Cum se traduce un text al Tradiției?
Cu minuțiozitatea cu care ieri s-au analizat cele câteva clipe ale…palmei președintelui. Adică președintele lovește…copilul se dă în spate…fața copilului din cadru, cât durează fiecare imagine, ce ne spun luminile, cine apar în fotograme…cam așa! Cuvintele se iau unul după altul și se înțeleg prin filtrul filologic, teologic și al uzanței limbii române.
Într-un fel sună în ebraică, în greacă sau latină, în engleză sau în rusă un text al Tradiției Bisericii și altfel în română. Care română? Româna de acum…Iar limbajul teologic ortodox și limba română trebuie să se împletească de așa manieră încât conștiința ta, întru Duhul Sfânt, să îți spună că așa e textul, în acest fel și așa îl împarți cititorilor tăi.
Traducerea Scripturii sau a Părinților în limba română e o traducere de conștiință, făcută cu conștiință. E o traducere evlavioasă, o traducere în și pentru spațiul Bisericii și nu pentru spectatori neutri sau indiferenți.
Așa se explică de ce s-au păstrat, atât de bine, peste veacuri monumentele Tradiției: pentru că au exprimat fidelitatea unei credințe și a unei experiențe a Bisericii.
Iar cine traduce cărțile Bisericii cu adevărat știe că limba română are o mireasmă aparte în cadrul lor și că fiecare cuvânt își are rolul lui și locul lui…adică nimic nu poate fi ca nuca în perete. Contează sensurile cuvintelor, tonalitatea lor, topica, accentele, eufonia cuvintelor și muzicalitatea internă a adevărului.
Adevărul e frumos și coerent și în cuvinte și sub aspectul lor extern. Paragrafarea textului e tot la fel de importantă ca și notele de subsol, ca și atenția la versete, ca și atenția la coerența mesajului.
Și una e opțiunea traducătorului și alta a editorului în ceea ce privește stabilirea formei finale a unui text. Ar trebui să stabilească textul cel care l-a tradus și nu cel care îl corectează sau, și mai prost, cel care îl editează!
Corectorul ucide, adesea, spiritul traducerii. Editorii îl masacrează. Singurul în stare să își prezinte opera e traducătorul. Tocmai de aceea noi ne edităm singuri textele pentru că nimeni în afara noastră nu știe cum ar trebui să prezinte un text pe care l-am scris sau tradus.
Traducerea cere atenție, subtilitate, concentrare, delicatețe, credincioșie față de original dar și dialogul cu autorul și cu textul de tradus. Comentariile infrapaginale sunt un dialog cu textul și cu modul cum receptăm textul. De aceea sunt absolut necesare. Fără ele, fără comentariile infrapaginale și fără diversele indicații din prefață, postfață, cuprins sau index, cartea e mai puțin lizibilă.
O carte a Tradiției e o carte vie, atât la nivelul textului cât și al mesajului. Mesajul, Duhul cărții sfinte ne inundă și ne învață să gândim în felul ei. Ne dăm după cartea tradusă, ne mulăm pe ideile ei, pe viața ei, fără ca prin asta să fim niște robi ai literei, ci ai Duhului, Care ne face vii.
Traducerea de carte sfântă e un mare dar, o mare bucurie și o mare împlinire.
Și fiecare dintre noi ar trebui să încerce să facă asta: să simtă cum se naște adevărul cărții pe foaie și în inima noastră!