Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [15]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 16: «Și peste toate corăbiile Tarsisului [naves Tharsis] și peste tot ceea ce este văzut frumos [quod visu pulchrum est]».

Pentru Tarsis, pe care toți l-au tradus într-un mod asemănător, numai [traducătorii] LXX l-au tradus [prin] mare. Evreii îl pun în limba lor [lingua proprie], spunând mării lor Tarșiș (תַּרְשִׁישׁ), iar altfel este numită I(a)m (ים), denumindu-o nu cu un cuvânt ebraic, ci siriac.

A avut și Iosafat corăbii, pe care le trimitea în Tarșiș (I Imp. 22, 49), dar au fost zdrobite în Asiongaber.

A avut și Salomon [corăbii] care mergeau în Tarșiș (I Imp. 10, 22) și după trei ani se întorceau și aduceau împăratului argint și aur, fildeș și maimuțe. […]

Sunt însă și corăbii bune, despre care în aceiași psalmi citim: «Cei ce se coboară pe mare în corăbii și fac lucrarea [lor] în ape multe, aceia au văzut lucrările Domnului și minunile Lui întru adânc» (Ps. 106, 23-24).

Așadar, cei care, în veacurile acestea tulburi, nu sunt leneși, ci lucrează, și [care] poartă lucrurile/ bunurile dumnezeiești și în portul liniștirii a veni se grăbesc, aceia văd lucrările Domnului și minunile Lui întru adânc, când [reușesc] să ajungă la cunoașterea adâncă și scrutând/ cercetând toate, adică chiar adâncul lui Dumnezeu și minunile Lui le contemplă.

Josephus consideră Tarșișul un oraș din Cilicia Tarsului, alții cred că e un ținut din India […]. [Însă] mai bine este să acceptăm, în mod cert, [că] Tarșiș înseamnă fie mare, fie mare deschisă. […]

Și ceea ce urmează: «și peste tot ceea ce este văzut frumos [quod visu pulchrum est]» sau cum au tradus [traducătorii] LXX: «și peste toată vederea frumuseții corăbiilor», se înțelege în același sens, că este dărâmată în ziua Domnului orice frumusețe care se vede în cuvinte și [orice] este construit de către rațiunea omenească, dacă se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”[1].

Vers. 17-18: «Și va fi gârbovită mândria oamenilor și se va smeri înălțimea bărbaților și singur Domnul va fi înălțat în acea zi. Și vor fi zdrobiți idolii cu totul [penitus]».

Atunci se vede cuvântul omenesc având rațiune, când cunoștințele dumnezeiești nu au fost puse împotrivă. Când însă minciuna a fost apropiată adevărului, ca paiele de foc, repede este înghițită și piere și toate învățăturile înșelăciunii – pe care acum le-a numit idoli [idola], care după ele sunt asemănați și plăsmuiți –, vor fi zdrobite cu totul”[2].

„Vers. 19: «In acea zi va lepăda omul idolii argintului său și asemănările/ chipurile [simulacra] aurului său, pe care le făcuse sieși, ca să adore cârtițele și liliecii, și va intra în crăpăturile pietrelor și în găurile stâncilor, de la fața fricii Domnului [a facie formidinis Domini] și de la slava măreției Lui, când Se va ridica, ca să lovească/ să străpungă [percutere] pământul».

Adesea zicem argint și aur după vorbire, și se înțeleg în acest sens, care, când au fost date de la Dumnezeu oamenilor, [au fost] fie pentru ca să grăiască, fie pentru ca să-L cugete pe Dumnezeu și să-L laude pe Creatorul lor. [Însă] ei întrebuințează greșit acest dar în înșelăciunea [simulationem] idolilor, ca aceia despre care s-a scris: «Am dat lor argint și aur. Ei însă din argintul și aurul Meu au făcut pe Baal» (Osie 2, 8 [2, 10, cf. LXX]). Dar când [aceia], pe care frica Domnului înfricoșându-i, [după ce] mai întâi au așezat idolii în peștera pieptului/ inimii [spelunca pectoris] lor și în gropile pământului i-au ascuns, nu îndrăznesc să scoată afară ceea ce rău au plăsmuit, au fost îndepărtați apoi, ca mai întâi să lepede pe cele sculptate și să nu sufere a fi în sine.

Pentru cârtiță, după cum am tradus noi, LXX [a tradus] cele deșarte [τοῖς ματαίοις], Aquila ὀρυκτὰ, Simmahos neroditoare, [iar] Theodotion a pus însuși cuvântul ebraic, farfarot (פרפרוֹת).

Este deci o ființă fără ochi, care întotdeauna sapă pământul și cară țărâna și, mâncând rădăcinile dedesubt, este vătămătoare pentru recolte. Pe care grecii o numesc ἀσπάλακα.

Iar liliacul, pasăre nocturnă, care, în mod potrivit, de la/ după numele ei, primește [a se chema] νυκτερίς, el care zboară în noapte, este o ființă mică și asemănătoare șoarecelui, neglăsuind atât cu vocea și cântecul, cât printr-un sunet ascuțit, care când se vede zburând fuge de lumină/ este fotofobă [lucifugum est] și nu suferă să vadă soarele.

În acest fel idolii sunt comparați cu ființele [acestea], care trăiesc oarbe și în întuneric, fără să vadă. Și [ca ele sunt] toate învățăturile împotrivitoare adevărului.

Care, când în ziua Domnului vor fi lepădate, vor intra cei care le-au lepădat pe ele în crăpăturile pietrelor și în găurile stâncilor, pentru ca să nu fie mutați/ să nu locuiască în pulberea pământului și în țărână deșartă, ci în rațiune/ cugetare tare [in firma ratione] și să-și găsească loruși diferite crăpături/ deschizături ale virtuților, prin care să poată să ajungă la adevăr”[3].

„Vers. 20: «Liniștiți-vă deci de la om, al cărui duh [este] în nările lui [cujus spiritus in naribus ejus], pentru că acesta înălțat s-a socotit [excelsus reputatus est ipse]».

[Traducătorii] LXX au omis acest [pasaj], și în exemplarele grecești de la Origen [este] sub asteriscuri, [dar] este adăugat de ediția lui Aquila; care în ebraică se citește astfel: hedalu lachem men aadam aser nasamo baaphpho chi bama nesab hu.

Acolo unde noi am zis: «acesta înălțat s-a socotit», Aquila a interpretat: «întru care acesta s-a socotit [in quo reputatus est ipse]».

Cuvântul ebraic bama(h) (במה) sau se zice [se traduce] ὕψωμα, adică înălțat/ ridicat [excelsum] – ceea ce și în cartea Împăraților și în Iezechiil citim – sau, desigur, întru care [in quo]. Și se scrie cu aceleași litere: beth, mem, he. Sau, pentru claritatea locurilor, dacă vom vrea să citim, [pentru] întru care zicem bamma(h), iar altfel, [pe] ridicat sau înălțat [excelsum vel excelsus] [îl] citim [în ebraică sub forma] bama(h).

Așadar, înțelegând iudeii profeția a fi despre Hristos, au interpretat cuvântul neclar/ ambiguu în sens negativ [in deteriorem partem], pentru ca să se vadă a nu fi lăudat Hristos, ci a atârna de nimic [nihili pendere].

Aceasta este deci consecuția cuvintelor și aceasta ordinea rațiunii [rațională] sau sensul, încât să zicem [, admițând această interpretare a profeției]: când acestea astfel se întâmplă și ziua Domnului va veni, întru care universul lumii iudaice are să cadă/ să fie nimicit și toate se vor înfricoșa, vă avertizez pe voi și vă profețesc ca să vă liniștiți de la om, care astfel răsuflă și trăiește, ca noi oamenii, pentru că întru nimic are să fie socotit?

Oarecare dintre oameni astfel [ar putea] să laude pe oricine, încât să zică: feriți-vă să nu îl supărați pe el, care întru totul este al nimicului?

Așadar, dimpotrivă, trebuie să înțelegem astfel: când acestea toate au să se întâmple vouă [ventura sint vobis] și să fie anunțate de către duhul profetic, vă avertizez pe voi și vă profețesc, ca să vă liniștiți de la Cel care, într-adevăr, este om după trup și are suflet și astfel respiră și trage respirația/ aburul/ aerul [halitum] pe nări, ca noi oamenii care respirăm și trăim, dar [Care], după slava dumnezeiască, este și înălțat și este socotit și este crezut[4].


[1] PL 24, col. 53-54.

[2] Idem, col. 54.

[3] Idem, col. 54-55.

[4] Idem, col. 55-56.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [14]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 13: «Și peste toți cedrii Libanului înalți/ mândri și ridicați [sublimes et erectas] și peste toți stejarii din Vasan».

Și în psalmul 28 se cântă: «Glasul Domnului cel ce sfărâmă cedrii: va sfărâma Domnul cedrii Libanului și-i va zdrobi pe ei ca pe vițelul Libanului» (Ps. 28, 5).

Și în psalmul 36: «Am văzut pe cel necredincios/ necuvios înălțându-se și ridicându-se [exaltatum et elevatum] ca cedrii Libanului, și am trecut și nu era, și l-am căutat pe el și nu s-a [mai] aflat locul său» (Ps. 36, 35-36).

Pe stejarii din Vasan, însă […] i-am cunoscut [ca] purtători de ghindă, care chiar dacă au făcut roade, [acestea] sunt hrana porcilor, nu a oamenilor.

Ținutul Vasanului este al Arabiei, căruia a împărățit Og, care a fost numit împăratul Vasanului, și [care, Vasan,] se traduce [prin] αἰσχύνη, adică rușine/ necinste [ignominia] […].

Deci toți cei care se înalță din mândrie și fac lucrurile rușinii și se tăvălesc în noroiul desfătărilor vor trezi răzbunarea Domnului. Ceea ce, dacă un cititor atent va căuta de ce în templul Domnului sunt așezate lemne de cedru, și în psalmul 103 citim ca adevăr ebraic: «Se vor sătura lemnele/ copacii Domnului [ligna Domini][1] și cedrii Libanului pe care Tu i-ai sădit [Tu plantasti]: acolo vrăbiile [passeres] își vor face cuib» (Ps. 103, 18).

Și, între ceilalți copaci, și cedrii sunt chemați la laudele Domnului. Și întru venirea Mântuitorului, când toți arborii și copacii câmpului vor aplauda cu ramurile lor [applaudent ramis suis], s-a scris: «Voi pune în pământ fără-de-apă cedrul și cimișirul[2] și chiparosul și pinul [pinum]» (Is. 41, 19, cf. LXX[3]).

Și acum cuvântul profetic amenință cu ziua Domnului asupra cedrilor Libanului?

Aceasta înseamnă că, din același neam al oamenilor, unii sunt înălțați către Împărăție, alții sunt târâți în jos, către pedeapsă. Și cedrii Libanului, [despre] care [se spune că,] pentru mândrie sunt amenințați, sunt aleși, [unii dintre ei,] atunci când vor fi cu bună mireasmă [boni odoris] și când vor zice împreună cu Apostolul: «bună mireasmă a lui Hristos suntem» (II Cor. 2, 15)”[4].

„Vers. 14: «Și peste toți munții înalți/ semeți [excelsos] și peste toate colinele ridicate [colles elevatos]».

Precum în bună parte [in bonam partem][5], pentru varietatea virtuților, munții sunt numiți și coline, astfel între cei necredincioși [impios], pentru diversitatea păcatelor și mai ales a mândriei[6], unii sunt munți, [iar] alții coline, peste care va fi ziua Domnului, despre care s-a scris în Iezechiil: «Aceasta zice Adonai, Domnul munților și al colinelor: Iată, Eu am să aduc peste voi sabie și se vor risipi/ nărui înălțimile voastre și se vor zdrobi altarele voastre» (Iez. 6, 3-4) și cele ce urmează”[7].

„Vers. 15: «Și peste tot turnul înalt/ semeț [turrim excelsam] și peste tot zidul întărit».

Cei care raportează acestea la vremurile lui Vespasian și Adrian, zic trupește [ca fiind] împlinite cele ce au fost scrise, [pentru] că niciun turn înălțat, niciun zid prea puternic, nicio mulțime a corăbiilor sau sârguință a lucrului nu a putut să reziste împotriva puterii armatei romane. […]

Alții raportează aceste vremuri la Babilonia. […]

De asemenea, citim în cele ce urmează că Domnul în via Sa a zidit turn și a făcut teasc și l-a împrejmuit cu zid, dar acestea toate au fost dărâmate și nimicite, pentru că s-au umflat mândriile în sprânceana nevrednică [vano supercilio] (cf. Is. 5, 1-15).

De asemenea, sunt construite ziduri înalte [excelsi], ca să nu fie dărâmată cetatea cu ușurință, să nu fie deschisă pentru vrăjmași, pentru că Bisericile sunt împrejmuite de către preaînțelepții bărbați și sunt întărite prin orice metodă/ raționament, pentru ca să nu prevaleze în fața adevărului învățătura cea rea [dogma perversum].

Despre acest fel de ziduri a vorbit Domnul, [zicând] către Ierusalim: «Iată, pe mâinile Mele am zugrăvit [depinxi] zidurile tale și în ochii Mei [in conspectu Meo] sunt pururea» (Is. 49, 16, cf. LXX)[8].

Dar dacă aceștia, care mai înainte luptaseră împotriva Bisericii, fiind cunoscut adevărul, au trecut la credință și au luptat pentru ea, precum înainte luptaseră împotrivă, atunci aceasta [Biserica] va fi fiind împlinită/ desăvârșită: «Degrabă te vei zidi de aceia de către care erai dărâmată» (Is. 49, 17).

De asemenea, citim în Leviticul: casa care este în orașele împrejmuite cu ziduri, dacă nu va fi răscumpărată într-un an, este declarată a fi a cumpărătorului spre stăpânire veșnică, iar dacă în sate și sătucuri, care nu au ziduri, întotdeauna se poate răscumpăra și [poate] să fluctueze prețul cumpărătorului (cf. Lev. 25, 29-31)”[9].


[1] În VUL este: „ligna campi/ copacii câmpului”. La fel și în LXX: „τὰ ξύλα τοῦ πεδίου”.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimi%C8%99ir.

[3] În LXX: „θήσω εἰς τὴν ἄνυδρον γῆν κέδρον καὶ πύξον καὶ μυρσίνην καὶ κυπάρισσον καὶ λεύκην / voi pune întru pământ fără-de-apă cedrul și cimișirul și mirtul și chiparosul și plopul alb”.

[4] PL 24, col. 51-52.

[5] În bună parte a evocărilor lor în Scriptură.

[6] Pentru a simboliza diferitele grade ale mândriei.

[7] PL 24, col. 52.

[8] În LXX: „ἰδοὺ ἐπὶ τῶν χειρῶν μου ἐζωγράφησά σου τὰ τείχη καὶ ἐνώπιόν μου εἶ διὰ παντός/ Iată, pe mâinile Mele am zugrăvit zidurile tale și înaintea Mea ești pururea”.

[9] PL 24, col. 52-53.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [13]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 8: «Și s-a umplut țara de argint și de aur și nu este sfârșit comorilor ei».

Între celelalte păcate ale țării casei lui Iacov se numără chiar mulțimea aurului și a argintului. Între semne și oracole, cai și căruțe, pe care Dumnezeu le-a interzis a fi înmulțite împăraților lui Israil, între idoli, care sunt lucrul mâinilor oamenilor, osândește și lăcomia [avaritia condemnatur].

Despre care Domnul a învățat în Evanghelie să nu ne strângem nouă comori pe pământ [ne thesaurizemus nobis thesauros in terra] și să nu ne facem comori pe care furul poate să le răpească [fur possit eripere], luând [totul] până la capăt [ad extremum]: «Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamonas» (Mt. 6, 24).

Ceea ce frumos [zice] acea parte din vers, [că] Întotdeauna avarul duce lipsă, cu alte cuvinte Profetul a arătat zicând: Și nu este sfârșit comorilor ei. Nu că nu ar avea sfârșit comorile, ci că [dorirea lor] nu încetează de a stăpâni sufletul.

De altfel, prin aceste cuvinte, este umilită lăcomia neamului iudeilor și a [neamului] ro- manilor deopotrivă. […]

«Și s-a umplut pământul ei[1] de cai și cvadrigele/ carele [quadrigae] ei fără număr». Căci nu se cuvine a număra ceea ce împotriva poruncii lui Dumnezeu este stăpânit.

De aceea și în psalm se zice: «Mincinos calul în/ întru mântuire» (Ps. 32, 17). Și la Ieșirea: «Pe cal și pe călăreț i-a aruncat în mare» (Ieș. 15, 1). Și în alt psalm: «Aceștia în care [curribus[2]] și aceștia în cai[3], dar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom ruga» (Ps. 19, 8)”[4].

„Vers. 9: «Și s-a umplut pământul ei de idoli: au cinstit/ adorat [adoraverunt] lucrul mâinilor lor, pe care le-au făcut degetele lor, și s-a plecat/ s-a gârbovit omul [incurvavit se homo] și s-a umilit bărbatul [humiliatus est vir]».

Unde odinioară era templul și cinstirea lui Dumnezeu, acolo a fost așezată statuia lui Adrian/ Hadrianus și idolul Jupiter.

Această mărturie mulți o interpretează prin ceea ce citim în Evanghelie: «Când deci veți vedea urâciunea pustiirii [abominationem desolationis] stând în locul cel sfânt» (Mc. 13, 14).

S-au înclinat în fața lucrului mâinilor lor, iar omul, ființă rațională, a cinstit arama și piatra.

Însă sunt [unii Sfinți Părinți] care inter- pretează aceasta [ca fiind spusă] despre iudei, care, mai înainte de a fi robiți în Babilon, făceau toate acestea și de aceea au fost lăsați/ părăsiți [dimissi sunt] de Dumnezeu. Pentru aceea și la sfârșitul versetului s-a pus [s-a zis]: «Așadar, nu îi lăsa [dimittas] pe ei [neosândiți]!».

Putem să spunem și aici, apoi, un sens mistic, [și anume] că orice dogmă/ învățătură [promovată de om și] contrară adevărului cinstește lucrul mâinilor sale și așază idolii în pământul său.

Și se gârbovește omul și se umilește bărbatul și a se ridica pe sine nu poate, pentru că este legat de diavol, decât dacă îl va ridica pe el Domnul, după pilda acelei femei [gârbove], pe care Satana o legase de 18 de ani, încât nu putea să privească niciodată cerul, ci numai pământul (cf. Lc. 13, 10-16).

«Așadar, nu îi lăsa pe ei»[5]. Pe care LXX [cei 70] l-au tradus: «Și nu îi voi lăsa pe ei»[6].

Dacă vorbește Dumnezeu, astfel trebuie să se înțeleagă: pentru că au făcut atâtea, nu îi voi cruța pe ei, nici nu voi lăsa/ trece cu vederea atâtea păcate nenumărate.

Dacă [vorbește] Profetul, [trebuie să citim] înțelegând astfel: așadar, nu îi lăsa pe ei [nepedepsiți], care au comis atâtea fărădelegi [tanta scelera perpetrarunt]!

Pe care, dacă le înțelegem [a fi spuse] despre romani, este mai adevărată interpretarea: [nu-i lăsa pe ei, pe] cei care, dărâmând templul lui Dumnezeu, nu L-au cinstit pe El, care au adus biruința, dar [și pe] idolii mâinilor lor.

Dacă însă despre iudei [trebuie înțelese a fi spuse aceste cuvinte], sentința Profetului este vehementă [truculenta], întrucât se vede rugându-se împotriva poporului său, căruia îi zisese mai sus: «Casa lui Iacov, veniți și să umblăm în lumina Domnului»”[7].

„Vers. 10: «Intră în piatră, să te ascunzi în groapa din pământ, de la fața fricii Domnului și de la slava măreției Sale!».

Eu[8], desigur, am îndemnat poporul zicând: «Casa lui Iacov, veniți și să umblăm în lumina Domnului». Dar pentru că a lepădat Domnul pe poporul lui Iacov – l-a lepădat, deci, pentru că ori a făcut, ori a îngăduit [să se facă] ceea ce am arătat mai sus –, de aceea vă prevestesc [praenuntio] vouă că rele sunt cele care vor veni și [acum] vă îndemn ca să intrați în pietre și să vă ascundeți în hrube/ grote de la fața armatei babiloniene sau romane, când toate vor fi distruse.

Precum [spune și] aceea ce citim în Evanghelie: «Atunci vor zice munților: cădeți peste noi!; și pietrelor: ascundeți-ne pe noi!» (Lc. 23, 30).

După cum în sens mistic cu adevărat ne învață/ ne poruncește nouă, de la fața măreției Domnului, să luăm tăria pietrei, despre care s-a zis: «piatra, adăpost iepurilor» (Ps. 103, 18). Și: «în piatră m-ai înălțat pe mine» (Ps. 26, 6)[9].

De asemenea, Moisis a fost pus în gaura pietrei, ca să vadă spatele Domnului (Ieș. 33, 21-23). Și [putem cita și un alt verset]: «bea poporul din piatra duhovnicească, care îi urma pe ei» (I Cor. 10, 4).

Și se ascunde în piatră cine intră în cămara sa și, cu ușa închisă, Îl cinstește/ laudă pe Tatăl, pentru ca, așezat în trupul/ trunchiul de lut [in terreno corpore], traversând [marea] lumii, să nu simtă furtuna”[10].

„Vers. 11: «Ochii înălțați ai omului au fost umiliți și va fi plecată/ gârbovită înălțimea bărbaților. Numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea».

Când vor veni vrăjmașii și sabia babiloniană sau romană va distruge orice provincie și cetele/ trupele războinicilor vor împresura Ierusalimul, atunci nu vor putea să îi apere în vreun fel nici averile/ bogățiile, nici originea nobiliară [nobilitas generis], nici puterea demnității [sociale]. Ci o robie va fi pentru fiecare și numai Dumnezeu va fi înălțat, a Cărui mânie nimeni nu va putea să o potolească.

Mulți înțeleg acestea despre ziua Judecății, că toată creatura este smerită[11] în comparație cu slava dumnezeiască și se cunoaște pe sine a nu fi nimic [nihil esse se sentiat] [în fața lui Dumnezeu]”[12].

„Vers. 12: «Căci ziua oștirilor Domnului peste tot cel mândru și înălțat și peste tot cel încrezut». Și acestea sunt adunate dinainte. În acea zi, spune, în care singur/ numai Dum- nezeu va fi înălțat, adică în ziua răzbunării Domnului cel înălțat și cel încrezut și cel mândru vor cădea în robie și sub sabie. Însă μεταφορικώς [în mod metaforic] cuvântul este despre cei mari și despre conducători: cu cât mai mult se vor înălța, cu atât mai tare vor cădea. Dar Domnul rămâne Înalt și «celor smeriți le dă har» (I Petr. 5, 5).

Cei care înțeleg [acestea] despre ziua Judecății, gândesc a-l numi pe diavol mândru și înălțat și trufaș și încrezut. Care grăiește mândrindu-se: «Peste stelele cerului voi pune scaunul meu. Voi ședea în munte înălțat, peste toți munții înălțați la miazănoapte/ spre nord [ad Aquilonem]. Mă voi ridica peste nori, voi fi asemenea Celui Preaînalt» (Is. 14, 13-14).

Atunci din gura copiilor și a celor ce sug lapte va fi împlinită lauda (cf. Ps. 8, 3), pentru a fi sfărâmat vrăjmașul și răzbunătorul”[13].


[1] Al casei lui Iacov.

[2] Currus, currus = car triumfal [de luptă].

[3] Caii și carele de luptă erau semnul puterii omenești.

[4] PL 24, col. 49.

[5] La fel și în VUL: „Ne ergo dimittas eis”.

[6] LXX: καὶ οὐ μὴ ἀνήσω αὐτούς.

[7] PL 24, col. 49-50.

[8] Sfântul Ieronim vorbește ca din partea Profetului, a Sfântului Isaias.

[9] În VUL nu este „m-ai înălțat” [exaltasti], ci: „m-a înălțat” [exaltavit]. La fel și în LXX, doar că aici citatul este din Ps. 26, 5: „ἐν πέτρᾳ ὕψωσέν με”.

[10] PL 24, col. 50.

[11] Folosește prezentul cu sens de viitor.

[12] PL 24, col. 50-51.

[13] PL 24, col. 51.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [12]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

«Căci din Sion va ieși legea [exibit] și cuvântul Domnului din Ierusalim» (2, 3).

De aceea toate neamurile și popoare multe se vor încuraja reciproc și vor zice: «Veniți, să ne suim la muntele Domnului» și celelalte care urmează, «căci din Sion va ieși [egredietur] legea și cuvântul Domnului din Ierusalim». Nicidecum din Sinai/ Sina și din singurătate [de solitudine] și din muntele Oreb/ Horib, ci din muntele Sion, pe care s-a zidit Ierusalimul. Și din Ierusalim, în care este templul și religia/ cinstirea Domnului [religio Dei].

Citim că adesea Domnul învăța în templu (Mt. 23) și că nu se cuvenea să moară Prorocul în afara Ierusalimului, vorbind, de asemenea, despre cuvânt și lege.

Căpeteniilor li se poruncește să asculte cuvântul, iar poporul [trebuie] să audă cu urechile [auribus percipere] legea. Deci cel care mai întâi a împlinit legea, vine apoi la cuvântului lui Dumnezeu [sermonem Dei].

Dar și în Iersusalim, Biserica mai întâi zidită a însămânțat Biserici în întreaga lume [primum fundata Ecclesia totius orbis Ecclesias seminavit]. Și zicând aceasta, că în oricine a fost în oglinda și în vedenia păcii [in specula et in visione pacis], [se înțelege că] în acesta și legea și cuvântul Domnului s-au întemeiat.

Și nu a zis frumos/ simplu [pulchre]: în Sion și în Ierusalim va fi și va rămâne cuvântul și legea Domnului, ci: «va ieși», ca să arate că din acel izvor [va ieși] revărsându-se învățătura lui Dumnezeu la toate popoarele.

«Și va judeca neamurile și va dovedi [arguet] popoare multe» (2, 3).

Așadar, și între neamuri este să judece. [Însă] nu toți necredincioșii, osândindu-i să-și poarte pedeapsa, [suferă același chin], ci pentru diferitele răsplătiri trebuie să pătimească [munci] diferite.

Iar după ce va judeca neamurile, atunci va dovedi [arguet] popoare multe, sau, așa cum au tradus [traducătorii] LXX: popor mult.

Și ia aminte ordinea: vor fi judecate neamurile, pentru că ele cred [în Hristos], «căci cine nu crede, deja a fost judecat» (In. 3, 18). Însă popor mult, prin care se înțelege Israil, nicidecum nu va fi judecat, ci va fi dovedit/ osândit, pentru că, la el fiind trimis Fiul lui Dumnezeu, nu L-a primit”[1].

„Vers. 2, 4: «Și vor topi săbiile lor [transformându-le] în pluguri și lăncile lor în seceri» (2, 4).

Orice zel al războinicului va fi întors spre pace și în locul neînțelegerii [discordia] va fi, în toată cetatea, înțelegere [concordia]. Săbiile vor fi schimbate în pluguri și lăncile în seceri, încât, în locul furiei lăsate deoparte a luptătorului, [ei] să slujească pentru agricultură și să taie cu secerile cele mai bogate lanuri.

[Acestea,] într-adevăr, se pot înțelege și duhovnicește: atunci când toată învârtoșarea [duritia] inimii noastre este frântă [frangitur] în plugul lui Hristos și sunt smulși spinii păcatelor [spinae vitiorum], încât semințele cuvântului lui Dumnezeu să crească în lanuri. Și apoi [din] muncile mâinilor noastre să mâncăm, când «venind vor veni întru bucurie, purtând snopii lor» (Ps. 125, 6).

«Nu va ridica neam contra neam sabia, nici nu se vor mai pregăti/ antrena pentru război» (2, 4).

Să aruncăm vechile istorii și să ajungem până la al 28-lea an al lui Caesar Augustus (în al cărui 41-lea an [de domnie] Hristos S-a născut în Iudeea), [în care] în tot pământul era discordie și toate popoarele izbucniseră/ luaseră foc [arsisse] împotriva neamurilor vecine în dorința de a se lupta, astfel încât să măcelărească și să fie măcelărite.

Însă prin nașterea Domnului [și] Mântuitorului, când, sub conducerea lui Cyrino al Siriei s-a făcut primul plan în tot pământul [in toto orbe terrarum] și s-a pregătit, prin învățătura evanghelică, pacea Imperiului Roman, atunci orice război a încetat și nicidecum prin orașe și sate nu se mai pregăteau pentru război, ci pentru cultivarea câmpurilor, lăsând soldaților și legiunilor romane dorința de a se lupta împotriva popoarelor barbare, când s-a împlinit acea cântarea a Îngerilor: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Lc. 2, 14). Și în zilele Lui a răsărit dreptatea și mulțimea păcii (cf. Ps. 71, 7)”[2].

„Vers. 5-6: «Casa lui Iacov, veniți și să umblăm în lumina Domnului. Însă ai lepădat pe poporul Tău, casa lui Iacov».

După chemarea neamurilor și arătarea muntelui Domnului peste vârful munților, Profetul se întoarce la poporul său, care este poporul iudeilor, care este numit casa lui Iacov, și îi încurajează pe ei, pentru ca cei care se prăvălesc în întunericul greșelilor să primească lumina adevărului și să umble în lumina Domnului. […]

Voi însă, casa lui Iacov, casa poporului meu, veniți cu mine și împreuna vom umbla în lumina Domnului: să primim Evanghelia lui Hristos, să ne luminăm [illuminemur] de către Cel ce zice: «Eu sunt Lumina lumii» (In. 8, 12)”[3].

„Vers. 7: «Căci s-au umplut [ca] odinioară și au avut prezicători ca filistimii». Întotdeauna [traducătorii] LXX au tradus pe filistimi [Philisthiim] cu străini, [folosind] numele comun pentru cel propriu, care reprezintă astăzi neamul palestinienilor. […]

De unde aceea ce spune în psalmi, cu enumerarea celorlalte neamuri: «Mie străinii Mi s-au supus» (Ps. 59, 10), însemnând nu toate popoarele străine, ci îi arată tocmai pe palestinieni [Palaestinos].

Și descoperă motivele pentru care Domnul a lepădat pe poporul său, casa lui Iacov. Pentru că s-au umplut, zice, după cum au fost la început, de prezicători și de semne/ amulete și [au fost] unși cu necurățiile idolatriei. Scriind Moisis, cunoaștem că nu s-au întors de la semne/ amulete, nici de la oracole, pe care le-au avut neamurile pe care le-a alungat Domnul de la fața lui Israil: ale cananeilor, amoreilor și heteilor.

Acest loc, comentatorii Bisericii altfel și altfel îl explică. Totuși vor să arate aceasta, că, fiind lepădat poporul iudeilor, țara [care] odinioară [a fost] a făgăduinței a fost ocupată de armata romană. Și, fiind alungați iudeii, au locuit în Iudeea cei străini, care de pe tot pământul [și] din neamuri diverse au venit să locuiască, aduși de Titus și de Vespasian și de Hadrian și de alți conducători [romani].

Alții însă pot să nu spună aceasta în legătură cu epoca romană, ci cu una anterioară, mai înainte de a fi fost ruinați de către babilonieni: cele ce sunt povestite că au fost sub împărați [ai Israilului] necredincioși și care au fost lepădați de la Domnul.

«Și copii străini s-au adăugat [adhaeserunt]» (2, 7). Pe care [traducătorii] LXX l-au tradus: «Și mulți fii străini li s-au născut lor»[4]. Simmahos: «Și cu fii străini au plesnit din palme [applauserunt]». Pentru care în ebraică este scris: iesfiku יַשְׂפִּיקוּ, pe care evreii l-au tradus prin σφηνώθησαν, iar noi am schimbat cu adhaeserunt, ca să fie arătată urâciunea păcatelor în neamul Iudeii.

Însă la fel [au făcut] și grecii și romanii, întrucât au lucrat păcatul odinioară, încât și cei mai străluciți dintre filosofii Greciei aveau amanți în mod public [publice concubinos], și Adrian/ Hadrianus, cunoscător în artele filosofiei, l-a zeificat [consecrarit in deum] pe Antinous[5] și a întemeiat templul lui și jertfe și preoți și de la acesta au primit nume cetăți și o regiune a Egiptului.

Copiii stătuseră între prostituate, alături, în lupanarele teatrelor [in fornicibus specta- culorum], lăsați [în voia] dorinței desfrânate publice [publicae libidini].

În vreme ce, sub împăratul Constantin, strălucind Evanghelia lui Hristos, a fost lepădată și necredința tuturor neamurilor [păgâne], și urâciunea [păcatelor]”[6].


[1] PL 24, col. 45-56.

[2] Idem, col. 46-47.

[3] Idem, col. 47.

[4] Is. 2, 6, LXX: „καὶ τέκνα πολλὰ ἀλλόφυλα ἐγενήθη αὐτοῖς”.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Antinous.

[6] PL 24, col. 47- 48.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [11]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 31: «Și va fi puterea voastră ca scânteia câlților arzând [ut favilla stuppae]». […] Așadar, toată puterea și mândria păcătoșilor și ucigașilor lui Israil, care L-au părăsit pe Domnul – și de aceea au fost nimiciți, și care au slujit idolilor și se vor rușina întru grădinile pe care le-au ales –, vor fi prefăcute în cenușa câlților pe care i-a înghițit focul într-o clipită.

Căci zice mai departe: «și fapta lui», adică a puterii voastre sau a idolatriei, în care rătăciserăți, va arde într-o scânteie sărmană [parvula scintilla].

«Și va urma și celălalt asemenea și nu va fi cine să-l stingă». După cum se vede, [urmează să piară astfel] și cunoașterea iudeilor și toate faptele pe care le fac. Sau și idolul și Ierusalimul, în care a fost idolul. Și, când va veni Domnul, nimeni nu va putea să stingă [focul].

Pe care, pe toate, le putem înțelege [a fi spuse] chiar despre învățăturile împotrivitoare: că vor pieri și învățătorii și ucenicii la fel și toate faptele lor vor fi mâncarea focului”[1].

„Cap. 2, vers. 1: «Cuvântul pe care l-a văzut Isaias, fiul lui Amos, despre Iuda și Ierusalim».

Și în vedenia anterioară, pe care am explicat-o deja, unde LXX a tradus: «pe care a văzut-o împotriva Iudeii și împotriva Ierusalimului» (1, 1), în ebraică este scris: Al Iudah Ierușalaim עַל-יְהוּדָה וִירוּשָׁלִָם. Și în aceasta, care urmează, în ebraică se află la fel.

Și mă mir cum traducătorii LXX acolo au zis: «împotriva Iudeii și împotriva Ierusalimului» (1, 1), iar în aici: «despre Iudeea și despre Ierusalim» (2, 1)[2]. Decât poate pentru că acolo îi numește pe oamenii păcătoși, sămânța răutății/ josniciei, fiii nedreptății și căpeteniile Sodomei sau poporul Gomorei și cetate desfrânată și așa mai departe, [încât înțelegem că] a fost tradus mai mult sensul decât cuvântul.

Iar aici, pentru că sunt făgăduite îndată cele bune («Fi-va în zilele cele din urmă arătat [manifestus] muntele Domnului, și casa Domnului [domus Dei] în vârful munților»), [de aceea] au înțeles profeția nu împotriva Iudeii și împotriva Ierusalimului, ci despre Iudeea și despre Ierusalim.

Dacă acolo, după amenințare citim pe cele bune («Voi aduce înapoi pe judecătorii tăi ca să fie ca mai înainte și pe sfătuitorii tăi precum în vechime. După aceea te vei numi cetate dreaptă, oraș credincios», cf. 1, 26), aici, după cele bune, este amenințarea celor rele/ aspre [truculenta]: «Iată, Domnul, Stăpânul oștirilor, va retrage din Ierusalim și din Iuda puterea și bunăstarea, orice vigoare a pâinii și orice vigoare a apei» (3, 1) și cele care urmează.

Așadar, după ebraică, și în acea vedere, și în acest cuvânt, pe care l-a văzut Isaias, fiul lui Amos, se înțelege [a fi vorba] despre Iuda și despre Ierusalim, [iar] nu împotriva lui Iuda și a Ierusalimului. Sau, după cum a tradus Simmahos: pentru Iuda și Ierusalim.

Însă, în mod sigur, [profețiile sunt] despre Iuda și Ierusalim, în care pot să stea [la un loc] și cele vesele și cele triste. Și aceasta socotim, pentru că acolo a văzut vedenie [visionem], [iar] aici pe Cuvântul, Care era la început la Dumnezeu. Și acolo [era] amenințându-i pe iudei, ca mântuirea să vină la neamuri. Iar aici, începând de la neamuri cu mântuirea, pedepsindu-l pe Israil, pentru ca prin chemarea de la alții să se adune credincioșii în Biserica lui Hristos”[3].

„Vers. 2, 2: «Și va fi în zilele din urmă pregătit muntele casei Domnului în vârful munților».

Despre zilele din urmă citim și în Facerea, vorbind Iacov fiilor săi și zicând: «Veniți ca să vă vestesc vouă cele ce vor să fie în zilele din urmă» (Fac. 49, 1). Apoi către Iudas, din sămânța căruia S-a născut Hristos, a zis: «Nu va lipsi conducător din Iuda, nici căpetenie din coapsele tale, până [când] nu va veni [Cel] care S-a odihnit: și El va fi așteptarea neamurilor» (Fac. 49, 10).

În aceste zile din urmă va fi ceasul din urmă, despre care vorbește și Ioan Apostolul: «Fiii [filioli] mei, este ceasul din urmă» (I In. 2, 18), în care piatra tăiată din munte fără mâini, a crescut munte mare și a umplut tot pământul. De care căpetenia Tirului, în Iezechiil, s-a numit rănit[4] (Iez. 28, 16, cf. LXX).

Acest munte în casa Domnului este, pe care Profetul o vede, zicând: «Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuisc în casa Domnului în toate zilele vieții mele» (Ps. 26, 4). Și despre care Pavlos îi scrie lui Timoteos: «Însă fără să întârzii, ca să știi în ce fel trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul și temelia adevărului» (I Tim. 3, 15).

Această casă s-a zidit pe temelia Apostolilor și a Profeților [fundamentul Apos- tolorum et Propahetarum] (cf. Efes. 2, 20), care și ei sunt munți [et ipsi montes sunt], ca niște următori ai lui Hristos.

Despre această casă [și despre] Ierusalim, Psalmistul împreună strigă, zicând: «Cei ce se încred în Domnul [sunt] ca muntele Sion, nu va fi clătinat în veac cel ce locuiește în Ierusalim. Munți împrejurul lui, iar Domnul împrejurul poporului Său» (Ps. 124, 1-2).

De unde și Hristos întemeiază Biserica pe un munte [super unum montium] și-i grăiește lui: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile Iadului nu se vor întări [praevalebunt] împotriva ei» (Mt. 16, 18). […]

«Și se va ridica deasupra dealurilor» (2, 2). Cel ce în capetele munților este arătat și pregătit, Acesta Se va ridica peste dealuri. Despre care munți și dealuri grăiește și mireasa din Cântarea cântărilor: «Glasul frățiorului [fratruelis] meu: iată, acesta vine sărind peste munți, săltând peste dealuri; frățiorul meu asemenea este căprioarei/ gazelei sau puiului de cerbi în munții Betel/ Vetil» (Cânt. Cânt. 2, 8-9).

«Și vor curge către El toate neamurile și vor merge popoare multe» (2, 2-3).

Căci toate neamurile vor sluji Lui, Căruia I s-a spus: «Cere de la Mine și Îți voi da Ție neamurile moștenirea Ta, și stăpânirea Ta [până la] marginile pământului» (Ps. 2, 8). Ca să slujască Lui, după Sofonias, sub un singur jug, despre care același Profet mărturisește: «De la marginile fluviilor Etiopiei Îți vor aduce Ție jertfe» (Sof. 3, 10).

Și în psalmul 71 citim: «În fața Lui vor cădea/ se vor închina etiopienii» (Ps. 71, 9). «Pentru ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesupt» (Filip. 2, 10)”[5].

„Vers. 3: «Și vor zice: veniți, să ne suim la muntele Domnului și la casa Dumnezeului lui Iacov și ne va învăța pe noi căile Sale și vom umbla în cărările Sale». […]

Deci când vom fi în casa Dumnezeului lui Iacov, atunci ne va învăța pe noi căile Sale, prin care să înaintăm către El, și vom umbla în cărările Sale, pe care au călcat și alții.

Într-adevăr, și Iisus, urcându-Se în munte, i-a învățat pe Ucenicii Săi cele opt fericiri și pe celelalte pe care le adaugă cuvântul evanghelic (Lc. cap. 6).

Așadar, mai întâi trebuie învățate căile Domnului, iar apoi cum să mergem pe cărările Sale.

«Căci din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim» (2, 3)”.


[1] PL 24, col. 42-43.

[2] Într-adevăr, în LXX la 1, 1 scrie: „κατὰ τῆς Ιουδαίας καὶ κατὰ Ιερουσαλημ”, iar la 2, 1: „περὶ τῆς Ιουδαίας καὶ περὶ Ιερουσαλημ”.

[3] PL 24, col. 43.

[4] „Și ai fost rănit din/ de către muntele lui Dumnezeu/ καὶ ἐτραυματίσθης ἀπὸ ὄρους τοῦ θεοῦ”.

[5] PL 24, col. 43-45.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Faptele Apostolilor [53]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

***

Dovedind…(9, 22), zice: adică, prin învățătură cu blândețe. Și luați aminte că ei nu i-au spus lui: Tu ești cel care ai nimicit [pe creștini]. De ce te-ai schimbat?, pentru că le era rușine, dar și-au spus aceasta lor înșiși.

Căci el le-ar fi răspuns: Chiar acest lucru ar trebui să vă învețe!, așa după cum, de fapt, chiar spune în cuvântul său înaintea lui Agripa. Să urmăm și noi acestui bărbat: să ne purtăm sufletele noastre pe mâini, gata să înfruntăm toate primejdiile.

(Faptul că a fugit din Damasc) nu a fost o lașitate: s-a păstrat pe sine pentru propovăduire. Dacă ar fi fost un laș, nu s-ar fi dus la Ierusalim, nu ar fi început îndată să propovăduiască. [Și a făcut așa pentru că altfel] și-ar fi pierdut din vehemență, căci fusese învățat din ceea ce i se întâmplase lui Ștefan.

Nu a fost un laș, dar a fost iconomic (οικονομικος). De aceea a considerat că nu era ceva măreț să moară pentru Evanghelie, decât dacă ar face aceasta pentru o lucrare mare, nedorind nici măcar să Îl vadă pe Hristos, după Care tânjea să Îl vadă mai mult decât toate, dacă lucrarea misiunii sale printre oameni nu ar fi fost îndeplinită (cf. Filip. 1, 23-24).

Astfel ar trebui să fie sufletul unui creștin!

De la prima sa apariție, de la bun început, caracterul lui Pavel a vorbit despre el însuși. Ba chiar înainte de aceasta, chiar în lucrurile pe care le-a făcut nu întru cunoștință (Rom. 10, 2). [Căci] nu a fost după înțelegerea omenească faptul că el a fost mișcat să procedeze așa cum a făcut.

Căci dacă, mult timp după aceea, [încă] nu era mulțumit să plece [din această viață], cu atât mai mult la începutul călătoriei sale, când de abia părăsise portul!

Hristos lasă multe lucruri ca să fie făcute prin înțelepciune omenească, ca să învățăm că (Ucenicii Lui) erau oameni, că nu era să se facă toate și peste tot numai prin har, căci altfel ar fi fost numai bușteni nemișcați. Ci în multe situații ei înșiși au rezolvat lucrurile.

Aceasta nu înseamnă mai puțin decât mucenicia: a nu te da în lături de la nicio suferință de dragul mântuirii celor mulți. Nimic nu Îl desfată pe Dumnezeu atât de mult [decât acest lucru].

Și iarăși voi repeta ceea ce am spus adesea – și o repet pentru că o doresc nespus de mult – după cum Hristos a făcut asemenea, când a vorbit despre iertare: Când vă rugați, iertați dacă aveți ceva împotriva oricărui om (Mc. 11, 25). Și iarăși i-a spus lui Petru: Nu-ți spun ție: iartă până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte (Mt. 18, 22).

Căci și El Însuși, de fapt, iartă păcatele împotriva Lui. Deci așa trebuie să facem și noi, pentru că știm că acesta este scopul însuși al Creștinismului, [este] propovăduirea continuă a acestuia.

Nimic nu este mai rece decât un creștin căruia nu-i pasă de mântuirea celorlalți.

Nu puteți aici să invocați sărăcia. Căci cea care a aruncat cei doi bănuți (cf. Lc. 21, 2) vă va învinui pe voi. Iar Petru a zis [, de asemenea]: Argint și aur nu am (Fapt. Ap. 3, 6). Iar Pavel era atât de sărac, încât era mereu înfometat și avea nevoie de hrana necesară [ca să trăiască].

Nu puteți să invocați [nici] faptul că nu sunteți nobili din naștere, căci nici aceia [Apostolii] nu erau nobili[1] și erau născuți [tot] din părinți care nu erau nobili. Nu puteți să pretindeți lipsa de educație, fiindcă și ei erau oameni neștiutori de carte (Fapt. Ap. 4, 13)[2].

De aceea, chiar dacă ai fi un sclav sau un sclav fugit, poți să-ți împlinești partea ta, căci astfel era și Onisimos, și cu toate acestea vedeți spre ce îl cheamă pe el Pavel și ce mare cinstire îi acordă: ca să-mi slujească mie, zice, în lanțurile mele (Filim. 13).

Nu puteți să invocați neputința, pentru că astfel era și Timoteos, având adesea neputințe. Fiindcă zice Apostolul: Folosește puțin vin pentru [sănătatea] stomacul[ui] tău și pentru neputințele tale cele multe (I Tim. 5, 23).

Oricine poate să își ajute aproapele, dacă își împlinește partea sa[3]. Nu vedeți pomii neroditori cât sunt de puternici, cât de atrăgători, cât de mari și de netezi și cât de înalți? Dar dacă am avea o grădină, am prefera să avem rodii sau măslini plini de roade[le lor]. Căci ceilalți sunt pentru desfătarea ochiului, dar nu pentru rod, care în ei este mic.

La fel sunt și acei oameni care nu își privesc decât interesul lor. Ba nu, din moment ce acești oameni sunt buni numai de ardere [în Iad], în timp ce acei copaci sunt folositori pentru construirea caselor și pentru sănătatea celor din ele.

Astfel au fost acele fecioare, curate într-adevăr, cuviincioase și smerite, dar nefolositoare pentru nimeni (cf. Mt. 25, 1-12), motiv pentru care au fost arse.

Astfel sunt cei care nu L-au hrănit pe Hristos. Căci luați aminte că niciuna dintre ele nu a fost învinuită de păcate personale, de desfrânare, spre exemplu, sau de mărturie mincinoasă, mai pe scurt, de niciun păcat în afară de acela de a nu fi fost nimănui de folos.

Astfel a fost [și] cel care și-a îngropat talantul/ talentul (Mt. 25, 24-25), arătând cu adevărat o viață fără vină, dar nefiind folositor nimănui.

Cum poate unul ca acesta să fie creștin? Spuneți, dacă maiaua/ plămada amestecată cu făina nu schimbă întregul în însăși firea lui, [mai] este un asemenea lucru plămadă/ maia? Iarăși, dacă un parfum nu varsă mireasmă dulce înspre cei care se apropie de el, putem să îl [mai] numim parfum?

Nu spune: nu este cu putință pentru mine să-i determin pe alții (să devină creștini). Căci dacă ești creștin nu este cu putință decât să faci astfel. Căci așa după cum proprietățile firești ale lucrurilor nu pot fi câștigate, la fel este și aici: lucrul face parte din însăși firea creștinului.

Nu Îl jigniți pe Dumnezeu! Căci a zice că soarele nu poate străluci este o insultă la adresa Lui. A zice că un creștin nu poate să facă ceea ce e bine este o insultă la adresa lui Dumnezeu și înseamnă să-L faci pe El mincinos. Căci este mai ușor pentru soare să nu strălucească decât ca un creștin să nu iradieze lumină. E mai ușor pentru lumină să fie întuneric, decât să fie acesta astfel.

Nu-mi spuneți că nu este cu putință! Contrariul nu este cu putință. Nu-L insultați pe Dumnezeu! Dacă ne punem odată lucrurile în ordine, celelalte vor urma ca o consecință firească și necesară.

Nu este cu putință ca lumina unui creștin să fie ascunsă. Nu este cu putință ca o făclie/ o lampă atât de evidentă să fie tăinuită. Să nu fim neglijenți! Căci, dacă binele care răsare din virtute ne atinge atât pe noi, cât și pe cei care beneficiază de el, la fel și din viciu/ păcat iese o pierdere îndoită, care ne atinge atât pe noi, cât și pe cei pe care îi rănește.

Să zicem că ar fi (dacă vreți) un om oarecare, care a suferit numeroase rele de la cineva și să zicem că nimeni nu îi ține partea, și totuși omul acela îi întoarce [răul făcând] gesturi/ lucruri bune: ce învățătură este mai mare decât aceasta? Ce cuvinte sau ce îndemnuri pot egala aceasta? Ce mânie ar putea fi atât de mare încât să nu o stingă și să nu o înmoaie?

Știind deci aceste lucruri, să rămânem în virtute, știind că nu este cu putință să ne mântuim altfel, decât trecând prin această viață și făcând aceste fapte bune, ca să primim și lucrurile bune care vor veni, prin harul și mila Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună și Duhului Sfânt, fie slava, puterea, cinstea, acum și pururea, în veacul fără de sfârșit. Amin.


[1] Nu erau prinți, născuți în case nobiliare sau de neam împărătesc.

[2] Cf. BYZ: ανθρωποι αγραμματοι/ oameni agramați/ iliterați. Care nu au învățat să scrie și să citească. Dar erau astfel nu pentru că nu vruseseră să învețe și să citească Legea, ci pentru că erau foarte săraci și nu avuseseră nicidecum posibilitatea să fie printre cei care puteau învăța carte.

[3] Dacă face ceea ce e în stare să facă.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 20 la Faptele Apostolilor [52]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a.

***

(Recapitulare) Dar să ne uităm la cele [spuse] în legătură cu Ananias. Domnul nu i-a zis lui: Discută cu el [cu Pavel] și catehizează-l pe el. Căci dacă, atunci când El a spus: Se roagă și a văzut un om punându-și mâinile peste el (cf. 9, 11-12), nu l-a convins, cu atât mai puțin dacă El i-ar fi poruncit acestea.

Deci, pentru ca să nu se arate necredincios [, de aceea i-a spus]: a văzut în vedenie. Luați aminte că, în situația anterioară, nici lui Filip nu i s-au spus toate imediat.

Nu te teme, zice El, căci acesta este Mie vas ales (9, 15). [Domnul] îl eliberează de frica lui îndeajuns de mult, [încât el nu se mai teme] dacă situația este astfel și [gândind că] acest om va fi atât de râvnitor pentru cauza noastră, încât chiar să sufere multe necazuri.

Și în mod drept este numit vas, pentru motivul de a arăta că răul nu este o calitate fizică. Un vas al alegerii, zice El, căci noi alegem ceea ce este îngăduit/ ortodox.

Și nimeni să nu-și închipuie că (Ananias) grăiește întru necredință despre ceea ce i s-a spus lui, ca și cum s-ar fi putut gândi că Hristos îl mințea. Să nu fie! Ci, înfricoșat și tremurând, nici măcar n-a ascultat prea bine ceea ce i s-a spus, auzind numele lui Pavel.

Mai mult, Domnul nu i-a spus că El îl orbise, ci, rostind numele aceluia, frica a pus mai înainte stăpânire pe sufletul lui[1]. Vezi, zice el, cui mă predai: căci aici, pentru acest scop el a venit, ca să-i lege pe toți cei care cheamă numele Tău. Mă tem ca nu cumva să mă ia [legat] la Ierusalim: de ce mă arunci Tu în gura leului?

Era îngrozit, chiar pe când rostea aceste cuvinte, încât din fiecare silabă putem înțelege caracterul puternic/ aprig (αρετην) al omului [, al lui Pavel]. Căci dacă astfel de lucruri ar fi fost spuse de către iudei, nu ar fi fost nimic minunat. Dar că aceștia [creștinii] sunt atât de înspăimântați, este cea mea covârșitoare dovadă a puterii lui Dumnezeu.

Este arătată atât frica, cât și ascultarea mai mare decât frica. Pentru că era într-adevăr nevoie de putere. Dar pentru că El zice: un vas al alegerii, ca să nu-ți închipui că Dumnezeu trebuie să facă totul [în locul nostru], de aceea adaugă: ca să poarte numele Meu înaintea popoarelor și a împăraților și a fiilor lui Israel.

Ananias a auzit ceea ce a vrut mai mult [să audă]: faptul că acesta va sta și împotriva evreilor. Aceasta i-a dat curaj mai presus de toate. Căci Eu, zice El, îi voi arăta lui câte trebuie el să pătimească pentru numele Meu.

În același timp, aceasta s-a spus pentru ca să-l facă pe Ananias să roșească[2]: el, care era atât de turbat [împotriva creștinilor], va suferi aceste lucruri…iar tu nu vrei nici măcar să îl botezi!

E bine [așa cum e], zice el [cu alte cuvinte], lasă-l să fie orb mai departe. E orb, de ce mă îndemni pe mine să-i deschid ochii, pentru ca din nou să îi lege pe oameni?

[Iar răspunsul Domnului se poate înțelege astfel:] Nu te teme de cele viitoare, căci acea deschidere a ochilor lui el nu o va folosi împotriva ta, ci în favoarea ta, căci nu numai că nu va face nici un rău, ci va pătimi multe [pentru Mine].

Dar ceea ce este cu adevărat minunat este că el mai întâi va cunoaște ce lucruri mari va pătimi și apoi va începe lupta împotriva primejdiilor.

Frate Saul, Domnul Iisus – nu a zis: Care te-a făcut pe tine orb, ci: – Care ți S-a arătat ție pe cale, m-a trimis pe mine către tine, pentru ca să-ți recapeți vederea (9, 17).

Luați aminte și la acest om [, la Ananias], cum nu grăiește nimic întru lauda sa, ci la fel cum spusese și Petru, când îl vindecase pe cel olog: De ce vă uitați la noi, ca și cum prin puterea sau sfințenia noastră l-am fi făcut pe el să meargă? (3, 12).

La fel și aici, de asemenea, el a zis: Iisus, care ți S-a arătat ție. Sau (a spus-o) pentru ca celălalt să creadă. Și nu a zis: Cel ce a fost răstignit, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce face minuni. Dar ce? Cel care ți S-a arătat ție, (vorbind) despre din cele pe care le cunoștea celălalt.

Și nici Hristos nu a adăugat [acestea], nici nu a spus: Eu sunt Iisus cel răstignit și înviat. Dar ce [a zis]? Cel pe care Îl prigonești. [Însă] Ananias nu i-a spus [lui Pavel, vorbind despre Hristos]: Cel prigonit, ca să nu pară ca și cum ar fi vrut să-l tulbure (επενθουσιαν) sau să râdă de el.

Cel care ți S-a arătat ție pe cale: și totuși El nu S-a arătat (în mod văzut), ci a fost văzut prin lucrurile pe care le-a făcut.

Și a adăugat imediat, vrând să arunce un văl peste acuzație: ca să-ți recapeți vederea. [Adică:] nu am venit ca să-ți mustru trecutul, ci ca să-ți dau darul, pentru ca să-ți recapeți vederea și să te umpli de Duhul Sfânt (9, 17).

A grăit aceste cuvinte întinzându-și mâinile peste el. Și îndată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi. […] Și, luând mâncare, s-a întărit (9, 18-19). Pentru că cei care sunt într-o astfel de situație se odihnesc [astfel de grija și de tensiunea anterioare]. Mai înainte nu a avut inimă ca să se atingă de mâncare, până când nu a primit marile daruri.

Mi se pare că atât Pavel, cât și Cornilios/ Cornelius, au primit pe Duhul în clipa în care au fost rostite cuvintele. Și totuși, în acesta caz, dăruitorul nu era un om mare[3]. Astfel încât este adevărat că nu este nimic omenesc făcut în aceste lucruri, nici nu a fost [ceva] făcut de către om, ci Dumnezeu a fost prezent, Făcătorul acestor lucruri.

În același timp, Domnul îl învață pe el [Pavel] să gândească smerit despre el însuși, prin aceea că nu îl aduce pe el la Apostolii care erau cinstiți foarte mult, și îi arată, totodată, că aici nu era lucrat nimic omenesc.

Totuși, încă nu era umplut de Duhul care lucrează semne: pentru ca și în acest fel credința lui să fie arătată. Căci nu a lucrat nicio minune.

Și îndată, zice, L-a propovăduit pe Iisus în sinagogi (9, 20). Nu că El a înviat, nu, nu aceasta, nici că El e viu. Dar ce? Îndată el a expus în mod riguros învățătura, că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar toți cei care l-au auzit au fost uluiți (9, 20-21). Au fost reduși la necredință. Și totuși, ar fi trebuit nu să se mire, ci și să aducă slavă și cinste [lui Dumnezeu].

Nu este acesta cel care nu numai că era un prigonitor, ci îi nimicea pe cei care chemau acest nume – n-au zis pe Iisus, pentru că, din cauza urii, nu suportau nici măcar să audă numele Lui – și, ceea ce este încă și mai minunat, care a venit aici tocmai cu acest scop, ca să-i ducă pe ei legați la arhierei? (9, 21).

[Cu alte cuvinte:] Nu putem să spunem că a fost mai înainte cu Apostolii. Vedeți [deci] prin câte mărturii este el mărturisit că a fost din numărul vrăjmașilor [Lui și ai Apostolilor].

Însă Pavel nu numai că nu a fost tulburat prin aceste lucruri, nici nu s-a rușinat fața lui, ci se întărea tot mai mult în putere și îi tulbura pe evrei (9, 22), adică îi reducea la tăcere, nelăsându-le nimic a putea spune în apărarea lor, dovedind că Acesta este Hristos cu adevărat (9, 22).

Învățând, zice: pentru că acest om era un învățător.

Și după ce s-au împlinit multe zile după aceasta, evreii s-au sfătuit să-l omoare (9, 23).

Iudeii au recurs din nou la singurul lor silogism tare/ argument valid (ισχυρον συλλογισμον)[4], nemaicăutând acum acuzatori falși și mărturii false.

N-au timp să aștepte acum [ca să găsească] aceste lucruri. Și ce fac? Stabilesc aceasta ei înșiși [, că Pavel trebuie omorât].

Căci, întrucât văd că problema [propovăduirea] crește, nici măcar nu mai recurg la vreo formă de proces.

Dar pândirea lor era cunoscută de către Saul. Și ei păzeau porțile ziua și noaptea, ca să-l ucidă (9, 24).

Căci acest lucru[5] era mai intolerabil pentru ei [chiar] decât minunile care avuseseră loc, [chiar] mai mult decât cei cinci mii [care se convertiseră mai întâi, la predica lui Petru], mai mult decât cei trei mii [convertiți a doua oară][6], pe scurt, mai mult decât orice.

Și luați aminte la el, cum este eliberat, nu (în mod minunat) prin har, ci prin înțelepciunea omenească [și] nu așa cum fuseseră [eliberați] Apostolii, [și acestea] ca să înțelegeți caracterul energic/ vehement (αρετην) al omului, cum strălucește chiar și fără minuni.

Atunci ucenicii l-au luat pe el noaptea – pentru ca treaba să nu fie observată – și l-au coborât peste zid într-un coș (9, 25).

Ce [face] atunci? Scăpând de o asemenea primejdie, fuge el oare? Nicidecum, ci se duce acolo unde le aprindea o mânie și mai mare.

(Recapitulare) Și îndată L-a propovăduit pe Iisus în sinagogi – căci era drept în credință – că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar toți cei care l-au auzit au fost uluiți etc. (9, 20-21), fiindcă, într-adevăr, era greu de crezut.

Dar Saul se întărea etc. De aceea, după multe zile se petrece aceasta: evreii s-au sfătuit să-l omoare. Dar pândirea lor era cunoscută de către Saul (9, 22-24).

Ce înseamnă aceasta? Probabil că, pentru o vreme, el nu a dorit să plece de aici, deși probabil că mulți l-au rugat [să se pună la adăpost]. Dar când a aflat el însuși, atunci a îngăduit ucenicilor lui [să-l scotă din cetate], căci a avut ucenici de îndată [ce a început să propovăduiască].

Atunci ucenicii etc. (9, 25). Despre această împrejurare el zice: Etnarhul/ dregătorul/ guvernatorul lui Aretas împăratul păzea cetatea Damascului [cu ostași], dorind să mă prindă (II Cor. 11, 32).

Dar luați aminte la scriitor[7] aici, că nu relatează întâmplare cu ambiție, ca și când ar fi vrut să arate ce important era Pavel, zicând: căci l-au stârnit pe împărat și așa mai departe, ci numai: Atunci ucenicii l-au luat pe el noaptea și l-au coborât peste zid într-un coș (9, 25).

Căci l-au trimis în afara cetății singur, nefiind nimeni cu el. Și a fost bine că au făcut aceasta, urmarea fiind că s-a arătat pe sine Apostolilor în Ierusalim.

L-au trimis în afara [Damascului] ca legat pentru ca să-i protejeze viața, prin această fugă, dar el a făcut dimpotrivă: a sărit în mijlocul celor care erau turbați împotriva lui. Aceasta înseamnă să fii înflăcărat, aceasta [înseamnă] să fii fierbinte/ zelos cu adevărat!

Din acea zi a cunoscut toate poruncile pe care le auziseră Apostolii [de la Hristos]: Și cine nu-și ia crucea sa și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 38). Chiar faptul că fusese mai încet în a veni [după El], față de ceilalți [Apostoli], l-a făcut pe el și mai râvnitor. Căci cui i se iartă mult (Lc. 7, 47), acela va iubi mai mult. Așa încât: cu cât a venit mai târziu, cu atât a iubit mai mult. Și făcând zece mii de lucruri greșite [, atunci când era prigonitor], a considerat că nu ar putea niciodată să arunce în umbră faptele sale de mai înainte.


[1] Al lui Ananias.

[2] De rușine pentru că s-a temut.

[3] Adică Ananias.

[4] Adică singurul silogism pe care îl știau era…eliminarea fizică a celor care nu le erau pe plac. În toată istoria, batjocura, calomnia și uciderea sunt singurele silogisme pe care le cunosc cei care nu au niciodată argumente drepte, teologice cu adevărat și de bun simț, dar se cred și se prezintă pe ei ca foarte Drepți.

[5] Convertirea lui Pavel.

[6] Pentru că un singur om, când este o personalitate copleșitoare, face mult mai mult decât mulțimi întregi de mii de oameni.

Aceia, care s-au convertit, s-au mântuit prin aceasta, dar nu au ieșit din anonimat, nu au făcut și lucruri sau fapte mărețe pentru credință.

Însă acesta era plin de râvnă fierbinte și dumnezeiască și plin de învățătură, cu adevărat, încât nu putea fi contrazis și nu se putea polemiza cu el.

De aceea, după multe zile, în care au văzut că el nici nu se întoarce, nici nu poate fi biruit în cuvânt, s-au hotărât să facă ceea ce știu netrebnicii întotdeauna să facă: să schimbe arma argumentului cu instrumentul asasinatului.

[7] La Sfântul Luca.

1 2 3 14