Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Traduceri patristice (vol. 4) Page 1 of 5

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [30]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

Ceea ce înseamnă că nu trebuie nici să ne învăluim atât de mult în norul trupului [1], încât să gândim că fața Domnului este cu adevărat nevăzută, iar spatele [Lui] este cu adevărat vizibil [dorsum vero visibile], din moment ce S-a arătat în chipul robului și în oarecare mod vizibil.

Iar în [ceea ce privește] chipul lui Dumnezeu, [să fie] departe de noi un asemenea gând! [Să fie] departe de noi [gândul] că Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu are față [dacă e privit] dintr-o parte și are spate [dacă e privit] din altă parte, precum trupul omenesc. Sau [– Doamne ferește! –, să credem] că în orice vedere [extatică], [Dumnezeu] Se schimbă cu totul sau [că Se schimbă] după mișcare sau loc sau timp [2].

32. De aceea, dacă Domnul Iisus Hristos S-a arătat în acele glasuri, care s-au făcut [în textul pe care l-am citat mai devreme, de] la Ieșire, și în toate acele descrieri [cu forme] trupești, și dacă o dată a fost Hristos, după cum ne convinge studierea acelui pasaj, iar altă dată Duhul Sfânt, precum sugerează cele ce am spus mai sus, nu urmează din acestea [concluzia], că Dumnezeu Tatăl nu a fost văzut niciodată într-un fel sau altul, de către Părinți, într-o astfel de vedere [extatică].

Căci multe astfel de vedenii [visa] s-au făcut [de la Dumnezeu] în acele vremuri, fără ca să-L numească sau să-L indice în ele, în mod clar, pe Tatăl sau pe Fiul sau pe Duhul Sfânt.

Și cu toate acestea, datorită unor semnificații foarte probabile și datorită multor indicii [indiciis] existente, [prea multe] ca să se poată zice că sunt cu totul întâmplătoare, [nu se mai poate susține] că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat niciodată Părinților sau Prorocilor sub anumite forme văzute [per aliquas visibiles formas].

Căci au emis această părere aceia care nu au putut să înțeleagă unitatea Treimii din ceea ce s-a zis: „Iar Împăratului veacurilor, veșnicului, nevăzutului, singurului Dumnezeu [etc.]” (I Tim. 1, 17). Și: „pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16).

Prin credința sănătoasă înțelegem că [aici este vorba despre] însăși ființa [substantia] înaltă și preaînaltă, dumnezeiască și nemutabilă/ neschimbătoare [a Preasfintei Treimi], de unde [rezultă] că și Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt [concomitent] unul și singurul Dumnezeu.

Dar acele vederi s-au făcut prin făpturi/ creaturi schimbătoare, supuse lui Dumnezeu, [Care este] neschimbător, [ele] arătându-L pe Dumnezeu nu așa precum este [non proprie sicuti est], ci în mod simbolic, în acord cu scopul lucrurilor și după cum cereau vremurile.

*

Capitolul XVIII

33. Totuși, nu știu în ce fel înțeleg aceștia [3], [faptul] că i S-a arătat lui Daniel Cel vechi de zile [Antiquus dierum], de la Care se înțelege că Fiul omului – Care pentru noi S-a făcut astfel – a primit împărăția [cf. Dan. 7, 13-14]. Și anume de la Acela, Care Îi spune Lui în psalmi: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și Îți voi da Ție popoarele [drept] moștenirea Ta” (Ps. 2, 7-8). Și Care toate le-a supus sub picioarele Lui (Ps. 8, 6).

Așadar, dacă și Tatăl Care dă împărăția, și Fiul Care o primește i S-au arătat lui Daniel în formă trupească [in specie corporali] [4], atunci în ce fel zic aceștia că niciodată Profeții nu L-au văzut pe Tatăl și de aceea că numai El singur este nevăzut? [Cum spun ei că numai Tatăl este Cel despre Care s-a zis:] „pe Care nici un om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16)?

Căci de aceea a spus Daniel: „Am privit”, zice, „până când au fost așezate tronuri și Cel vechi de zile [Vetustus dierum] a stat. Și veșmântul Lui [era] alb ca zăpada și părul capului Lui [era] ca lâna curată. Tronul Lui [era] flacără de foc, roțile lui [erau] foc arzând [5] și râu de foc ieșea/ curgea în fața Lui [trahebat in conspectu Ejus]. Și mii de mii Îi slujeau Lui și zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea/ în jurul Lui [assistebant Ei]. Și Judecătorul S-a așezat și cărțile au fost deschise” etc. (Dan. 7, 9-10).

Și puțin mai încolo: „Am privit”, zice, „în vedenia nopții: și iată, [cineva] ca Fiul omului era venind cu norii cerului și a ajuns până la Cel vechi de zile [Veterem dierum] și a fost așezat în fața Lui. Și Acestuia [, Fiului omului,] I s-au dat stăpânirea, cinstea și împărăția. Și toate popoarele, semințiile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui [este] stăpânire veșnică, care nu va trece, iar Împărăția Lui nu se va strica” (Dan. 7, 13-14).

Iată-L pe Tatăl dând și pe Fiul primind Împărăția veșnică. Și Ambii sunt, în contemplarea profeției, într-o formă văzută [visibili specie] [6]. Așadar, nu este [un lucru] nepotrivit a crede, de asemenea, că și Dumnezeu Tatăl obișnuiește să Se arate, în același mod [7], celor muritori.

34. Dar poate că cineva zice că Tatăl nu este văzut [tocmai] din acest motiv, [și anume] pentru că S-a arătat [Sfântului Daniel] în vederea somnului [in conspectu somniantis] [, adică în vis]. Așadar, de aceea [Îl consideră] pe Fiul [că poate fi] văzut, [ca] și pe Duhul Sfânt, pentru că Moise a văzut toate acelea fiind treaz [vigilans].

[Aceasta este o judecată eronată], ca și cum [ai spune că] Moise L-a văzut, cu adevărat, pe Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, cu ochii trupești [carnalibus oculis]. Sau că Duhul [Sfânt] se poate vedea. Sau [că se poate vedea chiar duhul] omenesc, cel care dă viață acestui trup [al nostru], ori [nu se poate vedea nici măcar] acest [duh] material [corporeus] [8] pe care îl numim vânt. Cu cât mai puțin [, așadar, nu poate fi văzut cu ochii trupești] Acela [care este] Duhul lui Dumnezeu, Care depășește toate mințile oamenilor și ale Îngerilor prin inefabilitatea inexprimabilă a firii dumnezeiești [9]?

Sau cine s-ar prăvăli într-o asemenea greșeală, încât să îndrăznească să spună că Fiul sau Duhul Sfânt este văzut de către oamenii treji, iar Tatăl numai de către cei care dorm?

Așadar, în ce sens acceptă ei [să creadă că numai] despre Tatăl singur [s-a spus]: „pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16)?

Sau, când oamenii dorm, atunci ei nu mai sunt oameni?

Sau Cel care poate să ia chip asemenea celui trupesc, în vedeniile celor care dorm, pentru a Se arăta/ a Se simboliza [10] pe Sine [ad Se significandum], nu poate oare, [tot] pentru a Se arăta pe Sine, să ia același chip al făpturii trupești și pentru ochii celor treji?

Pentru că ființa Lui însăși, [aceea] prin care El Însuși este ceea ce este, nu poate fi arătată celui ce doarme prin nicio asemănare trupească [nulla corporis similitudine] și nici celui ce veghează/ care e treaz [nu-i poate fi arătată] prin nicio formă trupească [nulla corporea specie].

Și, cu adevărat, [aceasta nu este] numai ființa Tatălui, ci și a Fiului și a Duhului Sfânt.

Să [zicem că] omitem atâta mulțime de pagini sfinte, precum și mulțimea interpretărilor lor, de unde [, studiindu-le,] nimeni cu judecată sănătoasă nu îndrăznește să afirme că nicăieri nu S-a arătat ochilor persoana Tatălui, printr-o oarecare formă trupească – dar aici, precum am spus, să omitem acest lucru.

Și [să vedem], cu adevărat, ce spun ei despre Părintele nostru Avraam, aceia care sunt mișcați de vedeniile celor care sunt treji, astfel încât să creadă că nu și Tatăl, ci numai Fiul și Duhul Sfânt S-au arătat privirilor oamenilor [, care vedeau întruchipări ce păreau] trupești?

Pentru că Scriptura mai înainte zice că „S-a arătat [visus est] Domnul lui Avraam” (Fac. XVIII, 1), [în condițiile în care] S-au arătat nu unul sau doi, ci trei bărbați. Și despre niciunul dintre Ei nu s-a spus că stătea mai sus decât ceilalți [doi], [pentru că] niciunul nu strălucea cu mai multă slavă, niciunul nu făptuia ceva cu mai multă putere [decât ceilalți doi].

35. În acea împărțire tripartită a noastră (supra, cap. 7), am hotărât să determinăm, mai întâi, dacă, prin acele chipuri/ forme creaturale [illas creaturae formas], S-a arătat Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt. Sau [dacă S-a arătat] uneori Tatăl, alteori Fiul și alteori Duhul Sfânt. Sau dacă, fără nicio diferență personală, [S-a arătat], precum s-a zis, Dumnezeu unul și singurul, adică însăși Treimea.

De aceea, am studiat locurile Sfintei Scripturi [unde se vorbește despre aceasta], pe care am putut [și] în măsura în care am considerat că este suficient [, pentru ce ne-am propus să cercetăm].

După cum consider, analiza smerită și atentă a tainelor dumnezeiești [, pe care am întreprins-o,] nu ne încredințează de nimic altceva decât [de faptul că trebuie] să ne sfiim să spunem [, cu toată certitudinea,] care dintre persoanele Treimii a apărut vreunuia dintre Părinți sau Profeți, într-o oarecare formă trupească/ materială sau asemănare a trupului [omenesc].

[Așadar, nu putem să ne pronunțăm,] decât dacă analiza relatării [scripturale] oferă anumite indicii credibile [în favoarea recunoașterii exacte a uneia dintre persoanele Sfintei Treimi].

Căci firea însăși sau ființa sau esența [lui Dumnezeu] – sau orice altă denumire, oricare ar fi ea, prin care se indică însăși ceea ce este Dumnezeu –, nu se poate vedea în formă trupească.

Dar este de crezut, într-adevăr, că nu numai Fiul sau Duhul Sfânt, ci chiar și Tatăl, prin făptura supusă [Lui, ale cărei chipuri/ forme le ia Dumnezeu, în extaz, fără ca ele să fie materiale sau să fie văzute cu ochii trupești,] poate, pentru simțurile celor muritori, să-i dea formei trupești sau asemănării [cu ea, puterea de a purta] simbolul Său [significationem Sui].

Așa stând lucrurile, să nu înaintăm [în dezbateri,] lungind fără măsură această a doua carte. [Iar] pe cele care rămân [încă de discutat și de cunoscut], să le vedem în cărțile care urmează [11].


[1] În cugetarea trupească/ pământească.

[2] Adică să nu credem că Dumnezeu este Altul de fiecare dată când Se revelează, în funcție de Sfântul căruia i Se arată sau de condițiile istorice. Dumnezeu nu e condiționat de nimic, așa încât, oricând în istorie, Sfinții Îl văd pe Același Dumnezeu, chiar dacă vederile extatice/ revelațiile sunt personale.

[3] Ereticii care susțin că Tatăl nu S-a revelat niciodată în Vechiul Testament.

[4] Sfântul Augustin nu susține faptul că Sfântul Proroc Daniel ar fi văzut acestea cu ochii trupului, erezie împotriva căreia am văzut că autorul acestei cărți s-a exprimat de multe ori, inechivoc și cu vehemență. Este evident faptul că, atunci când vorbește despre vedere sau formă trupească, Sfântul Augustin se referă la vederea în extaz a unor lucruri duhovnicești, care apar ca similare celor din realitatea obiectivă, materială. În cazul acesta, vrea să spună că Sfântul Daniel a văzut, sub o anumită formă/ ca o realitate concretă, cum Cel vechi de zile i-a dat Fiului omului „stăpânirea, slava și împărăția” (Dan. 7, 13-14).

[5] A se vedea și Iez. 10, 9.

[6] Adică într-o formă pe care Sfântul Profet o vedea cu ochii inimii, în mod extatic, și pe care conștiința sa o putea percepe și înțelege.

[7] Ca și Fiul și Duhul Sfânt. Sfântul Augustin susține egalitatea în slavă și în cinste a persoanelor treimice. Dacă despre Tatăl nu se spune nicăieri în Scriptură că a fost trimis – așa cum observa undeva mai sus Sfântul Augustin – asta nu înseamnă că Tatăl nu Se arată în revelații/ în vedere extatică, ca și Fiul, ca și Duhul Sfânt, într-o anumită formă cognoscibilă celor care primesc revelația.

[8] Respirația umană.

[9] Iată că, din nou, Sfântul Augustin neagă posibilitatea vederii cu ochii trupești a revelațiilor dumnezeiești.

[10] Formele trupești văzute în vedeniile dumnezeiești – pe care Sfântul Augustin are obiceiul de a le numi creaturi/ făpturi – sunt de fapt simbolizări sau întruchipări ale unor realități mai presus de cuvinte și de puterea de a descrie. Sunt realități pe care, de fapt, „nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Chiar Sfântul Daniel „a povestit [numai] ceea ce era mai de seamă” (Dan. 7, 1) din vedenia pe care a avut-o, adică a spus pe scurt, ceea ce era esențial, pe cât s-a putut spune în cuvinte.

[11] Finalul cărții a doua a tratatului augustinian.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [29]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

Sau pentru că vom vedea față către față, după cum zice Apostolul (I Cor. 13, 12), după [ce va trece] această viață, în care „suntem departe de Domnul” (II. Cor. 5, 6) și unde „trupul care este stricăcios îngreuiază sufletul” (Înțel. lui Sol. 9, 15).

Căci despre această viață se spune în psalmi: „Dar toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază” (Ps. 38, 8). Și iarăși: „Căci nimeni dintre cei vii nu se va îndreptăți înaintea Ta” (Ps. 142, 2).

În care viață, așadar, după [cum spune] Ioan, „încă nu s-a arătat ce vom fi. Totuși știm”, zice, „că atunci când Se va arăta, vom fi asemenea Lui [similis Ei erimus]. Pentru că Îl vom vedea precum este” (I In. 3, 2)[1].

Se dorește a se înțelege, desigur, că [Îl vom vedea astfel] după această viață, când vom scăpa de datoria morții și vom primi făgăduința învierii.

Sau că, încă de pe acum, în măsura în care înțelegem duhovnicește pe Înțelepciunea lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut, tot pe atât [trebuie] să murim pentru simțirile trupești. Așa încât, privind această lume ca moartă pentru noi, să murim, de asemenea, și noi înșine pentru această lume și să zicem ceea ce a spus Apostolul: „Lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Gal. 6, 14).

Despre această moarte, de asemenea, a zis: „Dacă, deci, sunteți morți cu Hristos, de ce încă mai judecați [decernitis], ca și cum ați fi trăitori în această lume?” (Col. 2, 20).

De aceea, nu în mod nedrept [se spune că] nimeni nu va putea să vadă fața [Lui] – adică însăși revelarea [manifestationem] Înțelepciunii lui Dumnezeu – și să fie viu.

[Aceasta], cu adevărat, este însăși vederea pe care tânjește să o contemple oricine îndrăznește să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul [ex tota mente]. [Iar] cel ce îndrăznește [să îl iubească] și pe aproapele [său] ca pe sine însuși, îl zidește [aedificat] de asemenea [duhovnicește] și pe aproapele, atât cât poate, spre [a ajunge și el la] această contemplare. [De aceea,] în aceste două porunci se cuprind toată Legea și Profeții (Mat. 22, 37-40).

De altfel, acest lucru este arătat în [faptele lui] Moise însuși. Deoarece, atunci când, datorită iubirii pentru Dumnezeu, care ardea [în el] în mod deosebit, a zis: „Dacă, deci, am  aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine, ca să fiu [ca unul care] am aflat har înaintea Ta”, a adăugat imediat, de asemenea, datorită iubirii pentru aproapele: „și ca să știu că poporul Tău este acest neam” (Ieș. 33, 13).

Aceasta este deci vederea care răpește [rapit] orice suflet rațional cu dorirea Lui, [care] cu cât [este] mai arzătoare, cu atât [este] mai curată [și] cu cât [este] mai curată, cu atât [este] mai înălțătoare spre cele duhovnicești. Și cu cât mai mult [omul] se înalță spre cele duhovnicești, cu atât mai mult moare pentru cele materiale.

Dar atâta timp cât „suntem departe de Domnul și umblăm prin credință, iar nu prin vedere” (II. Cor. 5, 6-7), prin însăși credința [noastră] trebuie să vedem spatele lui Hristos, care este trupul [Lui], adică stând pe temelia tare a credinței, pe care o simbolizează piatra.

Și [trebuie] să privim la ea având o vedere extrem de sigură, adică [stând] în Biserica sobornicească/ universală, despre care s-a spus: „Și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18).

Căci, cu adevărat, cu cât iubim mai mult [pe Domnul], pentru ca să dorim să vedem fața lui Hristos, cu atât mai mult recunoaștem, în spatele Lui[2], cât de mult, mai întâi, ne-a iubit Hristos pe noi.

29. Dar în însuși trupul, credința în învierea Sa mântuiește și îndreptează: „Căci dacă vei crede”, zice, „în inima ta, că Dumnezeu L-a sculat pe El [pe Hristos] din morți, vei fi mântuit” (Rom. 10, 9). Și iarăși: „Care a fost dat”, zice, „pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (Rom. 4, 25).

De aceea, răsplata credinței noastre este învierea trupului Domnului. Căci chiar și vrăjmașii Săi cred că trupul [Lui] a murit pe Crucea pătimirii Sale, dar [ei] nu cred [și faptul că] a înviat.

[Dar] noi credem [în învierea Sa] cu cea mai mare putere și o vedem ca și cum am privi-o de pe tăria pietrei [credinței], unde [stând] cu nădejde sigură, „așteptăm înfierea [noastră], mântuirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Pentru că aceasta nădăjduim în mădularele lui Hristos, care suntem noi înșine: că [ele] au fost desăvârșite în el [în trupul Lui], așa cum Îl cunoaștem [pe Cel ce este] Capul nostru, prin sănătatea credinței [fidei sanitate].

De aceea, nu a vrut să fie văzut spatele Său, decât atunci când a trecut, pentru ca să credem în învierea Sa. Căci numim Trecere ceea ce cuvântul evreiesc numește Paști.

De aceea și Ioan Evanghelistul spune: „Înaintea zilei sărbătorii Paștilor, știind Iisus că a venit ceasul Lui, ca să treacă din această lume la Tatăl” (In. 13, 1) [etc].

30. Totuși, cei care cred aceasta, dar nu cred în [Biserica] Sobornicească, ci cred în schisme sau în alte erezii, nu văd spatele Domnului din locul care este în fața Lui [penes Eum].

Căci ce vrea [să-i spună] lui [Moise] prin ceea ce zice Domnul: „Iată locul este în fața Mea [penes Me] și vei sta pe piatră” (Ieș. 33, 21)? Ce loc pământesc este în fața Domnului, dacă nu aceasta [, Biserica,] este în fața Lui: [cea] care se atinge [attingit] de El duhovnicește?

Căci ce loc [de pe pământ] nu este în fața Domnului, Care „se întinde [attingit] cu putere de la [o] margine la [altă] margine [a lumii] și le orânduiește pe toate [cele din univers] într-un mod plăcut/ dulce [suaviter]” (Înțel. lui Sol. 8, 1)? Despre Care s-a spus că șade pe cer și că pământul [este] scăunelul/ taburetul [scabellum] picioarelor Lui. Și Care a zis: „Ce casă Îmi veți zidi Mie? Și care loc [este] pentru odihna Mea? Nu mâna Mea a făcut toate acestea [câte există]?” (Is. 66, 1-2).

Dar prin locul din fața Lui, în care se stă pe piatră, se înțelege, în mod evident, însăși Biserica Sobornicească, unde cel care crede în învierea Lui vede Paștile Domnului în întregime, adică trecerea Domnului și [vede] spatele Său, adică trupul Lui [înviat].

„Și vei sta pe piatră”, zice, „ca îndată să treacă slava Mea” (Ieș. 33, 21-22). De fapt, suntem întăriți pe piatră, ca îndată să treacă puterea [majestas] Domnului în slava [in clarificatione] Domnului, Care înviind se înalță la Tatăl.

Și însuși Petru atunci a fost întărit, ca să predice cu credință, care mai înainte de a fi întărit, din pricina fricii, a negat [de trei ori că este ucenicul Lui] (Mt. 26, 70-74). [Căci] deși, într-adevăr, prin preștiința [lui Dumnezeu, Sfântul Petru] a fost așezat în vederea pietrei, totuși mâna lui Dumnezeu era pusă asupra sa ca să nu vadă.

Pentru că [Sfântul Petru] trebuia să vadă spatele Lui, iar El nu trecuse încă, adică de la moarte la viață, căci încă nu fusese slăvit prin înviere.

31. Continuă la Ieșire și zice: „voi pune peste tine mâna Mea, în timp ce voi trece. Și voi ridica mâna Mea și atunci vei vedea spatele Meu” (Ieș. 33, 22-23). [De aceea,] mulți israeliți, a căror icoană [figura] era atunci Moise, după învierea Domnului au crezut în El, văzând spatele Lui, ca și cum ar fi fost luată acum mâna Lui de pe ochii lor.

De aceea și Evanghelistul amintește o profeție a lui Isaia [care grăiește] în acest fel: „Îngroașă inima acestui popor și închide urechile lor și îngreuiază ochii lor” (Is. 6, 10; Mt. 13, 15).

De fapt, nu este fără sens a se înțelege în psalm că vorbește în numele lor/ ca din persona lor [ex eorum persona]: „Căci ziua și noaptea s-a îngreuiat mâna Ta asupra mea” (Ps. 31, 4). Ziua, probabil, atunci când a făcut minuni evidente și nu a fost recunoscut de către ei, iar noaptea, când a murit în patimi și când au crezut, fără îndoială, că a fost eliminat și ucis precum un om oarecare.

Dar pentru că a trecut ca ei să vadă spatele Lui, [și] predicându-le lor Apostolul Petru faptul că Hristos trebuia să pătimească și să învieze, au fost străpunși de durerea pocăinței (Fapt. 2, 37- 41). Și s-a împlinit astfel în cei botezați ceea ce se spune la începutul acelui psalm: „fericiți cei cărora li s-au iertat nedreptățile și [cei cărora] li s-au acoperit păcatele” (Ps. 31, 1).

De aceea, după ce s-a spus că „s-a îngreuiat mâna Ta asupra mea”, ca și când [trebuia ca], trecând Domnul, să Își retragă mâna [de pe ochii lor] și să vadă spatele Lui, urmează [apoi] glasul celui îndurerat, care se mărturisește și care primește cu credință [să vadă] Învierea Domnului pentru iertarea păcatelor: „Întors am fost”, zice, „în suferința mea, când ghimpele Tău mă împungea. Am cunoscut păcatul meu și n-am ascuns nedreptatea mea. Am zis: mărturisi-voi nedreptatea mea Domnului, împotriva mea și Tu ai iertat nedreptatea inimii mele” (Ps. 31, 5-6).


[1] „Precum este” nu înseamnă vederea ființei lui Dumnezeu, de către Sfinți, ci vederea slavei Lui, în mod plenar, în Împărățiea Sa.

[2] În Întruparea Lui.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [28]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

26. Dar în ceea ce privește această [problemă] pe care am ridicat-o, nu văd nici în muntele Sinai, în ce fel S-a arătat și a vorbit în mod personal, fie Treimea Dumnezeu [Deus Trinitas], fie Tatăl, sau Fiul, sau Duhul Sfânt, prin toate acelea care se arătau înfricoșătoare pentru simțurile celor muritori.

Cu toate acestea, cineva, [plecând] de aici, [ne-]ar putea îngădui o interpretare umilă și nesigură, fără a o afirma cu îndrăzneală.

[Și anume:] dacă se poate înțelege [că S-a arătat] una dintre persoanele Treimii, de ce să nu Îl înțelegem mai degrabă pe Duhul Sfânt [în această situație], când, acolo, a fost dată însăși Legea pe table de piatră. [Fiindcă] se spune că erau „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieș. 31, 18), care nume știm că Îl indică, în Evanghelie, pe Duhul Sfânt (Lc. 11, 20).

Și s-au numărat cincizeci de zile de la uciderea mielului și de la sărbătorirea Paștilor, până în ziua în care s-au petrecut acestea în muntele Sinai. După cum, după Patima Domnului, de la Învierea Lui s-au numărat cincizeci de zile și [apoi] a venit Duhul Sfânt făgăduit de Fiul.

Și în chiar venirea Lui, despre care citim în Faptele Apostolilor, S-a arătat prin împărțirea limbilor de foc și S-a așezat peste fiecare dintre ei (Fapt. 2, 1-4). Ceea ce corespunde Ieșirii, unde este scris: „Iar muntele Sinai fumega tot, din cauză că Se pogorâse Dumnezeu în el, în foc” (Ieș. 19, 18).

Și ceva mai departe: „Înfățișarea”, zice, „slavei Domnului [era] ca focul arzător pe culmea muntelui, în fața fiilor lui Israel” (Ieș. 24, 17).

Iar dacă acestea s-au făcut pentru acest motiv, pentru că nici Tatăl, nici Fiul, acolo, nu Se puteau arăta în acel mod fără Duhul Sfânt, Care trebuia să scrie însăși Legea, [atunci] cu adevărat cunoaștem că Dumnezeu S-a arătat acolo nu prin ființa Sa, care rămâne nevăzută și neschimbată, ci prin vederi care păreau create[1].

Dar, pe cât poate cuprinde puterea de înțelegere a minții mele, [pot considera că] nu vedem o anumită persoană din Treime, [indicată aici] printr-un anume semn personal.

***

Capitolul XVI

27. Există, de asemenea, [și o altă problemă], care obișnuiește să tulbure pe majoritatea [oamenilor]. Pentru că este scris: „Și a grăit Domnul către Moise față către față, așa cum vorbește cineva cu prietenul său” (Ieș. 33, 11).

[Și îi tulbură și locul acela,] unde puțin mai departe Moise zice, de asemenea:  „Dacă, deci, am  aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine, ca să fiu [ca unul care] am aflat har înaintea Ta și ca să știu că poporul Tău este acest neam” (Ieș. 33, 13).

Și ceva mai departe, iarăși a zis Moise către Domnul: „Arată-mi mie slava Ta” (Ieș. 33, 18).

Din toate câte s-au făcut mai înainte, [ereticii] presupuneau că Dumnezeu era văzut prin ființa Sa, [și], de aici, [oameni] nenorociți/ nemernici au crezut că nu prin [vederi extatice, care păreau] creatură, ci prin Sine Însuși este văzut Fiul lui Dumnezeu.

Iar [dacă] Moise a intrat în întuneric/ în nor, se înțelegea că pentru aceasta a intrat, ca să fie arătat întunericul adânc [caligo nebulosa], cu adevărat, ochilor poporului.

Dar ce este aceasta că el, înăuntru [, în întuneric,], [putea] să audă cuvintele lui Dumnezeu, la fel cum contempla fața Lui?

Și în ce fel s-a spus: „a grăit Domnul către Moise față către față, așa cum vorbește cineva cu prietenul său” (Ieș. 33, 11)?

Și iată, la fel a zis: „Dacă am aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit” (Ieș. 33, 13).

[Pentru că, el] cunoscuse, cu siguranță, că vedea trupește [corporaliter][2]. Și, în același timp, căuta adevărata vedere a lui Dumnezeu, [văzută] în mod duhovnicește [spiritualiter].

Evident, acea vorbire care se făcea prin glasuri, era astfel făcută/ modificată [modificabatur], ca și cum ar fi fost un prieten vorbind cu prietenul său.

Dar cine Îl vede pe Dumnezeu Tatăl cu ochii trupești? Și cine Îl vede cu ochii trupești pe Acela, Care „la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, [și] „prin Care toate s-au făcut” (In. 1. 1, 3)? Și, [tot la fel,] cine Îl vede cu ochii trupești pe Duhul Înțelepciunii?

Dar ce înseamnă [, zic ereticii,] „arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine”, dacă nu: arată-mi mie ființa/ esența Ta [substantiam Tuam]?

[Dar noi, dimpotrivă, gândim:] dacă nu ar fi zis Moise acestea, i-am fi suportat, într-o oarecare măsură, să fie proști [stulti], [pe cei] care cred că ființa lui Dumnezeu a fost văzută cu ochii lui [Moise], datorită celor care s-au spus și s-au făcut, [după cum au fost arătate] mai sus. Când, [de fapt], se demonstrează cu adevărat, în modul cel mai evident [cu putință, tocmai] aceasta: căci chiar dacă ar fi dorit aceasta [Moise], această [dorință] nu i-a fost împlinită.

Cine poate îndrăzni [, așadar,] să spună că, prin forme asemănătoare [cu cele materiale], care de asemenea i-au apărut lui [Moise, ca și poporului], s-a arătat ochilor oricărui muritor nu creatura slujitoare lui Dumnezeu, ci ceea ce este Dumnezeu Însuși?

28. Și aceasta, cu adevărat, pe care a grăit-o Domnul către Moise, după aceea: „nu vei putea să vezi fața Mea și să trăiești, căci nu poate omul să vadă fața Mea și să fie viu. Și a zis Domnul: Iată locul este în fața Mea [penes Me] și vei sta pe piatră, ca îndată să treacă slava Mea și te voi pune pe tine în vederea pietrei [in specula petrae]. Și voi pune peste tine mâna Mea, în timp ce voi trece. Și voi ridica mâna Mea și atunci vei vedea spatele Meu. Însă fața Mea nu se va arăta ție” (Ieș. 33, 20-23).

***

Capitolul XVII

Nu în mod nepotrivit se obișnuiește a se înțelege că sunt prefigurate [, prin acestea,] cele în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos, încât se consideră [că expresia] spatele Lui [reprezintă, în mod profetic,] trupul Lui, [adică trupul] în care S-a născut din Fecioară și a murit și a înviat.

Prin ideea de spate [posterioritatem], sunt numite fie cele care urmează celor [ce sunt] muritoare[3], fie [se indică] ceva [ce este] aproape de sfârșitul veacurilor[4], fiindcă se consideră că [trupul] a fost primit [de Fiul lui Dumnezeu] mai târziu [posterius].

Dar fața Lui [este] acel chip al lui Dumnezeu, în care [fiind], n-a socotit o răpire a fi egal cu Dumnezeu Tatăl (Filip. 2, 6), pe care nimeni, cu adevărat, nu o poate vedea și să trăiască.


[1] Pentru că, în mod extatic, au văzut lucruri care păreau materiale, create, trupești dar ele erau dumnezeiești.

[2] Nu în sensul că vedea ceva material/ grosier/ trupesc, ci în acela că vedea forme cunoscute ochilor și minții umane.

[3] Adică cele viitoare, veșnice. După moartea Domnului este Învierea Domnului, Înălțarea Lui și șederea de-a dreapta Tatălui. Se înțelege de aici că pe acestea le-a văzut Sfântul Moise, în mod prefigurat/ profetic.

[4] Adică întruparea Fiului lui Dumnezeu. Conform acestei interpretări, pe aceasta a văzut-o profetic Sfântul Moise, atunci când a văzut spatele lui Dumnezeu.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [27]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

Dacă totuși, pentru folosința lucrului de acum, a fost asumată creatura, pentru ca și ochilor omenești să le fie arătată iar în urechi să răsune [glasul ei], și [totodată] să fie numită și Îngerul Domnului, și Domnul și Dumnezeu, [atunci, prin urmare], nu se poate să se înțeleagă aici Dumnezeu Tatăl, ci ori Fiul, ori Duhul Sfânt.

Totuși, nu îmi amintesc ca Duhul Sfânt să fie numit undeva Înger, ci din lucrare [ex opere] e posibil să se înțeleagă [aceasta]. Căci despre El s-a spus: „cele care vor veni vă va vesti vouă” (In. 16, 13). Și, desigur, grecescul Anghelos[1] se înțelege în latină [ca] Vestitor [Nuntius].

Și, de asemenea, despre Domnul Iisus Hristos citim în mod limpede la Profeți, că s-a numit „Înger de mare sfat [magni consilii Angelus]” (Is. 9, 5).

[Iar Fiul și Duhul sunt numiți Îngeri,] când [, de fapt,] atât Duhul Sfânt, cât și Dumnezeu Fiul este Dumnezeu și Domnul îngerilor.

***

Capitolul XIV

24.  Asemenea, și la ieșirea fiilor lui Israel din Egipt este scris: „Dar Dumnezeu mergea înaintea lor, ziua cu adevărat în stâlp de nor [columna nubis] și le descoperea calea lor, iar noaptea în stâlp de foc [columna ignis]. Și nu lipsea stâlpul de nor ziua și stâlpul de foc noaptea dinaintea poporului” (Ieș. 13, 21-22).

Cine se poate îndoi și aici [de faptul], că Dumnezeu S-a arătat [ochilor] muritori printr-o creatură supusă și aceasta trupească[2] și nu prin firea Sa [Suam substantiam]?

Dar, de asemenea, [și aici, ca și mai înainte,] nu se înțelege dacă Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt ori Însăși Treimea, Dumnezeu unul, [S-a revelat în acest chip].

După cum judec, nu se distinge aceasta nici acolo unde este scris: „Și slava Domnului S-a arătat în nor și a grăit Domnul către Moise, zicând: Am auzit murmurarea fiilor lui Israel[3] etc. (Ieș. 16, 10-12)”.

***

Capitolul XV

25. Acum, cu adevărat, [este vorba despre o revelație extinsă sub aparență fenomenologică,] despre nori și glasuri și fulgere și trâmbițe și fum în muntele Sinai, când se spune:

„Iar muntele Sinai fumega tot, din cauză că se pogorâse Dumnezeu în el în foc, și se înălța fumul [din munte], ca fumul cuptorului [fumus fornacis]. Și tot poporul s-a tulburat foarte mult cu judecata[4]. Dar se făceau [fiebant][5] glasuri/ sunete de trâmbițe [voces tubae], crescând tot mai tare în intensitate: Moise vorbea și Dumnezeu îi răspundea lui cu glas” (Ieș. 19, 18-19).

Și puțin mai încolo, fiind dată Legea în zece porunci, se spune mai departe: „Și tot poporul vedea[6] glasuri și făclii [lampadas] și sunete de trâmbițe și muntele fumegând” (Ieș. 20, 18).

Și puțin după [acestea]: „Și stătea”, zice, „tot poporul la depărtare. Dar Moise a intrat [intravit] în norul/ întunericul [nebulam] unde era Dumnezeu și a zis Dumnezeu către Moise” (Ieș. 20, 21) etc.

Ce [altceva] să zicem de aici[7], dacă nu [aceea] că nimeni nu este atât de nebun încât să considere că fumul, focul, norii și întunericul sau altceva de acest fel ar putea constitui firea Cuvântului și a Înțelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos, sau a Duhului Sfânt? Căci despre Dumnezeu Tatăl, nici arienii nu îndrăznesc niciodată să afirme aceasta.

Așadar, toate acestea s-au făcut pentru a sluji Creatorului prin creatura/ slujnica [Sa], și au fost arătate în conformitate cu simțurile omenești, pentru pogorământ[ul pe care l-a făcut Dumnezeu].

Dacă nu cumva, poate, pentru că s-a zis că „Moise a intrat  în norul/ întunericul unde era Dumnezeu”, aici gândirea trupească judecă, despre popor, [crezând] că, într-adevăr, a văzut nor, [și că] Moise, înăuntrul norului, cu adevărat a văzut cu ochii trupești pe Fiul lui Dumnezeu, despre Care ereticii deliranți [delirantes haeretici] vor [să spună că poate] să fie văzut în firea/ esența Sa [in Sua substantia][8].

Moise l-ar fi văzut pe El cu ochii trupești, desigur, [doar] dacă [putem crede că] se poate vedea cu ochii trupești nu numai Înțelepciunea lui Dumnezeu, Care este Hristos, ci chiar și orice lucru [lăuntric] al omului și orice fel [de a fi] al înțelepciunii [umane][9].

Sau pentru că este scris despre bătrânii lui Israel că „au văzut locul unde stătuse [steterat] Dumnezeul lui Israel” și pentru că „sub picioarele Lui [era ceva] ca lucrarea pietrei safirului și ca înfățișarea tăriei cerului [aspectus firmamenti coeli]” (Ieș. 24, 10), pentru aceasta ei vor fi crezut că a stat Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, [chiar] în spațiul unui loc pământesc [in spatio loci terreni].

[Și-au închipuit una ca aceasta despre Înțelepciunea], Care „se întinde cu putere de la [o] margine la [altă] margine [a lumii] și le orânduiește pe toate [cele din univers] într-un mod plăcut/ dulce [suaviter]” (Înțel. lui Sol. 8, 1).

Și [au gândit] pe Cuvântul lui Dumnezeu a fi schimbător [mutabile][10], [pe Cel] prin Care toate s-au făcut (In. 1, 3), încât [au ajuns la blasfemia de a cugeta că El] se și reduce/ contrage [pentru a fi într-un singur loc] și se și extinde!

De astfel de gânduri să curățească Domnul inimile credincioșilor Săi!

Dar, prin creatura supusă, după cum am spus adesea, acestea toate văzute și sensibile [visibilia et sensibilia] sunt arătate [exhibentur] spre a-L indica [ad significandum] pe Dumnezeu cel nevăzut și totodată inteligibil, nu numai pe Tatăl, dar și pe Fiul și pe Sfântul Duh, „de la Care [sunt] toate, prin Care [sunt] toate și în Care [sunt] toate” (Rom. 11, 36).

Deși „cele nevăzute ale lui Dumnezeu sunt văzute de la crearea lumii, înțelegându-se din cele care sunt făcute [, din făpturi], adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rom. 1, 20).


[1] În text: Angelus. Sfântul Augustin se referă la etimologia cuvântului.

[2] Într-o formă sensibilă.

[3] Exaudivi murmur filiorum Israel.

[4] Et mente confusus est omnis populus vehementer. Adică tot poporul și-a pierdut mintea de frică, așa cum se zice pe românește.

[5] Verbul se făceau înseamnă că Dumnezeu făcea ca poporul să audă și să vadă toate acestea, ca și cum ar fi fost materiale, deși realitatea lor era duhovnicească și nu fizică. Verbul, cu forma aceasta impersonală, este folosit și în basmele și poveștile românești, notând mai adesea o nuanță care ține de ireal, de fabulos. Se vede că a fost preluat din Sfânta Scriptură (sau din Viețile Sfinților, eventual), acordându-i-se un sens „după ureche” și care nu este propriu textului biblic sau hagiografic.

[6] Se spune că poporul vedea cu sensul de: percepea. Adică: vedea și auzea și simțea deopotrivă. Cei din vechime considerau că vederea este un simț plenar, că este cel mai puternic dintre cele cinci simțuri ale omului. De aceea, prin a vedea se putea desemna orice simț și chiar puterea de a raționa sau de a înțelege în mod spiritual, sens care s-a păstrat până astăzi.

[7] Ce concluzie să tragem din cele arătate mai sus.

[8] Sfântul Augustin afirmă, aici, același lucru pe care îl va susține și Sfântul Grigorie Palama împotriva doctrinei romano-catolice. În conformitate cu cele spuse aici, romano-catolicii sunt „ereticii deliranți” despre care vorbește Sfântul Augustin.

[9] Dacă cele spirituale ale omului sau cugetarea lui nu se pot vedea cu ochii trupești, cu atât mai mult Dumnezeu nu se poate vedea cu ochii trupești.

[10] Au crezut despre Fiul lui Dumnezeu că nu are pretutindenitate/ ubicuitate, ca un Dumnezeu adevărat, ci că se mută dintr-un loc într-altul, ca o creatură oarecare, care este limitată.

Primii episcopi ai Bisericii potrivit Constituțiilor apostolice

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Primii episcopi ai Bisericii potrivit Constituțiilor apostolice

Astfel[1], [primul episcop] al Ierusalimului, a fost Iacovos, fratele Domnului, care a fost omorât, al doilea a fost Simeon al lui Cleopa, iar al treilea a fost Iudas al lui Iacovos.

Iar primul [episcop] al Chesariei Palestinei a fost Zacheos, cel care a fost vameș, după care [a urmat] Cornilios și al treilea a fost Teofilos.

[Primul episcop] al Antiohiei a fost Evodios, [hirotonit] de către mine, Petru[2], și [al doilea] a fost Ignatios, [care a fost hirotonit] de către Pavel[3].

Primul [episcop] al Alexandriei a fost Annianos, care a fost hirotonit de către Marcu, Evanghelistul, al doilea a fost Avilios, [hirotonit] de către Luca, și el Evanghelist.

Pentru Biserica Romei, primul [episcop] a fost Linos al Claudiei, [hirotonit] de către Pavel, iar Climis, după moartea lui Linos, a fost hirotonit ca al doilea [episcop], de către mine, Petru[4].

[Primul episcop] al Efesului a fost Timoteos, [hirotonit] de către Pavel, și [apoi] Ioannis, [hirotonit] de către mine, Ioannis[5].

Primul [episcop] al Smirnei a fost Ariston, apoi Strateas Loidos și al treilea Ariston.

[Primul episcop] al Pergamului a fost Gheos și al Filadelfiei a fost Dimitrios, [hirotonit] de către mine[6].

[Primul episcop de] Cheghrea a fost Luchios, al Critisului[7] a fost Titos, Dionisios [8] în Atena, Martonis în Finichi Tripoleos, în Frigia Laodiceei a fost Arhippos, în Colosse a fost Filimon, în Beria Macedoniei a fost Onisimos Filimonos, Crischis pentru Bisericile Galatiei, Achilas și Nichitis pentru parohiile Asiei, Crispos pentru Biserica Eghinei. [Cu toții fiind hirotoniți] de către Pavel[9].


[1] Traducere din limba greacă făcută de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. După ediția: Constitutiones Apostolicae: textum graecum recognovit, praefatus est, annotationes criticas et indices subiecit, ed. Guil Ültzen, Ed. Suerini et Rostochii: Sumtibus Stillerianis, 1853, p. 186-187.

[2] Sfântul Apostol Petru.

[3] Sfântul Apostol Pavel.

[4] Sfântul Apostol Petru.

[5] Sfântul Apostol Ioan.

[6] Presupun că e tot o asumare a Sfântului Apostol Ioan.

[7] Insula Creta. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Creta.

[8] Sfântul Dionisie Areopagitul.

[9] Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [26]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

***

Cineva poate să spună: pe unul dintre [cei] trei Îl recunoștea [ca fiind] Domnul, iar pe ceilalți doi, [drept] Îngerii Lui.

Ce vrea, deci, să-i spună[1] Scriptura, care afirmă în mod adecvat: „Iar după ce a terminat de vorbit Domnul cu Avraam, a plecat, și Avraam s-a întors la locul său. Dar au venit doi Îngeri în Sodoma, seara” (Fac. 18, 33; 19, 1)?

Ori, poate, Acel unul [Ille unus] s-a retras, Care între [cei] trei era recunoscut ca [fiind] Domnul, și i-a trimis pe cei doi Îngeri, care erau cu El, ca să ardă Sodoma?

Așadar, să vedem ceea ce urmează: „Au venit”, zice, „doi Îngeri în Sodoma, seara. Dar Lot ședea la poarta Sodomei [sedebat ad portam Sodomorum]. Și când Lot i-a văzut pe ei, s-a ridicat în calea [in obviam] lor și s-a închinat [adoravit] cu fața la pământ, și a zis: Iată, domnilor, abăteți-vă în casa slugii voastre” (Fac. 19, 1-2).

Aici este evident că au fost doi Îngeri, și că au fost invitați, la plural, în ospeție [in hospitium]. Și că, pentru a-i cinsti [honorifice], i-a numit domni, fiindcă, probabil, erau considerați oameni.

22. Dar, pe de altă parte, nu li s-ar fi închinat Lot cu fața la pământ, decât dacă erau recunoscuți [a fi] Îngerii Domnului.

Atunci de ce li se oferă ospeție și masă, ca și cum ar fi avut nevoie de o astfel de omenire [tali humanitate]?

Dar oricare [ar fi înțelesul, care] zace ascuns [lateat] aici, să mergem mai departe acum cu ceea ce ne-am propus [să arătăm].

[Așadar,] apar doi, ambii sunt considerați Îngeri, sunt invitați la plural, [și Sfântul Lot] vorbește [cu ei] la plural, precum cu doi, până când iese din Sodoma.

Apoi Scriptura continuă și zice: „Și s-a făcut [factum est], după ce i-au dus pe ei[2] afară, că au zis [lui Lot]: Mântuind mântuiește sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești [pe undeva] în tot acest ținut. Mergi/ fugi în munte și acolo vei fi mântuit, ca nu cumva să fii inclus/ socotit [între cei ce pier]. A zis deci Lot către ei: Te rog, Doamne, fiindcă sluga Ta a găsit milă înaintea Ta” (Fac. 19, 17-19) etc.

Dacă [acceptăm ipoteză, că] acum, Acela care era [considerat a fi] Domnul, Se retrăsese, și [că El] i-a trimis pe Îngerii [Lui], ce înseamnă [atunci] aceasta, ce a zis către ei: Te rog, Doamne [Rogo, Domine]?

De ce s-a zis: Te rog, Doamne, și nu: vă rog, domnilor?

De ce zice Scriptura: „A zis deci Lot către ei: Te rog, Doamne, fiindcă sluga Ta a găsit milă înaintea Ta”, dacă vrea să îl numească numai pe unul dintre ei?

Oare și aici [e cazul să] înțelegem, la numărul plural, două persoane?[3]

De asemenea, deci, [ne întrebăm aceasta:] dacă sunt numiți doi, ca și cum ar fi unul, [înseamnă că este numit] Unul Domnul Dumnezeu, având o singură fire [unius substantiae unum Dominum Deum]?[4]

Dar pe care două persoane [din Treime] Le înțelegem aici?[5]

Pe Tatăl și pe Fiul?

Sau pe Tatăl și pe Duhul Sfânt?

Sau pe Fiul și pe Duhul Sfânt?

Poate că aceasta este mai potrivită, pe care am spus-o ultima. Întrucât [cei doi] au zis despre Ei [că sunt] trimiși, ceea ce noi spunem despre Fiul și despre Duhul Sfânt.

Pentru că nicăieri în Scripturile noastre nu se face referire la Tatăl [ca fiind] trimis[6].

***

 Capitolul XIII

23. Dar când Moise a fost trimis la poporul lui Israel, ca să-l scoată din Egipt, este scris că [Dumnezeu] astfel i S-a arătat lui:

„Păștea”, zice, „oile lui Ietro, ale socrului său, preotul din Madian[7], și a dus oile în pustie și a venit în muntele Domnului, Horeb. Deci i S-a arătat lui Îngerul Domnului, în vâlvătaia focului din rug [in flamma ignis de rubo]. Și a văzut că focul ardea în rug, dar rugul nu era mistuit [de flăcări].

Și a zis Moise: Mă voi duce și voi vedea vederea  aceasta [videbo visum istud], pe care am văzut-o atât de minunată [tam magnum], pentru că rugul nu se mistuiește. Deci când Domnul a văzut că [el] vine să vadă, l-a strigat pe el Domnul, din rug, zicând: […] Eu sunt Dumnezeul părintelui tău [Deus patris tui], Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov” (Ieș. 3, 1-6).

Și aici, [Scriptura], mai întâi, L-a numit Îngerul Domnului [și] apoi Dumnezeu.

Așadar, se poate ca Îngerul să fie Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?[8]

Prin urmare, [de aici] se poate înțelege [în mod] drept, [că Cel numit aici Înger este] Mântuitorul Însuși, despre care Apostolul zice:

„Ai cărora[9] sunt părinții și din care [este] Hristos după trup, Cel ce este peste toate [super omnia] Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9, 5).

Așadar, nu în mod nepotrivit se înțelege aici că Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov este Însuși Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci [, adică Fiul lui Dumnezeu].

Dar de ce mai înainte a fost numit Îngerul Domnului, atunci când S-a arătat în vâlvătaia focului [ce ieșea] din rug?

Fie pentru că era unul dintre Îngerii cei mulți, dar purta [gerebat] persoana Domnului Său[10], prin pogorământ [per dispensationem].

Fie [pentru că Domnul] a asumat ceva [din trăsăturile] unei creaturi[11], care [trebuia] să se arate la slujba de față, în mod văzut, ale cărei graiuri [aveau] să fie înghițite [odată cu auzul][12], în mod sensibil, și prin intermediul căreia prezența Domnului [trebuia] să fie perceptibilă și simțurilor trupești ale omului [corporeis sensibus], după cum se cuvenea, printr-o creatură supusă [Domnului][13].

Deci, dacă era unul dintre Îngeri, cine poate spune cu ușurință dacă persoana reprezentată [imposita] de el, pentru a transmite mesajul [nuntianda], a fost Fiul sau Duhul Sfânt sau Dumnezeu Tatăl?

Ori [dacă a fost] întreaga Treime Însăși, Care este Unul și singurul Dumnezeu, încât să poată spune că: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?

Căci nu putem să spunem că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov, iar Tatăl nu este sau [că] Duhul Sfânt [nu este].

Ori că va îndrăzni cineva să nege că Însăși Treimea, pe care O credem și O înțelegem [a fi] un singur Dumnezeu [unum Deum], [este] Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.

Căci Acela, care nu este Dumnezeu, nu este Dumnezeul părinților lor.

Mai departe, dacă nu numai Tatăl este Dumnezeu, precum chiar [și] toți ereticii admit, ci  și Fiul [este Dumnezeu], ceea ce, că vor sau că nu vor [velint nolint], sunt constrânși[14] să mărturisească – fiindcă zice Apostolul: „Nu știți că trupurile voastre sunt templul Duhului Sfânt în voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu?” (I Cor. 6, 19) – și Aceștia trei [, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,] unul Dumnezeu [este], precum crede cugetarea sobornicească, [așadar, având în vedere toate acestea,] nu este pe deplin evident Care persoană din Treime [era reprezentată de Înger] și dacă nu cumva [era] altcineva[15] sau [dacă] acel Înger purta Însăși Treimea, dacă [,într-adevăr,] era unul dintre ceilalți Îngeri.


[1] Celui care susține acest lucru.

[2] Pe Sfântul Lot și pe fiicele lui.

[3] Pentru că se zice: către ei. Dar Sfântul Lot se adresează lor cu singularul: Doamne.

E o întrebare retorică. Răspunsul este implicit. Adică răspunsul este: nu, nu se mai pot înțelege două persoane la numărul plural, în felul în care sunt numărați Îngerii sau oamenii.

[4] Iarăși este o întrebare care conține răspunsul în ea însăși. Și răspunsul, de data aceasta, este da, după cum se înțelege din ceea ce va spune mai departe Sfântul Augustin.

De aceea comentariul Sfântului Augustin este foarte greu, pentru că demonstrația lui teologică se întinde pe multe pagini și are ramificații multiple, în toată Scriptura, și nu este niciodată o simplă afirmare sau negare a unei interpretări.

De aceea este și greu de urmărit și de înțeles și se pot face multe afirmații neadevărate pe seama lui, dacă nu se urmărește contextul în întregime al operei și al gândirii sale.

[5] Despre care dintre persoanele Treimii putem să înțelgem că este vorba în acest pasaj scriptural? Pentru că Sfântul Lot vorbește numai cu două persoane, adresându-se ca Unuia.

[6] Sfântul Augustin a mai făcut și anterior precizarea că Tatăl nu este niciodată numit trimis, ci numai Fiul și Duhul Sfânt. Pentru că Fiul S-a întrupat, iar Duhul Sfânt S-a pogorât la Cincizecime.

[7] „Pascebat oves Jethro soceri sui sacerdotis Madian…”.

[8] Evident că nu, dacă ne referim la Înger ca la una dintre creaturile spirituale ale Domnului.

[9] Ai evreilor.

[10] Adică închipuia sau Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu. Îngerul apărea ca un mesager al Domnului Însuși, dar prin el se manifesta voința și puterea Fiului lui Dumnezeu Însuși.

[11] Ceva din firea unei creaturi slujitoare lui Dumnezeu, adică din firea Sfinților Îngeri. Dar nu asumat în sensul unei asumări definitive în ipostasul Fiului lui Dumnezeu, așa cum se va întâmpla când Își va asuma firea umană.

Adică Domnul a împrumutat ceva oarecare [aliquid] din înfățișarea și comportamentul îngeresc.

[12] Se folosește verbul ederentur, de la edo,-ere = a mânca, a devora, a consuma, pentru că Sfântul Augustin vrea să sublinieze calitatea palpabilă a auzului. Urechea Sfântului Moise nu doar a auzit, ci a mâncat/ a devorat cuvintele, care au fost strigate din gura Domnului sau a Îngerului Său.

[13] Îngerii nu sunt trupești, la fel ca oamenii, nu au trup material. Totuși, ei au trupuri spirituale și, prin firea lor creată, sunt în măsură să se manifeste înaintea oamenilor, astfel încât să se adreseze percepțiilor umane, simțurilor trupești și duhovnicești deopotrivă. În timp ce Dumnezeu e cu adevărat fire imaterială sau ființă mai presus de ființă. De aceea, spune Sfântul Augustin, se poate crede că Dumnezeu Și-a asumat aici, momentan, anumite însușiri îngerești, în această vedere dumnezeiască prin care i S-a revelat Sfântului Moise.

[14] Aceiași eretici.

[15] Iar nu o persoană a Sfintei Treimi.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [25]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

***

Dar [se vede că nu numai Fiul este numit Domn,] când și Dumnezeu Tatăl, în multe locuri, se descoperă a fi numit Domn [Dominus].

Cum este acesta[1]: „Domnul a zis către mine: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps. 2, 7).

Și acesta: „Domnul a zis Domnului meu: Stai de-a dreapta Mea” (Ps. 109, 1).

De asemenea, când și Duhul Sfânt se descoperă a fi numit Domn, [și anume acolo] unde a zis Apostolul: „Dar Dumnezeu este Duh” (II Cor. 3, 17).

Și, ca să nu gândească cineva că [acest pasaj] L-ar indica pe Fiul și că, datorită firii imateriale [incorpoream substantiam], de aceea este numit Duh, a continuat adăugând: „Deci unde [este] Duhul Domnului, acolo [este] libertate” (II Cor. 3, 17).

Deci nimeni să nu se îndoiască [de faptul] că Duhul Sfânt este [aici numit]: Duhul Domnului.

Așadar, nu este evident aici[2], dacă lui Avraam i-a apărut [i S-a revelat] una dintre persoanele Treimii sau Însuși Dumnezeu Treimea [Deus Trinitas].

Despre Care Dumnezeu Unul s-a spus: „Pe Domnul Dumnezeul tău să-L slăvești [adorabis] și numai Lui să-I slujești” (Deut. 6, 13)[3].

Însă sub stejar, la Mamvri, a văzut trei bărbați [tres viros], pe care I-a invitat și I-a primit ca oaspeți și Le-a slujit pe când ospătau.

Dar totuși Scriptura nu începe să relateze acest eveniment întâmplat, spunând: trei bărbați i s-au arătat lui, ci: „Domnul i S-a arătat lui [Avraam]” (Fac. 18, 1).

Și în continuare a prezentat în ce fel Domnul i S-a arătat lui, adăugând povestirea despre acei trei bărbați, pe care Avraam Îi cheamă/ Îi invită la plural [per pluralem numerum] și Îi primește la ospăț.

După care se adresează [Lor] la singular [singulariter], ca Unuia (Fac. 18, 3).

Și [Dumnezeu Treimea] ca Unul îi făgăduiește lui [Avraam] un fiu de la Sarra (Fac. 18, 10).

Pe Care [Dumnezeu treimic] Scriptura Îl numește Domnul, după cum se spune în același început al relatării: „Domnul”, zice, „S-a arătat lui Avraam” (Fac. 18, 1).

Îi invită, deci, și Le spală picioarele și Îi conduce când pleacă, ca pe [niște] oameni.

Dar [Avraam] vorbește ca [și] cu Domnul Dumnezeu [tamquam cum Domino Deo][4]: fie [atunci] când [Domnul] îi promite lui un fiu, fie când îi arată lui distrugerea iminentă a Sodomei (Fac., cap. XVIII).

*

Capitolul XI

20. Acest loc al Scripturii pretinde nu puțină analiză. Și nici [făcută] în grabă.

Căci dacă [cineva ar afirma că] S-a arătat un singur bărbat, atunci, aceia care zic că și înainte de a fi născut Fecioara pe Fiul [lui Dumnezeu], [Acesta] era văzut prin [însăși] firea Sa, ce altceva să mai susțină [ei], decât că [acest bărbat] este Însuși [Fiul]?[5]

Fiindcă ei zic că [numai] despre Tatăl s-a spus: „Nevăzutului, singurului Dumnezeu” (I Tim. 1, 17).

Din moment ce [aceia consideră că] Lui [Fiului] I-au fost spălate picioarele [de către Avraam] și [că Fiul] a fost ospătat la ospăț, pot să întreb: și totuși, în ce mod, încă înaintea asumării trupului, „S-a aflat ca un om, în obicei/ în purtare [habitu]” (Filip. 2, 7)?

În ce mod poate fi aceasta, când încă „în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a considerat o răpire a fi egal cu Dumnezeu” (Filip. 2, 6)?

Adică se poate, totuși, [ca atunci, în fața lui Avraam] să Se fi „deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și în obicei aflându-Se ca un om” (Filip. 2, 7), din moment ce noi știm când s-a petrecut aceasta, prin nașterea Fecioarei?

Așadar, în ce mod mai înainte [de a Se naște din Fecioară] ar fi putut face aceasta, pentru ca să-i apară/ să Se arate lui Avraam ca un [singur] bărbat [ut vir unus apparuit Abrahae]?

Sau acel chip nu era adevărat?

[Așadar,] putem să întrebăm acestea: dacă [e corect] să se creadă că un bărbat i s-a arătat lui Avraam și [dacă] același [bărbat este] Fiul lui Dumnezeu [idemque Dei Filius].

Când în realitate s-au arătat trei bărbați, și nu s-a spus despre niciunul dintre Ei că este mai mare decât Ceilalți, nici la înfățișare, nici ca vârstă, nici în putere.

Din ce cauză [, deci,] nu primim [să credem] aici că a fost sugerată în mod vizibil egalitatea [persoanelor] Treimii, prin [apelându-se la] creatura văzută, și [, totodată, conștiința că] în [cele] trei persoane [se află] una și aceeași fire?[6]

21. Pe de altă parte, într-adevăr, din cauză că atunci când S-au arătat trei bărbați, Avraam Îi vorbește acolo [numai] Unuia, cineva ar putea crede că s-a sugerat astfel că Unul din [cei] trei a fost mai mare și că El trebuie considerat a fi Domnul, Fiul lui Dumnezeu, iar [că] ceilalți doi [au fost] Îngerii Lui.

Ca să nu apară astfel de cugetări viitoare și păreri, Sfânta Scriptură preîntâmpină [pe cele ce nu sunt adevărate], contrazicându-le.

[Și face aceasta și acum,] când puțin mai departe zice că doi Îngeri au venit la Lot, către care și acel bărbat drept, care a meritat să fie izbăvit din focul Sodomei, vorbește [ca și cu] un [singur] Domn [ad unum Dominum loquitur].

Căci astfel urmează Scriptura[7], zicând: „Iar după ce a terminat de vorbit Domnul cu Avraam, a plecat, și Avraam s-a întors la locul său” (Fac. 18, 33).


 *

Capitolul XII

„Dar au venit doi Îngeri în Sodoma, seara” (Fac. 19, 1).

Aici este de luat aminte cu atenție la ce am stabilit [că trebuie] să dovedim.

Avraam vorbea, în mod sigur, cu Cei trei, dar Îl numea, la singular, pe El, pe Domnul.


[1] Locul acesta.

[2] Revenind la dezbaterea de principiu.

[3] Adică Legea veche s-a raportat la Sfânta Treime ca față de Dumnezeu Unul.

[4] Ca unul ce stă în fața lui Dumnezeu, deși pare că a primit în ospeție trei oameni. Comportamentul Sfântului Avraam dovedește că era conștient cu Cine vorbește și pe Cine slujește.

[5] Adică ereticii care cred că Fiul lui Dumnezeu era schimbabil și trupesc și înainte de a Se naște din Fecioară, vor să găsească în acest pasaj scriptural un punct de sprijin. Iată, zic ei, dovada că Fiul lui Dumnezeu a fost văzut ca un om de către Sfântul Proroc.

Numai că Scriptura este foarte clară în această privință și afirmă că i S-au arătat Sfântului Avraam trei bărbați și nu unul.

[6] Cur non hic accipiamus visibiliter insinuatam per creaturam visibilem Trinitatis aequalitatem, atque in tribus personis unam eademque substantiam?

[7] După ce relatează întâlnirea Sfântului Avraam cu Cei trei bărbați.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno