Etichetă: Traduceri patristice (vol. 4)

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

18. [Așadar, să vorbească] aceia care pot să pătrundă cu ochiul minții această taină, [întrucât e] clar înțeleasă de ei, [ca să explice] dacă este posibil să Se reveleze printr-o creatură văzută chiar Tatăl. Sau dacă nu se poate [aceasta], ci doar Fiul sau Duhul Sfânt [pot] să apară ochilor omenești [astfel, printr-o creatură văzută].

Deci, cine are putere, să continue scrutând acestea, dacă poate să și enunțe în cuvinte [judecățile sale] și chiar să dezbată [în scris problema].

Cu toate acestea, atât cât pot să judec despre această mărturie a Scripturii, unde [se spune că] Dumnezeu a vorbit cu omul, ea este tainică/ absconsă [occulta].

Pentru că, totuși, nu apare [scris] într-un mod evident [inechivoc], [că] Adam ar fi fost obișnuit să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii trupești.

[Și, de asemenea, se vede că este o exprimare tainică/ mistică,] de vreme ce, în mod esențial, există această nedumerire mare: în ce fel ochii lor au fost deschiși, când au gustat din mâncarea oprită (Fac. 3, 7)? [Fiindcă despre ochii] aceștia [se pune că, mai] înainte de a fi gustat ei, erau închiși^[1].

[Iar] dacă Scriptura aceasta^[2] ar sugera despre Paradis, [că ar fi] un oarecare loc material [Paradisum corporalem], totuși, să nu afirmăm grăbit/ orbește, că nu ar fi putut să Se plimbe Dumnezeu acolo, în niciun fel, decât într-o oarecare formă trupească [corporea forma].

Căci se poate zice că s-au făcut numai graiurile pe care le auzea omul. Și [că ele s-au făcut doar spre auzire, iar] nu ca [omul] să vadă un chip/ o formă oarecare.

Și nici din faptul că este scris: s-a ascuns Adam de la fața lui Dumnezeu, nu urmează imediat [a se înțelege că el] se obișnuise a vedea fața Lui.

Dar dacă, totuși, [Adam], cu adevărat, nu putea să vadă el însuși [pe Dumnezeu], dar se temea să fie văzut de către Acela, al Cărui glas îl auzise și [a Cărui] prezență o simțise, când [El] se plimba?

Pentru că și Cain I-a spus lui Dumnezeu: „de la fața Ta mă voi ascunde” (Fac. 4, 14)^[3].

Așadar, [în concluzie,] nu suntem obligați să admitem [părerea], că el [Adam] era obișnuit a deosebi [cernere]/ a vedea fața lui Dumnezeu cu ochii trupești, în oarecare formă văzută, deși auzise glasul întrebând și vorbind cu sine despre păcatul său.

Este greu să descoperim ce fel de vorbire a făcut Dumnezeu să răsune [insonaret] atunci,  pentru auzul dinafară/ exterior al oamenilor, mai ales [în cazul de față], când [discutăm despre faptul că] i-a vorbit primului om^[4]. Și nu ne-am luat o asemenea sarcină [, de a lămuri această problemă], în această predică.

Totuși, dacă se făceau numai glasurile și sunetele puternice, prin care acelora, primilor oameni, le era făcută posibilă o anumită prezență sensibilă [sensibilis] a lui Dumnezeu, [atunci] nu știu de ce, acolo, nu se înțelege [că S-a revelat în acest fel] persoana lui Dumnezeu Tatăl.

De vreme ce persoana Lui[5] este arătată și [cu alte ocazii, și anume] în acel glas, când Iisus, în munte[6], în prezența a trei Ucenici, a apărut luminând cu strălucire negrăită [praefulgens] (Mt. 17, 5).

Și în acela^[7], când peste Cel botezat S-a pogorât [Duhul Sfânt ca o] porumbiță (Mt. 3, 17).

Și [de asemenea] în acela, unde [este scris că Hristos] a strigat la Tatăl [cerând] slăvirea Sa și Lui I s-a răspuns [de către Tatăl]: „L-am slăvit și iarăși Îl voi slăvi” (In. 12, 28).

Nu [spun aceasta] pentru că [aș putea admite vreodată că] ar putea fi glas [al Tatălui] fără lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt – [fiindcă] neîndoielnic, Treimea lucrează în mod nedespărțit –, ci pentru că s-a făcut [către Adam] acel glas, care [era menit] să arate numai persoana Tatălui.

În același fel a lucrat Treimea acea formă omenească din Fecioara Maria, dar care numai persoana Fiului este. Încât [putem spune că] Treimea nevăzută a urzit persoana văzută a Fiului.

Nu ne oprește nimeni [, așadar,] ca să înțelegem acele glasuri [graiuri/ cuvinte] făcute către Adam, ca fiind nu numai făcute de către Treime [a Trinitate factas], ci chiar să acceptăm [că ele s-au făcut, prin voia lui Dumnezeu,] ca să arate caracterul personal al aceleiași Treimi [personam ejusdem Trinitatis]^[8].

Suntem constrânși, deci, să recunoaștem că este doar [glasul] Tatălui, acolo unde s-a zis: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Mt. 3, 17).

Căci, cu adevărat, nu se poate crede sau înțelege că Iisus este Fiul Duhului Sfânt sau chiar Fiul Său [Însuși] [Suus filius].

Și [, de asemenea, acolo] unde s-a auzit: „L-am slăvit și iarăși Îl voi slăvi” (In. 12, 28), mărturisim că doar persoana Tatălui este [cea care a vorbit].

Fiindcă este un răspuns la glasul acela al Domnului, care zisese: „Tată, slăvește pe Fiul Tău” (In. 12, 28).

[Acestea sunt cuvinte] pe care [Hristos] nu le putea adresa decât lui Dumnezeu Tatăl, [iar] nu și Duhului Sfânt, pentru că nu era Fiul Lui [al Duhului Sfânt].

Dar aici, unde este scris: Și a zis Domnul Dumnezeu lui Adam (Fac. 3, 9), nu se poate susține nimic[9], pentru ca să nu se înțeleagă [că a vorbit] Însăși Treimea [Ipsa Trinitas].

19. Și, în mod similar, nu este clar [nici] ceea ce s-a scris [aici]: „Și i-a zis Domnul lui Avram: ieși din pământul tău, și din neamul [cognatione] tău și din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1).

Fie s-a făcut doar un glas în urechile/ în auzul lui Avraam, fie i s-a arătat și altceva ochilor lui.

Dar puțin mai departe s-a spus în mod deschis/ clar: „S-a arătat Domnul lui Avram și i-a zis lui: pământul acesta îl voi da seminției tale” (Fac. 12, 7).

Dar nici aici nu se spune în ce chip i-a apărut lui Domnul: ori Tatăl, ori Fiul, ori Duhul Sfânt i-a apărut lui.

Doar dacă ei[10] nu cred, poate, că Fiul i S-a arătat lui Avram, [tocmai] pentru acest motiv: pentru că nu este scris: Dumnezeu S-a arătat lui, ci: „Domnul S-a arătat lui”.

Dar așa cum este normal/ în mod propriu, Fiul Care Se arată este numit Domnul. Căci zice Apostolul: „Fiindcă, deși sunt aceia care sunt numiți zei, fie în cer, fie pe pământ – precum sunt dumnezei mulți, [sunt] și domni mulți – totuși pentru noi [există doar] Unul Dumnezeu Tatăl, din Care [sunt] toate și noi în El; și Unul Domn Iisus Hristos, prin Care [sunt] toate și noi prin El” (I Cor. 8, 5-6).

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

***

13. În confuzia acestei întrebări, ajutând Domnul [ca să ne luminăm], se pune mai întâi problema, dacă [a fost trimis] Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt; sau uneori Tatăl, alteori Fiul [și] alteori Duhul Sfânt; sau dacă, fără nicio distincție a persoanelor, după cum este numit Dumnezeu unul și singurul. Adică, [dacă nu cumva], a apărut Părinților însăși Treimea, prin acele forme creaturale.

Apoi, oricare din acestea va fi găsită și considerată [adevărată], [trebuie să vedem dacă], fie o creatură a fost făcută pentru acest scop, în care Dumnezeu, după cum a judecat atunci să se facă, să fie arătat ochilor omenești, fie Îngerii, care deja erau [existau], au fost trimiși astfel, încât să vorbească din/ în conformitate cu persoana lui Dumnezeu [ex persona Dei].

[Fiindcă ei] își asumă chipuri materiale de creaturi trupești, pentru slujirea lor, după cum este necesar fiecăruia.

Sau după puterea dată lor de către Creator, ei își transformă și își schimbă [mutantes atque vertentes] însuși corpul lor, căruia nu se supun, ci îl stăpânesc, [fiind] supus [lor], în orice apariție/ arătare doresc, după cum [aceste apariții] sunt potrivite și concordă cu acțiunile lor.

În fine, vom căuta [să înțelegem] ceea ce am stabilit să cercetăm: [și anume], dacă Fiul și Duhul Sfânt au fost trimiși și mai înainte.

Și, dacă au fost trimiși, ce diferență este între acea trimitere [anterioară, în fața Profeților] și cea^[1] pe care o citim în Evanghelie.

Sau dacă niciunul dintre Ei nu a fost trimis, decât fie atunci când a fost făcut Fiul din Maria Fecioara, fie când Duhul Sfânt a apărut ca o arătare vizibilă, ori în porumbiță, ori în limbi de foc.

*

Capitolul VIII

 

14. Să-i lăsăm, așadar, pe cei foarte trupești, care cred că natura Cuvântului lui Dumnezeu și Înțelepciunea este nu numai schimbabilă, ci și cu adevărat vizibilă – [Înțelepciunea] Care, în Sine rămânând [neschimbată], înnoiește toate, pe Care o numim unicul Fiu al lui Dumnezeu.

Căci aceștia au adus o inimă groasă [crassum], întrebându-se asupra lucrurilor dumnezeiești cu îndrăzneală, [mai degrabă] decât în mod cuvios.

Sufletul fiind, desigur, o substanță spirituală și fiind așadar el însuși făcut, nu putea să fie făcut prin altcineva, decât prin Cel [prin Care] toate sunt făcute și fără de Care nimic nu s-a făcut (In. 1, 3).

Care, deși este schimbabil, totuși nu este vizibil: [aceasta este] ceea ce ei au crezut despre însuși Cuvântul și însăși Înțelepciunea lui Dumnezeu, prin Care s-a făcut sufletul.

Deși Aceasta [Înțelepciunea] nu este numai nevăzută, așa cum și sufletul este, dar este, deopotrivă, [și] neschimbabilă, așa cum sufletul nu este^[2].

În mod evident este amintită aceeași neschimbabilitate [incommutabilitas] a Ei, când se spune: „În Sine Însăși rămânând, pe toate le înnoiește” (Înțel. lui Sol. 7, 27).

Și aceștia, care fac eforturi ca să sprijine dărâmăturile [ruinam] greșelii lor prin mărturiile Dumnezeieștilor Scripturi, invocă spusa Apostolului Pavel.

Și primesc/  acceptă, că despre Unul singur Dumnezeu – în Care se înțelege însăși Treimea – este scris [înțelegându-se] numai despre Tatăl, [iar] nu a fi spus [deopotrivă] și despre Fiul și despre Duhul Sfânt: „Iar Împăratului nemuritor al veacurilor, nevăzutului, singurului Dumnezeu, [fie] cinstea și slava în vecii vecilor” (I Tim. 1, 17).

Și în altă parte e aceasta: „Binecuvântat este Cel singur puternic, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurirea și locuiește în lumină neapropiată/ neajunsă [inaccesibilem]. Pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să Îl vadă” (I Tim. 6, 15-16).

[Iar] în ce mod trebuie înțelese acestea, cred că, mai înainte, deja noi am explicat îndeajuns.

*

Capitolul IX

 

15. Cei care vor să creadă că aceasta [s-a spus] nu despre Fiul și nici despre Duhul Sfânt ci, cu adevărat, numai despre Tatăl, Îl consideră pe Fiul văzut [visibilem], nu prin trupul luat din Fecioară, ci mai mult înainte de aceasta, prin Sine Însuși.

Pentru că spun că El a apărut în fața ochilor Tatălui.

Cărora, dacă le spui: „În ce mod deci este Fiul văzut prin Sine Însuși, prin urmare și muritor prin Sine Însuși?” – ca să se potrivească vouă, care vreți să înțelegem numai despre Tatăl, ceea ce s-a spus, [anume:] Care singur are nemurirea –; căci dacă prin trupul primit Fiul este muritor, [tot] prin acesta se poate ca să fie și văzut, [atunci] ei răspund: nu prin acesta este considerat Fiul muritor, ci după cum [era] văzut și înainte [de întrupare], astfel înainte [era] și muritor.

Căci dacă spun că Fiul este muritor prin trup, deja [recunosc] că nu Tatăl singur, fără Fiul, are nemurirea.

Pentru că și Cuvântul Lui, prin Care toate s-au făcut, are nemurirea.

Deci [sunt nevoiți să admită că] nu Și-a pierdut nemurirea Sa, pentru că a asumat trupul muritor. [Căci] văd că nu se poate întâmpla așa ceva nici sufletului omenesc, ca să moară odată cu trupul. [Lucru despre care] zice Însuși Domnul: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul” (Mt. 10, 28).

Sau, într-adevăr, Și-a asumat la fel trup și Duhul Sfânt? De Care, desigur, [aceștia] se vor tulbura, fără îndoială.

Dacă Fiul este muritor prin trup, în ce fel consideră că numai Tatăl are nemurirea, fără Fiul și fără Duhul Sfânt, din moment ce Duhul Sfânt nu a luat trup^[3]?

Care^[4], dacă nu are nemurirea, [înseamnă] așadar [că] nu prin trup este Fiul muritor.

Iar dacă Duhul Sfânt are nemurirea, [atunci] nu numai despre Tatăl s-a spus: „Care singur are nemurirea”.

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Dar acestea au apărut așa cum trebuiau să apară, în mod oportun, creatura slujind Creatorului și la dorința Lui.

[Căci Duhul Sfânt] rămânând în El Însuși neschimbabil [incommutabiliter], [ele] au fost mutate și schimbate, spre simbolizarea și arătarea Lui [ad Eum significandum et demonstrandum], după cum trebuia să fie simbolizat și arătat muritorilor.

Așadar, deși acea porumbiță a fost numită Duhul (Mt. 3, 16) și despre acel foc – când s-a spus: „Li s-au arătat lor”, zice, „acele limbi împărțite, ca de foc, care au și stat peste fiecare dintre ei și au început a vorbi în limbi, fiecare în modul în care Duhul îi dădea lui să spună [pronunciare]” (Fapt. 2, 3-4) – [s-a zis astfel], ca să releveze faptul că prin acel foc a fost arătat Duhul Sfânt, la fel ca și prin porumbiță.

[Însă] nu Îl putem numi, așadar, pe Duhul Sfânt, și Dumnezeu și porumbiță sau și Dumnezeu și foc, [la fel] după cum spunem că Fiul este și Dumnezeu și om.

[Și] nici după cum spunem că Fiul este Mielul lui Dumnezeu, zicând [astfel] nu numai Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In. 1, 29), ci, la fel, [și] Ioan Evanghelistul văzându-L în Apocalipsă pe Mielul ucis [Agnum occisum] (Apoc. 5, 6).

În mod evident, acea vedere profetică [visio prophetica] nu este arătată ochilor trupești prin forme trupești, ci în Duh, prin imagini spirituale ale chipurilor [corporum]^[1].

Cu adevărat, pe acea porumbiță și pe [acel] foc i-au văzut cu ochii, oricare [au fost cei care] au văzut. Deși se poate [naște o] dezbatere despre foc, dacă a fost văzut cu ochii sau cu duhul, [judecând] după cuvintele utilizate astfel.

Căci nu a zis [că] au văzut limbi împărțite ca de foc, ci: „li s-au arătat lor [visae sunt eis]”.

Fiindcă nu cu aceeași semnificație suntem obișnuiți a spune s-a arătat mie, ca [atunci când] spunem: am văzut.

Și, cu certitudine, în acele vederi duhovnicești ale imaginilor trupești se obișnuiește a se spune atât mi s-a arătat mie, cât și: am văzut.

În acestea [însă], care sunt arătate cu adevărat ochilor într-o formă trupească evidentă, nu se obișnuiește a se spune mi s-a arătat mie, ci : am văzut.

Așadar, despre acel foc se poate face cercetare, în ce mod a fost văzut. Fie lăuntric, în Duh, deși [imaginea era] în afară, fie cu adevărat cu ochii trupești, prin vederea dinafară/ exterioară.

[Însă], într-adevăr, despre acea porumbiță, despre care s-a spus că s-a pogorât trupește, nimeni nu s-a îndoit vreodată că a fost văzută cu ochii.

[Dar] nu Îl putem chema pe Duhul porumbiță sau foc^[2], așa după cum nu Îl numim pe Fiul piatră (fiindcă este scris: „Iar piatra era Hristos” [I Cor. 10, 4]).

Acum, deci, acea piatră era în creatură [in creatura] și prin acțiunea metodei [de a prefigura alegoric] este numită cu numele lui Hristos, pe Care Îl simboliza.

[Tot la fel] ca acea piatră pe care Iacov a pus-o la căpătâi și, de asemenea, a uns-o (Fac. 28, 18), spre a semnifica pe Domnul adormit [Dominum assumpsit].

La fel cum Isaac era Hristos^[3], când spre jertfirea sa purta lemnele (Fac. 22, 6).

S-a adăugat acestora, deja existente^[4], oarecare acțiune semnificativă^[5]. Dar [care] nu [a fost] ca și cum acea porumbiță și [acel] foc au venit întru ființă dintr-o dată, numai ca să simbolizeze.

Mie mi se pare [a fi] mai mare asemănarea [cu porumbița și limbile de foc, a] acelui foc care i-a apărut lui Moise în rug (Ieș. 3, 2) și a acelui stâlp pe care îl urma poporul în pustiu (Ieș. 13, 21-22) și a fulgerelor și tunetelor care se întâmplau când s-a dat Legea în munte (Ieș. 19, 16).

Pentru aceasta, deci, s-a făcut vederea acelor lucruri materiale [corporalis]^[6], pentru ca [ele] să semnifice ceva anume și apoi să treacă^[7].

*

Capitolul VII

12. Deci Duhul Sfânt a fost numit trimis, așadar, din cauza acelor forme materiale [corporales formas], care au apărut în timp spre a-L semnifica pe El [pe Duhul Sfânt] și care erau menite să Îl arate pe potriva simțurilor omenești [sicut humanis sensibus].

Totuși, nu s-a spus că [Duhul] este mai mic decât Tatăl, precum [s-a spus despre] Fiul, în conformitate cu chipul robului.

Pentru că acel chip al robului [forma servi] a intrat în unitatea persoanei [inhaesit ad unitatem personae] [Fiului], [pe când] acele chipuri trupești/ sub formă materială [corporales]^[8] au apărut la timp [ad tempus]^[9], spre a arăta că a fost o lucrare [opus] [a Duhului Sfânt] și au încetat de a mai fi după aceea.

De ce, deci, nu este și Tatăl numit trimis prin acele apariții trupești [species corporales], [adică:] focul rugului și stâlpul de nor sau de foc și fulgerările [fulgura] în munte, și prin oricare altele, dacă atunci au apărut în acest fel, când El a vorbit înaintea Părinților, [după] cum am învățat din mărturia Scripturii, dacă El Însuși S-a arătat prin acele moduri creaturale [creaturae modos] și chipuri exprimate trupește și prezentate în orizontul uman [de percepție și înțelegere]?

Dar dacă, prin aceasta [nu Tatăl, ci] Fiul a fost arătat, de ce [atunci], după aceea, atât de mult s-a numit trimis, când a fost făcut din femeie –  după cum spune Apostolul: „Deci când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie” (Gal. 4, 4) –, din moment ce și mai înainte [de a Se întrupa] a fost trimis, când prin acele forme creaturale schimbătoare S-a arătat Părinților?

Or, dacă nu se poate spune că [Fiul] a fost trimis cu adevărat, decât atunci când Cuvântul S-a făcut trup, de ce se spune că a fost trimis Duhul Sfânt, Care n-a avut nicio astfel de întrupare?

Dacă prin aceste lucruri văzute, cu adevărat, care sunt arătate/ încredințate [Părinților] în Lege și [în] Profeți [in Lege et Prophetis], nici Tatăl, nici Fiul, ci Duhul Sfânt S-a arătat, de ce acum^[10], așadar, El este numit trimis, când prin acele moduri a fost trimis și înainte?

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

Mai departe, acel chip uman [forma hominis] primit este persoana Fiului iar nu a Tatălui.

Prin urmare, Tatăl nevăzut, [Care este] una cu Fiul, împreună cu El [sunt Amândoi] nevăzuți, [iar] făcându-L văzut pe Fiul, L-a trimis pe El ca să fie dat [morții].

[De aceea] s-a spus: Care [Fiul], dacă în acest mod ar fi fost făcut văzut, încât să fie despărțit de Tatăl nevăzut –  adică, dacă firea nevăzută [substantia invisibilis] a Cuvântului era schimbată în creatură văzută, [fiind] schimbată și transformată –, se înțelegea că astfel a fost trimis Fiul de către Tatăl, atât de mult trimis [tantum missus], așa încât să nu se mai cunoască [faptul] [că Fiul] împreună cu Tatăl [,Amândoi, așadar,] sunt trimițătorii [non etiam cum Patre mittens inveniretur]^[1].

[Dar] când, într-adevăr, astfel a fost primit chipul robului, încât să rămână neschimbat [incommutabilis] chipul lui Dumnezeu [din persoana Fiului], este clar că de la Tatăl și de la Fiul s-a făcut, ca să nu fie evident ceea ce apărea în Fiul [întrupat]: adică, ca de la Tatăl nevăzut și de la Fiul împreună [cu El] nevăzut să fi fost trimis Același Fiu, Însuși [făcut] văzut^[2].

În ce fel, așadar, zice: „Și Eu nu am venit de la Mine Însumi” (In. 8, 42)?

Acum, aceasta s-a spus [înțelegându-se] după chipul robului, în conformitate cu care s-a zis [și că]: „Eu nu judec pe nimeni” (In. 8, 15).

10. Dacă, deci, [Fiul] s-a chemat trimis întrucât a apărut în afară [foris]^[3], în creatură trupescă^[4] [in creatura corporali], Cel Care înăuntru, în firea [Sa] spirituală [in natura spirituali]^[5], este pururea ascuns pentru ochii muritorilor, [atunci] este limpede acum a se înțelege, de asemenea, despre Duhul Sfânt, de ce și El s-a chemat trimis.

Deci s-a făcut oarecare vedere [sub forma] creaturii, în timp [ex tempore], în care Duhul Sfânt era arătat în mod vizibil [visibiliter], fie când S-a pogorât în Însuși Domnul [in Ipsum Dominum] [Hristos] ca o porumbiță [colomba], în chip trupesc (Mat. 3, 16), fie când, la zece zile după Înălțarea Lui, în ziua Cincizecimii, s-a făcut repede din cer un sunet, ca și când ar fi fost o suflare/ un vânt puternic [flatus vehemens] și au fost văzute acele limbi împărțite, ca de foc, care au și stat [insedit] deasupra fiecăruia dintre ei (Fapt. 2, 2-4).

Această lucrare arătată în mod vizibil, oferită și ochilor celor muritori^[6], s-a spus [a fi] trimiterea Sfântului Duh.

Nu [în sensul că] a apărut însăși firea [substantiam] Lui^[7], Care și El [, Duhul Sfânt,] este nevăzut și neschimbabil [invisibilis et incommutabilis], la fel ca Tatăl și Fiul, ci [în sensul ca] inimile oamenilor, cutremurate prin vederile din afară [exterioribus]^[8], să fie schimbate [în acest mod:] de la revelarea temporală a venirii [Lui] la veșnicia ascunsă a prezenței [Sale celei de-a] pururea.

*

Capitolul VI

11. Pentru aceasta, pe de altă parte, nicăieri nu este scris că Dumnezeu Tatăl este mai mare decât Duhul Sfânt sau că Duhul Sfânt este mai mic decât Dumnezeu Tatăl.

[Și este] astfel pentru că [forma] în care a apărut Duhul Sfânt nu este creatură asumată [non est assumpta creatura]^[9], așa după cum este asumat Fiul omului [assumptus est Filius hominis], în care chip era arătată persoana Cuvântului Însuși al lui Dumnezeu.

[Și S-a pogorât Duhul peste Hristos în chip văzut] nu ca să aibă Cuvântul lui Dumnezeu [pe Duhul Sfânt], precum alți Sfinți L-au cunoscut, ci „mai înaintea părtașilor Săi” (Evr. 1, 9).

[Și S-a pogorât] cu adevărat, nu pentru că [Hristos] era părtaș Cuvântului mai mult [amplius] decât ceilalți [Sfinți], ca să fie de o extraordinară înțelepciune [excellentiore sapientia], ci pentru că era Cuvântul Însuși^[10].

Altceva este deci Cuvântul în trup [Verbum in carne], [și] altceva este Cuvântul [făcut] trup [Verbum caro].

Adică, altceva este Cuvântul în om [Verbum in homine] și altceva Cuvântul [făcut] om [Verbum homo].

Trupul așadar este pus [sinonim] pentru om, în aceea ce a zis: „Cuvântul S-a făcut trup” (In. 1, 14). La fel și dincolo: „Și va vedea tot trupul, deopotrivă, mântuirea lui Dumnezeu” (Lc. 3, 6).

Nu [este vorba], așadar, [despre] trupul fără suflet sau fără minte, ci astfel [zice] tot trupul, ca și cum ar spune: tot omul.

În felul acesta, deci, nu este creatură asumată [acea formă] în care a apărut Duhul Sfânt, așa după cum este asumat acel trup și acel chip omenesc [luat de Fiul] din Fecioara Maria.

Deci nici Duhul Sfânt nu a sfințit porumbița, sau acel vânt, sau acel foc și nu le-a conjugat pentru veșnicie cu Sine și cu persoana Sa, în unitate și în obicei [in unitatem habitumque] [și,] cu adevărat, nici nu este firea Duhului Sfânt schimbătoare sau transformabilă [mutabilis et convertibilis], așa încât acestea [porumbița, vântul, focul] să nu fie din creatură, ci El Însuși să fi fost schimbat, în mod variabil, în una sau alta, precum apa în gheață^[11].

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

8.  De aceea, dacă și Fiul și Duhul Sfânt sunt trimiși în acel loc unde era [Unul sau Altul] [illuc mittitur ubi erat], vom căuta să înțelegem în ce mod [a fost] acestă trimitere [ista missio], fie a Fiului, fie a Duhului Sfânt.

Căci numai despre Tatăl [Pater solus] nu citim nicăieri că a fost trimis.

Și despre Fiul, cu adevărat, astfel scrie Apostolul: „Când deci a venit plinirea vremii [plenitudo temporis], Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie [factum ex muliere], făcut sub Lege [factum sub Lege], ca pe cei care erau sub Lege să îi răscumpere” (Gal. 4, 4-5).

[Așadar] a spus: „a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie”.

Prin care numire [femeie], ce creștin^[1] nu știe că a vrut să semnifice nu lipsa fecioriei, ci diferența de sex^[2], vorbind după obiceiul evreiesc?

Când așadar zice [că] „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie”, a arătat îndeajuns [de limpede] că Fiul a fost trimis prin însăși aceea că a fost făcut din femeie^[3].

Deci întrucât S-a născut din Dumnezeu [Tatăl, din veșnicie], în această lume era^[4].

Iar întrucât S-a născut din Maria, în această lume a venit [fiind] trimis [missus advenit].

În același timp, nu se poate să fi fost trimis de la Tatăl [a Patre] fără Duhul Sfânt.

[Și aceasta] nu numai fiindcă se înțelege că, atunci când Tatăl L-a trimis pe El, adică [atunci când] L-a făcut din femeie, desigur că nu fără Duhul Său L-a făcut.

Dar și pentru că, într-adevăr, [răspunzând] Fecioarei Maria, care întreba „în ce fel va fi aceasta?” (Lc. 1, 34), de către Înger se spune în Evanghelie, în modul cel mai limpede și mai deschis: „Duhul Sfânt Se va pogorî în tine [superveniet in te] și puterea Celui Preaînalt te va umbri pe tine [virtus Altissimi obumbrabit tibi]” (Lc. 1, 35).

Și Matei zice: „s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Mat. 1, 18).

Totuși, și la Profetul Isaia se înțelege că Însuși Hristos zice despre venirea Sa viitoare: „Și acum Domnul M-a trimis pe Mine, și Duhul Lui” (Is. 48, 16).

9. Poate cineva ne-ar sili să spunem astfel, că Fiul a fost trimis de Sine Însuși. Pentru că această zămislire și naștere a Mariei este lucrarea Treimii, prin a Cărei operă creatoare toate au fost create.

Și acum, zice, în ce fel Tatăl L-a trimis pe El, [pe Fiul], dacă El Însuși [Fiul] S-a trimis pe Sine?

Căruia îi răspund mai întâi cerându-i ca să spună, dacă poate: în ce fel Tatăl L-a sfințit pe El, dacă El Însuși S-a sfințit pe Sine?

Căci Domnul le-a spus pe amândouă deopotrivă: „despre Cel pe Care Tatăl”, zice, „L-a sfințit și L-a trimis în această lume voi [, iudeilor,] spuneți „Tu hulești”, deoarece v-am spus că sunt Fiul lui Dumnezeu?” (In. 10, 36).

[Iar] în alt loc zice [Hristos]: „Și pentru ei [pentru Apostoli] Mă sfințesc pe Mine Însumi” (In. 17, 19).

Întreb, de asemenea, în ce fel Tatăl L-a dat [tradidit] [morții] pe El, dacă [Fiul] S-a dat [morții] pe Sine Însuși?

Căci pe amândouă le spune Apostolul Pavel: „[Tatăl] Care”, zice, „pe propriul Fiu [Filio proprio] nu L-a cruțat, ci pentru noi toți L-a dat pe Acesta” (Rom. 8, 32).

Pe când în alt loc zice despre Același Mântuitor: „Care m-a iubit [dilexit] pe mine și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal. 2, 20).

Cred că va răspunde, dacă știe aceasta corect: pentru că una este voința Tatălui și a Fiului [una voluntas est], iar lucrarea [Lor este] nedespărțită.

Astfel deci, să înțeleagă acea întrupare și naștere din Fecioară, în care Fiul se înțelege [a fi] trimis, ca fiind făcută prin una și aceeași lucrare nedespărțită a Tatălui și a Fiului, de la care cu adevărat nu a fost despărțit [nici] Duhul Sfânt, despre Care se spune în mod neacoperit: „[Preacurata Fecioară] s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Mat. 1, 18).

Considerăm, prin urmare, că poate [răspunsul] va apărea în mod limpede, dacă întrebăm în acest mod: în ce fel L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său?

[Oare Tatăl] I-a poruncit [Fiului] ca să vină, și Acela, suspunându-Se poruncii, a venit, sau L-a rugat, sau în alt mod L-a convins?^[5]

Dar oricare dintre acestea ar fi [luată în considerare], cu certitudine s-a făcut prin cuvânt [verbo factum est].

Dar Cuvântul lui Dumnezeu este Însuși Fiul lui Dumnezeu. De aceea, când Tatăl L-a trimis pe El prin cuvânt, de la Tatăl și de la Cuvântul Lui s-a făcut ca să fie trimis [factum est ut mitteretur].

Deci de la Tatăl și de la Fiul a fost trimis Același Fiu, deoarece Cuvântul Tatălui este Însuși Fiul [Tatălui].

Cu adevărat, cine s-ar acoperi [induat] pe sine cu o atât de hulitoare opinie [sacrilega opinione], încât să creadă că s-a făcut de către Tatăl un cuvânt vremelnic [temporale verbum] pentru ca Fiul cel veșnic [aeternus Filius] să fie trimis și să apară în trup, sub vremuri [ex tempore]?

Dar cu certitudine, în Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care era la început la Dumnezeu și [Care] era Dumnezeu [cf. In. 1, 1], cu siguranță în Însăși Înțelepciunea lui Dumnezeu, [Care] fără timp era, s-a hotărât [oporteret] timpul în care El [Fiul] să apară în trup.

Și astfel, pe când [nu era] niciun început al timpului, la început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. Fără niciun timp, în Cuvântul Însuși era [cunoașterea aceasta:] în ce vreme Cuvântul Se va face trup și Se va sălășlui în noi (In. 1. 1-2, 14).

Și când a venit plinirea vremii, „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie” (Gal. 4, 4), adică făcut în timp/ sub vremi [factum in tempore], pentru ca să apară oamenilor Cuvântul întrupat. Cel Care în Însuși Cuvântul^[6] fără timp era, [și] Care în timp S-a făcut [trup].

Cu adevărat, în veșnica Înțelepciune a lui Dumnezeu [Cea] fără de timp, este ordinea vremurilor.

Și astfel când aceasta [întruparea] s-a făcut de la Tatăl și de la Fiul^[7], pentru ca Fiul să apară în trup, în mod corespunzător s-a spus că a fost trimis Acela, Care a apărut în acel trup. Dar Cel Care a trimis [este Acela Care] nu a apărut în el [în trup, adică Tatăl].

Pentru că [și] acelea care sunt purtate afară^[8], pe dinaintea ochilor trupului, răsar din lăuntrul sistemului [apparatu] naturii spirituale și de aceea, în mod corespunzător, sunt numite: trimise^[9].

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Capitolul III

 

5. Căci și despre Duhul Sfânt, despre Care nu s-a zis [că] S-a golit pe Sine, chip de rob luând, spune totuși Însuși Domnul:

„Când deci va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăța pe voi/ vă va arăta vouă tot adevărul.

Căci nu va vorbi de la Sine, ci orice va auzi va vorbi și pe cele care vor veni [ventura sunt] vi le va spune/ profeți vouă.

Acela Mă va face cunoscut, fiindcă din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (In. 16, 13-14).

După aceste cuvinte, dacă nu ar fi continuat imediat ca să spună, [că] „toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (In. 16, 15) – și de aceea a zis: „pentru că din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (Ibidem) – s-ar fi putut crede, poate, astfel, [că] Duhul Sfânt este născut din Hristos, în modul în care Acesta [Fiul este născut] din Tatăl.

Deoarece a spus despre Sine: „Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui Care M-a trimis pe Mine” (In. 7, 16).

Iar despre Duhul Sfânt: „Căci nu va vorbi de la Sine, ci orice va auzi va vorbi” (In. 16, 13).

Și: „fiindcă din al Meu va lua și vă va spune/ profeți vouă” (In. 16, 14).

Dar fiindcă a arătat motivul pentru care a spus, [că] „din al Meu va lua”, a zis deci: „toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (In. 16, 15).

Pentru aceasta a zis: „din al Meu va lua” (Ibidem).

Rămâne așadar să se înțeleagă că Duhul Sfânt are [pe cele] ale Tatălui, precum [le are] și Fiul.

[Cum se poate înțelege] în acest mod, altfel decât în conformitate cu ceea ce am spus mai sus: „Dar când va veni Mângâietorul [Paracletus], pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede [a Patre procedit], Acela va da mărturie despre Mine” (In. 15, 26)?

Purcezând așadar de la Tatăl, s-a spus că nu vorbește de la Sine.

Și precum din aceea^[1] nu se înțelege că Fiul este mai mic, Care a zis: „Fiul nimic nu poate să facă ceva de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând” (In. 5, 19) – căci aici nu despre chipul robului a vorbit, ci despre chipul lui Dumnezeu, precum deja am arătat: aceste cuvinte așadar nu arată că [Fiul] este mai mic [decât Tatăl], ci că este [născut] din Tatăl –  astfel de aici nu rezultă că Duhul Sfânt este mai mic, din cauză că s-a spus despre El: „Căci nu de la Sine va vorbi, ci orice/ ceea ce va auzi, [aceea] va vorbi” (In. 16, 13).

După aceasta s-a spus deci că purcede de la Tatăl.

Dar, fiindcă Fiul este [născut] din Tatăl [de Patre sit] și Duhul Sfânt purcede de la Tatăl [a Patre procedat], de aceea nu sunt numiți Fii Amândoi, nici născuți Amândoi, ci Acela, Unicul Fiu, Unul-născut [Unus Fiulius Unigenitus], iar Acesta, Duhul Sfânt, [nefiind numit] nici fiu [și] nici născut, pentru că dacă [Duhul] ar fi născut, atunci ar fi Fiu.

Vom discuta în altă parte (infra, cartea a 15-a, cap. 25) [despre acestea], dacă Dumnezeu va da, și pe cât va da.

* 

Capitolul IV

 

6. Totuși, să fie treji aici, dacă pot, cei care cred deci că și-ar fi aflat suport loruși^[2], încât să demonstreze că Tatăl este mai mare decât Fiul, pentru că Fiul a zis: Tată, slăvește-Mă! (In. 17, 1).

Iată că și Duhul Sfânt Îl slăvește pe El: nu cumva și El [Duhul Sfânt] este mai mare decât Acela [Fiul]?

Iarăși deci, dacă Duhul Sfânt Îl slăvește pe Fiul pentru aceasta, pentru că de la Fiul va lua/ va primi, și prin urmare de la El va primi, căci toate pe care le are Tatăl ale Lui sunt, [așadar] este evident că, atunci când Duhul Sfânt Îl slăvește pe Fiul, [atunci și] Tatăl Îl slăvește pe Fiul.

De unde se poate cunoaște că toate pe care le are Tatăl nu sunt numai ale Fiului, ci și ale Duhului Sfânt.

Pentru că puternic este [potens est] Duhul Sfânt să-L slăvească pe Fiul, pe Care Îl slăvește Tatăl.

Pentru că, dacă [ei cred că] Cel care slăvește este mai mare decât Cel pe Care Îl slăvește, să știe deci [aceia] că sunt egali Cei care Se slăvesc reciproc.

Căci este scris că Fiul Îl slăvește pe Tatăl: „Eu Te-am slăvit pe Tine pe pământ”, zice [El] (In. 17, 4).

Cu adevărat să ia aminte la a nu crede că Duhul Sfânt este mai mare decât Amândoi [Tatăl și Fiul], pentru că Îl slăvește pe Fiul pe Care Îl slăvește [și] Tatăl.

[Să nu creadă deci că Duhul este mai mare] din cauză că nu este scris că El [, Duhul Sfânt,] este slăvit nici de către Tatăl și nici de către Fiul.

*

Capitolul V

 

Dar [atunci când] le este dovedită aceasta, se întorc către alta și zic: mai mare este Cel Care trimite, decât Cel trimis.

Așadar, mai mare este Tatăl decât Fiul, pentru că Fiul amintește mereu că a fost trimis de către Tatăl.

Mai mare este [Tatăl] și decât Duhul Sfânt, pentru că despre El a zis Iisus: „pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu” (In. 14, 26).

Și^[3] Duhul Sfânt este mai mic decât Amândoi [Tatăl și Fiul], pentru că Tatăl L-a trimis și pe El, după cum am amintit.

Și Fiul, când zice: „Dacă deci Mă voi duce, Îl voi trimite pe El la voi” (In. 16, 7).

Cu privire la această problemă, voi căuta mai întâi [să arăt] de unde și cu ce scop a fost trimis Fiul.

„Eu”, zice, „de la Tatăl am ieșit și am venit în această lume” (In. 16, 28). Deci a ieși de la Tatăl și a veni în această lume, aceasta înseamnă [a fi] trimis.

Așadar, ce este aceea ce spune, de asemenea, despre El, același Evanghelist: „În această lume era, și lumea prin El s-a făcut, și lumea nu L-a cunoscut pe El” (In. 1, 10)? După care adaugă: „întru ale Sale a venit [in Sua propria venit]” (In. 1, 10).

În acel loc, așadar, a fost trimis, acolo unde a venit. Dar dacă în această lume a fost trimis, pentru că a ieșit de la Tatăl și a venit în această lume, și în această lume era, [înseamnă] deci că a fost trimis acolo unde era.

Căci și ceea ce este scris în profeție, că zice Dumnezeu – „Eu umplu [impleo] cerul și pământul” (Ier. 23, 24) –, dacă este spusă despre Fiul (căci unii vor să înțeleagă că El a vorbit fie Profeților, fie în profeție), Care a fost trimis, [atunci] unde era [El, în lume], dacă nu acolo [pretutindeni în lume]?

Căci era ubicuu/ pretutindeni [ubique] Cel ce a zis: „Eu umplu cerul și pământul”.

Altfel [însă], dacă s-a spus [aceasta] despre Tatăl, [atunci] unde poate să fie [Tatăl] fără Cuvântul Său și fără Înțelepciunea Sa [sine Verbo Suo et sine Sapientia Sua], Care „se întinde [pertendit] cu putere de la [o] margine la [altă] margine [a lumii] și le orânduiește/ le aranjează [disponit] pe toate într-un mod plăcut/ dulce [suaviter]” (Înțel. lui Sol. 8, 1)?

Dar nu poate fi nicăieri nici fără Duhul Său. În consecință, dacă Dumnezeu este pretutindeni [ubique], atunci pretutindeni este și Duhul Lui.

Așadar, acolo a fost trimis și Duhul Sfânt, unde era [umplând lumea]^[4].

Căci și acela, care nu a ajuns în locul unde [ar putea] să fugă de la fața lui Dumnezeu, de asemenea zice: „Dacă mă voi sui în cer, Tu acolo ești. Dacă mă voi pogorî în Iad, ești de față” (Ps. 138, 8).

Oriunde a vrut să fie înțeleasă prezența lui Dumnezeu, mai înainte L-a numit pe Duhul Lui: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău? Și de la fața Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7).