Îl redescoperim pe Nichifor Crainic [2]
Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.
Iresponsabilitatea morală e o amprentă socială a materialismului, dar, care a devenit parte integrantă şi din modul de a fi al societăţii democrate, cf. p. 22/ „Ceea ce importă în ochii democratului e masca – pentru a ajunge la succesul personal”, p. 22./Şi, trecând dincolo de cinismul democraţiei, autorul nostru ne vorbeşte despre masca democraţiei [ formată din „drepturile omului, vot universal, alegeri libere, libertate individuală, participarea tuturor la suveranitatea politică şi la bunurile vieţii”, p. 22] în contratimp cu „adevărul brutal [ al democraţiei n.n.]: succesul”, p. 22.
Însă ce înseamnă succesul….în capitalismul furibund? Şi Crainic vorbeşte despre ceva care o să fie propriu şi pentru noi, acum, în toamna lui 2008, şi anume…alegerile pe bani. „Ei bine, un scaun de deputat costă în medie 700.000 lei [ ca să îl ocupi în urma votului, când te alege cetăţeanul n.n.]. Cât aduce un scaun de deputat? 160.000 lei anual ! [adică salariul bifat de către stat, pe care îl lua un deputat pe un an de zile n.n.] Diferenţa enormă dintre cheltuieli şi venitul legal e dezastruoasă pentru omul politic. Atunci în ce constă succesul pe care îl vânează sub mască, cu o sălbatică pasiune, omul politic?”, p. 22. Bineînţeles că banii…
„Democraţia e în funcţie de bani. Ea se face numai în vederea banului. Astfel, în realitate, democraţia e o întreprindere îndărătul căreia stă banca”, p. 22./Răspunzând la întrebarea – Ce stă în spatele democraţiei? – Crainic răspunde: „biruri din an în an mai zdrobitoare, proprietatea rurală încărcată de datorii de 70% din valoarea ei, provenite dintr-o camătă exorbitantă la împrumuturi, favorizarea câtorva trusturi industriale, ca zahărul, hârtia, petrolul, cărbunele, cu preţuri de două, de trei şi de patru ori mai mari decât cele din străinătate şi o paralizie generală a energiilor creatoare ale acestei ţări”, p. 23.
Atenţie! Aceste lucruri le spune un om care nu cunoscuse comunismul, despre democraţia de până în comunişti a României.
„Un alt aspect caracteristic al acestei democraţii bancare e lipsa totală de autoritate. Guvernanţii noştri nu poruncesc; ei se răţoiesc spre hazul adversarilor. Cuvântul autoritate vine de la cuvântul autor. Autoritatea e prin urmare în raport direct cu faptele. Cum vreţi însă să exercite autoritatea morală cineva ale cărui fapte sunt în raport invers cu moralitatea?”, p. 23./
„La extrema individualismului democratic apare colectivismul comunist, frate bun totuşi cu democraţia, fiindcă e măduvă din măduva materialismului istoric. Dar dacă democraţia a păcătuit printr-un exces de anarhie, comunismul păcătuieşte printr-un exces de tiranie”, p. 24./
Comunismul a vrut şi vrea – acolo unde mai e lăsat să supravieţuiască – să anihileze „instinctul de familie, instinctul de proprietate, instinctul de patrie, instinctul religios, care face parte integrantă din natura omenească, [şi pentru aceasta], comunismul voind să desfiinţeze, se aşază împotriva naturii însăşi”, p. 24./
Autoritatea comunistă este „impusă cu temniţa şi cu revolverul la spate”, p. 24./ „bolşevismul ne face impresia unei broaşte ţestoase care îşi arată capul hâd către Europa, dar nu poate ieşi din carapacea rusească”, p. 24./ Şi, în anii 40, autorul spunea că dramele, cele două, ale Europei zilelor sale, sunt „individualismul capitalist-democratic” şi „colectivismul comunist”, p. 24./
Însă autorul credea la acea dată, că dictatura lui Mussolini, cu toate scăderile sale, „e sistemul ierarhic care corespunde ordinii naturale a lucrurilor, efortul de rectificare a harababurii democratice…şi autoritatea opusă anarhiei”, p. 25. Adică atât de mult erau românii sătui de compromisurile politice ale partidelor politice şi de spoiala de moralitate a capitalismului românesc încât…doreau dictatură, adică extrema opusă.
Se pare că România momentului e când apatică, când cere o astfel de agresivitate a extremismului politic, pentru că observă discrepanţele majore, care devin din ce în ce mai mari, la nivel social.
Autorul îl caracteriza pe Mussolini nu un democrat, „dar un demofil pentru că e înţelept”, p. 25./ „Omul nu e o cârtiţă telurică ce scoate la întâmplare, în lumina istoriei, muşuroaiele evenimentelor”, p. 25./ „în măsura unei credinţe, a unei convingeri, în măsura unei pasiuni şi a unei responsabilităţi morale, în măsura unei fidelităţi faţă de semenii săi şi a unei solidarităţi cu neamul său, fapta omului va fi o explozie de lumină nouă în haosul de azi”, p. 25./ Până acum a fost o conferinţă publică rostită în decembrie 1931./
va urma…
Pr. Dorin