeze Mie [καὶ ἀκολουθείτω Μοι]!” [Mc. 8, 34, BYZ].

Toți trebuie să Îl urmăm pe El pe calea transfigurării Sale celei dumnezeiești! Dar pentru ca El să ne schimbe cu schimbare dumnezeiască, prin slava Lui, trebuie să ne lepădăm de sinele nostru păcătos, egoist, pentru a trăi Crucea Lui până la capătul vieții noastre. Căci în asumarea Crucii Sale, în asumarea întregii vieți creștine, noi ne trăim propria noastră cruce, adică pro- pria noastră durere care ne mântuie.

Pentru că omul lumesc fuge continuu de durere, de muncă, de suferință, de asceză. Lui nu-i plac posturile, nu-i plac Slujbele lungi, nu-i plac metaniile, nu acceptă mustrările lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Adică nu își acceptă propria lui cruce, propriul lui drum spre mântuire. Pe când omul credincios, dimpotrivă, consideră nevoința ca pe o împlinire și ca pe o desfătare interioară, pentru că ea îl curățește de păcate și îl face suplu în viața cu Dumnezeu. Și omul credincios acceptă durerea în viața lui, acceptă nedreptatea, acceptă lucrurile dureroase pe care nu le înțelege, dar despre care știe că au un rol profund în viața lui. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată o boală, un necaz, o ispită, o neputință, decât dacă ea va avea consecințe bune în viața noastră.

Căci crucea personală, iubiții mei, nu e numai durere, ci și împlinire, nu e numai neputință, ci și biruință personală! Pentru că atunci când le acceptăm pe toate ca pe voia lui Dumnezeu cu noi, El Însuși ne ajută în asceza noastră și Se nevoiește împreună cu noi. Și de aceea noi simțim nu numai greutatea zilei, ci și ajutorul și bucuria tainică de la Dumnezeu, întărirea Lui în durerea noastră.

Fapt pentru care, durerea noastră este și durerea Lui, bucuria noastră e și bucuria Lui, tristețea noastră e și tristețea Domnului. Căci El compătimește împreună cu noi, după cum Se bucură împreună cu noi în bucuria noastră. E cu noi în suferința noastră, dar și în bucuria noastră. Fapt pentru care noi trebuie să trăim și bucuriile, cât și tristețile cu mulțumirea că El e cu noi și că înțelege toate ale noastre ca nimeni altul.

Pentru că noi vrem ca oamenii să ne înțeleagă, să ne iubească, să ne aprecieze, să ne ajute. Și dorința noastră e bună, pentru că e reală! Dar dacă nu îi avem pe acești oameni de care avem multă nevoie, dacă n-avem om care să ne iubească și să ne înțeleagă, simțim din plin, dacă ne deschidem inima spre Domnul, că El ne înțelege mai presus de ceea ce putem spune și explica noi. Căci El le știe deja pe toate!

Noi nu trebuie să Îi mai explicăm lui Dumnezeu cum stau lucrurile, de ce nu ne simțim bine, cine ne-a făcut rău și de ce suntem noi triști, pentru că El știe deja totul. De aceea, când ne rugăm Lui, noi vorbim cu Cel care le știe deja pe toate, dar ne poate și ajuta în toate lucrurile. Așa că nu mai trebuie explicații, ci doar sinceritate, cererea cu sinceritate a iertării și a ajutorului Său.

– Cum ne dăm însă seama că Îi urmăm Lui? De unde știm că ne lepădăm cu adevărat de noi înșine și ne asumăm crucea noastră, urmându-I Lui?

– Din schimbările dumnezeiești care se petrec în noi! Dacă nu suntem sinceri cu El, nu se petrece nimic minunat cu noi înșine. Și noi știm când minunile Lui încep în noi, pentru că știm când suntem sinceri cu El și cu noi, dar și când suntem duplicitari cu El și cu toți oamenii. Dar când minunile Lui încep să se petreacă, ele încep să se petreacă pentru că noi credem cu toată ființa noastră în cuvintele Sale. Și credem că renunțarea la noi înșine pentru a face voia Lui e adevărata viață și împlinire a omului, și începem să trăim zilnic această împlinire dumnezeiască.

Urmarea Lui e reală și conștientă și ne împlinește zilnic! Și urmarea Lui nu înseamnă a-L vedea de la distanță, noi fiind aici și El la kilometri, ci a merge, împreună cu El, în fiecare clipă și în fiecare zi. Pentru că El e Cel mai important dintre toți, mai important decât întreaga lume și întreaga creație, și numai El e împlinirea noastră. De aceea, pentru El, am renunțat la noi și la întreaga lume, pentru că El e totul pentru noi.

Dar dacă nu am renunțat la ceva pentru El, acela e un laț pentru noi. Pentru că ne ține, ca pe pasăre, pe loc. În loc să zbori, idolul te ține la pământ. Dar dacă îți zdrobești toți idolii interiori de piatra credinței, atunci poți zbura spre Dumnezeu zilnic, pentru că rugăciunea ta nu poate fi oprită de nimeni și de nimic.

– Când ne rușinăm de Domnul și de cuvintele Sale [Mc. 8, 38]?

– Când nu Îl iubim și nu Îl înțelegem în mod real! Pentru că așa stă treaba și cu oamenii: nu te rușinezi de cel pe care îl iubești și îl înțelegi, pentru că știi că toate faptele lui au o explicație profundă. Cu atât mai mult la Domnul. Cum am putea să ne rușinăm de cuvintele Lui, când ele sunt adevărul și viața noastră cea veșnică?! Și cum am putea să ne rușinăm de Cel care ne-a zidit și ne iubește pe noi în mod desăvârșit și ne dorește tot binele cel veșnic?!!

Rușinea se naște în noi când nu iubim cu adevărat oamenii, când suntem duplicitari în fața lor și dorim slavă deșartă de la ei. Căci neamul acesta preacurvar și păcătos în care trăim [Mt. 8, 35, BYZ] e neamul duplicității. Una spune și alta face. Și dacă așteptăm aplauze de la oamenii timpului nostru, călcând voia lui Dumnezeu în picioare, noi așteptăm o slavă deșartă, trecătoare, păcătoasă, adică așteptăm câteva laude, câteva ovații netrebnice.

Însă nu asta e împlinirea și bucuria creștinului! Ci bucuria lui e de a face voia Domnului și voia Lui ne împlinește pe noi. Ne împlinește acum și pentru veșnicie. Căci noi nu trebuie să dovedim cuiva că suntem oameni credincioși și buni, ci trebuie să fim astfel, chiar dacă suntem crezuți sau nu, chiar dacă suntem înțeleși sau nu, chiar dacă suntem acceptați sau nu. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oamenii vor înțelege cine suntem și ce facem, dacă viața noastră este trăită împreună cu Dumnezeu. Căci El nu îi lasă pe robii Lui necunoscuți, ci îi arată pe ei oamenilor, ca tot mai mulți să se folosească duhovnicește privind la viața lor bună, la viața lor binecuvântată de Dumnezeu.

Crucea noastră ne-o purtăm interior! Pentru că noi trăim crucea credinței, asumarea a toate câte trăim pentru Domnul. „Căci și dacă avem să trăim, Domnului trăim. Iar dacă avem să murim, Domnului murim. Așadar, și dacă avem să trăim, și dacă avem să murim, ai Domnului suntem [τοῦ Κυρίου ἐσμέν]” [Rom. 14, 8, BYZ]. Pentru că noi trăim împreună cu El zilnic în noi înșine și acceptăm toate ca pe voia Lui cu noi.

Așadar, iubiții mei, voia lui Dumnezeu este legea creștinului! Conduita noastră de viață e legea Lui. Pentru că noi trăim cu El și după voia Lui fiecare clipă a vieții noastre.

De aceea, viața noastră nu e una a extremelor păcătoase, a singurătății egoiste, a indiferenței față de nevoile altora, ci a prieteniei, a sincerității și a întrajutorării. Căci noi vrem binele lui Dumnezeu pentru toți oamenii, adică vrem ca toți să se mântuie în relația lor cu Dumnezeu.

Și nu ne putem mântui rupți de Biserică și indiferenți față de societate, ci în Biserica lui Dumnezeu și împreună cu toți oamenii. Căci toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu pentru ca să fie oameni împliniți și acum și veșnic.

Vă mulțumesc mult celor care v-ați bucurat împreună cu mine la împlinirea celor 15 ani de Preoție! Vă mulțumesc pentru rugăciunile și pentru prietenia dumneavoastră, și mă rog ca Dumnezeu să vă răsplătească înzecit pentru amabilitatea pe care ați arătat-o față de mine! Amin.


[1] Începută la 6. 58, în zi de marți, pe 15 septembrie 2020. Soare, 19 grade, vânt de 6 km/ h.

Psalmul al 57-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cu-adevărat grăiți bine,
în dreptate, cum se cuvine,
de v-arătați cu blândețe,
care faceți judecăți pe-alese,

când la inimă vă zace
strâmbătatea ce vă place
și vă sunt mâinile deprinse
a lua mitele adese.

Înstrăinați-s din pântece
păcătoșii, și le-oi zice
că din uter se răzlețiră,
în minciuni de rătăciră.

Ca vipera-nveninează
cu mușcătura, să piardă,
și cuvântul de dreptate
nu-l vor zice de departe,

să-l audă, s-aibă trudă[1],
ci-s ca aspida cea surdă
la descântec, ce-o vânează
vânătorul, în amiază.

Ci le dă, Dumnezeu[le] Sfinte,
certare, să țină minte!
Și lovește-i peste falcă,
să le frângi dinții[2], să tacă!

Și leilor[3] le despică
fălcile cu care strică,
fă-i ca apa ce-i vărsată,
ce nu-i în seamă băgată!

Cu arcul să tragă moale[4],
să slăbească din picioare,
să piară ticăloșește[5]
ca ceara ce se topește,

și ca melcii să se ardă
de soare, și să nu-l vadă,
să nu poată să se tragă
peste spini, fără de vlagă!

Ca păduceii[6] să sece
de pojar și de vânt rece!
Cu urgie să dea-n râpă,
să-i soarbă de vii în pripă[7]!

Iar Dreptul, răspândind rază,
el va ieși ca să vadă
și va sta cu fața blândă,
privindu-i duși în osândă.

Și vor fi spălați de sânge
pe mâini, când răii s-or stinge.
Cu-adevărat, va zice omul,
că despre toate știe Domnul!

Și va face Domnul parte,
celor buni, de dreptate,
iar celor strâmbi cu mustrare
le va da Domnul certare[8].


[1] Nu vor să se trudească să împlinească dreptatea, pentru că fug de muncă și de suferință.

[2] Rupe-le dinții răutății, cu care își atacă și mușcă semenii, răutate care îi face să semene cu fiarele și nu cu oamenii.

[3] Celor care au cruzime de fiare sălbatice.

[4] Cel ce vrea să rănească pe alții.

[5] În mizerie și suferință.

[6] Arbust spinos. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Păducel.

[7] Râpa, adâncul Iadului să-i înghită.

[8] Pedeapsă veșnică, la Judecata Lui.

Predica la 15 ani de Dumnezeiască Preoție [2020]

Iubiții mei[1],

simt cu toată ființa mea că trăiesc o intimitate din ce în ce mai mare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Și aceasta, pentru că sunt Preotul Său, sfințit și întărit de El pentru slujirea Sa. Simt că Dumnezeu e tot mai adânc în toată ființa mea prin slava Lui, sprijinindu-mă și întărindu-mă în tot ceea ce fac, pentru că eu însumi sunt tot mai deschis spre toată curăția, luminarea și sfințirea Lui. Iar intimitatea Lui cu mine mă învață să fiu tot mai înțelegător, tot mai atent, tot mai conștient de nevoile abisale ale omului. De nevoile mântuirii lui. Pentru că oamenii trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu, să Îl slăvească pe El și să Îi slujească Lui.

De aceea, în relația mea cu oamenii credincioși și cu toți oamenii primează nevoia de adevăr și de autenticitate a vieții. Mă interesează ca oamenii să primească adevăruri de la mine, conștientizări despre ei înșiși, să vadă cum arată un om care Îi slujește lui Dumnezeu și să înțeleagă că și ei pot să facă același lucru. Și ca să intri în sufletele oamenilor trebuie să apelezi la iconomie, la bunătatea lui Dumnezeu față de ei, atâta timp cât cunoașterea lor teologică e foarte firavă.

Cum să vorbesc eu în termeni dogmatici și canonici cu cineva care nu știe să scrie sau nu a citit niciodată o carte teologică, dar în același timp dorește să se spovedească, dar și să se împărtășească? Sau, mai degrabă, vin doar să se împărtășească, neconsiderându-se „păcătoși”. Ar fi fost o pierdere de timp să le dau epitimii, să le dau canon de spovedanie, să îi dăscălesc de fiecare dată, când ei nu știu ce sunt alea păcate. Sau păcatele sunt numai cele mari, grosiere, pe care nu le-au făcut niciodată sau le-au făcut de câteva ori în viață. Și pentru că nu știu să se spovedească, îi întreb eu păcatele, pe care văd și știu că le fac, ca să înțeleagă care sunt păcatele lor.

Și pentru că oamenii nu au conștiința păcatelor lor, dar, în același timp, trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu din ei înșiși, îi spovedesc și îi împărtășesc fără canon, fără pregătire ascetică, făcând toate după voia lor, după câte înțeleg ei, având o singură dorință tainică în inima mea: ca El să îi învețe, Hristos Dumnezeu, din ei înșiși, pe cele ale Sale. Și am văzut schimbările cele bune din ființa lor! Că oamenii sunt schimbați de Însuși Dumnezeu, când Îl primesc pe El în ființa lor, pe El, Cel euharistic, că sunt învățați de El tainic ceea ce să facă, pe măsura înțelegerii lor. Căci, de fapt, toate schimbările din ființa noastră, Dumnezeu le face nu pe măsura Lui, ci pe măsura noastră. Pe măsura la cât dorim și înțelegem noi cele ale lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Dumnezeiasca Euharistie funcționează ca un medicament în sufletele și în trupurile oamenilor. Ei nu știu rostul ei la început, nu înțeleg prea bine de ce trebuie să se împărtășească cu Dumnezeu, dar mai apoi simt că El le face bine, că El îi vindecă și îi întărește. Iar rolul meu, al Medicului duhovnicesc, e să îi dau Medicamentul nemuririi. Să i-l dau uneori și cu forța, așa cum facem la pruncii nou-botezați, când le deschidem gura pentru a-i împărtăși, pentru că știm că rolul Lui e fundamental în viața lor.

Vin ca să boteze sau vin să se cunune și vin adesea cu zarvă multă. Sunt atenți la haine, la poze, la ce zice lumea, dar mai puțin la Slujbă. Și ești nevoit, ca Preot, să faci abstracție de toată această rumoare, neatenție, indiferență, și să te gândești la folosul tainic, dumnezeiesc, al oamenilor. Trebuie să te gândești la folosul duhovnicesc al celui pe care îl botezi sau la folosul duhovnicesc al celor pe care îi cununi, chiar dacă ei se gândesc mai puțin la folosul lor. Pentru că în Taina Botezului și a Nunții oamenii primesc slava Lui în ei înșiși, chiar dacă ei nu înțeleg prea bine ce se petrece atunci. Și tu, ca Preot, te gândești la viitorul lor, la mântuirea lor, pentru că oamenii, călăuziți de Dumnezeu, se pot schimba!

Unul ești acum, la 20 și ceva de ani, când te cununi, și altul ești după ce faci copii, după ce treci prin diverse greutăți în viața asta. Și tocmai de aceea ai nevoie să te cununi, ai nevoie de slava lui Dumnezeu care să te unească cu soția ta, pentru ca El să vă ajute în fiecare zi a căsniciei voastre. Căci una e să le duci pe toate de unul singur și altceva e să le duci împreună cu Dumnezeu. Și Preotul, care te cunună pe când tu nu ai conștiința prea sensibilă față de cele dumnezeiești, te cunună pentru viitor, pentru când tu vei fi mai copt la minte, mai plin de experiență. La fel, noi îl botezăm pe prunc pentru ca el să crească în sfințenie și în Biserica lui Dumnezeu. Nașii și părinții trebuie să fie educatorii și îndrumătorii lui pe calea cea bună. Cu alte cuvinte îl botezăm pentru viitor, pentru viitorul lui cu Dumnezeu, pentru când va înțelege nevoia lui imensă după Dumnezeu.

Acum 15 ani, Preoția era pentru mine o Taină a lui Dumnezeu abia primită, pe care o înțelegeam după măsura mea de atunci. Însă harul de atunci a sporit mereu în mine, revelându-mi noi și noi aspecte interioare ale Preoției lui Dumnezeu. La fel, Nunta de atunci, de la începutul căsniciei mele, era într-un fel, dar minunea ei ni se revelează în fiecare zi. Pentru că Tainele lui Dumnezeu nu își arată vlăstarii de viață imediat sau în mod automat după ce le primești, ci în ani de zile.

Tocmai de aceea, cu luminarea lui Dumnezeu, eu am înțeles că noi trebuie să botezăm, să spovedim, să împărtășim oamenii, să ne rugăm pentru ei, să îi binecuvântăm și să le sfințim casele, fără ca să le cerem mari înțelegeri ale Slujbelor și ale teologiei Bisericii, pentru că slava lui Dumnezeu rodește tainic în ei. Pe de o parte le slujești, pe de alta le vorbești, iar ei se uită la tine: la ce scriu, la ce fac, la cum gândesc eu. Și încet-încet ei devin alții, pentru că înțeleg că se poate, că așa e bine, că Dumnezeu îi ajută să fie alți oameni.

Iar Preoția, care e intimitate cu Dumnezeu în primul rând, coboară până la înțelegerea cea mai joasă a oamenilor, pentru ca să îi mântuie. Cum coboară? Prin ceea ce spui și faci în viața oamenilor spre binele lor! A venit o femeie ca să o dezleg de un blestem. Pentru ea era important doar acest lucru. Însă, pentru mine, era important să o spovedesc mai întâi. Și am început să o întreb diverse păcate și femeia mi-a mărturisit câteva lucruri importante, și astfel am putut să o și spovedesc, dar și să o dezleg de blestemul ei. Pentru că eu m-am gândit la un folos și mai profund, la folosul ei real, fapt pentru care am ajutat-o să se apropie de Dumnezeu prin mărturisirea ei. Și femeia a plecat liniștită și bucuroasă, pentru că s-a simțit împăcată cu Dumnezeu!

De fapt, rolul meu fundamental în viața oamenilor e acela de a-i face și pe ei prieteni cu Dumnezeu. Rolul meu e acela ca ei să simtă slava Lui, iertarea Lui, pacea Lui, bucuria Lui pentru oameni. Căci dacă oamenii simt cum e Dumnezeul mântuirii noastre, ei își încep propria lor relație cu El, de ascultare și de rugăciune, de slujire a Lui. Căci Preotul e cel care îi ajută pe oameni să aibă o relație reală cu Dumnezeu, una în care să simtă slava Lui în ei înșiși.

Toate Tainele și Slujbele Bisericii sunt dumnezeiești, sunt harismatice, sunt eliberatoare, sunt pline de sfințenia lui Dumnezeu. Și ele sunt fundamentul vieții noastre cu Dumnezeu. Noi venim în Biserică, în Casa lui Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de sfințenia Lui. Iar dacă la restaurant mergi ca să mănânci și să bei și să te distrezi, la Biserică mergi ca să te rogi, să contempli, să te bucuri dumnezeiește și să mănânci și să bei dumnezeiește pe Hristos Dumnezeu, Cel care Se face mâncare și băutură sfântă pentru noi toți. Căci Biserica e cea mai mare desfătare a omului, dacă el învață să se bucure cu Dumnezeu, să se bucure întru slava Lui. Pentru că aici te bucuri cu sfințenie de Dumnezeu, umplându-te de sfințenia Lui și de cunoașterea Lui și de veselia Sa cea dumnezeiască și veșnică. Mergi la fotbal, mergi la teatru, mergi la film, mergi în parc, mergi la mare și te bucuri și te relaxezi. Însă după toate acestea tot nu te simți întreg. Dar la Biserică te bucuri dumnezeiește și nu doar trupește, pentru că te umpli de sfințenia cea veșnică a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, marea bucurie și marele folos al vieții le trăim în Biserică și niciunde altundeva, pentru că le primim de la Dumnezeu, Cel care plinește și desăvârșește viața noastră.

Cu cât trece timpul, cu atât viața noastră pare o poveste povestită de o gură străină[2], vorba lui Mihail. Pe de o parte, uităm multe despre noi înșine, pe de altă parte, ne amintim lucruri mirabile, care, la vremea lor, nu ne păreau așa de importante. Țin minte vedeniile dumnezeiești avute atunci, la hirotonia mea întru Preot și la hirotesia întru Duhovnic, glasul Părintelui Episcop Galaction Stângă, pentru că îl am înregistrat pe bandă, mirosul crinilor imperiali[3], corul de Maici de la strană, dar nu și cum arătam atunci. Pentru că nu am nicio fotografie de la hirotonia mea întru Preot. Dar știu din interior cum a fost! Pentru că, la fel ca și acum, vorbesc despre Taina Preoției din interior, din experiența mea, și nu despre cum mă văd din afară. Căci, în fapt, creșterea duhovnicească este interioară, chiar dacă nimeni nu ți-o observă sau nu dă mărturie despre ea. Pentru că tu crești în simțirea, în vederea și în cunoașterea lui Dumnezeu în relația cu El și nu în relație cu lumea din afara ta.

De aceea, iubiții mei, vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție și despre anii mei de Preoție din interior, din mijlocul acestei minuni preasfinte, pentru că mă bucur mereu de nesfârșitul de înțelegeri dumnezeiești pe care mi-l oferă slujirea preoțească. Orice rugăciune, orice slujire, orice predicare trec prin mine și mă schimbă dumnezeiește. Și mă rog mereu ca același lucru să se petreacă cu toți cei credincioși. Pentru că Biserica, în totalitatea ei, merge spre Împărăția lui Dumnezeu. Și mergerea aceasta este interioară, e personală, dar și comunională și comunitară în același timp. Fiecare dintre noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu, dar mergem împreună cu toți ceilalți, cu toți cei credincioși. Și când ajungem la Liturghia credincioșilor, de aceea suntem invitați: „Câți [suntem] credincioși [Ὅσοι πιστοί], iară și iară în pacea Domnului să ne rugăm [ἔτι καὶ ἔτι ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]!”[4]. Căci întru pacea Domnului, adică întru slava Lui, trebuie să Îi slujim mereu lui Dumnezeu. Iar dacă trăim și slujim întru slava Domnului, putem să povestim multe minuni și înțelegeri dumnezeiești din zilele Preoției noastre. Dar dacă disprețuim marele dar al Preoției pe care ni l-a dăruit Dumnezeu și Preoția e pentru noi „o meserie ca toate celelalte”, atunci nu avem prea multe lucruri de spus. Și nu avem multe de spus, pentru că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. El ne îngăduie, încă ne îngăduie, dar nu ne iartă la nesfârșit pentru că noi desconsiderăm Preoția Lui! Și avem multe povestiri tradiționale în acest sens.

Pentru că Preoția este școala mântuirii oamenilor și ea se primește pentru ca noi să ne nevoim pentru mântuirea oamenilor. Iar eu am înțeles Preoția întâi de toate ca luminare a oamenilor în credință, apoi ca slujire a oamenilor în Biserică și, nu în cele din urmă, ca pe o călăuzire duhovnicească a oamenilor în viața lor cu Dumnezeu. Dar pentru ca să înțelegi ce se petrece la Biserică și pentru ca să vrei să fii condus în viața cu Dumnezeu, mai întâi trebuie să cunoști teologia lui Dumnezeu.

Căci dacă Îl cunoști pe Dumnezeu, atunci Îl urmezi pretutindeni. Dar dacă vii la Biserică și nu înțelegi ce se petrece acolo, pleci nedumerit, pleci fără să înțelegi ceva profund. Și tocmai de aceea, la nivel online eu mă nevoiesc pentru cunoașterea și luminarea oamenilor în credință. Fiindcă întreaga mea operă editată online și toate editările pe care le fac sub marca Teologie pentru azi sunt Preoție lucrătoare și luminătoare pentru oameni. Pentru că ei trebuie să înțeleagă ce se petrece aici la Biserică și cât de minunată e mântuirea oamenilor.

Căci nu e de ajuns doar ceea ce facem între pereții Bisericii! Acolo se luminează doar cei deja credincioși. Însă tot omul are nevoie de luminarea lui Dumnezeu și de venirea lui la credință! Și onlineul e spațiul de legătură al Bisericii cu întreaga lume, e spațiul de evanghelizare al lumii. Și astăzi vorbim despre Școala online sau despre implementarea onlineului ca metodă de învățare și pentru că eu și soția mea, dimpreună cu mulți alți creatori de online, am arătat că onlineul e un amvon din afară al Bisericii și o catedră universală din afara Școlii.

Dar pentru a arăta ceva valabil, ceva serios, trebuie să muncești pentru el asiduu. Tot la fel, pentru a fi Preot, nu trebuie doar să ai reverendă pe tine, ci trebuie să ai faptele și nevoința Preoției în tine. Căci aceasta e de fapt Preoția: ceea ce faci în mod tainic și la vedere luminat și condus de Dumnezeu.

Multe mulțumiri tuturor celor care îmi sunteți aproape! Multe mulțumiri tuturor celor care transmiteți cărțile și mesajele mele teologice mai departe! Dacă suntem prieteni, atunci suntem prieteni întru adevărul lui Dumnezeu și în slujirea Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți întru slujirea Lui, ca bucuria noastră să nu aibă sfârșit! Amin.


[1] Începută la 10. 48, în zi de miercuri, pe 9 septembrie 2020. Soare, 23 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Melancolie_(Eminescu).

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Lilium_regale.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Lit_with_Deacon.html.

Psalmul al 56-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Fie-Ți milă, Doamne Sfinte, fie-Ți milă,
că spre Tine mi-e nădejdea când mi-e silă!
Și sărmanul meu suflet pe Tine Te cată,
să-l acoperi cu aripa Ta cea lată,
până va trece toiul[1]
și se va-ntoarce puhoiul!

Am strigat, Dumnezeu[le] Sfinte, spre Tine,
și Tu, Doamne, mi-ai trimis numai bine
și folos din cer mi-ai dat cu mântuire,
de i-am înfrânt pe vrăjmași, cu grăbire.
Căci i-am dat de ocară,
de s-aude peste țară.

Ți-ai trimis, Doamne, mila și-adevărul
de mi-ai curățit defăimarea și tot răul,
și mi-ai scos de la lei sărmanul meu suflet,
ce răgeau în jurul meu cu rău cuget.
Că de nu mi-ar ține partea Domnul,
tulburat mi-aș dormi somnul.

Fiii lumii și-au ieșit din omenie,
le sunt dinții lănci cu ostii[2] de mânie,
azvârlite[3], și le este limba spadă iute,
ascuțită-n ambele tăișuri ca pe cute.
Dinții să li se tocească
și limba să se tâmpească!

Și Te suie, Dumnezeu[le] Sfinte, să vestești
tot pământului, din Cer cum strălucești!
Și să nu-i lași să mă prindă-n plasa-urzită,
să-mi zdrobească bietul suflet, să-l înghită,
ci groapa-mi pe care-o sapă
să-i înghită și să-i piardă!

Căci mi-e gata inima ca să Te vadă curând,
în tot ceasul, Dumnezeu[le] Sfinte, luminând,
și cu lauda mea, devreme-s gata să mă ridic:
scoală, slava mea, te scoală de zi cântic
în lăută! Dimineață
mă voi scula către viață,

de-Ți voi spune, peste neamuri, bunătatea,
și-ntre păgâni o voi spune, Doamne,-n toată partea!
Că-Ți ajunge mila-n cer, de covârșește,
și-adevărul Tău peste nori se lățește.
Și, suind în cer, să-Ți crească,
slava-n țara creștinească!


[1] Tumultul, volbura de fărădelegi.

[2] Vârfuri ascuțite.

[3] Ca să lovească.

Psalmul al 55-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Pentru-a Ta milostivire, mă rog, Doamne Sfinte,
milă să-Ți fie de mine, să îmi iei aminte
și să nu lași toată ziua pe omul ce-mi aduce jale
să mă bată, să scrâșnească, să mi se suie-n spinare!

Mulți sunt strânși asupra mea ca să m-arunce-n râpă
și de la-nălțime se luptă, să mă surpe-n pripă.
Ci Tu, Doamne, mi-ești nădejdea, și ziua n-am teamă,
despre Dumnezeu mi-e vorba și-ntru El m-oi lăuda-mă!

Spre Dumnezeu mi-e nădejdea și nu mă ia frica,
de răul ce mi l-ar face omul nu gândesc nimica.
Mă ironizează toată ziua și stau de mă-ngână,
căci gândul le e să-mi facă rău și vin de mă-nstrună.

Se pun la pândă, întind lațuri și stau să mă piardă,
abia așteaptă ca bietu-mi suflet încurcat să-l vadă.
Ci Tu, Doamne,-ntru nimic nu-i vei lăsa s-alerge,
cu urgie îi vei împroșca pe cei fărădelege.

Iar eu, Dumnezeu[le] Sfinte, viața mea-Ți voi spune,
căci mi-ai șters lacrima feței și mi-ai dat vești bune!
Și de-a Ta făgăduință mie-mi pare bine,
să se-ntoarcă toți pizmașii, să fugă de mine!

Și-n ce zi Te voi chema, voi pricepe-ndată
că Tu mi-ești, Dumnezeu[le] Sfinte, cu milă bogată!
Cu Dumnezeu mă voi făli-n cuvântarea ce voi zice,
cu Domnul mă voi lăuda în cuvânt ferice.

Spre Dumnezeu mi-e nădejdea și nu mă cuprinde frica,
de s-ar porni toată lumea, nu m-atinge nimica.
Pentru-aceea, Doamne, Ți-am făgăduit cu mulțumire
că Te voi lăuda-n tot ceasul, fără de tăgăduire,

căci mi-ai scos sărmanul suflet din moarte cu durere
și mi-ai șters ochii de lacrimi, iertându-mi greșelile,
și din alunecare m-ai scos, să merg ne-mpiedicat în față,
slujindu-Ți precum se cuvine, întru lumină de viață.