Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [15]
Traduceri patristice
vol. 5
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș
*
Sfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)
*
„Vers. 16: «Și peste toate corăbiile Tarsisului [naves Tharsis] și peste tot ceea ce este văzut frumos [quod visu pulchrum est]».
Pentru Tarsis, pe care toți l-au tradus într-un mod asemănător, numai [traducătorii] LXX l-au tradus [prin] mare. Evreii îl pun în limba lor [lingua proprie], spunând mării lor Tarșiș (תַּרְשִׁישׁ), iar altfel este numită I(a)m (ים), denumindu-o nu cu un cuvânt ebraic, ci siriac.
A avut și Iosafat corăbii, pe care le trimitea în Tarșiș (I Imp. 22, 49), dar au fost zdrobite în Asiongaber.
A avut și Salomon [corăbii] care mergeau în Tarșiș (I Imp. 10, 22) și după trei ani se întorceau și aduceau împăratului argint și aur, fildeș și maimuțe. […]
Sunt însă și corăbii bune, despre care în aceiași psalmi citim: «Cei ce se coboară pe mare în corăbii și fac lucrarea [lor] în ape multe, aceia au văzut lucrările Domnului și minunile Lui întru adânc» (Ps. 106, 23-24).
Așadar, cei care, în veacurile acestea tulburi, nu sunt leneși, ci lucrează, și [care] poartă lucrurile/ bunurile dumnezeiești și în portul liniștirii a veni se grăbesc, aceia văd lucrările Domnului și minunile Lui întru adânc, când [reușesc] să ajungă la cunoașterea adâncă și scrutând/ cercetând toate, adică chiar adâncul lui Dumnezeu și minunile Lui le contemplă.
Josephus consideră Tarșișul un oraș din Cilicia Tarsului, alții cred că e un ținut din India […]. [Însă] mai bine este să acceptăm, în mod cert, [că] Tarșiș înseamnă fie mare, fie mare deschisă. […]
Și ceea ce urmează: «și peste tot ceea ce este văzut frumos [quod visu pulchrum est]» sau cum au tradus [traducătorii] LXX: «și peste toată vederea frumuseții corăbiilor», se înțelege în același sens, că este dărâmată în ziua Domnului orice frumusețe care se vede în cuvinte și [orice] este construit de către rațiunea omenească, dacă se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”[1].
Vers. 17-18: «Și va fi gârbovită mândria oamenilor și se va smeri înălțimea bărbaților și singur Domnul va fi înălțat în acea zi. Și vor fi zdrobiți idolii cu totul [penitus]».
Atunci se vede cuvântul omenesc având rațiune, când cunoștințele dumnezeiești nu au fost puse împotrivă. Când însă minciuna a fost apropiată adevărului, ca paiele de foc, repede este înghițită și piere și toate învățăturile înșelăciunii – pe care acum le-a numit idoli [idola], care după ele sunt asemănați și plăsmuiți –, vor fi zdrobite cu totul”[2].
„Vers. 19: «In acea zi va lepăda omul idolii argintului său și asemănările/ chipurile [simulacra] aurului său, pe care le făcuse sieși, ca să adore cârtițele și liliecii, și va intra în crăpăturile pietrelor și în găurile stâncilor, de la fața fricii Domnului [a facie formidinis Domini] și de la slava măreției Lui, când Se va ridica, ca să lovească/ să străpungă [percutere] pământul».
Adesea zicem argint și aur după vorbire, și se înțeleg în acest sens, care, când au fost date de la Dumnezeu oamenilor, [au fost] fie pentru ca să grăiască, fie pentru ca să-L cugete pe Dumnezeu și să-L laude pe Creatorul lor. [Însă] ei întrebuințează greșit acest dar în înșelăciunea [simulationem] idolilor, ca aceia despre care s-a scris: «Am dat lor argint și aur. Ei însă din argintul și aurul Meu au făcut pe Baal» (Osie 2, 8 [2, 10, cf. LXX]). Dar când [aceia], pe care frica Domnului înfricoșându-i, [după ce] mai întâi au așezat idolii în peștera pieptului/ inimii [spelunca pectoris] lor și în gropile pământului i-au ascuns, nu îndrăznesc să scoată afară ceea ce rău au plăsmuit, au fost îndepărtați apoi, ca mai întâi să lepede pe cele sculptate și să nu sufere a fi în sine.
Pentru cârtiță, după cum am tradus noi, LXX [a tradus] cele deșarte [τοῖς ματαίοις], Aquila ὀρυκτὰ, Simmahos neroditoare, [iar] Theodotion a pus însuși cuvântul ebraic, farfarot (פרפרוֹת).
Este deci o ființă fără ochi, care întotdeauna sapă pământul și cară țărâna și, mâncând rădăcinile dedesubt, este vătămătoare pentru recolte. Pe care grecii o numesc ἀσπάλακα.
Iar liliacul, pasăre nocturnă, care, în mod potrivit, de la/ după numele ei, primește [a se chema] νυκτερίς, el care zboară în noapte, este o ființă mică și asemănătoare șoarecelui, neglăsuind atât cu vocea și cântecul, cât printr-un sunet ascuțit, care când se vede zburând fuge de lumină/ este fotofobă [lucifugum est] și nu suferă să vadă soarele.
În acest fel idolii sunt comparați cu ființele [acestea], care trăiesc oarbe și în întuneric, fără să vadă. Și [ca ele sunt] toate învățăturile împotrivitoare adevărului.
Care, când în ziua Domnului vor fi lepădate, vor intra cei care le-au lepădat pe ele în crăpăturile pietrelor și în găurile stâncilor, pentru ca să nu fie mutați/ să nu locuiască în pulberea pământului și în țărână deșartă, ci în rațiune/ cugetare tare [in firma ratione] și să-și găsească loruși diferite crăpături/ deschizături ale virtuților, prin care să poată să ajungă la adevăr”[3].
„Vers. 20: «Liniștiți-vă deci de la om, al cărui duh [este] în nările lui [cujus spiritus in naribus ejus], pentru că acesta înălțat s-a socotit [excelsus reputatus est ipse]».
[Traducătorii] LXX au omis acest [pasaj], și în exemplarele grecești de la Origen [este] sub asteriscuri, [dar] este adăugat de ediția lui Aquila; care în ebraică se citește astfel: hedalu lachem men aadam aser nasamo baaphpho chi bama nesab hu.
Acolo unde noi am zis: «acesta înălțat s-a socotit», Aquila a interpretat: «întru care acesta s-a socotit [in quo reputatus est ipse]».
Cuvântul ebraic bama(h) (במה) sau se zice [se traduce] ὕψωμα, adică înălțat/ ridicat [excelsum] – ceea ce și în cartea Împăraților și în Iezechiil citim – sau, desigur, întru care [in quo]. Și se scrie cu aceleași litere: beth, mem, he. Sau, pentru claritatea locurilor, dacă vom vrea să citim, [pentru] întru care zicem bamma(h), iar altfel, [pe] ridicat sau înălțat [excelsum vel excelsus] [îl] citim [în ebraică sub forma] bama(h).
Așadar, înțelegând iudeii profeția a fi despre Hristos, au interpretat cuvântul neclar/ ambiguu în sens negativ [in deteriorem partem], pentru ca să se vadă a nu fi lăudat Hristos, ci a atârna de nimic [nihili pendere].
Aceasta este deci consecuția cuvintelor și aceasta ordinea rațiunii [rațională] sau sensul, încât să zicem [, admițând această interpretare a profeției]: când acestea astfel se întâmplă și ziua Domnului va veni, întru care universul lumii iudaice are să cadă/ să fie nimicit și toate se vor înfricoșa, vă avertizez pe voi și vă profețesc ca să vă liniștiți de la om, care astfel răsuflă și trăiește, ca noi oamenii, pentru că întru nimic are să fie socotit?
Oarecare dintre oameni astfel [ar putea] să laude pe oricine, încât să zică: feriți-vă să nu îl supărați pe el, care întru totul este al nimicului?
Așadar, dimpotrivă, trebuie să înțelegem astfel: când acestea toate au să se întâmple vouă [ventura sint vobis] și să fie anunțate de către duhul profetic, vă avertizez pe voi și vă profețesc, ca să vă liniștiți de la Cel care, într-adevăr, este om după trup și are suflet și astfel respiră și trage respirația/ aburul/ aerul [halitum] pe nări, ca noi oamenii care respirăm și trăim, dar [Care], după slava dumnezeiască, este și înălțat și este socotit și este crezut”[4].
[1] PL 24, col. 53-54.
[2] Idem, col. 54.
[3] Idem, col. 54-55.
[4] Idem, col. 55-56.