Galceava inteleptului cu lumea

Motto: De ce atunci, se pune intrebarea, nu i-a invatat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? Pentru ca mintea lui Petru era cu mult mai filosofica decat mintile acelora. (Sfantul Ioan Gura de Aur, „Comentariu la Faptele Sfintilor Apostoli”)

Opera lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul”, este cunoscuta indeobste ca prima lucrare filosofica in literatura si cultura noastra. Nimic mai fals, doar daca nu cumva prin filosofie se intelege teologie sau cugetare duhovniceasca. „Inteleptul” din opera lui Dimitrie Cantemir nu are nimic de-a face cu filosofia umanista, cu filosoful sau carturarul umanist din Occident, in speta cu filosoful fara Dumnezeu al lumii moderne. Acest intelept este, asa cum o arata etimologia cuvantului „filosofos”, un iubitor de intelepciune, dar nu de intelepciunea omeneasca, pe care o lepada Sfantul Pavel ca fiind nebunie inaintea lui Dumnezeu, ci de intelepciune dumnezeiasca.

Inteleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un om duhovnicesc, care judeca si condamna lumea (caci de aceea se numeste „Divanul”, fiind judecata lumea si poftele ei), pentru ca, asa cum spunea tot Sfantul Pavel, omul duhovnicesc judeca tot si pe toti, dar pe el nu-l judeca nimeni.

Aflandu-se deci la „divan”, la ceasul judecatii, inteleptul, cunoscand ca lumea a fost creata frumoasa si buna de catre Dumnezeu, ii respecta acesteia esenta buna a aducerii sale intru fiinta precum si frumusetea dumnezeiasca ce este imprimata in ea, dar se dezice de ea ca intruchipare a nenumaratelor modalitati de ispitire spre pacate a sufletului omenesc. Intre Dumnezeu si lume, intre viata vesnica si cea vremelnica, intre calea stramta si cu chinuri si calea cea larga, plina de desfatari si pacate (care se termina cu moarte vesnica), inteleptul alege pe Dumnezeu, viata vesnica si calea cea stramta. Intre poruncile lui Dumnezeu si indemnurile lumii la desfranare, la avaritie, la ucideri si la toata rautatea, inteleptul alege poruncile facatoare de viata si leapada ca pe un putregai toata ispita lumii cea indemnatoare spre pacat.

Toata cartea, care este o conversatie a inteleptului cu lumea si o respingere din partea acestuia a argumentelor satanice despre imparatia acestei lumi si despre fericirea pamanteasca, este intemeiata scripturistic si patristic intr-un mod covarsitor. Citind-o, ne-am gandit la lupta interioara, la lupta cu gandurile, cu atacurile demonice, pe care o poarta necurmat cei ce vor sa se curateasca de patimi, fie clerici, fie mireni, si ni se pare ca filonul isihast si filocalic al cugetarilor cantemiriene este unul foarte evident.

Indreptatirile pe care le-a aflat exegeza literara in a considera aceasta carte duhovniceasca si teologica ca fiind una de extractie filosofico-umanista, sunt superflue atunci cand sunt asezate fata in fata cu solida si greaua teologie ortodoxa care alcatuieste temeieul, esenta acestei opere.

Lumea, pe care o personifica si o face sa vorbeasca in cartea sa Dimitrie Cantemir, exprima mai degraba punctul de vedere al filosofiei ateiste din zilele noastre, iar nu inteleptul care reprezinta viziunea crestin-ortodoxa asupra lumii.

Pentru a sprijini cele afirmate, vom oferi in continuare un scurt periplu ideatic pe care l-am desprins din lucrare, careeste mai mult decat graitor, cu toata lipsa noastra de timp pentru a ne desfasura mai mult. Astfel, din „rechizitoriul” inteleptului, am retinut macar cateva idei pentru cititori:

Cartea intaia
Lumea este creatia lui Dumnezeu si a fost conceputa ca o gradina, dar dupa caderea primilor oameni din Rai, frumusetile lumii devin motiv de amagire spre pacat.

Fericirea in aceasta lume este trecatoare. Maririle sunt desarte. Moartea pune capat tuturor iluziilor.

Dumnezeu a facut lumea buna, nu rea, dar ea a devenit loc de truda pentru om dupa cadere. Insa cand va fi restaurata, atunci va fi din nou cu totul buna si frumoasa.

Dumnezeu a daruit omului nu numai luminitori ai ochiului si ai trupului (astrii ceresti), ci si lumina a mintii, prin care sa judece si sa se fereasca de rau.

Lumea indeana la pofte trupesti si lacomie fara satiu si de aici se ajunge la pacate inca mult mai mari.

Chiar si cei mai puternici imparati, care au adunat multa slava si multe bogatii, au fost rapiti de moarte si au parasit viata fara sa ia nimic. Frumusetile si bogatiile lumii, care se leapada si fara voie la moarte, nu merita sa-ti pierzi viata pentru ele. Bogatia nu este o conditie neaparata pentru pieire, dar pe cei stapaniti de ea ii duce in Iad.

Lumea este temnita pentru om si trupul pentru suflet, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Scoate din temnita sufletul meu” (Ps. 141, 10).

Sfintii din toate timpurile, locuind in lume, nu s-au lipit de ea, ci au fugit de amagirile ei. Au urat lumea si pe ei insisi si iubeau ziua mortii si si a parasirii acestei lumi. Frumusetile si desfatarile lumii sunt uraciune si spurcaciune, iar nevointele, lipsurile, durerile si torturile indurate pentru Hristos sunt dulci si desfatatoare pentru Sfinti.

Lumea este pamant si cenusa, Sodoma si Gomora, lat, sirena, parere si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cel ce cauta slava lumii are parte nu numai de nefericire vesnica, ci si de cea vremelnica, de zbucium, cadere si durere.

„Innoi-se-vor ca ale vulturului tineretile tale” (Ps. 102, 5): innoirea care va avea loc in veacul viitor, cand sufletul se va innoi prin faptele bune savarsite pe pamant. Dar chiar inca pe pamant fiind, faptele bune atrag binecuvantare si o viata lunga si fericita celor cuviosi si drepti.

Cei chinuiti pentru dreptate in aceasta lume vor primi cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9).

Dumnezeu l-a facut pe om si i-a supus lui toata lumea, spre a se folosi bine de ea, iar omul trebuie sa se osteneasca si sa se trudeasca pentru a trai si a se bucura.

Nu multi sunt gata sa paraseasca lumea pentru Rai.

Lumea este foc, cuptor, para de foc in care se lamureste ca aurul in topitoare sufletul celor Sfinti, care rabdand se mantuiesc. Focul de care vorbste Sfantul Pavel (I Cor. 3, 15) este lumea, iar nu Purgatoriul, asa cum au inventat catolicii.

Omul este o lume mare intr-una mica: lumina zilei corespunde in om cu lumina credintei; taria (cerul) corespunde nadejdii; apele de deasupra – grijile de Dumnezeu lasate; apele dedesupt – necazurile; pamantul – trupul omenesc; copacii si iarba si rodurile – faptele bune; soarele arata intelepciunea vesnica; luna inchipuie intelepciunea vremelnica; pestii – plecaciunile; pasarile – privelistea cereasca; animalele – patimile si durerile; fiarele – atacurile demonice.

Omul nu stie zilele vietii sale si trebuie sa fie pregatit in fiecare clipa de moarte. Viata este foarte scurta si anii in care suntem cu adevarat constienti de ceea ce facem si in putere (vreo 20), sunt cu mult mai putini chiar si decat anii vietii (care sunt 70-80 de ani). Nici macar o zi pe saptamana nu putem sa facem voile noastre fara sa ne scurtam si mai mult viata.

Aceasta lume reprezinta locul si vremea pregatirii pentru viata vesnica vesnica.

Cartea a doua
Lumea e ca o gradina, trupul omenesc ca floarea campului si ca iarba, omul ca un pom bun care face roada buna sau ca un pom langa izvoarele apelor care va da roada sa la vremea sa (cf. Ps. 1).

Sa asteptam cer nou si pamant nou (Apoc. 21, 1).

Cei ce par bogati si slaviti sunt bogati si goi (cf. Apoc. 3, 17).

Dumnezeu „cu ale Lui puternice maini m-au framantat…”

Dumnezeu cauta spre cei sarmani si napastuiti si zdrobiti cu Duhul (Is. 66, 2).

Cel ce se mareste piere fara veste.

Dupa moarte trebuie sa lasi un nume bun (cf, Eccl. 7, 2 ).

Sfantul Grigorie („Invataturi morale”): „ca sa intelegi ce esti, trebuie mai intai sa intelegi ce nu esti”.

Omul e vierme si viata abur.

Intelepciunea lumii este nebunie. „Cat este de nestiutor omul, cu toata stiinta lui.”

A cauta cele ale lumii inseamna a crede ca exista ceva mai bun decat Dumnezeu (cf. Fer. Augustin), insa dobandirea lumii aduce doar nefericire vremelnica si vesnica.

Fer. Augustin (Sermo CLXIX, 13): Qui ergo fecit te sine te, non te iustificat sine te.

Credinta face vii pe cei care mor iar necredinta face morti pe cei ce traiesc in pacate.

Dumnezeu Se cunoaste din fapturi (cf. Ps. 18, 1-2).

Se cuvine a dori numai lumina dumnezeiasca, ca sa nu se zica „a iubit mai mult intunericul decat lumina” (In. 3, 19).

„Iar eu ca un surd nu auzeam si ca un mut ce nu-si deschide gura sa” (Ps. 37, 14): fa-te surd si mut la ispitele lumii.

Moartea e sfarsitul tuturor oamenilor, iar zidirile marete sunt sortite naruirii.

Lumea i-a ademenit chiar si pe unii mari Sfinti si i-a facut sa cada.

Dragostea adevarata catre Dumnezeu aduce omului implinirea oricarei rugaciuni si dorinte.

Suntem puternici cand suntem slabi, insa impreuna cu Domnul.

Nu din batran tanar, ci din pacatos drept trebuie sa se faca omul. Implinirea poftelor duce la deznadejde.

Sf. Grigorie de Nazianz: ‘In desert se osteneste limba, de n-ar fi fost a Mantuitorului mila.”

Toata firea slujeste omului din porunca lui Dumnezeu. Cu atat mai mult este rusinos faptul ca omul nu asculta poruncile si fiind pacatos, e mai rau decat dobitoacele.

Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, Care a supus omului toata lumea, cu atat mai mult trebuie sa credem ca ne va darui si viata vesnica si fericita, daca vom pazi poruncile Lui. Daca Dumnezeu are grija de pacatosi, cu atat mai mult de cei Drepti.

In orice zi sa fii ca in ceasul mortii.

Lumea e munca si iad.

Nu e pocainta dupa moarte, pentru ca cele pacatuite in trup trebuie curatite fiind tot in trup.

Omul e o lume mica, chip al lumii mari, si mantuindu-se omul, recupereaza si lumea si o mosteneste.

Lumina soarelui material, in comparatie cu lumina dumnezeiasca, este intuneric si noapte.

In lumea aceasta se agoniseste lumea viitoare prin nevointa si pocainta. Cei ce au numai intelepciune trupeasca, fara intelepciune duhovnicesca, vor pieri.

„Intelepciunea si-a zidit siesi casa sprijinita pe sapte stalpi” (Pilde 9, 1): inteleptul isi face in Imparatia Cerului casa intemeiata pe cele 7 daruri ale Duhului.

Este nevoie sa cugetam neincetat la moarte si la Judecata.

Deprinderile bune se invata din copilarie si se mostenesc la batranete.

Cartea a treia
Se cuvine omului sa se cunoasca pe sine.

Sa te lupti cu patima care te ataca cel mai tare.

Omul: strain si oaspete pe pamant.

Cei curati sunt in paza lui Dumnezeu. Curatia naste nadejde. Curatia si sfintenia duc la vederea lui Dumnezeu si la intrarea in Imparatia Cerurilor.

O cale sigura este urmarea pildelor celor bune. Rugaciunea este impreuna vorbire cu Dumnezeu. Rugaciunea celui curat cu inima este auzita.

Drd. Gianina Piciorus

Intre aberatie si intoleranta in filosofie

metamorphosis-of-the-poppy-print-c10071623.jpeg

Acest articol este o continuare a celui pe care il gasiti in pagina de aici.


Articolul d-lui Sorin Lavric, „Filosofia ca act de credinta”, din nr. 11/ 2006 al revistei „Idei in dialog” a starnit reactii diferite. Noi am luat atitudine pe blog, pentru a atrage atentia ca nu ne recunoastem in ceea ce crede domnia sa ca ar fi sentimentele unui crestin atunci cand citeste Scripturile Sfinte si nici nu identificam credinta noastra cu seductia puterii, ci dimpotriva, avem sa ne asteptam numai la atitudini ostile din partea puterii lumesti si a curentelor care sunt la putere in lume.

Nici bransa filosofilor nu a stat cu mainile in san, nepasatoare, in fata a ceea ce domniile lor catalogheaza ca o atitudine „iconoclasta” a filosofului Sorin Lavric in fata unei intregi istorii a filosofiei, incepand de la Aristotel si pana la Hegel. In consecinta, in numarul urmator al revistei, d-l Stefan Vianu ia atitudine („Filozofia si revolta omului de azi”), intr-un mod in care, in opinia noastra, ii jigneste inteligenta d-lui Lavric, oferindu-i definitii filosofice la modul pedagogic cel mai pueril si mai pedant cu putinta. Nu vrem sa retinem decat un singur lucru din acest articol, anume dovada pe care autorul sau o aduce in spiritul instituirii filosofiei ca adevar obiectiv, nu numai ca adevar al mintii umane imaginative, cum sustine d-l Lavric (afirmatie cu care suntem si noi de acord); prin urmare, spune d-l Vianu: „cum au ajuns marii filozofi sa insire mii de pagini de nonsensuri crezand ca spun ceva?” (p. 20)

In virtutea acestei intrebari esentiale, pe care dansul a subliniat-o in articol, domnia sa ar trebui ca sa citeasca alte mii de pagini din alti mii de autori din alte zeci de domenii si sa renunte la filosofie, daca simplul fapt de a scrie mii de pagini te face infailibil la non-sens.

Mai mult decat atat, daca noi, ortodocsii, venim si aducem argumentul miilor si milioanelor de pagini de teologie sau morala ortodoxa (din care mai mult de jumatate s-au pierdut), scrise de Sfintii si teologii ortodocsi, singura reactie cu care am fi tratati ar fi sa ni se rada in nas. Numai Sfantului Fotie cel Mare (sec. X), spre exemplu, i s-au ars de catre inamicii sai, 8 saci de scrieri!

In fine, in numarul curent al revistei „Idei in dialog”, ambii filosofi isi reitereaza punctul de vedere, continuand disputa. Ceea ce a inteles d-l Sorin Lavric, anume faptul ca gandirea este preponderent imaginativa si ca este bombardata de „sugestionari psihice”, la care reactioneaza pozitiv sau negativ si prin urmare, nu se vede nicaieri libertate deplina, nu este decat definitia omului cazut, a omului lipsit de orice transcendenta, care nu are niciun „instrument” interior de masurare a adevarului din lucruri, care merge adulmecand mirosul „puterii” si al „seductiei” in ceea ce i se prezinta drept veritabil in aceasta lume.

D-l Lavric nici nu stie ca ceea ce afirma dansul despre sine nu este decat confirmarea, portretul pe care Biserica il face de milenii omului cazut din Rai si care e amagit de diavoli in fel si chip, mai ales prin gandurile si imaginatiile pe care acestia i le insufla si tocmai de aceea rugaciunea mintii sau rugaciunea cu mintea in inima are drept scop curatirea mintii de ganduri patimase si a sufletului de patimi.

D-l Lavric spune ca nu crede in Dumnezeu „pentru simplul fapt ca nu am nicio dovada ca, undeva in realitate, ar exista ceva purtand numele acesta” („Filosofia de amvon”, p. 27). Insa Dumnezeu e foarte „palpabil” in Biserica, unde noi Ii mancam adesea Preasfantul Trup si Preacuratul Sange si ne unim cu El, iar prezenta Lui in suflet este inconfundabila si incomparabila cu orice experienta si cu orice bucurie omeneasca.

D-l Stefan Vianu replica, dar replica domniei sale se mentine dezamagitor in acelasi cadru ideologic sec („Ce e brut nu e (neaparat) bun”). D-l Vianu ii preda d-lui Lavric, din nou, pe un ton de superioritate filosofica, niste notiuni absolut elementare, care pot fi contestate si de un student oarecare. Elementaritatea si banalitatea explicatiilor dumnealui, desi cu pretentii mari, nu au darul sa lamureasca pe nimeni, nici pe colegul sau de breasla si nici pe noi.

Am dat insa peste o fraza care, in ciuda a tot ceea ce vrea sa afirme d-l Vianu in articolul sau, nu face decat sa ii dea suta la suta dreptate d-lui Lavric: „Din fericire exista si azi un alt mod de a intra in contact cu operele filozofilor decat stearpa exegeza; mai exista oameni care dovedesc prin scrisul si cuvantul lor ca aceasta disciplina este pentru ei ceva viu. Acesti truditori considera ca zecile de mii de ore consacrate lecturii operelor filozofice si meditatiei nu sunt timp pierdut. Prin meditatie continutul acestor opere devine carne din carnea lor” (p. 28).

Repet, prin urmare, daca noi, ca ortodocsi, am prezenta acelasi argument, d-l Vianu probabil ca si-ar astupa urechile. Surprinzator insa, pentru a-si dovedi abnegatia sa pentru filosofie, totala sa daruire, d-l Vianu incearca sa ne convinga folosind o expresie biblica.

Dar daca noi ii spunem, domniei sale si intregii tagme filosofice, ca prin rugaciune, Spovedanie, Impartasanie, prin citirea Scripturilor Sfinte si prin trairea in ritm liturgic a vietii ne simtim vii, devenim „carne din carnea” lui Hristos, ca cei pe care El ii face madulare vii ale Trupului Sau Viu, de ce nu ne cred?

De ce e mai nobil sa devii „carne din carnea” ideilor filosofice, un trup cu abstractiunile mentale, decat un trup cu Hristos, Dumnezeu-omul?

Prin aceste afirmatii insa d-l Vianu nu face decat sa-i dea dreptate d-lui Lavric, in afirmatiile acestuia ca filosofia nu este decat o credinta, o optiune de a crede in altceva decat in Dumnezeu.

Ignorarea si dispretuirea crestinismului insa nu ne mai mira, intr-o societate moderna si postmoderna in care, asa cum constata d-l H. R. Patapievici in articolul sau de pe ultima pagina, „ura fata de crestinism, exprimata prin libertatile pe care ni le luam impotriva traditiei lui, a devenit aproape unicul continut spiritual al modernitatii noastre”.

Drd.  Gianina Maria-Cristina Piciorus