Etichetă: Thomas Forsyth Torrance

Thomas F.[orsyth] Torrance, The Christian Doctrine of God. One Being, Three Persons, Ed. Continuum International Publishing Group, Linglestown Road Harrisburg, 2001, 272 p.

p. 13

Cap. 2. Perspectiva creştină

Dumnezeu fiind Dumnezeu, toată cunoaşterea noastră pe care o avem despre El ne parvine din Revelaţia dumnezeiască, fiindcă este imposibil pentru noi ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dacă El nu doreşte să fie cunoscut.

Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin Dumnezeu şi ne devine cunoscut, numai dacă El ni Se face cunoscut pe Sine, prin aceea că ni Se dezvăluie şi ne arată puterea Sa mântuitoare prin Cuvântul şi Duhul Său.

Acest principal  fundament biblic şi anume: fără Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi cunoscut a fost în mod clar formulat de către Irineu [de Lyon n.n.], în secolul al II-lea, într-o remarcabilă lucrare de clarificare a fundamentelor teologice creştine ale Bisericii vechi[1].

Dumnezeu Se revelează în mod activ pe Sine Însuşi, prin întruparea Fiului Său devine unul dintre noi, prin faptul că este Mântuitorul nostru şi prin puterea Duhului Său. „În toate lucrurile şi prin toate lucrurile, există un singur Dumnezeu Tatăl, şi un singur Cuvânt şi Fiu, şi un singur Duh, şi o singură mântuire a tuturor celor care cred în El”[2].

Însă aceasta nu implică o noţiune preconcepută despre Dumnezeu sau o idee independentă despre Dumnezeu, care să nu aibă de-a face cu istoria mântuirii şi a revelării Sale faţă de poporul lui Israel sau care să facă abstracţie de revelarea de Sine prin Fiul Său Iisus Hristos  şi prin singurul Său Duh, Care e mereu actual în mijlocul lui Israel.

Nu există un alt Dumnezeu în afara Dumnezeului Care S-a revelat pe Sine Însuşi şi nu există o revelare de Sine a lui Dumnezeu despărţită de împlinirea scopului Său dumnezeiesc, prin mântuirea Sa şi care să nu depindă de viaţa, moartea şi învierea lui Iisus, mărturisite nouă de către Evanghelii.

Căci după învăţătura lui Irineu, numai prin întruparea Fiului Său Cel Unul Născut aflăm despre Dumnezeu, Care Îl mărturiseşte pe Tatăl şi este Cuvântul Care Îl tălmăceşte pe Acesta. Fiindcă adevăratul Dumnezeu S-a făcut cunoscut pe Sine prin Profeţii Vechiului Testament, cărora le-a prevestit venirea Fiului Său iar prin Fiul ni S-a făcut cunoscut în iconomia mântuirii din Noul Testament, revelându-ne că El e Treime[3].

În Iisus Hristos Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, la iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl, revelându-Se în mod activ pe Sine şi arătându-ne prin Acesta că este un singur Dumnezeu şi un singur Domn…

p. 14

un singur Dumnezeu Care ne vorbeşte nouă despre fundamentul libertăţii Sale, despre existenţa de Sine şi prin Sine şi ni Se face cunoscut pe Sine, deşi El este inaccesibil, necunoscut şi singur mai presus de orice nume.

El Se mărturiseşte pe Sine nouă şi ne spune că numele Său este Eu sunt Cel care sunt, pentru că numele Său nu poate fi rostit de buze omeneşti, pentru că numai Dumnezeu Îl poate rosti[4].

În Scripturile Vechiului Testament, Dumnezeu Se revelează cu putere ca Dumnezeul Ce Viu, Care a făcut cerul şi pământul, prin porunca Cuvântului Său şi Care a avut un legământ, o relaţie specială cu poporul lui Israel, pe care l-a ales şi pe care l-a povăţuit de-a lungul istoriei, pentru a fi locul pentru revelarea mântuirii Sale la toată umanitatea.

Însă Dumnezeu S-a revelat lui Israel prin Cuvântul şi Duhul Său vorbindu-le în mod direct. Însă nu le-a vorbit ca altor oameni, [El Însuşi fiind om n. n.], aşa cum a făcut-o în activitatea Sa de răscumpărare a noastră, căci nu se putea face cunoscut într-un mod atât de familiar şi de personal, cum a făcut-o în Iisus, Fiul Său întrupat, când S-a arătat pe Sine Însuşi[5].

Însă în Scripturile Noului Testament, Dumnezeu ni Se revelează ca Cel, Care la plinirea vremii, a venit în mijlocul poporului Său ca Emanuel [Dumnezeu cu noi], pentru că Dumnezeu S-a făcut unul dintre oameni, trăind o existenţă istorică şi resimţind nevoia extraordinară de a-i mântui pe oameni de păcatele lor.

El a venit ca să Se reveleze pe Sine în cel mai singular şi concret mod cu putinţă, prin întruparea Fiului Său, în mijlocul lui Israel, însă pentru a fi nu numai Domnul şi Mântuitorul lui Israel ci al întregii umanităţi şi prin prezenţa şi lucrarea Duhului Său în întreaga umanitate aceasta să cunoască unirea şi comuniunea personală cu Sine.

Iar fiecare dintre mădulare îşi păstrează identitatea personală prin Iisus şi Dumnezeu. Pentru că Însuşi Domnul i-a spus lui Filip: „Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”[6]. Iar atunci când privim la faţa lui Iisus şi vedem în ea adevărata faţă a lui Dumnezeu, atunci cunoaştem că nu putem vedea această faţă altundeva şi altcumva.

Această relaţie între Iisus şi Dumnezeu a fost foarte frumos exprimată de H. R. Mackintosh:

„Cuvintele lui Iisus sunt glasul lui Dumnezeu. Lacrimile lui Iisus sunt mila lui Dumnezeu. Mânia lui Iisus este judecata lui Dumnezeu. Toţi credincioşii mărturisesc, cu cuvinte de adorare, că în cele mai sfinte clipe ale vieţii lor, Dumnezeu şi Hristos Se unesc cu fiecare dintre ei printr-o legătură morală de ne desfăcut. Când în taină noi privim la faţa lui Dumnezeu, atunci faţa lui Hristos este cea care răsare înaintea noastră”[7].

Învăţătura creştină despre Dumnezeu nu este formulată într-un mod abstract, metafizic, departe de relaţia noastră cu Dumnezeu, ci în acord interior cu această cale, în care Dumnezeu ni Se revelează la modul actual, nu numai în mod inefabil ca lui Israel şi nu cum S-a făcut cunoscut lui Israel, ci în modul acesta suprem, prin care El S-a făcut om, în mijlocul lui Israel, asumând firea noastră umană…

p. 15

întru Sine şi făcându-Se unul dintre noi în Iisus Hristos, Cel născut din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Făcându-Se unul ca noi şi luând firea umană întru Sine, Iisus Şi-a făcut ale Sale păcatul şi moarta noastră, în sensul de a ne răscumpăra şi de a ne mântui pe noi de păcat şi de moarte şi, prin această ispăşire ne-a împăcat cu El şi a sfărâmat zidul duşmăniei noastre cu Dumnezeu, pentru ca să ne restaureze pe noi în unirea cu Sine, prin dragoste şi, în acelaşi timp, să ne facă să avem comuniune unul cu altul, în Hristos.

Întru El, Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi prin Sine Dumnezeu a interacţionat cu istoria şi a făcut ca dialogul revelator pe care îl avea cu Israel să devină el însuşi revelaţie, nu numai prin aceea că poate să vestească despre Sine, ci prin aceea că Se arată pe Sine ca Dumnezeu şi ca Tată al Domnului Iisus Hristos şi ne arată prin aceasta, într-un mod personal, că numele Său, al Celui Care este Cel care este sau Cel care este şi va fi este de fapt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

În această desăvârşită revelare de Sine Dumnezeu Se revelează întregii umanităţi, ca Domnul Dumnezeu şi ca Tatăl Atotţiitorul, ca Făcătorul cerului şi al pământului, ca Cel care, în marea Sa iubire de oameni, nu a dorit ca să fie fără firea noastră umană, ci, în mod liber, a venit la noi, S-a făcut unul dintre noi, pentru ca să ne împace pe noi cu Sine şi să ne aducă în comuniunea cu Sine.

Învăţătura creştină despre Dumnezeu derivă din această unică, definitivă revelare de Sine a singurului Domn şi Dumnezeu, prin singurul Iisus Hristos şi prin singurul Duh al Său. Adică derivă din revelarea de Sine istorică a lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Şi aceasta prin Domnul Iisus, Fiul Unul Născut al Tatălui, Care S-a întrupat în istorie, pentru ca Dumnezeu să Se definească pe Sine ca Cel ce este cu adevărat Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi întru care noi să cunoaştem că Dumnezeu este Dumnezeu cu adevărat, dacă El este Tată, Fiu şi Duh Sfânt, după cum am învăţat din evenimentele mântuitoare ale Evangheliei şi prin care noi am fost chemaţi la dragoste faţă de Sine cu toată inima, mintea şi sufletul nostru.

---

[1] A se vedea în mod special discutarea acestei probleme de către Irineu la Mat. 11, 27 şi Lc. 10, 22 din Adversus haereses 4, 11: „Referitor la Domnul, noi credem că nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu Însuşi este Învăţătorul. Căci s-a spus, că fără Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi cunoscut”. [Urma textul redat în greaca veche n.n.]

La fel a formulat şi Ilarie [de Poitiers n.n.]: Dumnezeu Se cunoaşte numai prin mărturia făcută de El despre Sine, pentru că El este cel mai bun Tălmăcitor al Său, cf. De Trinitate 1, 18.

[2] Irineu, Adversus haereses, 4, 11.

[3] Idem, 4, 18-20 şi 4, 34, 10.

[4] Ieş. 3, 14.

[5] Căci astfel ne-a spus Domnul: „Fericiţi sunt ochii voştri, pentru că văd, şi urechile voastre, pentru că aud. Adevărat vă spun vouă, mulţi Proroci şi Drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit”, cf. Mc. 13, 15-16; Lc. 10, 23-24; I Petr. 1, 10-12.

[6] In 14, 9.

[7] Hr. R. Mackintosh, Învăţătura despre persoană, Edinburgh, 1913, p. 340.