Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [69]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul VII

8. Aceasta trebuie lămurită prin exemple. Și primul [lucru] de văzut este a se înțelege aceasta că, atunci când se zice născut [genitus], se înțelege ca atunci când se zice fiu [filius]. Căci de aceea [este] fiu, pentru că [este] născut. Și întrucât este fiu, desigur, [a fost] născut.

Deci, când se zice nenăscut [ingenitus], aceasta se înțelege, că nu este fiu. Dar născut și nenăscut se zic în mod potrivit/ corespunzător [vorbirii noastre]. De asemenea, se zice filius [fiu] în latină, dar ca să se zică infilius [ne-fiu], practica vorbirii n-o admite.

Totuși, nimic nu împiedică înțelegerea, dacă se spune ne-fiu [non filius]. Și, de asemenea, în același fel, dacă se zice non născut [non genitus] pentru acela [în locul termenului] care zice nenăscut [ingenitus], nimic altceva nu spune.

Căci astfel și vecin, și prieten [et vicinus et amicus] se numesc [termeni] de relație, totuși nu poate nevecin [invicinus] a denumi în același fel în care se spune inamic/ dușman [inimicus].

De aceea, cineva nu trebuie să considere în lucruri ceea ce practica vorbirii noastre fie permite, fie nu permite a zice, ci înțelesul lucrurilor înseși care se arată.

Așadar, acum nu zicem ingenitum [nenăscut], deși se poate zice în latină. Ci în locul său zicem non genitum [non născut], care înseamnă tot așa. Căci oare zicem altceva decât non filium [non fiu]?

Mai mult, această particulă negativă nu provoacă aceasta, ca ceea ce fără ea se cheamă cu privire la relație, [dacă este] antepusă, despre aceeași să se zică în mod substanțial [cu privire la fire/ esență][1]. Ci aceasta numai neagă ceea ce, fără ea, era afirmat, ca în celelalte categorii.

Ca atunci când zicem: „Este om”, arătăm firea. Deci cine zice: „Nu este om”, nu afirmă altă natură a categoriei, ci îl neagă tot pe același.

Deci, precum după fire [secundum substantiam] afirm [atunci când zic:] „Este om”, astfel neg după fire când zic: „Nu este om”.

Și când [ceva] este căutat ce să fie, și afirm: „Este patruped”, adică: cu patru picioare, afirm după cantitate [secundum quantitatem]. Cine zice: „Nu este patruped”, neagă după cantitate.

[Dacă spun:] „Este blând”, afirm după calitate. „Nu este blând”: neg după calitate.

„Este apropiat”: afirm după relație. „Nu este apropiat”: neg după relație.

După loc afirm atunci când zic: „Zace/ stă jos/ stă întins [jacet]. După loc neg atunci când zic: „Nu stă întins”.

După obicei afirm când zic: „Este înarmat”. După obicei neg când zic: „Nu este înarmat”. De asemenea, la fel înseamnă dacă zic: „Este neînarmat”.

După timp afirm când zic: „Este de ieri”. După timp neg când zic: „Nu este de ieri”.

Și când zic: „Este la Roma”, după loc afirm. Și după loc neg când zic: „Nu este la Roma”.

După aceea care se face afirm când zic: „Lovește”. Dacă însă zic: „Nu lovește”, după aceea care se face neg, ca să arăt că nu face aceasta.

Și când zic: „Este lovit”, afirm după categoria care se cheamă a pătimi/ a suferi/ a îndura. Și după aceasta neg când zic: „Nu este lovit”.

Și nu este niciun fel de categorie după care vrem a afirma ceva, decât dacă [putem] după aceeași categorie să fim în stare a nega, dacă am dori să antepunem particula negativă.

Care [lucruri], întrucât astfel sunt, dacă am afirma în mod substanțial/ ființial [substantialiter], zicând: „[Este] fiu [filius], [tot] în mod substanțial/ ființial am și nega, zicând: „[Este] non fiu [non filius]. Căci cu adevărat după relație afirm, când zic: „Este fiu”. Căci mă raportez la părinte. [Și] după relație neg, dacă zic: „Nu este fiu”, căci la părinte raportez această negație, vrând să arăt că nu este părintele lui.

Dar dacă a zice fiu înseamnă același lucru cu a zice născut, precum am spus mai înainte, atunci a zice nenăscut înseamnă același lucru cu a zice non fiu.

De asemenea, negăm după relație zicând: „[Este] non fiu”. Și deopotrivă negăm după relație zicând: „[Este] non născut [non genitus].

[Și] iarăși: a fi nenăscut [ingenitus] ce înseamnă, decât a fi non născut [non genitus]?

Așadar, nu este îndepărtat de categoria relației, atunci când se zice nenăscut. Căci precum născut nu se zice [cu privire] la sine însuși, ci că este din născător [sed quod ex genitore sit], tot astfel când se zice nenăscut, nu se zice [cu privire] la sine însuși, ci se arată că nu este din născător.

Totuși, fiecare dintre [cele două] înțelesuri se întoarce în aceeași categorie care se numește a relației. Căci pe când [ceva] este enunțat în virtutea relației, nu indică firea/ ființa.

Astfel, deși născut este diferit de nenăscut, nu indică o fire/ ființă diferită. Căci precum fiul [se raportează] la tată/ părinte, [astfel] și non fiul se raportează la non părinte. Astfel născut la născător și nenăscut la nenăscător este necesar să se raporteze.


[1] Ceea ce vrea să spună Sfântul Augustinus este că negația antepusă nu produce schimbarea ideii de relație pe care o presupune cuvântul fiu sau cuvântul născut. Și dacă spui nenăscut sau ne-fiu se indică tot o relație.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [68]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul VI

7. Însă, dacă socotesc a se opune astfel acestui cuvânt, că într-adevăr, Tatăl este numit [Tată în relație] cu Fiul, iar Fiul [este numit Fiu] [în relație] cu Tatăl, [ereticii argumentează că,] totuși, nenăscut și născut se spun [astfel cu referire] la Ei Înșiși, nu în relație Unul cu Altul. Căci aceasta, a zice nenăscut, nu este ceea ce este a zice Tată. Fiindcă, [chiar] dacă nu L-ar fi născut pe Fiul, [tot] nu ar fi împiedicat nimic [faptul de] a-L numit [pe Tatăl] nenăscut.

Și dacă cineva naște fiu, nu din aceasta însăși este [numit] nenăscut, pentru că oamenii [sunt] născuți din alți oameni, și ei nasc [la rândul lor] pe alții.

Așadar, [ereticii] zic: este numit Tată [în relație] cu Fiul, și Fiu [în relație] cu Tatăl, dar nenăscut [este numit Tatăl] [în relație] cu Sine Însuși [ad Se Ipsum], și născut este numit [Fiul, prin urmare, tot în relație] cu Sine Însuși [, iar nu în relație cu Tatăl].

Și, de aceea, dacă Fiecare este numit [în relație] cu Sine Însuși, este numit după ființă [, conchid ei]. Atunci, [spun ereticii,] a fi nenăscut este diferit de a fi născut [, socotind aceasta după ființă]. Așadar, firea/ ființa [Lor] este diferită.

Dacă spun aceasta, într-adevăr [ei] nu înțeleg că spun ceva despre acest [concept] nenăscut, care trebuie tratat cu mai multă atenție.

Pentru că nu de aceea cineva [este] tată, pentru că [este] nenăscut, nici [de aceea] este nenăscut, pentru că [este] tată, și pentru aceasta nu [în relație] cu altul [ad aliquid], ci [în relație] cu sine [ad se] se consideră a zice nenăscut.

Totuși, cu o uimitoare orbire, nu se întorc [a vedea că] născut nu este cu putință a spune decât [în relație] cu cineva.

De aceea, în mod evident, [cineva este] fiu pentru că [este] născut, și pentru că este fiu, desigur [că este] născut.

Dar precum fiul [este numit fiu în relație] cu tatăl, astfel este numit [și tatăl] născător [în relație] cu [cel] născut [genitor ad genitum refertur]. Și precum [este cineva] tată [în relație] cu fiul [său], astfel [este și] născător [în relație] cu cel născut [sicut pater ad filium, ita genitor ad genitum].

Și de aceea, este altă noțiune [alia notio] [aceea] prin care se înțelege născător, și alta [aceea] prin care [se înțelege] nenăscut[1].

Căci, deși despre Dumnezeu Tatăl se zice și-ntr-un fel și-ntr-altul [, și nenăscut, și născător], totuși acela [, născător,] este spus [în relație] cu [Cel] născut, adică în relație cu Fiul.

Ceea ce nici ei nu neagă. Dar aceasta, că este numit nenăscut, consideră [, în credința lor eretică,] a se spune [în relație] cu Sine Însuși.

Așadar, [ei] zic: Dacă, în privința Tatălui, se spune ceva [în relație] cu Sine Însuși care, în privința Fiului, nu poate a se spune [în relație] cu Sine Însuși, și orice se spune [în relație] cu Sine însuși, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă, iar nenăscut se spune [înțelegându-se] [în relație] cu Sine Însuși, care nu poate a fi spus despre Fiul, așadar nenăscut se spune [înțelegându-se] după ființă. Care, întrucât nu poate a fi spus despre Fiul, [rezultă] că [Fiul] nu este de aceeași ființă [cu Tatăl] [non ejusdem est substantiae].

Cărei viclenii i se răspunde astfel, ca ei înșiși să fie constrânși a zice [a răspunde] după ce este [numit] egal Fiul Tatălui: fie după aceea care se spune [în relație] cu Sine Însuși [ad Se dicitur], fie după aceea care se spune [în relație] cu Tatăl [ad Patrem dicitur].

Într-adevăr, [este numit egal] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl, întrucât, [în relație] cu Tatăl, este numit Fiu [ad Patrem Filius dicitur]. Iar Acela [Celălalt] nu Fiu, ci Tată este. Pentru că nu se numesc Tată și Fiu, [în relație] Unul față de Altul [ad Se], astfel precum [se numesc] prietenii sau vecinii [quomodo amici aut vicini].

[Cineva] se numește prieten, desigur, în relație cu un prieten [al său]. Și dacă se iubesc în mod egal, aceeași prietenie este în fiecare [dintre ei]. Și [cineva] se numește vecin în relație cu vecinul [lui]. Și pentru că în mod egal sunt vecini unul altuia (căci pe cât acesta aceluia, pe atât și acela se învecinează acestuia), [este] aceeași [relație de] vecinătate în fiecare.

Întrucât, cu adevărat, Fiul nu este numit [astfel] în relație cu Fiul [Filius non ad Filium relative dicitur], ci [în relație] cu Tatăl, [așadar] nu după aceasta care se spune [în relație] cu Tatăl este egal Fiul Tatălui. Rămâne ca după accea să fie egal, care se spune [în relație] cu Sine [quod ad Se dicitur].

Căci orice se spune [în relație] cu Sine [ad Se], se spune după ființă secundum substantiam]. Așadar, rămâne [ca Tatăl și Fiul] să fie egali după ființă. Așadar, ființa Fiecăruia este aceeași [cu a Celuilalt].

Cu adevărat, când Tatăl este numit nenăscut, se spune nu ceea ce este, ci ceea ce nu este. Deci, când este negat relativul/ raportarea [cum autem relativum negatur], nu este negat după ființă, pentru că însuși relativul[2] se afirmă [înțelegându-se] nu după ființă [ipsum relativum non secundum substantiam dicitur].


[1] Nenăscut și născător sunt două noțiuni diferite. Dar Tatăl nu este numai nenăscut, ci și născător, însușire pe care o are, în mod evident, numai în relație cu Fiul.

[2] Ceea ce se spune după relație.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [67]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul IV

5. Dar nu se obișnuiește a se numi întâmplare [accidens] decât ceea ce poate a se pierde/ a lipsi printr-o anumită schimbare a acelui lucru căruia i se întâmplă. Căci, deși unele sunt numite întâmplări inseparabile [accidentia inseparabilia][1], care în greacă se numesc ἀχώριστα, precum este culoarea neagră a penei corbului, totuși [e posibil] a o pierde pe ea, desigur, nu atâta timp cât este pană, ci întrucât nu este [nu rămâne] întotdeauna pană.

De aceea, materia însăși este schimbabilă [ipsa materies mutabilis est] și, din aceea că sfârșește a fi acea creatură sau acel penaj și acel trup cu totul se schimbă și se preface în pământ, [se înțelege că] se pierde, desigur, și acea culoare.

Cu toate că și întâmplarea care se numește separabilă [separabile] se pierde nu prin separare [separatione], ci prin schimbare [mutatione]. Precum este culoarea neagră din părul capului omului [capillis hominum nigritudo], [care] se numește întâmplare separabilă [separabile accidens], căci până când perii capului sunt [, cât trăiește omul], pot să albească [possunt albescere].

Dar dacă observăm cu atenție, apare destul de clar că nu [este cu adevărat] o separare/ divizare ca și cum ar pleca ceva de pe cap deoarece [părul] albește, ca și cum culoarea neagră pleacă de aici și se duce undeva și culoarea albă îi ia locul, ci este schimbată și prefăcută acolo acea calitate a culorii.

Așadar, nimic [nu este] întâmplare în Dumnezeu, pentru că nimic [nu este în El] schimbabil sau de pierdut/ perisabil [mutabile aut amissibile].

Dacă alegi să numești și aceasta întâmplare, [pe aceea] care deși nu se pierde, totuși se micșorează sau crește, precum este viața sufletului – căci până când este sufletul, pe atât trăiește, iar întrucât sufletul este veșnic [semper anima est], veșnic trăiește; dar pentru că trăiește mai intens [atunci] când înțelege/ cunoaște [cum sapit] și mai puțin când nu gândește [cum desipit], de asemenea este și aici o oarecare schimbare, nu ca să-i lipsească viața (precum celui prost îi încetează înțelepciunea), ci ca să fie mai diminuată [minus sit] – nu este ceva de felul acesta în Dumnezeu, pentru că [El] rămâne în întregime neschimbabil.

Capitolul V

6. De aceea, nimic în El nu se spune [a fi] după întâmplare, pentru că nimic nu I se întâmplă Lui. Totuși, nu tot ceea ce se spune, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă [secundum substantiam].

Căci în lucrurile create și mutabile/ schimbabile, ceea ce nu se spune după fire, rămâne să se spună după întâmplare. Căci toate li se întâmplă lor, care fie pot fi pierdute, fie micșorate/ împuținate, și [în ceea ce privește] mărimile, și calitățile.

Și ceea ce se spune despre cineva [ține de întâmplare], precum prietenii, relațiile, slujirile, asemănările, egalitățile, și alte lucruri de același fel: și situare și împrejurare, și locuri și timpuri, și fapte și pătimiri.

Însă, cu adevărat, nimic nu se spune [că este] după întâmplare în Dumnezeu, pentru că în El nimic nu este mutabil. Totuși, nu tot ceea ce se spune [despre Dumnezeu], se spune [înțelegându-se] după fire.

Căci, [cu referire la relația] față de Cineva – precum Tatăl față de Fiul și Fiul față de Tatăl –, se spune ceea ce nu este întâmplare: pentru că și Acela pururea [este] Tată, și Acela [Celălalt] pururea [este] Fiu.

Și nu astfel ca și cum Tatăl, din Care este născut Fiul, [ar avea nevoie] să nu înceteze niciodată să fie Tată pentru aceea ca [Fiul] să nu înceteze niciodată să fie Fiu.

Ci pentru aceea că Fiul este născut pururea, [El] nu începe vreodată a fi Fiu [semper natus est Filius, nec coepit unquam esse Filius].

Căci dacă Fiul începuse [coepisset] cândva a fi sau înceta [desineret] cândva a fi, s-ar fi numit [Fiu] după întâmplare [secundum accidens diceretur].

Cu adevărat, dacă [faptul] că este numit Tată, s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Fiul, și [acela] că este numit Fiu s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Tatăl, [atunci] s-ar fi numit după fire și Acela Tatăl, și Celălalt Fiul.

Dar pentru că și Tatăl nu este numit Tată decât pentru aceea că este Lui Fiu, iar Fiul nu este numit [astfel] decât pentru aceea că are Tată, [așadar] acestea nu sunt spuse după fire, căci Fiecare dintre Ei nu sunt numiți prin acestea [cu referire] la Sine însuși, ci Fiecare la Celălalt, în mod reciproc. Dar nici după întâmplare, întrucât și că este numit Tată, și că este numit Fiu, este [un lucru al] Lor veșnic și nemutabil [et quod dicitur Pater, et quod dicitur Filius, aeternum atque incommutabile est Eis].

Din acest motiv, oricât de diferit [diversum] ar fi a fi Tată de a fi Fiu, totuși firea/ ființa [Lor] nu este diferită [non est tamen diversa substantia]. Pentru că acestea nu se spun după fire, ci după relație [secundum relativum]. Deoarece, totuși, relația nu este întâmplare, pentru că nu este mutabilă.


[1] Care rămân astfel atâta timp cât există ființa respectivă.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul II

3. [El] este, însă, fără îndoială, fire [substantia] sau, dacă se poate aceasta numi mai bine, ființă [essentia], pe care grecii o numesc οὐσίαν. Căci precum de la Cel ce este a înțelege [sapere] s-a numit înțelepciune [sapientia] și de la Cel ce este a ști [scire] s-a numit știință [scientia], [tot] astfel de la Cel ce este a fi [esse] s-a numit ființă [essentia].

Și cine este mai mare decât Cel care a zis robului Său, Moisis: Eu sunt cel ce sunt [Ego sum qui sum] și: Zi fiilor lui Israil: „Cel ce este [Qui est] m-a trimis la voi” (Ieș. 3, 14)?

Însă altele, care se numesc esență sau ființă, țin de cele întâmplătoare/ conjuncturale/ empirice [accidentia], prin care se face o schimbare în ele, fie mare, fie mică. Dar în Dumnezeu nu se poate întâmpla ceva de felul acesta.

Și, de aceea, singură este nemutabila fire sau ființă care este Dumnezeu [sola est incommutabilis substantia vel essentia, qui Deus est], Căruia Îi este propriu, cel mai mult și mai adevărat, originea [cuvântului] însuși a fi, de unde derivă ființa.

Căci ceea ce se schimbă, nu îl păstrează pe însuși a fi, iar ceea ce poate să fie schimbat, chiar dacă nu se schimbă [în mod efectiv][1], poate[2] să nu mai fie ceea ce fusese. Și pentru aceasta, rezultă fără nicio îndoială că numai Acela care nu numai că nu Se schimbă, ci, cu adevărat, cu desăvârșire nu Se poate schimba, se cheamă a fi în cel mai adevărat mod.

Capitolul III

4. Din acest motiv, să începem acum să răspundem împotrivitorilor/ vrăjmașilor credinței noastre, chiar despre acelea care nu se spun precum sunt gândite și nici nu sunt gândite precum sunt.

Între multele [lucruri] cu care arienii obișnuiesc a polemiza împotriva credinței catolice/ universale, sunt văzuți că aduc înainte cel mai mult această născocire vicleană [callidissimum machinamentum], atunci când [ei] zic:

Orice se spune sau se înțelege despre Dumnezeu, nu după întâmplare [accidens], ci după fire [substantia] se spune. De aceea, a fi nenăscut Îi este [propriu] după fire Tatălui, și a fi născut Îi este [propriu] după fire Fiului. Dar este diferit [lucru] a fi nenăscut de a fi născut. Așadar, firea Tatălui este diferită de a Fiului.

Cărora le răspundem: Dacă orice se spune despre Dumnezeu se spune [înțelegându-se] după fire, deci ceea ce s-a zis, Eu și Tatăl una suntem (In. 10, 30), s-a zis [înțelegându-se] după fire. Așadar, una este firea Tatălui și a Fiului.

Sau dacă aceasta nu s-a zis [înțelegându-se] după fire, atunci se spune ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Și de aceea, acum, nu limităm la a înțelege după fire pe nenăscut și născut.

La fel, s-a zis despre Fiul: Nu răpire s-a socotit a fi egal cu Dumnezeu (Filip. 2, 6). Să căutăm [deci a înțelege]: egal după ce? Căci dacă nu după fire se spune egal, [atunci ei] admit că se zice ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Așadar, [ei, fie că vor, fie că nu vor] admit a zice nenăscut și născut [înțelegându-se] nu după fire.

Ceea ce, dacă, în cele din urmă, [ei] nu admit, pentru că vor a spune toate despre Dumnezeu [înțelegându-le] după fire, [atunci înseamnă că] Fiul este egal Tatălui după fire.


[1] Dumnezeu poate, cu harul Său, să păstreze ceva (un lucru sau o ființă) neschimbat. Dar aceasta nu înseamnă că, prin firea sa, acel ceva sau cineva este neschimbabil. Pentru că neschimbabil este numai Dumnezeu.

[2] Există posibilitatea.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [65]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul I

 1. Acum [continui], de aici începând a zice acestea pe care, însă, a le spune [așa] cum sunt cugetate – fie de către un anume om, fie, desigur, de către noi –, nu pot [oamenii] în orice chip[1].

Căci și însăși cugetarea noastră, când gândim despre Sfânta Treime, departe de ea [fiind] Acela despre Care cugetă, se simte neputincioasă [imparem], nu ca să-L înțeleagă pe El precum este [neque ut este Eum capiat], ci după cum este scris – chiar cât de mare era aici[2] Apostolul Pavlos, prin atâtea[3] –, ca [El] să fie văzut „prin oglindă și în simbol/ parabolă [per speculum et in aenigmate]” (I Cor. 13, 12).

Cer și ajutorul, pentru a înțelege și a explica cele pe care le expun, și iertare dacă greșesc în vreun fel, în primul rând de la Domnul Dumnezeul nostru, la Care trebuie să cugetăm întotdeauna și la Care nu putem să cugetăm în mod vrednic, Căruia I se cuvine binecuvântarea, lăudându-L în toată vremea (Ps. 33, 1), și de Care, grăind [noi], nu este vrednică nicio vorbire.

Căci sunt aducere-aminte nu numai a voinței, dar cu adevărat și a neputinței mele. Deci de la aceștia care au să citească aceasta [cartea mea] cer ca să mă ierte unde mă văd a fi vrut să spun mai mult decât am putut, fie că ei înșiși înțeleg mai bine, fie că nu înțeleg din cauza greutății/ neclarității discursului meu [mei eloquii difficultatem], precum eu îi iert pe ei unde nu pot să înțeleagă din cauza încetinelii lor [suam tarditatem].

2. Dar mai ușor ne iertăm reciproc, între noi, dacă vom cunoaște sau, crezând cu neîndoire, vom ține cu tărie cele ce se spun despre firea [dumnezeiască] nemutabilă și nevăzută și cel mai sus/ mai înalt trăind și suficientă sieși, care nu poate fi măsurată prin cunoașterea [empirică a] lucrurilor văzute, schimbabile și muritoare sau sărmane.

Dar când lucrăm înțelegând prin cunoaștere, nu suntem în stare [să pătrundem pe deplin nici] chiar în acestea care sunt lângă simțurile noastre trupești sau [să înțelegem] că noi înșine în interior suntem prin/ dintru om [nos ipsi in interiore homine sumus][4].

Totuși, nu în mod nerușinat se aprinde evlavia celui credincios întru/ spre acelea care sunt deasupra [noastră], dumnezeiești și inefabile [in illa quae supra sunt divina et ineffabilia]. [Căci] nu se umflă pe cât [i-ar da] mândria puterilor sale, ci [se înalță] pe cât îl aprinde harul Creatorului și Mântuitorului Însuși.

Acum, cu ce [fel de] rațiune [quo intellectu] Îl [poate] înțelege omul pe Dumnezeu [Deum capit homo], care nicidecum nu înțelege însăși rațiunea sa [ipsum intellectum suum], [dar] prin care vrea să Îl înțeleagă pe El?

Însă, dacă deja înțelege aceasta, să ia seama cu mare atenție că nimic mai bun ca aceasta [rațiunea] nu este în firea sa, și să vadă dacă vede [în ea] oarecare linii ale formelor [lineamenta formarum], străluciri ale culorilor, măreție cuprinzătoare, distanță a locurilor, întindere a grosimii, anumite schimbări ale locurilor la răstimpuri sau orice de felul acesta.

Desigur, nu găsim nimic [de felul] acestora în ea, adică în rațiunea noastră, decât care nimic mai bun nu găsim în firea noastră, [rațiune] prin care cuprindem înțelepciunea pe [atât pe] cât suntem în stare.

Așadar, ceea ce nu găsim în [ceea ce e] mai bun al nostru, nu trebuie a căuta [să descoperim] în Acela care, de departe [longe], este mai bun decât [ceea ce e] mai bun al nostru.

Astfel să-L înțelegem pe Dumnezeu, dacă putem, pe cât putem: bun fără [ca bunătatea Lui să aibă] calitate [sine qualitate bonum][5], mare fără [ca măreția Lui să aibă] cantitate, Creator fără [a avea] lipsă [de ceva][6], stăpânind fără [a avea nevoie de] loc [unde să stea], susținând toate fără [a avea nevoie să fie] ținut [sine habitu omnia continentem], pretutindeni fără [a avea nevoie de un] loc [anume] [sine loco ubique totum], fără timp, veșnic, fără nicio schimbare a Sa făcându-le pe cele [cu fire] schimbătoare și nimic pătimind.

Cine cugetă astfel pe Dumnezeu, deși nu poate nicidecum, în niciun fel, a afla ce este [Dumnezeu], totuși se ferește în mod evlavios, pe cât poate, să creadă despre El ceva ce nu este.


[1] Oamenii nu pot să-și exprime în cuvinte gândurile, ceea ce gândesc, în orice chip, adică sub orice formă ar vrea. Astfel că, pe lângă greutatea inexprimabilă a înțelegerii celor dumnezeiești din Sfânta Scriptură, există și dificultatea de a exprima în cuvinte cele gândite și înțelese.

[2] În această privință.

[3] Căci și Sfântul Apostol Pavlos a spus că acum nu-L vedem pe Dumnezeu precum este, ci vedem prin oglindă și în simbol, el trecând prin atât de mari experiențe și vederi dumnezeiești.

[4] Nu înțelegem pe deplin cum anume suntem cu toții părtași la aceeași fire umană sau cum este lăuntrul nostru omenesc.

[5] Dumnezeu este bun fără a avea termen de comparație, fără a oscila în calitatea bunătății, deci fără ca să poată fi determinat un anumit grad al bunătății Sale.

[6] Dumnezeu nu a creat toate făpturile și lucrurile Sale din cauză că ducea lipsă de ceva.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 25 la Faptele Apostolilor [80]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a.

***

Apostolii au fost plini peste măsură de astfel de milostenii. De aceea, împărțirea banilor au lăsat-o în mâinile celor de după ei[1], ei înșiși arătându-și (milostivirea) prin cuvinte[le propovăduirii lor].

Oare gândiți că este aceasta puțină milostenie, [cea care este făcută] unui suflet pierdut și lepădat, unui suflet [care se află] în cea mai mare primejdie, stăpânit de focul febrei (πυρώσεως) [păcatului], [adică] a putea să-l izbăvești de boala sa?

Spre exemplu: vezi pe unul care este stăpânit de iubirea de argint? Compătimește cu un astfel de om! Se află el în primejdia de a se sufoca?[2] Stinge focul lui!

Și dacă nu se lasă convins?

Tu fă-ți datoria ta și nu fi nepăsător! L-ai văzut în legături/ lanțuri? – căci averea înseamnă cu adevărat încătușare. Mergi la el, cercetează-l, mângâie-l, încearcă să-l eliberezi din lanțurile lui (Mt. 25, 35-36)! Dacă refuză, va purta singur vina [osândirii sale].

L-ai văzut dezbrăcat și străin – căci este cu adevărat gol și un străin pentru Cer. Adu-l pe el la casa ta de oaspeți, îmbracă-l pe el cu veșmântul virtuții, du-l în cetatea care este în Ceruri!

Și dacă eu însumi sunt gol/ dezbrăcat?, zici tu.

Îmbracă-te mai întâi pe tine însuți! Dacă te știi că ești gol, cu siguranță știi și că ai nevoie să te îmbraci. Dacă știi ce fel de goliciune este aceasta.

Cât de multe femei nu poartă acum straie de mătase, dar cu adevărat sunt goale de veșmintele virtuții? Soții lor să le îmbrace pe aceste femei!

Dar ele nu vor primi acele haine [ale modestiei și sărăciei], [fiindcă] aleg să le aibă pe acestea [care să arate că sunt bogate].

Atunci fă mai întâi aceasta: determină-le să tânjească după acele veșminte [ale virtuților], arată-le că sunt goale [dacă se îmbracă în haine scumpe], vorbește-le despre Judecata care va veni! [Căci] spune-mi: care [dintre cele două] este îmbrăcămintea de care vom avea nevoie acolo?

Dar dacă mă veți asculta, vă voi arăta vouă această goliciune. Cel care este dezbrăcat, când este frig, se chircește și tremură și stă ghemuit, cu brațele strânse [la piept]. Dar în zăduful verii, nu [stă] astfel.

Dacă deci vă voi demonstra vouă că bărbații voștri bogați și femeile bogate, cu cât mai mult se îmbracă, cu atât sunt mai goi, să nu mă înțelegeți greșit!

Cum [ar fi] altfel, vă întreb, când vine vorba despre focul Iadului și despre chinurile de acolo? Nu se chircesc și nu tremură aceștia mai mult decât cei dezbrăcați? Nu plâng cu amar și nu se osândesc pe ei înșiși?

Ce, când vin la omul acesta sau la acela și îi spun: Roagă-te pentru mine!, oare nu grăiesc ei aceleași cuvinte precum acei (nenorociți care sunt goi)?

Cu adevărat, acum, după tot ce se poate spune [despre acest lucru], goliciunea [duhovnicească] nu este, totuși, evidentă, dar va fi din plin acolo [, în viața veșnică].

Cum și în ce fel? După ce aceste straie de mătase și pietre prețioase vor fi pierit și toți oamenii se vor arăta [așa cum sunt,] numai după veșmintele virtuții sau ale păcatului, când cei sărmani vor fi îmbrăcați cu negrăită slavă, iar bogații, goi și într-o stare nenorocită, vor fi aruncați la osândele lor.

Cine [poate fi] mai gol decât omul bogat, care s-a înveșmântat pe sine în purpură/ porfiră? [Însă] cine [fusese] mai sărac decât Lazăr? Dar apoi, care dintre ei doi a grăit cuvintele cerșetorilor? Care dintre ei se afla în belșug?

Spuneți, dacă cineva ar căuta a-și împodobi casa, atârnând multe tapiserii [pe pereți], iar el însuși ar sta gol înăuntru, care ar fi câștigul? La fel este și în cazul acestor femei [, care se îmbracă în haine scumpe]. Cu adevărat, în casa sufletului, pe trup, adică, atârnă multe veșminte: dar stăpâna casei stă goală înăuntru[3].

Împrumutați-mi ochii sufletului [vostru] și vă voi arăta goliciunea sufletului!

Căci care este veșmântul sufletului? Virtutea, desigur! Și care [este] goliciunea sa? Păcatul! Căci precum, dacă cineva ar dezbrăca un om cuviincios, acel om ar fi rușinat și s-ar da înapoi și ar fugi să nu mai fie văzut, la fel și sufletul, dacă dorim să-l vedem, sufletul care nu are aceste veșminte, roșește de rușine.

Câte femei credeți că, în clipa de față, se simt rușinate și s-ar scufunda [undeva] în adânc, ca și cum ar căuta vreo draperie sau vreun paravan, încât să nu mai audă aceste cuvinte?

Însă cele care nu au conștiință rea se înviorează, se bucură, se desfată și se împodobesc strălucit (ἐγκαλλωπίζονται) cu cele spuse.

Ascultați cele cu privire la acea fericită Tecla, cum, ca să îl vadă pe Pavlos, și-a dat până și aurul său. Iar voi nu vreți să dați un sfanț ca să Îl vedeți pe Hristos. Admirați ceea ce a făcut ea, dar nu-i urmați ei. Nu ați auzit că: Fericiți cei milostivi, căci ei vor fi miluiți (Mt. 5, 7)?

Care este câștigul [duhovnicesc] al veșmintelor voastre scumpe?

Cât timp vom mai căsca gura după găteală?

Să ne îmbrăcăm cu slava lui Hristos! Să ne împodobim pe noi înșine cu această frumusețe, pentru ca aici să fim lăudați, iar dincolo să ajungem la lucrurile bune și veșnice, prin harul și mila Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea [și] cinstea, acum și pururea, în veacul fără de sfârșit! Amin.


[1] Celor care le-au urmat lor, Diaconilor.

[2] Sfântul Ioannis continuă comparația celui pătimaș cu un om bolnav, care are febră mare și se poate sufoca din cauza ei.

[3] Sufletul ei e gol.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 25 la Faptele Apostolilor [79]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a.

***

Căci, spuneți, ce [anume] poate să o strice pe aceasta [, milostenia]? Oare sărăcia? Nu se poate, pentru că este așezată în vistieriile împărățești. Dar oare hoții și tâlharii? Nu, [pentru că] acelea sunt ziduri pe care nimeni nu va putea să le străpungă. Oare căldura? Nu, [căci] această comoară este așezată departe, mai presus de orice daună/ vătămare. Dar oare invidia și ochiul cel rău? Nu, prin niciuna dintre acestea nu poate fi doborâtă!

Dar poate învinuirile [nedrepte] și urzelile celui rău? Nu! Căci păzită ca într-un adăpost este această comoară.

Dar ar fi o rușine dacă aș face să pară ca și cum foloasele care țin de milostenie ar fi numai acestea (lipsa relelor) și nu și (prezența) celor dimpotrivă. Căci, cu adevărat, aproape că este cu desăvârșire păzită de reaua voință. De asemenea, primește multă binecuvântare de la cei care se folosesc de ea.

Căci, pe câtă cruzime și nemilostivire au, pentru dușmani, nu numai cei pe care aceștia i-au vătămat, ci și cei care nu sunt ei înșiși răniți împărtășesc durerea și se alătură în învinuire[a lor], la fel și cei care au făcut mari binefaceri îi au nu numai pe cei care sunt folosiți [prin ele], dar și pe cei care nu sunt ei înșiși vizați, pentru a grăi laude.

Iarăși, (că) este păzită de atacurile voitorilor de rău, ale hoților și ale tâlharilor, ce, este acesta tot binele, sau este acesta, că, pe lângă împuținarea suferinței, de asemenea crește și se mărește în mulțime?

Ce [era] mai de rușine decât Nabuhodonosor, ce [era] mai rău, ce [era] mai nedrept? Omul era necredincios: după semne și minuni fără număr, a refuzat să-și vină în fire și i-a aruncat pe slujitorii lui Dumnezeu în cuptor. Și totuși, după ce a făcut acestea, s-a închinat [lui Dumnezeu].

Ce zice atunci Profetul? De aceea, zice, o, împărate, să fie sfatul meu plăcut ție: răscumpără (λύτρωσαι) păcatele tale prin milostenii și nedreptățile tale prin milostiviri către cei săraci, poate că [astfel] se vor ierta ție fărădelegile tale  (Dan. 4, 27)[1].

Astfel grăind, a spus-o fără să se îndoiască, nu, [ci] cu toată încrederea, dar dorind să-l înfricoșeze pe el foarte mult și să arate neapărata nevoie de a face aceste lucruri. Căci dacă ar fi spus aceasta ca pe un lucru neîndoielnic[2], împăratul ar fi fost mai indolent, după cum se întâmplă și cu noi. Noi atunci îndemnăm cel mai mult pe cineva (pe care dorim să-l convingem), când ni se spune nouă: Sfătuiește-l pe unul ca acesta! și nu se adaugă: Cu certitudine va asculta, ci numai: Poate că va asculta.

Căci lăsându-l în îndoială, frica este mai mare și [ea] îl îndeamnă cel mai mult. Acesta este motivul pentru care Profetul nu i-a spus un lucru sigur.

Ce spuneți? Pentru păcate atât de mari există iertare? Da. Nu există păcat pe care să nu-l poată curăți milosteniile. [Nu există] niciunul, pe care milosteniile să nu-l poată opri. Toate păcatele sunt mai prejos decât aceasta [, mila]: este un leac potrivit pentru orice rană.

Ce e mai rău decât un vameș? Problema (ἱπόθεσις) însăși (a acestei ocupații) este cu totul una care ține de nedreptate. Și totuși Zacheos a spălat toate aceste păcate[3].

Luați aminte cum însuși Hristos arată aceasta, prin grija avută de a avea [Apostolii] o pungă și de a purta milosteniile [de bani] puse în ea. Și Pavlos, de asemenea, zice: Numai ca să ne amintim de săraci (Gal. 2, 10).

Și, peste tot, Scriptura vorbește mult despre acest lucru. Răscumpărarea sufletului bărbatului, zice, [este] însăși bogăția sa (Pild. lui Sal. 13, 8). Și cu motiv. Căci zice Hristos: Dacă dorești a fi desăvârșit, pleacă, vinde avuțiile tale și dă-le săracilor […] și vino, urmează-Mi Mie! (Mt. 19, 21). Aceasta poate fi calea desăvârșirii.

Dar milosteniile pot fi făcute nu numai cu bani. Spre exemplu, cineva poate sta cu bunătate (προστῆναι) lângă altcineva (pentru a-l întări și a-l apăra), sau îi poate întinde o mână de ajutor. Slujba adusă (προστασία) prin fapte a făcut adesea mai mult bine chiar și decât banii.

Să punem deci la lucru toate felurile de milostenii!

Poți să faci milostenii cu bani? Nu fi nepăsător! Poți [să faci milostenii] prin fapte bune? Nu spune: Nu, pentru că nu am bani, aceasta nu reprezintă nimic! Acesta este un lucru foarte mare: privește-l ca și cum ai fi dat aur!

Poți [să faci milostenii] prin îngrijiri cu blândețe (θεραπείας)? Fă și aceasta. Căci, spre exemplu, dacă ai fi doctor, ți-ai dărui talentul [pentru vindecarea altora]: căci și acesta este un lucru mare.

Poți [să faci milostenii] prin sfat/ sfătuire? Această (slujbă) este mai mare decât toate. Această milostenie este mai bună decât toate sau este cu atât mai mult cu cât câștigul este mai mare. Căci, făcând aceasta, înlături nu foametea, ci o moarte încă și mai grozavă [, a sufletului].


[1] În LXX am găsit următoarea variantă: „Pentru păcatele tale și toate nedreptățile tale, în milostenii răscumpără-le, pentru ca să-ți fie dată ție bunătatea și să fii multe zile pe tronul împărăției tale și să nu te nimicească pe tine, [de aceea,] acest cuvânt strict iubește-l”.

În Dan. TH. este: „Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să-ți fie plăcut ție și păcatele tale în milostenii să le răscumperi și nedreptățile tale în miluirile săracilor, poate [că] Dumnezeu va fi răbdător fărădelegilor tale”.

[2] Că i se vor ierta păcatele fără îndoială.

[3] Pe care le-a făcut ca vameș.