Cântarea Annei [I Sam. 2, 1-10]. Traducere şi comentariu

[scribd id=17112091 key=key-1gjatlwec6okuzbumedz]

***

Mai jos avem textul fără porţiunile lui de limbă greacă. Pentru versiunea totală apelaţi la cel din Scribd, de deasupra.

*

Cântarea Annei. Traducere şi comentariu

(I Sam. 2, 1-10, cf. LXX)

A. Traducerea pasajului scriptural


1. Şi a zis: „S-a întărit inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu [şi am deschis] larg gura mea împotriva vrăjmaşilor mei [şi] m-am bucurat întru mântuirea[1] Ta.

2. Căci nu este Sfânt ca Domnul şi nu este Drept ca Dumnezeul nostru, căci nu este Sfânt afară de Tine.

3. Nu vă mândriţi şi nu vorbiţi [despre cele] înalte, [pentru] ca să nu iasă cuvânt mândru din gura voastră! Căci Dumnezeu este Domnul înţelegerilor şi Dumnezeu pregăteşte cu tărie scopurile Lui.

4. Arcul celor tari a slăbit şi cei slabi s-au încins cu putere.

5. Cei plini de pâini s-au micşorat / s-au împuţinat[2] şi cei flămânzi au părăsit pământul. Căci cea stearpă a născut şapte şi cea multă întru copii a slăbit.

6. Domnul omoară şi învie, coboară în iad şi ridică.

7. Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, umileşte şi înalţă.

8. Ridică din pământ pe nevoiaş şi din grămada de gunoi îl ridică pe cel sărac, pentru ca să stea cu stăpânitorii popoarelor şi tronul slavei să li-l dea lor de moştenire.

9. Dă rugăciunea celui care se roagă şi binecuvintează anii Dreptului, căci nu întru tărie este puterea bărbatului.

10. Domnul îl face slab pe potrivnicul/ vrăjmaşul/ adversarul Lui. Sfânt este Domnul!

Să nu se mândrească înţeleptul întru înţelepciunea lui şi să nu se mândrească cel puternic întru puterea lui şi să nu se mândrească cel bogat întru bogăţia lui, ci întru aceasta să se laude, dacă se laudă: Îl înţelege şi Îl cunoaşte pe Domnul şi să facă judecată şi dreptate în mijlocul pământului.

Domnul S-a urcat în ceruri şi a tunat.

El va judeca marginile pământului şi va da putere regilor noştri şi va înălţa cornul Hristosului / Unsului Său.

B. Comentariu


Cântarea Sfintei Anna Prorociţa e un text teologic şi mesianic foarte profund şi concentrat, cu multe unicate în compoziţia lui. Le vom discuta pe măsură ce înaintăm în înţelegerea textului.

După ce îl naşte şi îl înţarcă pe Samuil, potrivit făgăduinţei făcute Domnului [I Sam. 1, 11], Anna şi Elcana îl aduc la Ili şi i-l dă / i-l împrumută pe Samuil Domnului pentru tot restul vieţii sale [1, 28]. El a fost adus înaintea Domnului [1, 25] şi a stat înaintea Lui împlinind poruncile Sale.

Cântarea Annei trebuie înţeleasă în toată bogăţia ei, atât ca rugăciune şi ca mulţumire adusă Domnului, ca proslăvire a Sa, dar şi ca profeţie despre lucruri viitoare.

V. 1 vorbeşte despre întărirea inimii ei întru Domnul, care nu e ca întărirea inimii lui Farao [cf. Ieş. 7, 3], ci este expresia întăririi ei în credinţa în Domnul,  pentru că El a răspuns la cererea ei. Ea a avut parte de o cunoaştere experimentală a rugăciunii, care e cerere şi răspuns la cere din partea Domnului.

Adevărata rugăciune nu poate să fie goală de răspuns. Dacă nu ţi se răspunde din partea Domnului înseamnă că ori nu ai ştiut ce ceri ori nu te-ai rugat cum trebuie, adică cu toată fiinţa ta.

Farao şi-a întărit inima, în sensul că nu a crezut în cele profeţite lui de către Moise şi Aaron, pe când Anna şi-a întărit inima, şi-a făcut-o fermă, fără îndoială în Domnul, pentru că a cunoscut cu toată fiinţa ei, că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dat copil.

Inimă întărită în nădejdea în El. Însă, dacă ai nădejde neclintită în El, atunci cornul tău se ridică în nădejdea la Dumnezeul tău, pentru că ai îndrăzneală la El. Ceri, pentru că ştii că primeşti. Harul Treimii din inima ta te îndeamnă să ceri, pentru că Domnul ascultă glasul celui care se întăreşte prin credinţa în El şi se face o cetate întărită prin Duhul, împotriva tuturor patimilor.

Cornul ei, adică încrederea ei. Dacă sunt tare prin harul Tău, atunci am încredere întru Tine. Am îndrăzneală, în sensul că eu cred, că voi scăpa, prin Tine, de toate cele rele.

Pentru că am simţit că Domnul e cu mine, atunci am vorbit cu tărie, cu gură mare, cu glas înalt împotriva vrăjmaşilor mei trupeşti sau spirituali, pentru că m-am bucurat întru mântuirea Ta, Doamne.

După cum spuneam în prima notă a studiului de faţă, substantivul mântuire are prima dată în LXX valenţele soteriologice, pe care teologia Bisericii Ortodoxe le cunoaşte până astăzi. La 2, 1, pentru prima dată în Scriptură, mântuirea înseamnă o trecere existenţială dintr-o stare în altă, adică de la nefericire, plâns şi tristeţe, pentru că nu avea copil, la faptul de a primi copil de la Dumnezeu şi de a se bucura pentru că Domnul a auzit-o.

Pentru Anna mântuirea e schimbare de stare ontologică. Însă e o schimbare cerută prin rugăciune şi lucrată de Domnul prin har. Domnul e Cel care răspunde rugăciunii şi provoacă prin aceasta mântuirea ei. Domnul o salvează din durerea ei. Mântuirea e scoatere din durere şi întărirea ei în bucurie harică.

Însă Anna accentuează la finalul v. 1: e vorba de mântuirea Ta. Mântuirea Ta a devenit mântuirea mea. Mântuirea mea e mântuirea pe care Tu ai lucrat-o în mine, scoţându-mă din durerea şi ruşinea mea, că nu am copii şi mi-ai dat şi copil şi credinţă mai multă şi har prorocesc şi bucurie nesperată.

V. 2 e teocentric, pentru că are în centru pe Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Numai El e Sfânt şi Drept cu adevărat, pe deplin, în mod desăvârşit şi nimeni nu e mai Sfânt decât El. Comparaţiile cu sfinţenia şi dreptatea oamenilor duce la accentuarea sfinţeniei şi a dreptăţii Sale, care nu au termeni de comparaţie.

Comparaţiile devin caduce în faţa Lui, tocmai pentru că El nu are termeni de comparaţie. Însă, Anna spune ceva absolut important aici, faptul că Sfinţii şi Drepţii nu pot rezulta fără El, pentru că sfinţenia şi dreptatea sunt haruri ale Sale.

Adică nu căutaţi în altă parte oameni Sfinţi, autentici, decât la El, în Biserica Sa! Nu există sfinţenie decât de la El, pentru că sfinţenia este împărtăşire de slava Sa.

V. 3 îi vizează pe cei care se apropie de Teologie, de vorbirea despre Dumnezeu şi despre relaţiile Sale cu creaţia Sa. Anna ne spune, că nu trebuie să ne mândrim, adică să ne credem capabili de sfinţenie fără să avem sfinţenie întru noi şi apoi să ne ocupăm de cele înalte, de dogme, de Teologie. Să nu ne apucăm să facem Teologie cu fiinţa murdară de nesimţire şi de orgoliu nemăsurat, că suntem singurii posesori ai cunoaşterii celei de taină a lui Dumnezeu.

Nu vă apucaţi de Teologie, dacă sunteţi mândri!, cu alte cuvinte. Faceţi orice altceva, apucaţi-vă de altceva, dar nu vă bateţi joc de sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că din voi, cei care nu vă curăţiţi pe voi înşivă şi nici nu sunteţi curaţi, nu iese Teologie, ci cuvânt mândru, cuvânt din părere de sine.

Anna experimentase mila lui Dumnezeu cu ea şi putea să vorbească despre acest lucru. Ea trăise mântuirea ei, salvarea ei de către Domnul, semn că Domnul e viu şi aude rugăciunea noastră şi e cu noi. Tocmai de aceea ne spune, că nu trebuie să grăim despre cele înalte, dacă nu avem astfel de întâlniri reale cu Dumnezeu.

Adică nu poţi să fii expert în fiziologia şi comportamentul delfinilor, dacă îi vezi numai din fotografii, ci trebuie să ai contact cu animalul marin ca atare. Tot la fel, nu poţi să vorbeşti despre cele înalte ale lui Dumnezeu, despre cele de taină, dacă nu te-ai împărtăşit de cele ale Sale. Şi niciodată nu te poţi împărtăşi de cele ale Sale, dacă nu te-ai făcut propriu primirii lor, de la El.

Nu vă mândriţi cu citiri fără revelaţii, fără minuni dumnezeieşti, fără străluciri ale slavei dumnezeieşti în viaţa voastră! De ce? Pentru că Dumnezeu este Domnul înţelegerilor multiple, dar care, cu toatele, duc la El, la un înţeles unitar. Dumnezeu ne dă înţelegeri duhovniceşti prin intermediul creaţiei, al Scripturii, al Părinţilor, al slujbelor şi al teologilor Bisericii.

Sunt mulţi Sfinţi, care au spus multe lucruri despre Dumnezeu. Însă, fiecare Sfânt în parte, cu viaţa şi teologia lui, a spus despre acelaşi Dumnezeu treimic, pentru că fiecare dintre ei s-au sfinţit împreună cu El, cu Dumnezeul nostru treimic. Toţi seamănă între ei, pentru că au trăit aceeaşi iradiere a slavei Lui, pe măsura fiecăruia.

El ne dă înţelegeri multiple despre Sine şi despre relaţia Lui cu noi, însă, prin toate la un loc Dumnezeu pregăteşte întreaga creaţie şi pe fiecare în parte spre scopurile lui cu lumea. Lucrările Sale sunt multiple cu lumea, pentru că ţine cont de conformarea ontologică a fiecăruia, însă toate lucrările Sale tind spre un singur scop: transfigurarea întregii creaţii.

Eshatologia Bisericii are maximum de pozitivitate şi, paradoxal, noi trăim o contemporaneitate cu o eshatologie foarte neagră, de-a dreptul lugubră. Eshatologia eterodoxă a momentului, chiar dacă amalgamează în ţesătura ei şi aspecte pozitive, e centrată pe ideea că răul personal şi universal e mai mare decât puterea binelui.

Însă Satana şi diavolii lui nu sunt opozanţi reali ai Domnului, după cum vom vedea, pentru că ei nu pot sta pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Nicio creatură nu se poate compara cu Dumnezeu. Iar diavolul e o creatură căzută, care şi-a renegat împlinirea.

Orice ar face umanitatea şi oricât de decăzută ar ajunge, Dumnezeu conduce lumea şi nu omul are în mâini frâiele existenţei. Concepţia noastră despre lume şi despre viitorul lumii este amplu marcată de antropocentrism, de ideea că noi ne facem viitorul cum vrem. Însă, adevărul care ne smereşte e acesta: Dumnezeu conduce creaţia Sa spre scopul Său din veci cu lumea, care e transfigurarea oamenilor şi a creaţiei în integralitatea ei.

Deci futurologia Bisericii, viitorul Bisericii şi al lumii are maximum de pozitivitate, e un viitor luminos, cu adevărat luminos, pentru că lumea se va umple de slava lui Dumnezeu. Viitorul arată superbine, ca să corectăm, din punct de vedere ortodox, reclama arhiauzită.

V. 4 vorbeşte despre tărie şi slăbiciune într-o înţelegere duhovnicească a realităţii. Înţelepciunea lumii vechi, de până la Hristos, slăbeşte, pentru că cei care poartă în trupul lor slăbiciunile / pătimirile lui Hristos, se întăresc prin ele. Şi nu te poţi încinge cu putere, decât de sus, de la Dumnezeu. Şi puterea e harul Său.

Arcul inteligenţei umane nu mai îşi atinge ţinta în faţa înţelepciunii care vine de la Dumnezeu şi care e întărire cu putere de sus.

Cei puternici în ştiinţă şi cultură recunosc că sunt slabi, atunci când vin în contact cu adevărul profund al vieţii ortodoxe, care e întărire de sus, dumnezeiască, pentru că e o viaţă în care Dumnezeu coboară continuu. Dumnezeu e cu noi, pentru că El nu ne lasă niciodată goi de înţelegerile Sale multiple şi El este Cel care ne scoate din mulţimea căderilor noastre.

Când crezi că eşti tare, devii ca o cârpă. Şi când te vezi ultimul din Iad şi cel mai rău, atunci te înalţi, Domnul te înalţă, pentru că te încinge cu putere cerească şi te umple de dor după curăţirea de patimi, după asceză.

V. 5. Cei plini de pâini, de înţelegeri multe, s-au micşorat în încrederea lor că ştiu ceva şi sunt acum ca nişte peşti fără de glas în faţa tainei lui Hristos şi a Sfinţilor Lui. Însă cei flămânzi după Dumnezeu, cei care flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu au părăsit pământul, înţelegerile pământeşti ale lumii acesteia şi au mintea lui Hristos, care îi face să trăiască pe pământ ca în cer.

În ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că „flămânzii au moştenit pământul”. Însă în LXX e vorba de părăsirea pământului de către cei flămânzi după Dumnezeu, adevăr pe care ed. Biblia de la 1688 îl respectă: „cei flămânzi au lăsat pământul”.

Finalul v. 5 ne duce spre o vorbire din ce în ce mai criptică: cea stearpă a născut 7 copii. Care e femeia stearpă şi care e cea cu mulţi copii, care a slăbit? Inima care nu cunoştea pe Dumnezeu şi de aceea era stearpă, atunci când a născut copii, adică virtuţi, a născut desăvârşit, prin harul lui Dumnezeu şi s-a odihnit întru ele, tocmai de aceea a născut 7 copii, pentru că şapte indică odihna, bucuria de cele ale desăvârşirii. Însă, cea care năştea mult, dar năştea gânduri omeneşti, a slăbit şi slăbeşte în continuu, pentru că numai inima curată vede pe Dumnezeu şi nu cea plină de murdărie.

V. 6 ne arată stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii noastre. El este Cel care ne lasă în moarte sufletească, atunci când nu dorim să facem cele bune şi tot El este Cel care ne învie din aceeaşi moarte, când ne întoarcem la pocăinţă. El este Cel care ne lasă să ne afundăm în Iad şi tot El ne scoate de acolo, când dăm semne că ne-am săturat de atâta durere, lacrimi şi nefericire.

Însă Anna amintind de Hades sau de Iad (şi doar la 2, 6 apare genitivul lui adis în I Sam.) profeţeşte despre coborârea Lui la Iad, pentru ca să îi ridice de acolo pe cei Sfinţi şi Drepţi ai Săi, pentru că nimeni nu putea să-i ridice în afară de El.

Viaţa şi moartea stau în puterea lui Dumnezeu, de aceea viaţa noastră e un dar de la El, la fel şi moartea.

La fiecare slujbă ne rugăm ca Domnul să ne dăruie sfârşit creştinesc, în pace, fără înfruntare din partea demonilor. Ne cerem o moarte autentică, o moarte plină de pace, de bucurie duhovnicească. Ne cerem o moarte ca ieşire cu Domnul, ca ieşire din trup pentru ca să fim cu Domnul.

V. 7 stabileşte relaţiile lui Dumnezeu cu societatea oamenilor. Niciun fel de autonomie umană nu există în relaţiile dintre noi şi Dumnezeu, chiar dacă noi ne manifestăm libertatea în mod rău şi nu-L dorim. Chiar dacă noi Îl dorim sau nu Îl dorim pe Dumnezeu, aflăm de aici că Domnul e Cel care ne sărăceşte şi tot El ne îmbogăţeşte, atât de cele materiale, cât şi de cele spirituale.

Domnul ne lasă pe mâna patimilor şi a demonilor, ca să ne sărăcească de bine, atunci când ne mândrim şi mergem aiurea, dar tot El ne îmbogăţeşte cu multă smerenie, pocăinţă, înţelepciune, bun simţ, atunci când ne osândim pe noi înşine şi hălăduirile noastre în tărâmul necinstirii de Dumnezeu.

El ne umileşte întăriturile inimii, buna impresie, adică falsa impresie despre noi, toată înşelarea din inima şi mintea noastră. El are grijă ca să ne smerească. Şi bine e de omul pe care îl smereşte Domnul, pentru că El îl va înălţa, prin harul Său, din căderile lui.

V. 8 continuă să discute despre prezenţa reală şi dinamizatoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru că, pe cel nevoiaş, pe cel care are nevoie de mila Sa îl ridică din pământ, din cele trupeşti la cele cereşti şi, din gunoiul, din bălegarul faptelor de ruşine, îl ridică pe cel sărac de virtuţi, pentru ca să îl facă părtaş, prin sporirea în cele dumnezeieşti, de bucuria de a fi cu toţi Sfinţii Săi.

Când traduc sintagma stăpânitorii popoarelor nici ediţia din 1688 şi nici cea din 2001 nu folosesc pluralul, deşi e vorba de  laon. Stăpânitorii popoarelor sunt Sfinţii fiecărei naţii în parte, care, pe de o parte, sunt stăpâni peste ei înşişi, prin aceea că şi-au stăpânit patimile şi poftele iar, pe de altă parte, sun luminile neamului lor, cei care îşi călăuzesc neamul spre Dumnezeu, ca unii care s-au făcut ai lui Dumnezeu cu fapta şi cu cuvântul.

Substantivul plural dinaston / stăpânitorii e un unicat al cărţii. De aici avem dinastie în limba română sau membrii familiei regale.

Şi sintagma tronon doxis / tronul slavei e un unicat în I Samuil. Ea vorbeşte despre slava pe care o vor avea Sfinţii lui Dumnezeu, prin Hristos Dumnezeu, când vor moşteni tronul / puterea dumnezeiască de a fi cu El pentru veşnicie.

Sintagma reapare doar de două ori la Matei şi o găsim la Mt. 19, 28 şi 25, 31. Însă în Evanghelie se găseşte doar cu referire la Hristos: „când a stat Fiul Omului pe scaunul slavei Lui” [Mt. 19, 28] şi „atunci va sta pe scaunul slavei Lui” [Mt. 25, 31].

Dar Sfinţii au puterea slavei de la Hristos şi stau pe scaunul slavei împreună cu El, pentru că ei sunt scaunul sau sălaşul slavei lui Dumnezeu.

V. 9 începe cu o precizare fundamentală, pe care o regăsim în toată experienţa mistică a Părinţilor Bisericii: rugăciunea continuă ne aduce rugăciunea duhovnicească, adică darul rugăciunii neîncetate.

Anna spune că Dumnezeu dă rugăciunea, darul rugăciunii celui care se roagă în continuu. El dă darul Său celor care depun toate eforturile de a dobândi acest mare dar de la Dumnezeu.

Tot Domnul e Cel care binecuvintează anii Dreptului cu multe daruri duhovniceşti, pentru că tăria bărbatului e tăria sa duhovnicească şi nu tăria constituţiei sale fizice.

Nu în muşchi sau în bani sau în funcţii stă puterea bărbatului, ci puterea lui este duhovnicia lui. Dacă nu eşti bărbat duhovnicesc în faţa lui Dumnezeu eşti un bărbat slab. Şi de aceea bărbaţii nu mai sunt bărbaţi, pentru că sunt goi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Şi când eşti gol de har nu poţi să ai îndrăzneală la Dumnezeu, intimitate cu El.

Atunci te rogi şi nu primeşti. Sau nici nu mai îndrăzneşti să zici nici pâs în faţa Lui, pentru că ştii ce fel de oaie neagră eşti.

Cu alte cuvinte, unde nu e putere şi îndrăzneală duhovnicească, nu e nici har, nici vedenii, nici credinţă, nici teologie şi nici ceva autentic de împărtăşit altora.

V. 10 e o introducere în înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi Satana. Domnul, Stăpânul şi Creatorul creaturii Sale îl face/ îl arată slab pe adversar.

Însă adversarul nu e unul de acelaşi calibru cu Dumnezeu (pentru că aşa ceva nu există), ci adversarul [antidicon] e mai mult un cobitor, un vorbitor de rău, un răstălmăcitor al vorbelor Sale, un pigmeu care şi-a rătăcit calea.

Transformarea Satanei într-un adversar redutabil al lui Dumnezeu nu are de-a face cu o cunoaştere corectă a Revelaţiei dumnezeieşti, pentru că Revelaţia vorbeşte despre Dumnezeu, ca despre Cel atotputernic şi atoatestăpânitor, care îngăduie libertatea de manifestare a creaţiei, dar excesul libertăţii e păcatul şi păcatul personal, fie al demonilor, fie al oamenilor, îşi adjudecă depărtarea de El.

Nimeni nu poate fi un adversar real al lui Dumnezeu, pentru că El Îşi îngăduie adversarii, care au viaţă şi putere de manifestare de la El şi nu de la ei înşişi. Ei îşi folosesc prost, excesiv de prost potenţele primite de la El. Însă El le îngăduie această existenţă negativă, pentru că le-a dat libertate de manifestare şi adevărata libertate e comuniunea cu Dumnezeu.

Dacă înţelegem acest fapt, că demonii nu sunt luptători reali împotriva lui Dumnezeu, ci ei luptă împotriva propriei lor împliniri, înţelegem atât drama demonilor, cât şi drama noastră, ca oameni păcătoşi. Toate păcatele noastre nu sunt atât o luptă cu Dumnezeu, cât, mai degrabă, o urâţire a noastră, o desfigurare, o demonizare.

Nimeni nu poate lupta în mod real cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este fundamentul oricărei existenţe. Lupta noastră cu Dumnezeu, ca neacceptare şi neiubire a Lui, este o agonie personală, interioară, în primul rând.

Necredinţa nu are nicio şansă decât să fie nefericită. Omul e creat de Dumnezeu pentru a se împlini în comuniunea cu Dumnezeu. Orice altă opţiune în afară de aceasta e un eşec existenţial şi ontologic.

Domnul e Sfânt, e Atotsfânt, accentuează Anna. Mândria ivită din conştientizarea capacităţilor native sau din luarea în posesie a unor bunuri moştenite sau dobândite e o cugetare telurică şi nu duhovnicească. Adevărata laudă a omului, adevărata sa cunoaştere e înţelegerea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pe Dumnezeu Îl cunoaştem din multiple înţelegeri despre Sine. Toate ne duc la Sine, la o cunoaştere unitară, profundă despre Sine. Intimitatea cu Dumnezeu o trăim din aceea că ne simţim cu totul integraţi  în comuniune cu El şi ne simţim cu totul împliniţi în ascultarea de Dumnezeu, pentru că ne umplem de toată bucuria şi cunoştinţa care ne vin de la El.

Finalul v. 10 e deplin mesianic. Se profeţeşte despre înălţarea la cer a Domnului, care a fost ca un tunet pentru Puterile cereşti. A fost o uluire, o cutremurare dumnezeiască, când L-au văzut pe Cel ale Cărui mădulare sunt pătate de sângele răscumpărării noastre, urcând şi şezând, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui.

El, Hristos, va judeca marginile pământului, adică întreaga suflare omenească, pentru că va da putere regilor noştri, adică Sfinţilor Săi şi astfel cornul Său, al lui Hristos, al Unsului Său va fi înălţat mai presus de toate.

Cântarea Annei este, în concluzie, o splendidă vedere a timpului mesianic şi a celui eshatologic, dar, în acelaşi timp, o bogată pagină de teologie mistică, unde experienţa vieţii cu Dumnezeu se destăinuie şi vorbeşte grăitor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş


[1] E pentru prima dată în LXX când substantivul mântuire este la singular (până acum apăruse doar de două ori în LXX, la plural, ca „jertfe de mântuire”, la Ieş. 20, 24 şi Num. 29, 39) şi înseamnă, conform soteriologiei ulterioare, trecerea dintr-o stare în alta. Pentru Anna mântuire înseamnă trecerea de la tristeţe la bucurie, pentru că Domnul a ascultat cererea ei şi i-a dat să nască pe Samuil.

[2] Cf. ed. Biblia 1688.

Sfânta Liturghie a Sfântului Dionisie [Areopagitul], episcopul Atenei. Liturghia secolului 1 al Bisericii

sf-dionisie-areopagitul

Liturghia Sfântului Dionisie [Areopagitul],

episcopul Atenei[1]

1. Prima rugăciune înainte de binecuvântarea păcii

Preotul: Doamne Dumnezeule, Cel care eşti simplu şi nu compus, şi Care eşti neajuns în fiinţa Ta cea preaînaltă; Dumnezeule, Tată, al Cărui nume poartă toată paternitatea, care este în cer şi pe pământ; Începătorule al dumnezeirii [Principium divinitatis], Cel care fiinţa dumnezeiască ţi-o împărtăşeşti şi Care desăvârşeşti pe cei care se desăvârşesc; Binele cel mai presus de orice bine şi Frumuseţea cea mai presus de orice frumuseţe; împacă-ne, [dă-ne] linişte, pace, unindu-ne într-o singură inimă şi o singură minte.

Uneşte-le pe cele despărţite, pentru ca să se întoarcă de la cele rele şi dă-le să aibă aceeaşi iubire, pentru ca şi aceştia să dobândească asemănarea cu fiinţa Ta cea prea înaltă.

Şi astfel, Tu, Cel care eşti Unul mai presus de toate, fă-ne pe noi una, prin binele care uneşte minţile noastre, ca să fim uniţi şi să nu aflăm că suntem despărţiţi înaintea Ta, în vremea aceasta, a aducerii tainice.

Şi aceasta, pentru ca noi înşine, şi unii pe alţii, prin îmbrăţişarea dragostei [per amplexus charitatis] şi [prin] unirea iubirii [nexus dilectionis], să fim una în mod duhovniceşte, prin pacea aceasta a Ta, care ne odihneşte pe toţi, prin harul şi milostivirea şi iubirea de oameni aduse oamenilor prin Unul Născut Fiul Tău, şi împreună cu Preasfântul Tău Duh, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea.

Poporul: Amin.

Preotul: Pace [tuturor]![2]

Poporul: Şi cu duhul tău![3]

Diaconul: Daţi-vă pace unul altuia![4]

Poporul: Fiecare [dintre noi].

Diaconul: [Să lăsăm toate] în urmă!

Poporul: Suntem înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Dătătorule al sfinţeniei şi Dăruitorule a tot binele, Doamne, Care eşti sfinţenia a toată făptura raţională, sfinţeşte-ne pe noi! Sfinţeşte-ne, prin Duhul Tău cel Sfânt, pe noi, slujitorii Tăi [servos Tuos],  care ne plecăm înaintea Ta!

Eliberează-ne pe noi de robiile pătimaşe ale păcatelor, de invidie, de minciună, de înşelătorie, de ură, de duşmănii şi de cei prin care acestea se lucrează, pentru ca să ne învrednicim ca să săvârşim această sfântă slujbă [sancte ministerium] a Sfintelor şi făcătoarelor de viaţă Taine [Sacramentorum vivifactium], prin Marele Arhiereu ceresc, Iisus Hristos, Unul Născut Fiul Tău, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava şi cinstea.

Poporul: Amin.

Preotul: Existenţă mai presus de orice existenţă şi dintru veşnicie, a Cărei fiinţă este de necuprins[5], Care exişti de Sine şi preexişti tuturor şi Care ai toată slava fără schimbare; a Cărei bunătate întrece orice dorinţă a toate câte există, atât a celor înţelegătoare[6], cât şi a firilor dăruite cu înţelegere[7], dă-ne să înţelegem, să experiem cu adevărat Darurile [acestea], care ne stau înainte.

Căci cine, decât Tu Însuţi, eşti mai presus de orice existenţă, şi, [de asemenea], lângă noi [ades nobiscum] şi întru noi [inter nos]? Căci [eşti cu noi] şi în acest ceas, în această Sfântă Taină a Ta, pe care ne-ai cerut-o şi pe care o aduci pentru noi.

[De aceea, te rugăm] ca să ne faci vrednici a sta înaintea tronului prea înalt al măreţiei Tale şi să purtăm vasele sfintei Tale slujiri cu mâinile noastre necurate.

Poartă dar pentru noi, Doamne, haina nedreaptă cu care Te-am îmbrăcat, căci Tu, Iisuse, eşti fiul lui Iosif[8], Care ai şters murdăria [prin îmbrăcarea] marelui veşmânt al preoţiei.

Şi, de aceea, credincios şi drept lucru ne-ai dat nouă, ca de asemenea şi noi să ne împodobim cu acelaşi veşmânt al slavei [vestimento gloriae]. Fiindcă Tu singur acest veşmânt ai purtat  şi, de asemenea, ai făcut ca Biserica să fie încununată de slavă. Pentru aceasta pe Tine te vedem înveşmântat în ea, [în aceasta] care luminează dumnezeieşte mintea şi care umple împărătescul Tău ospăţ.

Aşadar, şi din jertfa aceasta, care este înaintea noastră, dă-ne nouă ca să ne împărtăşim întru bucurie, pentru ca să-Ţi aducem Ţie cinste şi laudă.

Poporul: Amin.

Diaconul: Să stăm cu cuviinţă [Stemus decenter]!

Poporul: Mila Domnului [Misericordiae Dei][9].

Preotul: Dragostea lui Dumnezeu [Charitas] [să fie cu voi, cu toţi!]

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: Sus [să aveţi] inimile [Sursum corda] !

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să aducem mulţumire Domnului!

Poporul: Cu vrednicie şi cu dreptate este.

Preotul, cu glas scăzut [inclinatus]: Căci, cu adevărat, întrece puterea minţii, a cuvântului şi a gândului binefacerile slujirii Tale, Doamne şi nu este în stare nicio gură, nicio minte şi nicio limbă a Te mări şi a Te cinsti pe Tine.

Căci Cuvântul Tău a făcut să fie cerul şi Duhul gurii Tale toate Puterile cele cereşti; toţi luminătorii care sunt întru tărie, soarele şi luna, apa şi pământul şi cele care sunt întru ele.

Care glas dar, nu va înceta în faţa Sa? Ce cuvinte să avem, câte glasuri, cuvântări şi imne neîncetate ca să Te binecuvântăm pe Tine? Căci Tu eşti izvorul binelui, Cel mai presus de orice laudă iar fiinţa Ta este mai presus de orice existenţă.

[Preotul] cu glas ridicat [elevans vocem]: Te laudă făptura această văzută şi simţită, Doamne, cât şi făptura aceea înţelegătoare şi mai presus de simţuri. Cerul şi pământul Te preaslăvesc, marea şi aerul Te propovăduiesc, soarele, în alergarea sa, Te laudă [sol in cursu suo te laudat] iar luna, în schimbările sale, Te cinsteşte [luna in mutationibus suis te veneratur].

Ceata Arhanghelilor şi oastea Îngerilor, Puterile acelea mai presus de lume şi de puterea minţii binecuvintează neîncetat împărăţia Ta.

Razele luminii, cele ale slavei Tale sfinţitoare depăşesc toate, [care răsar din fiinţa Ta cea] mai presus de toate şi neajunsă.

Începătoriile şi Domniile laude Îţi strigă. Puterile şi Stăpâniile Te cinstesc. Puterile [cereşti], Tronurile şi Scaunele, preamăresc inaccesibilitatea Ta, [adică] strălucirile luminii veşnice [splendores lucis aeternae].

Oglindă fără pată, Fiinţă sfântă, Cea care faci toate cu înţelepciune prea înaltă, mai presus de orice voinţă de a înţelege şi decât toate cele tainice, tunet inimitabil care mişti preastrălucit şi, cu dreptate, glasurile făpturii raţionale, Heruvimii, cei cu mulţi ochi [cherubim multioculi], care se mişcă cel mai delicat, Te binecuvintează!

Serafimii cei cu 6 aripi [sex alis], şi care zboară deplin, Te sfinţesc; cei care îşi acoperă cu aripile lor feţele, şi cu altele îşi acoperă picioarele, şi cu altele zboară şi strigă unul către altul. Iar înfocarea lor nu încetează, pentru că sunt cuprinşi de strălucirea Ta [şi cântă] cântări prea dulci [cantus suaves]. Şi toată firea cea curată, cântă, deopotrivă, împreună, aducându-Ţi Ţie slavă veşnică, căci numai pe Tine se cuvine a Te lăuda, a-Ţi striga Ţie şi a-Ţi zice.

Poporul: Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Preotul, cu glas scăzut: Sfânt eşti, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Ziditorule şi Creatorule a toată firea nevăzută, cât şi a celei văzute şi simţite.

Sfânt eşti, Dumnezeule, Fiule Unule Născut, Puterea şi Înţelepciunea Tatălui [virtus et sapientia Patris], Doamne şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfânt eşti, Dumnezeule, Duhule Sfinte, Desăvârşitorul şi Sfinţitorul Sfinţilor.

Treime Sfântă şi nedespărţită [Trinitas Sancta et indivisa], deofiinţă şi egală întru cinste [consubstantialis, aequalisque gloriae], a Cărei milostivire este nesfârşită către neamul nostru.

Tu singură eşti sfântă şi sfinţeşti pe toţi. Căci nu ai părăsit neamul acesta al nostru, când l-ai izgonit din Paradis, ci, întrucât tot neamul nostru s-a afundat în păcate, atunci Tu Însăţi Te-ai descoperit prin Cuvântul, Care pentru lume S-a sărăcit.

Căci, cu adevărat, [firea umană] a luat [Dumnezeu] Cuvântul şi întru toate S-a făcut pe Sine asemenea nouă, afară de păcat [excepto peccato], şi ne-a dat nouă ca să ne umplem de sfinţenie, [căci pentru aceasta] a statornicit acest ospăţ [convivium]: ca să ne umplem de viaţă.

[Preotul] cu glas ridicat: Care a fost zămislit, format şi modelat de către Sfântul Duh şi S-a născut, ca om, din sângele fecioresc [ex sangvine virgineo] al Sfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu [Genitricis Dei], Maria, şi din trupul curat şi preasfânt al aceleia, [El], Viaţa cea dintâi, şi a purtat dumnezeirea în trup, păstrând nevătămate legile firilor şi proprietăţile lor [conservatis naturae lege et proprietatibus], dar într-un mod mai presus de fire.

Căci astfel S-a arătat Dumnezeu întru Duhul şi om în trup. Şi, întrucât era Cuvântul cel mai înainte de veci, dintru Tine, era cinstit ca Dumnezeu, dar avea şi firea noastră. Iar puterile şi minunile, pe acestea toate pe care le-a lucrat, [le-a lucrat] împreună [,ca Dumnezeu şi om,] pentru ca să Se arate ca ceea ce este: căci este, de asemenea, Cel care dă vindecare desăvârşită [sanationem absoluta] şi mântuire desăvârşită [salutemque perfectam] întregului neam omenesc.

Astfel, în cele din urmă, a şi desăvârşit iconomia Sa pentru noi, şi înainte de mântuitoarea Sa cruce, a luat pâinea în curatele şi sfintele Sale mâini [accepit panem in manus Suas puras et sanctas], şi arătând-o Ţie, Dumnezeule, Tată, aducând mulţumire †, binecuvântând †, sfinţind †, frângând, a dat-o Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi şi mâncaţi din aceasta şi credeţi că aceasta este Trupul Meu şi aceasta pentru voi şi pentru mulţi se frânge şi se dă, spre ispăşirea căderilor[ ad expiationem delictorum], spre iertarea păcatelor [remissionem peccatorum]  şi spre viaţa de veci [vitam aeternam].

Poporul: Amin.

Preotul: De asemenea, acelaşi lucru [a făcut] şi asupra paharului [super calicem], în care a amestecat vin şi apă [quem miscuit vino et aqua], aducând mulţumire †, binecuvântând †, sfinţind †, l-a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi, beţi din acesta voi toţi, şi credeţi că acesta de aici este Sângele Meu, al Noului Testament, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă şi se dă spre ispăşirea căderilor[ ad expiationem delictorum], spre iertarea păcatelor [remissionem peccatorum]  şi spre viaţa de veci [vitam aeternam].

Poporul: Amin.

Preotul: Apoi, El Însuşi a dat poruncă [praeceptum], prin însăşi Sfinţii Săi Apostoli, întregii comunităţi [toti coetui] şi adunării celor credincioşi [congregationi fidelium], zicând: Aceasta să faceţi întru pomenirea mea [Hoc facite in Mei memoriam]! Căci, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea amestecarea, care este în paharul acesta şi acest ospăţ [convivium] veţi săvârşi, moartea Mea veţi pomeni, până când voi veni.

Poporul: Morţii Tale, Doamne, îi facem pomenire.

Preotul: De aceea, porunca Ta, Stăpâne, o împlinim, moartea şi învierea Ta pomenim, prin jertfa [sacrificium] aceasta, pe care o săvârşim continuu, în taină.  Căci aşteptăm a doua Ta venire, restaurarea[10] [renovationem]  neamului nostru şi umplerea de viaţă a mortalităţii noastre [vivificationem mortalitatis nostrae].

Căci nu în mod simplu[11] [va veni], ci ca un Dumnezeu, cu puterea slavei, întru negrăita şi nesuportata venire a Duhului. Şi pe tronul slavei împărăţiei Tale vei şedea, făcând cunoscută puterea împărăţiei Tale la toată făptura şi vei face judecată [exiges][12].

[Iar] această jertfă, pe care acum o săvârşim, întru pomenirea Ta, Doamne, este pentru patimile Tale pe care, pentru noi, le-ai pătimit pe cruce.

[De aceea], să Te arăţi milostiv, o, Bunule şi Iubitorule de oameni, în ceasul acela plin de teamă[13] şi de îngrijorare [in hora illa plena timoris et trepidationis], acestei adunări care Te adoră pe Tine şi tuturor fiilor Sfintei Biserici, [care au fost]  răscumpăraţi prin scumpul Tău sânge [et omnibus filiis Ecclesiae Sanctae redemptae sanguine pretioso Tuo].

Curăţeşte-i pe aceştia, cu focul cărbunilor, prin săturarea lor de sângele Tău şi [cu cele care sunt] semnul Tainelor Tale, în numele Tău cel sfânt, pentru ca nu cumva [să-i atingă] focul Babilonului, ca pe fiii casei lui Hanania*.

Căci nu cunoaştem pe altul în afară de Tine, Doamne, şi nici altă nădejde de mântuire nu avem, ci numai Tu eşti ajutătorul şi mântuitorul neamului nostru.

De aceea, înţelepţeşte Biserica Ta, pentru ca noi, din toate gurile şi limbile noastre, să ne rugăm Ţie şi, prin Tine şi Părintelui Tău, zicând:

Poporul:  Miluieşte-ne!

Preotul: A noastră milă.

Diaconul: Care, decât acest ceas, va fi mai înfricoşat?

2. Preotul, cu glas scăzut, zice rugăciunea de invocare a Sfântului Duh

Te chemăm pe Tine, Dumnezeule, Tată! Miluieşte-ne pe noi şi spală şi curăţeşte, prin harul Tău, murdăria faptelor mele celor rele. [Fă acestea], prin milostivirea Ta, pe cele care sunt vrednice de mânie.

Căci nu îmi întind mâna mea către Tine, decât prin credinţă, fiindcă nici nu pot să privesc către cer, din pricina multor mele nedreptăţi şi a spurcăciunii [spurcitiam] faptelor mele. Ci întru bunătatea, harul şi în multa Ta răbdare [mă încred], pentru a-mi întări sufletul şi întru rugăciunea către Duhul Tău cel Sfânt, pentru ca să-L trimiţi peste mine [ut mittas Eum super me] şi peste darurile acestea care sunt puse înainte [et super has oblationes propositas] şi peste poporul Tău cel credincios [populumque Tuum fidelem].

Preotul[14] : Auzi-mă pe mine, Doamne!

Poporul: Doamne miluieşte! [ 3 ori].

Preotul: Aşadar să coboare peste acestea şi să le adumbrească pe ele, şi să facă pâinea aceasta Însuşi † Trupul vieţii, care să ţină în viaţă sufletele noastre, † Trupul mântuirii, † Trupul ceresc, Trupul care mântuieşte sufletele şi trupurile noastre, Trupul Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, prin împărtăşirea cu acesta.

Poporul: Amin.

Preotul: Şi amestecarea, care este în paharul acesta, să o facă † Sângele vieţii, care să ţină în viaţă sufletele noastre, † Sângele mântuirii, † Sângele ceresc, Sângele care mântuieşte sufletele şi trupurile noastre, Sângele Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, prin împărtăşirea cu acesta.

Poporul: Amin.

Preotul: De aceea, urmând Tradiţia [Traditionem] şi porunca Ta dumnezeiască [commendationem divinam], care ne-au făcut părtaşi Tainelor Tale şi minunatelor Tale prorocii,  dăruim această Euharistie [Eucharistiam], care este înaintea Ta, şi prin ea pomenim iubirea Ta faţă de noi, şi întreaga iconomie [dispensationem] a Unuia Născut Fiul Tău [făcută] în această lume. Şi acum Te pomenim pe Tine prin aceasta şi milostivirea Ta cea dintotdeauna şi proprie, pe care o revarsă acum asupra făpturii Tale, şi ne mântuieşte pe noi de mânia [ira] pregătită celor nedrepţi şi de chinurile [suppliciis] pe care le lucrează răutatea şi de atacul crud al demonilor [crudeli impugnatione daemonum], care răneşte sufletele noastre, atunci când vom pleca de aici[15].

Şi fă-ne pe noi vrednici de Împărăţia Ta şi de sălăşluirea cu aceia, care au împlinit poruncile Tale, ca să-Ţi aducem Ţie slavă şi mulţumire [etc.[16]], [acum şi pururea şi în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Cuvintele Tale sunt nemincinoase [non mendacibus] şi învăţăturile pe care ni le-ai dat sunt preadevărate, Doamne, pentru că bucurie prea mare se face în cer şi pe pământ pentru un singur păcătos care se pocăieşte. De aceea, Te bucuri acum, Doamne, întru îndreptarea [conversione] robilor Tăi[17] şi înaintea Ta sunt aceştia acum.

Astfel uneşte-ne pe noi cu bucuria sufletelor celor credincioşi şi drepţi, cu a Părinţilor, a Patriarhilor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Învăţătorilor, a Evangheliştilor, a Mucenicilor, a Mărturisitorilor, a celor râvnitori pentru cultul dumnezeiesc, a binefăcătorilor, a celor care fac milostenie, a celor care împart după nevoile celor săraci şi cu a tuturor, care stau astăzi înaintea Ta într-o singură cântare, la altarul acesta sfânt, de aici şi în Ierusalimul cel ceresc.

Cu glas ridicat: Şi împreună cu aceştia şi pe toţi cei care, în multe feluri, au întărit Biserica Ta cea sfântă, care este de la o parte şi până la cealaltă a pământului, şi care au păstrat în linişte şi pace învăţăturile evanghelice şi apostolice, prin dumnezeieştii episcopi [antistites divinos], care drept au iconomisit cuvântul adevărului [verbum veritatis] şi au învăţat învăţăturile adevăratei evlavii [dogmatibus verae religionis]; prin sfinţii preoţi [sacerdotes santos], care au îmbrăţişat cuvântul vieţii şi în mod desăvârşit l-au purtat întru iconomisirea Tainelor Tale celor cereşti; prin cumpătaţii diaconi [diaconos modestos], care au lucrat Tainele Tale, cele curate şi împărăteşti, fără pată; prin adevăraţii credincioşi [fideles veros], care s-au ocupat de fapte şi lucrări vrednice de numele de creştin; prin corul fecioarelor [choreas virginum] şi a celor care s-au oprit de la împreunare şi care şi-au mortificat [trupurile], pentru ca să poarte întru mădularele lor viaţa Unuia Născut  Fiu al Tău.

Şi astfel, învredniceşte-i pe toţi ai Bisericii, ca să fie o singură turmă cu cei din acel Ierusalim[18], împreună cu primii născuţi din ceruri, pentru ca împreună cu aceia să Te slăvim duhovniceşte, Dumnezeule Tată, şi pe Unul Născut Fiul Tău şi pe Duhul Tău cel Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Aşadar, ajută, Doamne, pe cei care ajută Biserica Ta cea sfântă, pe cei care depun jurăminte [votis], pe cei care dau zeciuială [decimis], pe cei care slujesc şi fac daruri. Şi pe toţi cei care se roagă împreună cu noi şi pentru toţi aceia, pentru care ne-ai dat ca să ne rugăm, Doamne, Iubitorule de oameni [amator hominum].

Preotul, cu glas ridicat: Aşadar, dă vindecare desăvârşită [curam perfectam] şi mântuire deplină [salutomque plenam], tuturor celor care se îngrijesc de cei săraci, celor care se ostenesc pentru a-i hrăni pe orfani şi pe văduve şi celor care-i vizitează pe cei bolnavi şi neputincioşi. Răsplăteşte-le celor, care de acum umblă în cele bune, celor care, cu adevărat, se bucură de cele nestricăcioase, căci Tu, Doamne, eşti Cel care ai făcut veacurile şi Care dai mare milă şi Ţie Ţi se cuvine cinstea, acum şi pretutindeni, şi Unuia Născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Opreşte mânia împăraţilor, o, Împăratul împăraţilor [Rex regum] [şi] domoleşte furia soldaţilor! Războaiele [bella] şi revoltele [seditiones] le strică, surpă mândria ereticilor [fastum haereticorum] şi hotărârea judecăţii Tale să nu fie împotriva noastră, a celor care Te mărturisim, ci să fie peste noi iubirea Ta de oameni şi întoarce întru milă milostivirea Ta.

Preotul, cu glas ridicat: Liniştea şi pace care este la Tine, dă-o pământului şi tuturor celor care locuiesc pe el. Cercetează-l pe el prin bunătatea Ta şi prin lucrarea milostivirii Tale, prin întocmirea de vânturi bune şi liniştite, prin îmbelşugarea roadelor [pământului] şi prin recolte din destul şi prin mulţimea florilor. Fereşte-l pe el de toată mânia loviturilor [plagis furoris[19]] şi de toate răutăţile nedrepţilor vrăjmaşi [iniquis inimicorum], atât duhovniceşti cât şi trupeşti, şi depărtează [de la noi] toate patimile cele vătămătoare, pentru ca neîncetat cântări de slavă [hymnos gloriae] să-Ţi cântăm Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: La altarul acesta, şi în cel mai presus de cer, pomeneşte-i pe toţi cei care fac binele şi pe toţi cei care Ţi-au plăcut Ţie pe pământ. În primul rând, pe cea, cu adevărat, Sfânta Născătoare de Dumnezeu [Sanctae Genitricis Dei], pe [înainte]vestitorul [nuntii] Ioan, Botezătorul [Baptistae] şi Înaintemergătorul [praecursoris], pe Petru şi pe Pavel şi pe toată ceata Apostolilor, împreună cu care este şi Ştefan [protomartirul], şi mulţimea aceea a Mucenicilor, şi pe toţi aceia, care înainte de ei, cu ei şi după ei, au plăcut Ţie şi îţi plac Ţie.

Preotul, cu glas ridicat:  Şi în toată vremea, pe toţi cei care beau pe acesta[20], să-i uneşti pe ei cu cei aleşi şi cu casnicii Tăi, Cel care porţi neputinţele noastre [infirmitatem nostram], Doamne! Uneşte-ne pe noi cu cei fericiţi, prin împărtăşirea de cele dumnezeieşti[21], şi primeşte darurile şi rugăciunile noastre înaintea tronului împărăţiei Tale cel mai presus de toate, pentru ca în toate războaiele şi neputinţele şi nevoile să avem îndrăzneală către Tine.

Căci, într-adevăr, păcatul nostru şi dreptatea noastră nimic nu sunt[22], înaintea vastităţii oceanului [de dragoste] şi a nesfârşitului milostivirii Tale.

De aceea, cu o singură inimă Te privim, Cel care dai fiecăruia răsplătiri pentru faptele lor cele bune şi cu toţii şi într-o singură adorare lăudăm împărăţia Ta şi a Unuia Născut Fiul Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii [omnium episcoporum], învăţătorii [doctorum] şi pe mai marii [praesulum] Sfintei Tale Biserici, care, de la Apostolul Iacov, episcopul şi martirul şi până în ziua noastră, au plăcut şi îţi plac Ţie.

Preotul, cu glas ridicat: Numără-ne [insere nobis], Doamne, între adevăraţii Tăi credincioşi şi între cei râvnitori pentru dreapta credinţă, şi dă-ne curăţia iubirii lor şi nu ne pedepsi pe noi, pentru faptele lor cele fără de vină. Ci [dă-ne ca] să urmăm faptelor lor, pentru ca să ne împărtăşim de răsplata acelora şi de cununa biruinţei, care este pregătită unora ca acelora în împărăţia Ta cerească. Şi împreună cu aceia să-Ţi cântăm Ţie şi să-Ţi aducem slavă, [împreună] şi Unuia Născut Fiul Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Pomeneşte, Doamne, pe toţi ce adormiţi [omnium defunctorum], care au adormit [decubuerunt] cu nădejdea Ta [spe Tua], întru dreapta credinţă [in fide vera]. Pe toţi cei înrudiţi [cu noi] şi pe care i-am pomenit, pe părinţii, pe fraţii şi pe învăţătorii noştri trupeşti şi duhovniceşti, şi pe cei pentru care s-a adus şi pe cei care au adus darul, jertfa aceasta, această sfântă jertfă.

Preotul, cu glas ridicat: Uneşte, Doamne, numele tuturor celor care s-au pomenit [acum] între Sfinţii Tăi, [şi-i fă să se sălăşluiască] întru fericita odihnă a celor care se veselesc şi se bucură întru Tine. Nu le pomeni lor păcatele lor şi nici nu-Ţi aduce aminte de nebunia [insipienter][23] lor. Căci nimeni din cei legaţi de trup [carni alligatus] nu sunt curaţi [innocens] înaintea Ta.

Fiindcă numai Unul a fost văzut pe pământ fără de păcat, Iisus Hristos, Unul Născut Fiul Tău şi e singurul care a venit să facă legământ, prin a cărui milostivire şi noi am dobândit nădejde.

Poporul:  De aceasta să ne umplem.

Preotul, cu glas scăzut: Păcatele noastre şi ale celor [care au fost] făcute cu voie, din ştiinţă sau din neştiinţă sau în taină, slăbeşte-le, fii milostiv [cu ei], Doamne, Iubitorule de oameni!

Preotul, cu glas ridicat: Şi umple-ne pe noi de nesfârşita pace, care vine de la iubirea Ta de oameni. Pentru ca să stăm fără înfruntare la dreapta Ta şi cu faţă deplină şi credincioasă să contemplăm strălucirea Unuia Născut Fiul Tău, la arătarea Ta cea de-a doua, întru slavă, pe cer. Pentru ca să auzim glasul acela, preafericit, care se va zice celor fericiţi: binecuvântaţii Tatălui Meu, luaţi moştenirea împărăţiei cereşti şi pentru ca astfel, cu toţii, să slăvim şi să lăudăm numele Tău, căci Ţie Ţi  se cuvine toată cinstea.

Poporul: Întotdeauna.

Preotul: Pace [tuturor!]

Poporul: Şi cu duhul tău!

3. Preotul frânge pâinea şi zice rugăciunea aceasta, înainte de Tatăl nostru.

Preotul: Tatăl tuturor şi Începutul cel mai presus de toate, Lumină veşnică [lux eterna] şi Izvorul luminii [fons lucis], Care iluminezi toată făptura cea dăruită cu raţiune, al Cărui glas ridică din pulbere pe cei slabi şi din gunoi ridici pe cei săraci, Care pe noi, cei care am fost căzuţi [jactatos], înstrăinaţi şi neputincioşi, ne-ai dat să fim chemaţi casnici şi fii ai Tăi, prin iubitul Tău Fiu, umple-ne pe noi de sfinţenia fiilor Tăi şi dă-ne acele nume, pentru că nu suntem vrednici ca să ne arătăm înaintea Ta. Ca să nu fie înfruntată toată slujirea noastră şi toate faptele noastre, ci întru curăţia inimii, întru curăţia înţelegerii şi cu minte dumnezeiască, să putem acum să Te chemăm pe Tine, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Sfinte şi Cerescule, şi să-Ţi  cerem şi să-Ţi zicem: Tatăl nostru care eşti în ceruri.

Poporul: Sfinţească-Se numele Tău [etc.] [şi următoarele, până la finalul rugăciunii].

Preotul: Eliberează-ne, Doamne, pe noi slujitorii şi fiii Tăi, de toate ispitele cele grele şi care ne luptă cu putere, şi de toate durerile trupului nostru şi ale sufletului, pentru ca să nu ne pierdem prin acestea. Păzeşte-ne pe noi de cel rău şi de toată răutatea şi de şiretlicurile lui cele vătămătoare [technis ejus perniciosis], căci Tu eşti Împăratul tuturor şi Ţie slavă Îţi aducem.

Poporul:  Amin.

Preotul:  Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: [Să stăm] înaintea [Domnului]!

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Caută, Doamne, spre poporul Tău cel credincios, căci înaintea Ta ne plecăm şi aşteptăm darul Tău şi privim spre darul Sfintelor Taine ale Unuia Născut Fiul Tău, Dumnezeule Tată! Nu lua de la noi harul Tău şi nu ne scoate pe noi de la slujirea Ta şi de la participarea la Sfintele Tale Taine, ci ne pregăteşte pe noi, ca întru curăţie şi fără pată, să ne învrednicim de acest ospăţ [convivio][24].

Pentru ca, fără conştiinţă ruşinată [conscientia inculpata], să ne bucurăm întotdeauna [semper fruamur] de scumpul Său Trup şi Sânge [Corpore et Sanguine Ejus pretioso] şi întru viaţa veşnică şi fără de sfârşit să ne odihnim întru odihna cea duhovnicească şi să fim părtaşi ospăţului Tău împărătesc, pentru ca să Îţi aducem Ţie slavă şi laudă.

Poporul:  Amin.

Preotul: Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: Harul Domnului să fie [etc.] [peste voi]…

Poporul: Şi cu duhul tău.

Diaconul: Să fim cu frică!

Preotul: Sfintele Sfinţilor [Sancta sanctis]

Poporul: Un singur Părinte sfânt.

Diaconul: Să stăm cu cuviinţă [Stemus decenter][25]!

Poporul: Înaintea Ta.

Preotul: Ţie Îţi aducem mulţumire[26], Doamne, şi Îţi mulţumim din suflet, pentru că am cunoscut bunătatea Ta, căci dintru nefiinţă [ex nihilo] ne-ai adus pe noi şi ne-ai făcut ceea ce suntem, şi ne-ai făcut casnici şi fii ai Tăi prin Sfintele Tale Taine. Şi Taina aceasta evlavioasă ne-ai poruncit-o nouă, pentru ca acestei mese duhovniceşti noi să ne învrednicim. Păstrează în noi, Doamne, darul Dumnezeieştilor Tale Taine [depositum Mysteriorum Tuorum Divinorum] şi fă-ne să mergem întru asemănarea vieţii îngereşti, pentru ca să avem viaţă şi să ne desăvârşim înaintea Ta.

Să nu ne desparţi pe noi de Sfinţii Tăi, ci dă-ne nouă să săvârşim în mod desăvârşit voia Ta cea mare şi desăvârşită, pentru ca să fim pregătiţi de descoperirea deplinătăţii aceleia ultime şi să stăm înaintea măreţiei Tale  şi, după dreptate, să ne facem părtaşi bucuriei împărăţiei Tale, prin harul, mila şi iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiul Tău, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava, cinstea, [etc.] [ şi închinăciunea, împreună şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Preotul: Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Diaconul: După [aceasta].

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Hristoase, Împărate al slavei şi Părinte care ai făcut veacurile, Jertfa cea sfântă, Arhiereule ceresc, Mielul lui Dumnezeu, Care ridici păcatul lumii [peccatum mundi], iartă păcatele poporului Tău şi nu-l lăsa ca să fie stăpânit de nebunie [insipientias]. Păstrează-ne pe noi prin comuniunea Sfintelor Tale Taine. [Depărtează de la noi] tot păcatul, fie cu cuvântul sau cu gândul sau cu lucrul, pentru ca să ne bucurăm de intimitatea casei Tale.

Nu te depărta de la faţa noastră, ci păzeşte-ne trupul nostru prin Trupul Tău şi reînnoieşte sufletul nostru prin Sfintele Tale Taine şi binecuvântarea Ta, Doamne, să fie în tot omul nostru dinăuntru şi din afară, pentru ca să Te slăveşti în noi şi între noi şi de-a dreapta Ta să ne aşezi pe noi şi să avem binecuvântarea Tatălui Tău şi a Preasfântului Tău Duh.

Poporul: Amin.

Diaconul: Binecuvântat eşti Doamne!


[1] Traducerea noastră este făcută din limba latină şi este conformă cu Liturgia Sancti Dionysii, Athenarum Episcopi, apud PG, vol. 3, col. 1123-1132.

[2] Cu sensul: Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi!

[3] Cu sensul: Această pace, pe care o ceri lui Dumnezeu pentru noi, ne rugăm ca Domnul să o dea şi duhului tău sau să o coboare şi în duhul tău!

[4] Se iertau reciproc sau îşi dădeau pace, adică arătau că nu au nimic unul cu altul, după cum s-a păstrat obiceiul şi astăzi în Liturghia romano-catolică.

[5] Incomprehensibilă.

[6] Bunătatea lui Dumnezeu întrece dorinţa Puterilor cereşti.

[7] Bunătatea lui Dumnezeu însă întrece şi orice dorinţă a oamenilor.

[8] Se referă la Sfântul Patriarh Iosif şi la haina sa deosebită, care preînchipuia slujirea arhierească a Domnului.

[9] Cu sensul: Fie dar să fie mila Domnului cu noi!

[10] Reînnoirea prin har a umanităţii, transfigurarea ei.

[11] A doua Ta venire nu va mai fi una smerită.

[12] De aici şi exegeză sau exigenţă. Exegeza e o înlănţuire de judecăţi, de aprofundări de conştiinţă ale unui text. Tocmai de aceea nu orice comentariu la un text este şi o exegeză autentică. Iar atunci când eşti exigent cu tine însuţi, este atunci când îţi ceri de la tine anumite lucruri, în urma unei autoexaminări profunde, adică, după ce ai judecat foarte profund asupra lucrurilor pe care Domnul le cere de la tine.

[13] Al Judecăţii obşteşti.

[14] Cu glas tare, se înţelege.

[15] Atunci când vom adormi, când vom trece de la viaţa de aici la cea veşnică.

[16] Ce să înţelegem din acest etc. apărut în text? Că exista un final, un apolis arhicunoscut, cu care se încheia această rugăciune? Acest etc. mai apare de încă două ori în ediţia de faţă. În col. 1131, după:  Sanctificetur nomen Tuum şi, prin care, se înţelege, că poporul rostea până la sfârşit rugăciunea Tatăl nostru, care era începută de către preot şi în col. următoare, în col. 1132, la sfârşitul rugăciunii preotului, după „per quem et cum quo Te decet gloria, honor”. Se pare că ceea ce lipseşte în ultima citaţie este: „acum şi pururea şi în vecii vecilor”, pentru că poporul răspunde cu Amin. Aşa s-ar putea explica şi apariţia lui etc. în cazul de faţă: finalul arhicunoscut al unui apolis.

[17] Îndreptare ca sfinţenie, pentru că e vorba de viaţa Sfinţilor, care mereu s-au îndreptat, s-au întors către Domnul.

[18] Care este în ceruri, ceresc.

[19] A plăgilor, a catastrofelor de tot felul îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre.

[20] Adică Sângele Domnului.

[21] Adică de Sfânta Euharistie.

[22] Înaintea Ta. Nici păcatul nostru nu e atât de mare ca El să nu ni-l poată ierta şi nici dreptatea noastră nu e atât de mare ca să fie luată în seamă de către Domnul.

[23] Nebunia oamenilor mântuiţi înseamnă păcatele pe care le-au făcut şi de care au fost iertaţi de Dumnezeu, pentru că le-au spovedit şi de acestea s-au pocăit.

[24] Şi iată sensul autentic al lui a fi convivial cu cineva! Convivialitea eclesială e cu mult mai mult decât convivialitatea ocazionată de şederea împreună la masă. Pentru că numai participarea tuturor la aceeaşi Liturghie şi împărtăşirea din acelaşi potir a multora ne face să fim împreună în aceeaşi viaţă, în aceeaşi bucurie, în aceeaşi nădejde. Pentru ca să fim convivi trebuie să avem aceeaşi credinţă, aceeaşi iubire şi să ne împărtăşim cu toţii din Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, pentru ca aceeaşi credinţă, dragoste şi împărtăşire să ne lege într-o comuniune autentică, profundă, abisală.

[25] Adevărata decenţă este o virtute dumnezeiască şi nu o manifestare politicoasă, scoasă din contextul unei vieţi religioase. Un om manierat nu este, în mod neapărat, un om decent / evlavios, ci evlavia sau decenţa reprezintă starea noastră în faţa lui Dumnezeu, cum ne simţim noi când ştim că suntem cine suntem şi că stăm în faţa Celui Preasfânt, incomparabil de sfânt.

[26] Se pare că înainte de această rugăciune se împărtăşea întreaga Biserică, pentru că aceasta e o rugăciune de mulţumire pentru primirea Sfintelor Taine.

Traducere din lb. latină şi note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Despre Profetul Deuteronomului

zbor-zbor-zbor

[scribd id=14482694 key=key-1hrbqbu3c1rtmxlk4u3w]

[Textul parţial…fără porţiunile de text din greacă]

*

1. Deut. 18, 15; 18-19  în LXX

Profeţia mesianică centrală din cartea Deuteronomul se găseşte la 18, 15; 18-19 şi ea ne vorbeşte despre Profetul pe care Domnul Îl va ridica din Israel şi Care va fi ca Moise.

Textul sfânt este următorul:

„ 15. Profet dintre fraţii Tăi, ca mine, îţi va ridica ţie Domnul Dumnezeu tău, [şi de] Acesta să ascultaţi!

18. Voi ridica acestora Profet dintre fraţii lor, precum tine şi voi da cuvântul Meu în gura Lui şi va vorbi Acesta după cum Îi voi porunci Lui.

19. Şi pe omul acela, care nu va asculta, întru numele Meu, de cuvântul Profetului, Eu mă voi răzbuna, pentru Acesta”.

2. Profeţia în cauză în Biblia de la 1688

Textul ediţiei scripturale de la 1688, bineînţeles, un text necritic este surprinzător de fidel ediţiilor critice contemporane.

Iată textul profeţiei, cf. ed. din 1988[1] :

„15. Prorocu dentru fraţii tăi, ca mine, va râdica ţie Domnul Dumnezăul tău; de Dânsul să ascultaţi…

18. Proroc voiu scula lor den mijlocul fraţilor lor, ca şi tine, şi voiu da cuvântul Mieu în rostul Lui şi va grăi lor după cum voiu porunci Lui.

19. Şi omul acela, care nu va asculta cuvântul Lui, câte va grăi Prorocul pre numele Mieu, Eu voiu izbândi pentru Dânsul”.

3. Mesajul profeţiei

Sfântul Moise a avut o vedenie în care Domnul i-a vorbit despre Mesia ca despre Profetul care va să vină. V. 18 e de fapt o concluzie a descoperirii, pe care acesta a redat-o în v. 18-22.

Aflăm de aici, că Profetul prin excelenţă, Mesia, Se va naşte din Israel şi El va avea anvergura didascalică a lui Moise. Pe Acesta va trebui ca Îl asculte Israelul, pentru că El va vesti cele ale Sale. Cel care nu va asculta de Profet va fi pedepsit de către Dumnezeu, pentru că El Se va judeca cu el sau Se va răzbuna pe acesta.

Profeţia arată, în mod indubitabil, că Mesia Se va naşte din Israel, că El va fi şi om şi că va vorbi din cele ale lui Dumnezeu.

4. Conexiunile  profeţiei cu Noul Testament

În Lc. 16, 31, Domnul, prin gura Sfântului Patriarh Avraam, ne precizează importanţa ascultării faţă de Moise şi Profeţi când e vorba de a moşteni viaţa veşnică: „Dacă de Moise şi de Profeţi nu ascultă, atunci nu vor crede nici dacă cineva va învia din morţi” [cf. GNT].

Şi, când a venit vorba ca Israelul să creadă în Hristos, s-a adeverit acest lucru, pentru că nu au crezut în El nici după ce Hristos a înviat, pentru că nu crezuseră/ nu înţeleseseră sensul profund al cuvintelor profetice ale lui Moise şi ale Profeţilor.

Israelul nu a înţeles pe Mesia, nu L-a perceput în măreţia Sa copleşitoare pentru că nu înţelesese sensul profund al Scripturii, care i se dăduse în custodie şi care vorbea tocmai despre El, în faţa cărora, mulţi dintre membrii lui, au fost orbi.

În In. 5, 30, Domnul le spusese în mod deschis că e trimis de către Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”, pentru că „Altul este care mărturiseşte despre Mine, şi ştiu că mărturia Lui este adevărată, [cea] pe care o mărturiseşte despre Mine” [In. 5, 32, cf. GNT].

Şi Domnul face şi mai explicită relaţia Sa cu Tatăl dar şi inconsecvenţa dintre credinţa în Moise şi necredinţa în Mesia, în In. 5, 36-47:

„36. […] Căci lucrurile pe care Mi le-a dat Mie Tatăl ca să le împlinesc pe ele, lucrurile acestea pe care Eu le fac, [acestea] mărturisesc despre Mine, că Tatăl M-a trimis.

37. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi auzit vreodată, [şi] nici faţa Lui nu aţi văzut-o.

38. Şi cuvântul Lui nu rămâne întru voi, fiindcă pe Cel  pe care L-a trimis Acela, pe Acesta voi nu-L credeţi.

39. Cercetaţi Scripturile, căci vi se pare [că] în acestea găsiţi viaţa veşnică. Însă acestea sunt cele care mărturisesc despre Mine.

40. Şi [astfel] nu doriţi ca să veniţi către Mine, pentru ca să aveţi viaţă.

41. Slavă de la oameni nu primesc,

42. dar v-am cunoscut că nu aveţi întru voi dragostea lui Dumnezeu.

43. Eu am venit întru numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi. Dacă altul vine în numele lui, pe acesta îl primiţi.

44. Cum puteţi voi să credeţi, [când] primiţi slavă unii de la alţii[2] şi nu căutaţi slava de la singurul Dumnezeu ?

45. Să nu consideraţi că Eu vă voi acuza înaintea Tatălui. Cel care vă va acuza pe voi este Moise, întru care voi aţi nădăjduit.

46. Căci, dacă aţi fi crezut lui Moise, [atunci] aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.

47. Şi, dacă celor scrise de către el nu credeţi, [atunci] cum veţi crede cuvintelor Mele?”, cf. GNT.

Mesia e trimis de către Tatăl şi Mesia este Iisus. Despre acest Iisus, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, a scris Moise [Deut. 18, 15; 18-19 / In. 5, 46] şi cei care nu au crezut lui Moise nu au crezut nici lui Iisus şi viceversa.

Credinţa în cele revelate lui Moise sau, mai bine-zis, înţelegerea duhovnicească a Legii şi a Profeţilor conducea la vederea lui Mesia. Israelul confundă pe Mesia cu un fals profet pentru că nu a fost în stare să discearnă sau să conexeze lucrurile profeţite despre El cu persoana Lui.

Bineînţeles că Fiul lui Dumnezeu nu era un Profet ca Moise, adică un om sfânt. Compararea lui Mesia cu Moise avea în subsidiar raportarea la cea mai de sus persoană în ierarhia valorică a lui Israel.

În aceiaşi termeni, la Schimbarea la Faţă a Domnului, Matei va spune: „a strălucit faţa Lui ca soarele, Mt. 17, 2, cf. GNT. Însă soarele a fost luat ca termen uman absolut de comparaţie, pentru că noi nu ştim ceva mai strălucitor ca soarele.

Însă strălucirea luminii dumnezeieşti necreate e incomparabilă cu strălucirea soarelui, după cum Mesia este incomparabil cu Moise. Însă puteau ei să perceapă, pe cineva incomparabil mai mare ca Moise? De aceea, în cuvinte umane, Logosul dumnezeiesc S-a descris pe Sine, din multă smerenie ( iată, smerenia Logosului mai înainte de întrupare!), ca Unul ca Moise, asemănător Lui, care va vesti cele ale Tatălui.

În acelaşi timp, Dumnezeu Cuvântul Se prezintă pe Sine lui Moise, ca Unul care va vesti numai ce Îi va spune Tatăl, ca şi când ar fi fost mai mic decât Tatăl. Însă iarăşi găsim în textul profeţiei smerenia Fiului faţă de Tatăl şi o lecţie abisală pentru noi, pentru ca să nu vorbim despre cele ale lui Dumnezeu în afara mărturiei Lui despre Sine.

Ascultarea lui Israel faţă de Fiul e mărturisită de către Tatăl în două evenimente cheie ale iconomiei mântuirii. În evenimentul Botezului, în mod extatic, Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit„, Mt. 3, 17, cf. GNT, pentru ca la Schimbarea la Faţă, tot extatic, să reconfirme acest lucru şi să adauge ascultarea faţă de El: „ Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!”, Mt. 17, 5, cf. GNT.

Cele două vorbiri ale Tatălui, de la Botez şi Tabor sunt extatice, în lumina divină, pentru că nicio vorbire a lui Dumnezeu către oameni nu se face altfel.

Dumnezeu va judeca, Se va răzbuna pe Cel care nu a crezut Fiului. Judecata lui Dumnezeu însă e judecata adevărului, pentru că vor fi judecaţi oamenii în măsura în care au acceptat sau respins mântuirea venită lor prin Fiul.

Mat. 25 ne arată însă şi mai profund faptul, că judecata lui Dumnezeu are rezoluţii, care sunt bazate pe modul în care noi vedem, în relaţiile dintre persoane, persoana lui Hristos.

Şi tocmai de aceea raportarea sau neraportarea noastră la Hristos devine o raportare defectuoasă sau mai puţin defectuoasă la semenii noştri. Dumnezeu judecă pe oameni prin prisma iubirii, a modului în care s-au deschis sau nu măreţiei, frumuseţii, unicităţii relaţiei personale cu Hristos şi cu fiecare semne în parte.


[1] *** Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 139. Am majusculat teologic textul, am redat cu î din a pe î din i şi am îndreptat topica şi punctuaţia textului citat.

[2] Când umblaţi numai după complimentări reciproce, umane, trecătoare, vanitoase…

Crezul ortodox în Bucovna de la Bălgrad (1699)

de-foc

Pentru varianta integrală a studiului de faţă intraţi în fila infra din Scribd.

[scribd id=14284208 key=key-1ayizpmi19v0e0wt37k3]

***

1. Introducere

Conform introducerii PS Emilian la ediţia critică[1] recentă a Bucovnei aceasta este „primul abecedar românesc cunoscut, ieşit din teascul tipografiei din Alba Iulia în anul 1699. Menirea de atunci a acestei cărţi – şi credem că şi de acum – e subliniată chiar pe coperta cărţii: să deprindă pe copii cu învăţătura de carte[2].

Însă Bucovna editată la Alba Iulia în 1699 nu este un simplu abecedar, ca cel de astăzi, în care literele şi învăţarea lor să fie desprinse de latura religioasă a vieţii noastre. Ci acest manual de limbă este un abecedar incipient, urmat de o carte de Religie în toată regula, care are drept intenţie catehizarea / iniţierea elevilor din clasele primare în adevărurile dreptei credinţe.

În textul cărţii, Crezul[3] apare intercalat între Molitva sau Rugăciunea de dimineaţă[4] ( o mică rugăciune pentru copii la trezirea lor din somn) şi Simvol. Preoştennago Atanasia patriarha Alexandriiscago[5] (Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare, care în text nu are Filoque[6]).

2. Textul

Crezul ortodox este redat integral în Bucovna de la 1699, în grafie chirilică, între p. 19-21 / 169-173 ale cărţii şi are următoarea transliterare în limba română[7]:

[p. 19 / 169] „MĂRTURISIREA pravoslavnicii credinţă dată într-acesta chip la întâiul în Necheia săbor a toată lumea şi al doilea în Ţarigrad.

Crez întru unul Dumnezău, Tatăl Atotţiitoriul, Fă-

[p. 20 / 171] cătoriul ceriului şi al pământului văzutelor tuturor şi nevăzutelor;

Şi întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezău, Unul Născut[8], Carele de la Tatăl S-au născut, mai nainte de toţi vécii;

Lumină den Lumină, Dumnezău adevărat de la Dumnezău adevărat, născut iar nu făcut, Acela ce este deofiinţă cu Tatăl, pren Carele toate s-au făcut;

Carele pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-au pogorât din ce[r]iu[9] şi S-au întrupat de la Duhul Sfânt şi den Maria Fecioară, şi S-au făcut om;

Şi S-au răstignit pentru noi supt Pilat den

[p. 21 / 173] Pont, şi au pătimit, şi S-au îngropat, şi au înviat a treia zî după Scripturi;

Şi S-au suit la ceriuri, şi şade de-a direapta Tatălui;

Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia Împărăţie n-are sfârşit.

Şi în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătoriul, Carele de la Tatăl purcede[10];

Acela ce cu Tatăl şi cu Fiiul este închinat şi slăvit, Carele au grăit prin Proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Besérecă;

Mărturisescu un Botez întru iertarea păcatelor.

Aştept învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să fie. AMIN”.

În afara celor trei amendamente la transliterarea ediţiei critice citate, pe care le-am enumerat în n. 7 a studiului de faţă, trebuie să precizăm faptul, că am respectat mult mai mult textul slavon decât editorul ediţiei critice, dar am adus şi corecturi de rigoare textului sursă, pentru că am pus virgule, spre exemplu, între atributele Bisericii, care sunt sine qua non în limba română.

3. Discutarea textului

3. 1. Titlul

Mai întâi de toate ne-a atras atenţia titlul, pe care Crezul ortodox niceo-constantinopolitan îl are în Bucovna de la 1699 şi anume: Mărturisirea.

Elevii trebuia să înţeleagă că e vorba de mărturisirea de credinţă, de mărturisirea fundamentală de credinţă a unui creştin ortodox. Crezul ortodox este, cu adevărat, mărturisirea concentrată a credinţei creştine, tocmai de aceea el a fost numit aici, într-un mod foarte inspirat: Mărturisirea.

Şi această mărturisire prin excelenţă este chintesenţa „credinţei pravoslavnice / dreptmăritoare”, care a fost stabilită de către Sfinţii Părinţi, care au participat la discuţiile teologice ale primelor două Sinoade Ecumenice de la Niceea şi Constantinopol.

3. 2. Dumnezeu Tatăl

Bucovna de la 1699 se referă la Dumnezeu Tatăl folosind termenii: Atotţiitorul şi Făcătorul. Se traduce aici Pantocrator cu Atotţiitorul evidenţiindu-se astfel nu atotputernicia divină în primul rând, pe care o propune cuvântul grecesc ca atare, ci coeziunea întregii existenţe în şi prin intermediul lui Dumnezeu Tatăl.

Mai înainte de a fi numit ca Făcător al cerului şi al pământului, adică al celor văzute şi nevăzute, Crezul ortodox vorbeşte despre Tatăl ca despre Atotţiitorul, ca despre Cel care este centrul de susţinere, de echilibru, pe de o parte şi, pe de altă parte, ierminia sau cifrul de înţelegere al întregii creaţii.

Mai înainte de a fi Făcătorul / Creatorul creaţiei în întregimea ei, Dumnezeu Tatăl e mărturisit drept Cel care este capabil să ţină în coeziune întreaga pluralitate a existenţei şi Cel prin care noi putem să înţelegem atât existenţa, cât şi rămânerea în existenţă a creaţiei.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat lumea tocmai pentru că avea intenţia şi puterea de a o crea şi avea, de mai înainte, şi sensul a ceea ce va crea. Iar sensul creaţiei este acela de a fi unitară, de a-şi avea viaţa şi a se regăsi întru El, în comuniune cu El.

Tocmai de aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, că mintea care contemplă şi deduce astfel „sensurile lucrurilor, va ajunge la Dumnezeu Însuşi, ca la cauza, începutul şi scopul ultim al naşterii şi devenirii tuturor şi ca la sânul adânc şi de nedepărtat al întregului cuprins”[11].

Tocmai de aceea Atotţiitorul explică de ce creaţia Făcătorului, Care este El Însuşi, nu este autonomă şi de ce aceasta nu intră în disoluţie. Pentru că Cel care a creat lumea a dorit şi doreşte în mod continuu ca ea să fie în unire cu Sine, pentru că El este sursa de viaţă, izvorul vieţii pentru întreaga existenţă.

3. 3. Dumnezeu Fiul

Prin forma S-au, în mod evident, Bucovna nu indică o formă de plural, ci una de singular, când se referă la Fiul. Tocmai de aceea Fiul este unul şi e Domn. El Se naşte din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică mai înainte de timp. Este Dumnezeu adevărat şi S-a născut din Tatăl ca Lumina din Lumină.

Tocmai de aceea şi precizarea că El este născut de către Tatăl şi nu făcut / nu creat de către Tatăl, adică nu e o creatură a Tatălui, ci Fiul Tatălui.

Am resimţit cu o reală bucurie prezenţa cuvântului deofiinţă în lucrarea de faţă, asimilat ca un cuvânt compus de către limbajul teologic românesc şi care are identitate perfectă cu cel grecesc. Asta demonstrează modul congenial de preluare şi prelucrare a textelor dogmatice ale Bisericii de către străbunii noştri.

Fiul e deofiinţă cu Tatăl, adică are aceeaşi fiinţă cu a Tatălui şi nu e separat, la nivel fiinţial, de Tatăl. Tocmai de aceea ca împreună părtaş la aceeaşi fiinţă dumnezeiască cu Tatăl, Tatăl lucrează prin Fiul crearea tuturor lucrurilor, lucru precizat în sintagma: „pren Carele toate s-au făcut”.

Dumnezeu Tatăl e Făcătorul lumii dar creează toate prin intermediul Fiului Său. Nu le face de unul singur, ci împreună cu Fiul.

Primele afirmaţii despre Fiul Îl pun aşadar pe Acesta în relaţie directă cu Tatăl, pentru că de la Tatăl Îşi ia fiinţa prin naştere şi, mai apoi, se vorbeşte despre conlucrarea Tatălui cu Fiul în actele creaţiei.

Articolele de credinţă despre Fiul, cu alte cuvinte, lămuresc originea şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl, pe de o parte iar, pe de altă parte, precizează faptul, că crearea lumii e un act de conlucrare interpersonală la nivelul Treimii şi nu o acţiune singularizantă.

A treia secvenţă a mărturisirii despre Dumnezeu Fiul se ocupă de iconomia / lucrarea Sa pentru mântuirea lumii. Motivul dublu al pogorârii din ceruri a Fiului este format din iubirea Sa pentru oameni şi dorinţa de a-i mântui.

Observăm iarăşi cu mare bucurie că avem de-a face cu un alt corelativ perfect în sintagma: S-a întrupat, prin care Se exprimă modul cum Fiul lui Dumnezeu Se face şi om, fără a renunţa la faptul de a fi Dumnezeu. El Se face om de la Duhul Sfânt – şi implicit şi de la Tatăl, pentru că întreaga Treime a conlucrat la întruparea Fiului – şi din Fecioara Maria, dintru care Fiul Îşi lucrează umanitatea.

El S-a răstignit şi nu a fost răstignit…pentru că El a profeţit moartea Sa prin crucificare şi Şi-a dorit să moară pentru mântuirea întregii lumi.

Datarea istorică a crucificării: în timpul procuratului lui Pilat din Pont. Pătimirea, îngroparea şi învierea Lui sunt conforme profeţiilor vechitestamentare, pe de o parte iar, pe de altă parte sunt conforme cu relatările Sfinţilor Evanghelişti.

Fiul Se suie la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită, transfigurată.  A făcut toate câte a voit şi cele pe care le-a voit le prevestise înainte de a Se întrupa.

Fiul lui Dumnezeu nu rămâne distant faţă de lume, atâta timp cât este Fiul Atotţiitorului, şi prin Care Tatăl ţine în existenţă întreaga creaţie şi în unitate cu Sine. Tocmai de aceea, Cel care ţine lumea în viaţă şi o călăuzeşte spre Sine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, vine ca să judece pe toţi oamenii şi să facă din cei ascultători Sieşi fii ai Împărăţiei Sale.

Însă Împărăţia nu este doar a Fiului, ci a întregii Treimi, pentru că tot ce are Fiul, are şi Tatăl şi Duhul, în afară de caracteristicile lor personale care sunt inalienabile.

3. 4. Dumnezeu Sfântul Duh

Ca şi Tatăl, şi Duhul Sfânt apare în Crezul ortodox mai întâi cu o însuşire definitorie (e Domnul de viaţă făcător) şi apoi cu caracteristica Sa inalienabilă, cu modul Său de originare, adică cu faptul că purcede de la Tatăl.  Şi El este deofiinţă cu Tatăl, pentru că purcede din El. Îşi are fiinţa din El prin purcedere, având în comun fiinţa dumnezeiască cu Tatăl şi cu Fiul.

Deofiinţimea Duhului se subînţelege aici, atâta timp cât este închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Fiul ca Dumnezeu. Nu ar fi putut fi închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul dacă nu era deofiinţă cu Ei în dumnezeire.

De aceea Dumnezeul nostru este Treime de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh iar Cele trei persoane sunt deofiinţă.

Dacă Sfântul Duh e amintit, în capitolul hristologic, ca şi [co]participant la naşterea din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu, în capitolul pnevmatologic este prezentat ca Cel care a grăit/ a vorbit prin Proroci, adică în conlucrare cu ei. Însă, iarăşi nu trebuie să considerăm că Fiul sau Tatăl nu au vorbit prin Proroci ci numai Duhul, ci Tatăl prin Fiul întru Duhul au prevestit toate cele mântuitoare pentru noi.

Evidenţiem şi faptul, că în textul Bucovnei cuvântul Proroci e scris cu majusculă şi românizat, pentru că primul o nu este dublu ca în greacă.

3. 5. Sfânta Biserică şi Sfintele Taine

Biserica lui Dumnezeu este un loc fundamental al credinţei şi al mărturisirii ortodoxe şi fundamentul ei este Prea Sfânta Treime.

Tocmai de aceea ea este una, e unitară prin fundamentul ei, deşi e formată dintr-o mare diversitate personală; e sfântă, pentru că fundamentul ei e sfânt şi preasfânt, fiindcă e Treimea dumnezeiască; e sobornicească, pentru că credinţa Bisericii a fost dogmatizată de către Sinoadele Ecumenice şi e apostolească, pentru că dogmatizarea Sinoadelor a fost fidelă mărturiei apostolice şi s-a bazat pe urmarea ei cu înţelegere adâncă.

Deşi în Crez se vorbeşte doar despre Botez ca lucrare soteriologică  a Bisericii, bineînţeles că Părinţii sinodali au  subsumat prin această singură mărturisire a unei Taine a Bisericii pe toate celelalte. De fapt a vrut să spună, că prin mărturisirea faptului că Botezul este Taina care te curăţeşte de păcate şi te face fiu al Bisericii şi prin primirea ei poţi să ajungi să te împărtăşeşti de toate celelalte.

S-a mărturisit prima Taină, cea care te face membru al Bisericii, pentru ca apoi să le trăieşti pe toate celelalte.

3. 6. Eshatologia

Dacă Botezul este mărturisit ca eveniment soteriologic major în viaţa celui credincios, învierea morţilor şi viaţa veacului viitor sunt aşteptate cu dor. Eshatologia Crezului ortodox este miniaturizată la maximum în ceea ce priveşte detaliile transfigurării creaţiei şi a fiinţelor umane, însă iese în evidenţă faptul, că viaţa celui credincios e plină de aşteptare bună, care va fi împlinită de Dumnezeu, Cel care vine să judece viii şi morţii.

4. Ectesisul sinodal şi traducerea lui

Crezul ortodox, definitivat la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol [381], poartă numele de „Ectesisul / expunerea/ mărturisirea {de credinţă} a celor 150 de Părinţi” prezenţi la sinod şi are următoarea formă în originalul grecesc: [ o găsiţi în textul integral][12].

Ectesisului dogmatic al Sinodului II Ecumenic are următoare traducere în opinia noastră:

„Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl Pantocratorul /Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor  şi nevăzutelor.

Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care dintru Tatăl S-a născut [mai] înainte de toţi vecii; Lumină dintru Lumină; Dumnezeu adevărat dintru Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut; deofiinţă [de aceeaşi fiinţă] cu [fiinţa] a Tatălui, prin Care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat /S-a încarnat[13] dintru Duhul Sfânt şi [dintru] Fecioara Maria şi S-a făcut om/ S-a umanificat; şi S-a răstignit /S-a crucificat pentru noi sub Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi şi S-a înălţat în ceruri şi şade/ stă în dreapta Tatălui şi iarăşi va veni, cu slavă, [pentru] a judeca viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care dintru Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a vorbit prin Profeţi.

Întru una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.

Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor.

Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului care va să vină. Amin”.

5. Discutarea Crezului din Bucovnă în paralel cu Ectesisul dogmatic

Credem că sunt observabile atât punctele de fidelitate cât şi cele de infidelitate scriptică ale Bucovnei vizavi de Ectesisul grecesc. Însă ceea ce pare infidelitate faţă de textul primar nu e, de fapt, decât rezultatul unei bogate dezvoltări teologice a învăţăturii Bisericii. Şi vom arăta punctul atât pe unele, cât şi pe altele.

Ca şi astăzi de fapt, mărturisirea Crezului ortodox e personalizată, e rostită la persoana întâia. În Ectesis se mărturiseşte Crezul la persoana a doua pentru că el a fost rostit şi semnat de către toţi cei 150 de Părinţi sinodali. De aceea Bucovna începe cu crez / cred şi nu cu credem.

Textul Bucovnei e fidel în traducerea sintagmei „întru unul”, care iniţiază atât vorbirea despre Tatăl, cât şi despre Fiul, dar nu mai foloseşte pe: „şi întru Duhul Sfânt”, când e vorba să iniţieze discuţia despre Duhul Sfânt, ci pe: „şi în Duhul Sfânt”.

Dumnezeu Tatăl este Pantocratorul pentru Ectesis, însă, aşa cum spuneam în  secţiunea 3. 2., în Bucovnă apare ca Atotţiitorul şi nu ca Atotputernicul sau Atoatestăpânitorul, conform cu conţinutul său morfematic.

Însă traducerea prin Atotţiitorul a lui Pantocrator este o alegere profund teologică şi nu o deraiere traductorială cu consecinţe dogmatice grave. Analizând un text hristologico-cosmologic al Sfântului Atanasie cel Mare, care făcea referire tocmai la modul cum e înţeles Pantocratorul în Ortodoxie, părintele profesor Dumitru Popescu scria următoarele: „Potrivit Revelaţiei divine, întreaga creaţie îşi păstrează unitatea ontologică în ordinea raţională care izvorăşte din Logosul divin şi [aceasta se] constituie [astfel, într-]un mijloc de dialog între om şi Dumnezeu”[14].

Pentru că Atotţiitorul subliniază faptul, că creaţia nu e numai un act de putere al lui Dumnezeu doar de început, pentru ca apoi lumea să funcţioneze de sine, ci Dumnezeu lucrează în cadrul creaţiei Sale şi o susţine în mod permanent, pentru ca să o aducă în comuniunea deplină cu Sine.

Însă, în mod evident, susţinerea lumii în existenţă e dovada atotputerniciei divine, numai că susţinerea creaţiei din interior arată faptul că nu e vorba de o putere care terorizează şi îndepărtează creaţia de Dumnezeu, ci de una care o atrage şi o uneşte cât mai profund cu Sine.

Aspectul interior al lui Pantocrator, prin echivalarea lui cu Atotţiitorul subliniază, în mod fundamental, că prezenţa lui Dumnezeu în creaţie e una reală şi indispensabilă dar, care nu striveşte, nu deranjează acţiunea liberă a creaţiei şi mişcarea creaţiei spre Sine, prin harul Său.

„Văzutelor tuturor şi nevăzutelor” e un calc semantic după Ectesis.

După cum precizam şi în n. 7 a studiului de faţă, nu putem fi de acord cu Dr. Anton Goţia în transliterarea cu Isus Hristos a abrevierilor IC XC, pentru că textul grecesc prezintă forma: Iisus Hristos.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a născut „de la Tatăl” potrivit Bucovnei şi nu „din/ dintru Tatăl„. Însă Bucovna nu a vrut să spună, în principiu, altceva decât originalul.

Aceeaşi sintagmă şi anume: „de la”, apare de încă trei ori în formatul Crezului prezentat de Bucovnă:

1. „Dumnezău adevărat de la Dumnezău adevărat”;

2. „S-au întrupat de la Duhul Sfânt” şi

3. „Carele de la Tatăl purcéde”.

Toate trei apariţiile textuale sunt o traducere a lui ek / din sau dintru ( noi am folosit sensul tare peste tot, sensul primar: dintru): [ ase vedea textul integral].

Sensul forte al lui ek arată modul originii sau prin cine se realizează ceva anume:

1. Fiul Se naşte dintru Tatăl, din persoana acestuia.

2. Fiul Se întrupează dintru / prin conlucrarea Sfântului Duh şi dintru Fecioara Maria.

3. Duhul purcede dintru Tatăl, din persoana Tatălui.

Se traduce în mod perfect în Bucovnă:

1.„născut iar nu făcut”

2. deofiinţă [дєшфїиңџь] apare ca un cuvânt compus, de sine stătător, la fel ca în greacă [omoousion] iar nu „de o fiinţă”, ca în transliterarea autorului nostru;

3. „S-au întrupat”

4. „S-au făcut om”

5. „cu slavă”;

6 împreună „închinat şi slăvit” .

Însă Bucovna este infidelă faţă de Ectesis în următoarele puncte:

1. „Domnul de viaţă făcătorul” în loc de : „Domnul şi Făcătorul de viaţă”.

2. „Carele au grăit prin Proroci” în loc de : „Care a vorbit prin Profeţi” .

3. „sobornicească” în loc de „catolică /catolicească”.

În ceea ce priveşte sintagma primă: Domnul de viaţă făcătorul credem că s-a operat o contragere a celei greceşti, pentru că, în esenţă, textul Bucovnei afirmă acelaşi lucru: că Duhul Sfânt e Domnul, Cel care este făcător de viaţă, Care dă viaţă continuă creaţiei Sale.

A doua alegere traductorială, cea referitoare la Proroci în loc de Profeţi e o cutumă până astăzi în limbajul liturgic. Se preferă cuvântul proroc în locul celui de profet.

A  treia infidelitate majoră a Bucovnei are o explicaţie profund teologică ca şi cea referitoare la traducerea lui Pantocrator cu Atotţiitorul.

Aminteam la 3. 5., că Biserica este sobornicească tocmai prin aceea că are fundament apostolic şi, de-o potrivă, trecut prin filtrul şi reconfirmarea Sinoadelor Ecumenice. Părinţii sinodali au dogmatizat, în conglăsuire sfântă cu Apostolii, cele ale dreptei credinţe.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la înlocuirea celui de al treilea atribut al Bisericii, din Ectesis, cu forma sobornicească, scria în Dogmatica sa:

„Traducătorii slavi ai Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec catholiki prin sobornuiu din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar, probabil şi pentru că sensul de universală dat de această Biserică cuvântului catholiki nu redă fidel înţelesul acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica sobornicească.

Acest termen are un sens mai apropiat de înţelesul cuvântului catolică. Prin el se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii”[15].

Însă acea Biserică e catolică / universală, care are o legătură directă şi nefalsificată cu Sinoadele Ecumenice şi numai aceea e şi apostolică, pentru că Sinoadele Ecumenice au aprofundat teologia Apostolilor şi a urmaşilor lor.

6. Concluzie

Astfel, putem conchide faptul, că toate divagaţiile de la textul Ectesisului au motivaţii teologice profunde şi că textul Crezului niceo-constantinopolitan din Bucovna din 1699 nu diferă în mod fundamental de cel pe care îl avem astăzi în cultul nostru. Este uimitoare atenţia cu care a fost redactat Crezul în primul Abecedar şi Manual de Religie al românilor.

Astăzi, cu atât mai mult ar trebui să fim atenţi la fidelitatea faţă de sursele editate şi la nuanţele interpretării lor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş


[1] Vom folosi în acest studiu *** Bucoavna. Bălgrad 1699, ediţie critică, tipărită din inţiativa şi cu binecuvântarea PS Emilian, Episcop al Alba Iuliei, Ed. Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, 1989, 390 p. Când vom trece la citarea din manuscrisul Bucovnei, prima pagină e cea a manuscrisului, pe când a doua pagină a citaţiei este cea a ediţiei citate. Titlul original al cărţii e Bucovnă , cf. Idem, p. 1 /133. Dr. Anton Goţia spune în Notă asupra ediţiei, apud Idem, p. 121: „am preferat varianta Bucoavnă, diferită de ce a originalului –  Bucovnă – , întrucât acesta s-a impus în didactica noastră veche”. Noi vom rămâne la titlul de facto al cărţii.

[2] Cf. PS Emilian, Cuvânt înainte, apud Idem, p. 5.

[3] Idem, p. 19-21 /169-173.

[4] Idem, p. 18-19 /167-169.

[5] Idem, p. 22-28 / 175-187.

[6] Textul critic de faţă a fost stabilit după originalul facsimilat al cărţii, cf. Dr. Anton Goţia, Notă asupra ediţiei, apud Idem, p. 121. În aceeaşi pagină citată acum, Dr. Anton Goţia precizează faptul, că „textul Bucoavnei de la Bălgrad a fost reluat în 1744 în Bucoavna apărută la Cluj…[şi] diferenţele de text şi limbă faţă de ediţia princeps au fost tratate la subsol sub sigla B 1744„. De aceea, în subsolul p. 181 din ediţia critică citată, cu referire la p. 25 a manuscrisului, autorul precizează că în B 1744, în ediţia de la Cluj, avem purcederea Sfântului Duh „de la Tatăl şi de la Fiul”, cf. Idem, p. 181, n. 2. De aceea am precizat supra, că textul Crezului ortodox din Bucovna de la Bălgrad nu are Filioque, adică nu are amprentă catolicizantă.

[7] Singurele diferenţe între grafia ediţiei critice şi textul redat de către noi aici sunt acelea că : 1. scriem cu î din a şi nu cu î din i ca în ediţia citată, 2. redăm clasicul compus abreviat IS CR – în textul nostru IС XC – cu Iisus Hristos, ca în greacă şi nu cu: Isus Hristos, cum a transliterat autorul ediţiei citate şi 3 repunem în drepturi limbajul teologic afectat de alegerile  asumate de către autorul ediţiei critice.

[8] În Idem, p. 20 / 171 avem „unul născut”, dar mai apoi „Carele” cu majusculă, deşi în textul slavon ambele porţiuni de text erau redate cu caractere mici. Tocmai de aceea îndreptăm grafia teologică, acolo unde evaluarea textului, în ediţia critică, e defectuoasă.

[9] Cf. Ibidem, avem Че ю, de aceea am introdus p-ul /r-ul lipsă.

[10] Cf. Idem, p. 173, în ed. B 1744 apare „dela Tatăl şi de la Fiiul purcéde”, adică avem din nou pe Filioque.

[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introd., trad., note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 14.

[12] Cităm *** Conciliorum Oecumenicorum Decreta, cuarantibus Alberigo – Jospeho A. Dossethi, Perikle – P. Joannou  Claudio Leonardi – Paulo Prodi, consultante Nuberto Jedin, editio tertia, Ed. Instituto per le scienze religiose, Bologna, 1972, p. 24.  Modificările noastre operate în text constau în majuscularea teologică a textului prezentat de către ediţia critică romano-catolică şi în stabilirea riguroasă a punctuaţiei, cu toate schimbările logice care survin din aceasta.

[13] Adică S-a făcut carne / trup pentru noi.

[14] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 141.

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 186.

Cuvântul şi icoana în experienţa ortodoxă

te-vede-si-te-vad

Varianta integrală a articolului, care conţine şi porţiunile de text în greacă şi ebraică.

[scribd id=14230258 key=key-18ugkp04jxa4xw194aie]

*

Într-o lume mediatică, hiperinformatizată, dar, din păcate, cu lucruri de duzină, ca cea postmodernă, cuvântul şi imaginea sunt elementele principale prin care se manipulează atenţia consumatorilor. Dirijarea atenţiei spre lucruri derizorii sau spre lucruri profitabile pentru anumite trusturi economice se face de către profesionişti ai utilizării mijloacelor info-vizuale.

Punctele de rating se fac cu oameni volubili, excentrici sau ieşiţi din comun sau care au un estetic flamboaiant. Mirajul povestirii sau imaginea – adesea supradimensionată – a actorului media atrage, acaparează.

Şi acaparează tocmai pentru că cuvântul şi imaginea sunt, în mod regular, forme raţional-afective de transmitere a unei persoane către o alta, pe fundamentul că toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu [Fac. 1, 27, cf. LXX] pentru ca să fim în relaţie vie, continuă cu El şi între noi.

Pentru că suntem după chipul/icoana lui Dumnezeu cel viu tocmai de aceea suntem dinamici şi comunicativi, în relaţie unii cu alţii prin intermediul cuvintelor şi a gesturilor noastre. Cuvântul nostru faţă de altul sau în faţa altuia este un cuvânt care transmite, implicit şi explicit, profunzimile persoanei noastre. Ne vedem unii pe alţii şi vorbim unii cu alţii despre lucruri care ne sunt comune dar, în acelaşi timp, rămânem întipăriţi în memoria şi în inima altora.

Dacă în cadrul relaţiilor zilnice din familie şi societate imaginea şi cuvintele noastre ne proiectează într-un mod personal şi unic în faţa şi în inima altora, cu atât mai mult, în relaţia noastră cu Dumnezeu, ca oameni ai credinţei, viaţa lui Dumnezeu se imprimă în noi prin cuvintele Scripturii şi ale Părinţilor şi prin sfintele icoane.

De la Lc. 4, 32 observăm că impactul predicii Domnului asupra oamenilor era foarte profund pentru că cuvintele Sale atingeau inimile lor, fiind resimţite ca nişte cuvinte spuse întru putere [Cf. GNT]. Şi această putere resimţită în mod acut nu era decât harul necreat şi veşnic sau slava veşnică, proprie a lui Dumnezeu, care se imprima în cuvintele pe care le rostea şi care se adresau omului în integralitatea sa.

Teologii Bisericii, din acest motiv, sunt vorbitorii prin excelenţă despre Dumnezeu. Tocmai de aceea în troparul Sfântului Grigorie de Nazianz, spre exemplu, numit în limbaj liturgic ortodox, pe drept cuvânt: „de Dumnezeu cuvântătorul”[1], se afirmă faptul, că el a biruit pe retorii seculari tocmai pentru că „ai cercat adâncurile Duhului şi frumuseţile vorbirii ţi s-au adăugat”[2].

Datorită experienţei sale duhovniceşti profunde a înţeles profunzimile teologiei şi ale vieţii mistice cu Dumnezeu şi, de aceea, a fost luminat şi întărit în propovăduirea sa. Curăţindu-se pe sine de patimi şi umplându-se totodată de puterea slavei lui Dumnezeu a început să intuiască forţa cuvintelor, realitatea lor transfiguratoare prin harul Prea Sfintei Treimi.

De aceea, la întrebarea: ce atrage pe oameni către propovăduitorii cu multă ştiinţă teologică şi cu o profundă viaţă duhovnicească răspunsul e lapidar: cuvintele lor pline de har, de experienţă harismatică. Omul care devine vas ales [F. Ap. 9, 15, cf. GNT] al lui Dumnezeu se lasă învăţat de către Dumnezeu cuvintele care rănesc inimile oamenilor cu dragostea de Dumnezeu.

Cunoscând ce înseamnă să fii rănit de către cuvintele dumnezeieşti, Sfântul Siluan Athonitul scria următoarele cuvinte: „sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă”[3]. Cuvintele Domnului ne umplu de dor faţă de El şi ne fac să resimţim în mod acut nevoia de a vorbi cu El prin rugăciune sau de a contempla icoanele Sale.

Când Sfântul Apostol Petru I-a spus Domnului: Tu ai cuvintele vieţii veşnice [In. 6, 68, cf. GNT] I-a  pus, deopotrivă, şi întrebarea: Doamne, către cine să mergem? [Ibidem]. Şi el nu a făcut aici decât să mărturisească cu glas tare conştientizarea faptului, că Cel pe care  dorea să Îl vadă tot timpul era, în acelaşi timp, şi Cel care îi învăţa cele ale sfinţeniei în mod continuu.

Cuvintele Domnului sporesc cunoaşterea şi iubirea noastră pentru El, adevărul şi sfinţenia lor ne transformă prin primirea lor cu toată conştiinţa, şi, de aceea, iubim tot mai intens faptul de a vedea chipul Lui iconizat, pentru că suntem mereu într-o stare de dorire a Lui. Şi astfel trăim, într-un anume grad personal, starea de care vorbea dumnezeiescul Petru, aceea în care cuvintele şi imaginea/ icoana Celui iubit sunt trăite ca nedespărţite.

Credinciosul ortodox, care are o relaţie autentică cu Hristos Dumnezeu distinge cuvintele sale de chipurile Sale iconice dar nu le desparte pe unele de altele. Citind şi mai mult cuvintele Scripturii cât şi comentariile Părinţilor Bisericii la Scriptură ne umplem de o şi mai mare iubire faţă de persoana lui Hristos, pe care o vedem iconizată şi închinată în Biserică.

Teologia icoanelor e profund dogmatică şi tradiţională. În definiţia dogmatică a Sinodului 7 Ecumenic cinstirea icoanei Domnului e mărturisită ca predanie nescrisă[4] a Bisericii, pentru că „figurarea zugrăvirii în icoană…este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei şi este folositoare spre încredinţarea adevăratei, şi nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre câştigul nostru unanim”[5].

Icoana e de acord cu Scriptura şi e o neuitare pentru ochi după cum cuvântul e o neuitare pentru memorie. Însă ambele sunt veridice, atât cuvântul cât şi icoana, dacă sunt mărturisite de către Biserică ca fiind cele autentice. Biserica autentifică şi garantează forma şi interpretarea cuvintelor Domnului şi ale icoanelor Sale. Interpreţii lor sunt marii Sfinţi şi Dascăli ai Bisericii, care ne introduc în relaţia profundă, interioară, dintre cuvânt şi icoană în spiritualitatea ortodoxă.

Pentru că, prin cuvânt, explicăm şi aprofundăm semnificaţiile teologice ale icoanei iar icoana ne devine o prezenţă cotidiană pentru noi, tocmai pentru  că ne e dor să privim către ea şi să ne rugăm în faţa ei şi, prin calea deschisă minţii şi inimii noastre de către ea, să comunicăm cu Domnul, cu Maica Sa, cu Sfinţii Săi.

Icoana e o prezenţă deschisă care nu suportă în definiţia ei înrămarea[6]. Cuvântul credinţei e tot o prezenţă deschisă, foarte profundă, aidoma icoanei, care ne aduce înţelegerea voii lui Dumnezeu şi a relaţiei Lui cu noi.

În Omilia I a Comentariului său la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne subliniază, din prima frază a cărţii, că „ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt”[7].

Cu alte cuvinte, sfinţenia vieţii noastre ar fi trebuit să fie cea care ne furnizează cuvintele folositoare şi cea care să ne facă icoane mântuitoare pentru confraţii noştri. Dumnezeu scrie în inimile noastre cuvintele vieţii veşnice, prin Duhul Său cel Sfânt şi de aceea ne facem icoane ale Stăpânului. Cei care primesc cuvintele Domnului în inimile lor devin icoane ale Lui, icoane ale Sale pentru alţii, pentru că transmit altora frumuseţea şi sfinţenia lui Hristos iradiată în persoana lor.

Sfinţii sunt persoane frumoase, realmente frumoase, pentru că frumuseţea lor este înăuntru [Ps. 44, 14, cf. LXX], face parte din interioritatea lor. Cuvântul plin de Duhul, cuvântul duhovnicesc e o revărsare de har [Ps. 44, 3, cf. LXX] din inima noastră, pentru că logos agaton, adică cuvânt bun [Ps. 44, 2, cf. LXX] iese din inima curată, sfinţită, dintr-o interioritate frumoasă, harismatică.

Sfinţii sunt icoane ale Stăpânului, care ne vorbesc despre El şi despre relaţia lor cu El plină de adâncime duhovnicească. Fiecare Sfânt are frumuseţea sa personală pentru că e o unicitate personală, însă, în acelaşi timp, toţi sunt legaţi unii de alţii prin cuvinte şi fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor.

Viaţa sfântă se exprimă prin cuvinte curate şi prin fapte de iubire pline de conştiinţă. De aceea Sfântul Nichita Stithatul îl caracteriza pe Sfântul Simeon Noul Teolog drept „om de o curăţie extremă”[8], fiindcă devenise „întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi iluminări dumnezeieşti”[9].

Din acest motiv, ascultarea cu nesaţ a oamenilor înduhovniciţi are în comun aceeaşi atenţie profundă a fiinţei noastre pe care o manifestăm şi în contemplarea duhovnicească a sfintelor icoane şi a cosmosului ca lucrare a Dumnezeului treimic. Ascultăm cuvintele lor pline de har, care ne transfigurează şi, în acelaşi timp, persoana lor creşte în inima noastră ca o realitate inalienabilă.

Icoanele Sfinţilor, pe care le înţelegem pe măsură ce cunoaştem vieţile Sfinţilor iconizaţi şi creşte relaţia noastră cu ei ne devin şi ele de neînlăturat din inima noastră. Cuvintele şi imaginile cuvioase se imprimă în fiinţa noastră şi ne creează în sensul lor. Iar sensul cuvintelor duhovniceşti şi al icoanelor este permanentizarea şi aprofundarea relaţiei noastre cu Dumnezeu.

Cuvintele sfinte, întrupate în persoana noastră, ne fac icoane ale Dumnezeirii. Şi omul este chemat tocmai la aceasta: la faptul de a se înnoi „întru cunoştinţă, după chipul Celui care l-a făcut” [Col. 3, 10, cf. GNT].

Iar cuvintele sfinte nu aduc o cunoaştere lipsită de putere duhovnicească, de har, ci, dimpotrivă, o cunoaştere care luminează, care umple de dor pentru Dumnezeu, care împacă pe om în fiinţa sa, care unifică simţirile sufleteşti şi trupeşti ale omului.

Cuvintele sfinte, cât şi icoanele ne rănesc profund lăuntricitatea. Am experiat de mai multe ori în viaţă întâlnirea tulburătoare şi acaparantă cu totul cu ochii Prea Curatei Stăpâne din mai multe icoane ale sale făcătoare de minuni şi am simţit că însăşi Preasfinţia sa m-a privit. O privire plină de putere dumnezeiască, de dulceaţă dumnezeiască şi de cutremurare sfântă.

La fel, mai mulţi oameni de-a lungul vieţii mele m-au zguduit cu cuvintele lor pline de putere duhovnicească şi, din acest motiv, cuvintele şi persoanele lor îmi sunt mereu îndreptar în viaţă.

Tocmai de aceea slujbele Bisericii se fac prin cuvânt şi în faţa icoanelor şi a frescelor Sfinţilor din Biserică care au întrupat, fiecare în parte, cuvintele mântuitoare ale Bisericii. Slujbele se fac înaintea Domnului, sub ochii Săi cei prea iubitori şi prea milostivi.

Suntem învăţaţi de către Dumnezeu cele ale sfinţeniei prin întregul cult divino-uman al Bisericii iar icoanele sunt modelele pragmatice ale dobândirii şi permanentizării, înveşnicirii comuniunii cu Dumnezeu.

Nu avem aşadar un ideal de viaţă, care rămâne, întotdeauna, o posibilă împlinire ci viaţa eclesială înseamnă o viaţă pragmatică, în care, prin cunoştinţă teologică şi nevoinţă asiduă, curăţitoare de patimi, sfinţenia devine o realitate existenţială.

Cuvintele Bisericii îi transformă pe oameni, le dă să trăiască, în mod anticipat, dulceaţa vieţii veşnice. Dumnezeiasca Liturghie ne conduce, prin cuvinte şi gesturi, la împărtăşirea euharistică cu Hristos, însă, în acelaşi timp, ne face să dorim o şi mai mare comuniune cu El, cu persoana Sa, pentru că ne învaţă să ne rugăm Lui: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat [mai deplin / mai desăvârşit n.n.], în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”[10].

La fel, în rugăciunea isihastă, plină de dor pentru simţirea şi vederea slavei lui Hristos, Îi spunem necontenit Domnului: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Ne adresăm direct Domnului, Dumnezeului inimii noastre, fiind încredinţaţi că El ne ascultă. La fel ne închinăm şi ne rugăm în faţa icoanelor Sfinţilor iconizaţi pe ele şi suntem încredinţaţi că vom primi ajutor şi întărire în viaţa noastră prin intermediul mijlocirii lor pentru noi.

Cuvintele Domnului şi ale Sfinţilor şi icoanele lor sunt  continuu prezente în viaţa noastră unele completându-le şi explicându-le pe celelalte. Cuvintele şi vieţile Sfinţilor explică icoanele lor iar icoanele Sfinţilor certifică cuvintele şi vieţile lor.

Dacă suprimăm imaginea sau cuvântul ajungem o societate autistă. În momentul când nu mai vrem să comunicăm sau să vedem chipul altuia sau diverse realităţi sociale înseamnă că ne-am scufundat într-o lume interioară plină de fantezie.

Interrelaţionarea noastră asigură un climat social şi comunitar prielnic dezvoltării personale. Pentru că mă văd pe mine, pentru că sunt conştient de mine însumi pot să văd şi pe altul. Şi când văd pe altul şi realitatea lumii lui în cunoştinţă de cauză ştiu şi ce să-i spun, cum să mă comport faţă de el.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş


[1] *** Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 683.

[2] Ibidem.

[3] Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, cu studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 88.

[4] Cf. textului definiţiei tradus în Anexa 1 a cărţii: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, studiu introd. şi trad. de  Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis şi Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 193.

[5] Ibidem.

[6] Despre pledoaria pentru neînrămarea icoanelor, obicei nefast pentru Biserica noastră, care reprezintă „o altă formă de îndepărtare a Lui de creaţie, o ignorare a chemării la dialogul nostru cu prototipul pictat” a se vedea Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate. De la „moartea lui Dumnezeu” la moartea artei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 142-148. Noi am citat din p. 148 a ediţiei citate.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, trad., introd., indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15.

[8] Cf. Viaţa III, 25 apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Viaţa şi opera. Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 260.

[9] Cf. Viaţa III, 26 apud Idem, p. 261.

[10] Cf. *** Liturghier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 180.