Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [5]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a.

***

32. Astfel, după ce Recchiarius a fost ucis și mulți dintre cei care au supraviețuit bătăliei anterioare s-au predat și, cu toate acestea, unii dintre ei au fost uciși, regatul suevilor a fost aproape distrus în întregime.

Însă rămânând suevii, care locuiau în cea mai mare parte a Galliei, s-a ridicat fiul lui Massila, care se numea Masdra[1], ca rege al lor.

Și astfel a restaurat regatul suevilor.

După uciderea lui Recchiarius, Theudericus a plecat ca învingător din Gallaecia[2] spre Lusitania[3]. Și pregătindu-se să jefuiască orașul Emeritensem [Mérida[4]] a fost îngrozit de minunile Sfintei Mucenițe Eulalia[5]. [Fapt pentru care] el a plecat imediat împreună cu întreaga armată și s-a întors în Gallia.

33. Însă, foarte curând, el și-a trimis o parte din armată, condusă de Ceurila, în provincia Baetica, și o altă parte, condusă de Singericus și Nepotianus, în Gallaecia. Ei i-au hărțuit pe suevi la Lucum  [Lugo[6]] cu violente jafuri.

În Gallia, Agrippinus, conte [comes] și cetățean roman, și un rival al contelui roman Aegidius, a renunțat la [cetatea] Narbona [în favoarea lui] Theudericus, în sensul de a câștiga ajutorul goților.

După câțiva trimiși/ ambasadori [legati] către Remismundus, fiul lui Masdra și regele suevilor, [aceștia][7] au venit la Theudericus cerând pacea și prietenie. În același fel  Theudericus i-a trimis pe ei[8] înapoi, la Remismundus, cu arme și daruri și, de asemenea, i-a trimis o soție, pe care Remismundus o putea avea.

De asemenea, Theudericus l-a trimis pe Sallanes ca un alt ambasador către Remismundus. Însă atunci când el[9] s-a reîntors în Gallia a aflat că Theudericus fusese ucis de fratele lui, Euricus[10].

34. În anul 504 [466] [d. Hr.], în al 8-lea an al domniei lui Leo[11], Euricus a succedat la domnie printr-o crimă identică cu a fratelui său. Și a domnit 17 ani.

Și după ce a ajuns să domnească printr-o astfel de crimă, el a trimis ambasadori la împăratul Leo și, fără amânare, a devastat regiunile Lusitaniei printr-un mare atac.

Apoi a trimis o altă armată și a luat Pampilona [Pamplona[12]] și Caesaraugusta [Zaragoza[13]] și a adus Hispaniam Superioară  sub puterea sa.

De asemenea, el a distrus printr-o invazie a armatei sale regiunea nobiliară a Tarraconensis-ului [a Aragonului[14]], care i s-a opus lui.

Și după reîntoarcerea sa în Gallia a dobândit, prin luptă, cetățile Arelatus [Arles] și Massilia [Marseille[15]] și le-a adăugat pe amândouă la regatul său.

35. Într-o zi [însă], când goții erau adunați să convorbească [in colloquio], au găsit [de cuviință] ca partea din fier sau marginea armelor lor, pe care ei le purtau în mâinile lor, să fie [de culoare] verde, roz, galben sau neagră, înfățișarea fierului fiind schimbată nu pentru puțin timp.

Sub acest rege[16], goții au început să aibă hotărâri de legi în scris[17], căci înainte de acestea ei se foloseau doar de obiceiuri [moribus] și obișnuință [consuetudine].

Regele Euricus a murit în Arelatus de moarte naturală.

36. În anul 521 [483] [d. Hr.], în al 10-lea an al domniei lui Zenon[18], după moartea lui Euricus, Alaricus[19], fiul său, a fost numit conducător al goților în cetatea Tolosana [Toulouse[20]]. El a domnit 23 de ani.

Împotriva lui, Fludujus [Clovis[21]], conducătorul francilor, care aspira la regatul Galliei, a purtat război [cu el] cu ajutorul burgundionilor [burgunzilor[22]].

Și după ce au pus pe fugă[23] forțele goților, în cele din urmă le-au distrus și au ucis pe însuși regele [got] la Pictavium [Poitiers[24]].

Însă Theudericus, regele Italiei, auzind de moartea ginerelui său[25], imediat a părăsit Italia și i-a zdrobit pe franci, recuperând o parte din regatul pe care forțele vrăjmașe îl ocupaseră, și restaurând astfel autoritatea goților [în Gallia].

37. În anul 544 [506] [d. Hr.], în al 17-lea an al domniei lui Anastasius[26], Gisaleicus[27], fiul regelui anterior și al unei concubine, a devenit stăpânitor la Narbona[28].

El a domnit pentru 4 ani. Și pentru că a fost de origine joasă, el a avut parte de neplăceri și indolență.

Astfel, când această cetate[29] a fost jefuită de Gundebadus, regele burgundionilor, acest bărbat[30], foarte disprețuit de ai lui și cu o mare pierdere din oamenii lui, a venit spre Barcinona [Barcelona].

Și a stat acolo până ce a fost dat afară de puterea regală a lui Theudericus, pe motiv că a dezonorat locul său de refugiu.

38. Apoi el[31] a plecat spre Africa și a cerut ajutorul vandalilor în restaurarea regatului său.

Iar când nu a obținut ajutorul lor, el s-a întors repede din Africa și de teama lui Theudericus a mers în Aquitania.

După ce s-a ascuns acolo pentru un an, s-a întors în Hispania, unde, după ce a avut loc bătălia de la cele 12 mile de Barcinona, el a fost pus pe fugă [de Ebba, generalul regelui Theudericus][32].

El a fost capturat de cealaltă parte a râului Druentius [Durance[33]], în Gallia, și a pierit, fiind astfel dezonorat și după moartea sa.

39. În anul 549 [511] [d. Hr.], în al 21-lea an al domniei lui Anastasius, Theudericus cel Tânăr, care a fost făcut consul și rege în Roma de împăratul Zenon, și după uciderea lui Odoacru[34], regele ostrogoților, învingându-l pe fratele lui, Honoulf, și punându-l pe el să lupte dincolo de hotarele Danubiului [Dunării], a domnit în Italia pentru 18 ani.

Apoi a luat domnia Hispaniei pentru 15 ani, după moartea lui Gisaleicus, regele goților.

Și pe când trăia, acesta l-a lăsat [rege] pe nepotul lui, Amalaricus[35].

Apoi el s-a întors în Italia și a domnit pentru ceva vreme în mod prosper. Datorită lui cea mai mare parte a Romei a fost restaurată. Pentru că el a restaurat zidurile și din această cauză a dobândit o statuie aurită [inauratam statuam] din partea senatului [roman].


[1] În textul latin era Maldra. Și pentru că în pasajul 33 cât și în ediția engleză avem Masdra, am corectat aici numele acestuia.

[7] Ambasadorii au venit cu răspuns pozitiv de la Remismundus.

[8] Pe ambasadori.

[9] Sallanes, ambasadorul.

[10] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Euric.

[16] Sub regele Euricus.

[17] Au început să aibă legi scrise.

[23] Francii și burgunzii.

[25] A lui Alaricus, regele goților.

[29] Narbona.

[30] Gisaleicus.

[31] Același Gisaleicus.

[32] Fragmentul din paranteze se regăsește numai în ediția engleză.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [4]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte, a doua și a 3-a.

***

23. În anul 457 [419] [d. Hr.], în al 25-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, după moartea regelui Walia, Theoderedus[1] i-a urmat la domnie și a domnit 23 de ani.

[Acesta] nu s-a mulțumit cu regatul din Aquitania, a respins tratatul de pace cu romanii, ocupând o mare parte din orașele libere ale romanilor de lângă teritoriile [gote]. A atacat Arelas-ul [Arles-ul[2]], cel mai vestit oraș al Galiei, asediindu-l cu multe trupe.

Și a abandonat această asediere [a cetății] pentru că a fost împiedicat de amenințarea [pe care o presupunea] vitejia lui Aetius, conducătorul soldaților romani.

24. Însă Aetius a fost schimbat din autoritatea militară prin ordinul împăratului Valentinianus. Și când Theoderedus a atacat cetatea Narb [Narbonne[3]], printr-un îndelung asediu și cu foamete, el a fost pus din nou pe fugă de către Litorius, conducătorul soldaților romani, cu ajutorul hunilor.

Dar Litorius, după prima sa victorie împotriva goților, a venit cu război împotriva lor, în mod nechibzuit, și a doua oară, [fiind] înșelat de semnele demonilor și de răspunsurile prezicerilor.

[De aceea] armata romană a pierdut și el a pierit[4] printr-o înfrângere jalnică. [Căci aceasta] s-a petrecut, fiindcă n-a înțeles cât de mult contează ca mulțimile, care au murit împreună cu el, să fi ales să facă acest lucru[5] cu credință și nu pe baza prevestirilor înșelătoare ale demonilor.

25. Apoi Theoderedus, după încheierea păcii cu romanii, a luptat împotriva hunilor, care distruseseră provinciile Galiei prin jafuri sălbatice, năruind foarte multe cetăți. El a luptat împtriva lor în câmp deschis, în câmpiile Catalaunicis [Catalaunice][6], cu ajutorul generalului roman Aetius, și a murit[7] în timpul bătăliei, tocmai când învinsese.

Însă goții, sub conducerea lui Thurismundus[8], fiul regelui Theoderedus, au luptat atât de vitejește, încât de la prima bătălie și până la ultima au pus la pământ circa 300.000 de oameni.

26.  În acea vreme au apărut multe semne în cer și pe pământ, prin care se prevestea un război crud/ nemilos.

Au avut loc, în continuu, cutremure de pământ și în Răsărit luna s-a întunecat. În Apus a apărut o cometă, care a strălucit, pentru ceva vreme, cu o mare putere.

În Nord/ Miazănoapte, cerul s-a făcut roșiatic ca focul sau ca sângele, și s-a amestecat cu o flacără roșie acolo unde liniile străluceau în forma unor sulițe roșiatice.

De aceea nu a mai fost surprinzător faptul că o mare masă de oameni a fost omorâtă, pentru că acest [lucru] a fost arătat, în multe feluri, de semnele arătate de Dumnezeu.

27. Și astfel, hunii, după ce au măcelărit și au exterminat aproape totul, au părăsit Galia, [împreună] cu regele lor Athila[9] și au plecat spre Italia, cucerind diferite cetăți.

Însă unii [dintre huni] au murit de foame, pe când alții au fost loviți de plăgile cerești [coelestibus plagis]/ trimise din cer[10].

Astfel că, atunci când împăratul Marcianus a trimis o armată [împotriva hunilor], ei[11] au fost secerați de o plagă violentă și au avut de suferit foarte mult din cauza ei, [motiv pentru care] s-au reîntors în pământurile lor. Și la scurt timp după ce regele Athila s-a reîntors, el a murit.

28. Imediat [au început] mari lupte pentru posesiunile regatului [hun], pornite de fiii acestuia[12]. Și astfel hunii, care suferiseră mai înainte din cauza foarte multor dezastre, au început să se omoare unii pe alții cu propriile lor arme.

Și cu privire la ei acest lucru este uimitor, că în timp ce fiecare bătălie reprezenta o pierdere pentru [celelalte] neamuri, acest popor, pe de altă parte, și-a pregătit singur căderea. Și aceasta pentru că ei au fost folosiți [de către Dumnezeu] pentru a-i disciplina pe cei credincioși[13], așa cum s-au petrecut lucrurile și cu poporul persan[14].

29. Căci ei[15] sunt varga furiei lui Dumnezeu [virga furoris Dei]. Și adesea indignarea [indignatio]/ mânia Lui vine împotriva celor credincioși[16]. Iar ultimii [despre care s-a discutat][17], i-au biciuit pe ei[18] din această cauză: pentru a corecta înălțările[19] lor.

Și astfel se înfrânau pe ei înșiși de la plăcerile lumești și de la păcate și dobândeau moștenirea Împărăției cerului.

Însă această națiune atât de sălbatică, când suferea de foame în timpul războiului, deschidea venele cailor și își astâmpăra foamea prin aceea că le bea sângele.

30. În anul 490 [452] [d. Hr.], în primul an al domniei lui Marcianus, Thurismundus, fiul lui Theoderedus, s-a înălțat ca rege și a domnit pentru un an.

Însă, încă de la început, domnia lui a fost crudă și periculoasă și a stârnit dușmănie. Și pentru că a făcut multe lucruri cu o mare insolență, el a fost ucis de către frații lui, Theudericus și Frigdaricus.

31. În anul 491 [453] [d. Hr.], în al doilea an al domniei lui Marcianus, Theudericus[20], după omorârea fratelui său, a ajuns rege și a domnit 13 ani. În schimbul faptului, că împreună cu galii el a dat ajutor împăratului Avitus ca să-și obțină demnitatea imperială, el a venit din Aquitania în Hispaniam [Spania] cu o mare armată și cu permisiunea aceluiași împărat, Avitus.

Regele suevilor, Recchiarius, l-a întâlnit pe el[21] cu o mare armată, la a 12-a piatră de hotar de cetatea Asturicensis [Astorga[22]], lângă un râu numit Urbicus [Órbigo[23]].

Bătălia a început repede și Recchiarius a fost înfrânt. O parte din armata suevă a fost ucisă, o altă parte capturată și foarte mulți au fugit.

În cele din urmă, însuși regele[24], după ce a fost rănit de o lance, a fugit. Însă fiind părăsit de protecția oamenilor săi, el a fost prins la Portucale [Oporto[25]] și adus viu regelui Theudericus.


[4] Litorius.

[5] Să lupte împotriva goților.

[7] Theoderedus.

[10] Se subînțelege: trimise de Dumnezeu asupra hunilor.

[11] Hunii.

[12] Ai lui Athila. Fiii lui Athila au început să se lupte între ei pentru domnie.

[13] Pe creștini.

[14] Care i-a disciplinat din voia lui Dumnezeu, în exil, pe evrei.

[15] Păgânii.

[16] A creștinilor.

[17] Hunii.

[18] Pe creștini.

[19] Părerile închipuite ale creștinilor despre ei înșiși.

[21] Pe Theudericus și armata gotă.

[24] Recchiarius.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [3]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte și a doua.

***

15. În anul 447 [409] [d. Hr.], în al 15-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, după moartea lui Radagaisus, Alaricus, împreună-rege cu el, care, după nume era creștin dar după mărturisire eretic, îndurerându-se din cauza numărului mare de goți uciși de romani, a început război împotriva Romei ca să răzbune sângele [compatrioților] săi. [Și] astfel împresurând cetatea[1], el a invadat-o printr-un atac care a produs un mare măcel.

Și astfel, cetatea care fusese cuceritoarea tuturor neamurilor a fost cucerită și supusă prin triumful goților, și robită și îngenuncheată, și s-a supus lor.

Însă goții s-au arătat prietenoși [mai întâi], căci promiseseră faptul că de vor intra în cetate, niciun roman, care va fi găsit în locurile creștine, nu va fi tratat potrivit legilor războiului. Dar, după acest jurământ, când ei au invadat cetatea, i-au omorât și robit pe toți cei care au căutat refugiu în pridvoarele Sfinților [Sanctorum limina].

Însă i-au lăsat liberi, arătând astfel milă, pe cei care i-au găsit în afara locurilor sfinte ale Mucenicilor și care s-au rugat lui Hristos și Sfinților.

16. Iar pe cei rămași, chiar dacă prăzile dușmanilor le erau la îndemână, au încetat să-i mai omoare cu sălbăticie. Iar când goții au [atacat] energic în mijlocul cetății și au devastat-o, și cineva[2], cu autoritate, a găsit o Sfântă fecioară înaintată în vârstă și cinstită, și a avertizat-o că poate să câștige niște aur și argint pentru ea, aceasta, cu bună conștiință, a scos ceea ce avea.

Iar el admirând forma și frumusețea vaselor [moștenite] de la oamenii bogați, din vechime, ai Romei, fecioara a spus: „Aceste vase au fost încredințate mie de la mormântul Apostolului Petru. Ia-le pe ele, dacă îndrăznești! Căci eu nu îndrăznesc să dau sfințenia [sacram] dușmanului”.

[Și] gotul s-a îngrozit și [a căzut] în mare frică atunci când a fost menționat numele Apostolului, și a raportat aceasta regelui lui printr-un trimis.

[Iar] regele[3], cu foarte mare reverență, a poruncit ca toate care au fost luate să fie reîntoarse imediat la mormântul Sfântului Petru, spunând: „Cu romanii am purtat război, nu cu Apostolii lui Dumnezeu” [Cum Romanis gessi bellum, non cum Apostolis Dei].

17. Apoi i-au dăruit fecioarei cinstea cuvenită și tuturor dimpreună cu ea li s-au returnat toate. Și ei au purtat vasele de aur și de argint pe capetele lor, în mijlocul imnelor și al cântecelor, având pază armată din toate părțile, spre protecția lor, din porunca regelui.

Și în acele locuri de refugiu, de pretutindeni, au venit cete de creștini și s-au adunat la un loc, ascultând glasul celor care cântau.

[Iar] păgânii au venit împreună cu ei[4] și s-au amestecat cu ei, pretinzând și aceștia că sunt slujitorii lui Hristos, pentru ca astfel să scape de calamitatea distrugerii.

18. În această vreme, goții au capturat-o, în Roma, pe Placidia[5], fiica împăratului Theodosius și sora împăraților Honorius și Arcadius, dimpreună cu o mare cantitate de aur.

Și după ce au obținut multe bogății de la romani, la două zile după venirea lor i-au dat foc  [Romei] și au distrus cetatea în mod parțial.

Apoi s-au îmbarcat și au plănuit să traverseze spre Sicilia, care e separată de Italia printr-o mică strâmtoare. Însă au avut de-a face cu primejdia [cauzată] de marea furtunoasă[6] și au pierdut multă armată [pe mare].

Dar mândria lor, pentru că obținuseră averea cetății Romei, era așa de mare, încât gândeau că nu au suferit nicio pagubă în acea furtună, compensând naufragiul lor cu succesul victoriei.

Însă moartea lui Alaricus[7] a urmat imediat după aceea. El a murit în Italia, în al 28-lea an al domniei sale.

19. În anul 448 [410] [d. Hr.], în al 16-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, pentru că Alaricus murise după capturarea cetății [Romei], Athaulfus[8] a fost numit conducător peste goți în Italia și domnia lui a durat 6 ani[9].

În al 5-lea an al domniei lui el a părăsit Italia și a venit în Galia, și s-a căsătorit cu Placidia, fiica împăratului Theodosius, după ce goții capturaseră Roma.

[Iar odată] cu acest eveniment profeția lui Danielis/ Daniel [Dan. 11, 6], gândeau unii, s-a împlinit. Pentru că el a spus că fiica regelui din Sud se va uni cu regele din Nord, dar că niciun urmaș nu va rămâne din sămânța lui.

Și pentru aceea ar fi adăugat Profetul următoarele, spunând: „Nici nu va dăinui sămânța lui”. Pentru că niciun copil nu a ieșit din pântecele ei, ca să succeadă stăpânirii tatălui său.

Însă Athaulfus a părăsit Galia și a venit în Hispanias/ Spania. Și a fost omorât în Barcinonam/ Barcelona, de către unul dintre oamenii lui, în timp ce discuta cu prietenii săi.

20. În anul 454 [416] [d. Hr.], în al 22-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, Sigericus[10] a fost ales conducător al goților după moartea lui Athaulfus. Dar el fiind foarte înclinat spre pacea cu romanii, a fost ucis în scurt timp de către oamenii săi[11].

21. Și în același an amintit mai sus[12], Walia i-a succedat lui Sigericus, și a fost rege pentru 3 ani.

El a fost pus conducător peste goți de dragul războiului dar a fost dispus pentru pace prin [lucrarea] providenței dumnezeiești.

Căci la scurt timp după ce a început domnia lui, el a încheiat un tratat cu împăratul Honorius.

Și el i-a înapoiat-o, în mod onorabil, pe sora lui, Placidia, care fusese capturată în Roma de către goți, promițându-i împăratului că îi va aduce pradă de război pentru statul roman.

Apoi, după ce a fost chemat în Spania de către patriciul/ aristocratul Constantinus, el a pricinuit mare măcel printre barbari[13] de dragul numelui Romei.

22. Și el[14] i-a nimicit în război pe toți vandalii lui Selinguos/ Silingian în Baetica[15]. Și a ucis și mulți alani, care stăpâneau peste vandali și suevi.

Și atunci când regele lor[16], Atace/ Atax[17], a fost ucis[18], cei puțini, care au supraviețuit, au uitat/ părăsit numele regatului lor și s-au pus pe ei înșiși sub domnia lui Gundericus[19], regele vandalilor, care locuia în Galia.

[Iar] când Walia [al goților] a pus capăt  războiului din Spania, și se pregătea să treacă în Africa, cu o flotă pe care o echipase, a fost luat prin surprindere de o puternică furtună în strâmtoarea Gaditani/ Gibraltar[20].

Și atunci, amintindu-și de naufragiul regelui Alaricus, el a evitat pericolul naval și s-a întors în Galia.

Iar în contul slujirii sale, pentru că a obținut victoria [din Spania], împăratul [Romei] i-a dat lui Aquitania[21] Secunda, dimpreună cu unele orașe din provinciile dimprejur, care se întindeau până la Oceanum/ Oceanul Atlantic[22].


[1] Roma.

[2] Un got.

[3] Alaricus.

[4] Cu creștinii.

[6] Marea Mediterană.

[9] Între 410-415, cf. Ibidem.

[11] După 7 zile de domnie, cf. Ibidem.

[12] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Wallia e vorba de 415 și nu de 416.

[13] Barbarii de aici fiind vandalii și alanii.

[14] Walia, regele goților.

[16] Al alanilor.

[18] În 418 și era arian, cf. Ibidem.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 la Faptele Apostolilor [6]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a.

***

Dați-mi putere  [prin ascultarea voastră] să predic cu îndrăznire, atât în fața neamurilor [păgâne], cât și a evreilor și, mai presus de toate, [în fața] lui Dumnezeu.

Da vă rog fierbinte, copilașii mei[1], [mai ales] pentru dragostea și pentru chinurile pe care le-am suferit pentru nașterea voastră [întru Hristos].

Nu voi adăuga și cele ce urmează: pentru care sufăr din nou durerile nașterii. Nici nu voi spune: până când Hristos va lua chip în voi.

Căci sunt încredințat că Hristos a luat chip în voi.

Altfel mă voi exprima la adresa voastră: frații mei, preaiubiți și mult doriți, bucuria și cununa mea (Filip. 4, 1).

Credeți-mă că nu voi folosi altă exprimare.

Dacă în această clipă ar fi puse pe capul meu zece mii de coroane împărătești [încrustate] cu bijuterii preascumpe, ele nu mi-ar putea aduce bucuria pe care o simt pentru creșterea voastră în sfințenie.

Sau, mai bine-zis, nu cred că împăratul însuși are o asemenea bucurie, ca cea cu care mă bucur de voi.

Să-l lăsăm pe acela să se întoarcă acasă biruitor asupra altor neamuri, care au fost în război cu el, să-l lăsăm pe el să fi câștigat multe alte coroane în afară de coroana [pe care o are] de drept.

Și să primească alte diademe ca luate prin victoriile sale.

Nu cred că el se va bucura de trofeele sale pe atât pe cât mă bucur eu de înaintarea sufletului vostru.

Căci eu exult/ mă bucur ca și cum aș avea mii de coroane pe cap.

Și am de ce să mă bucur.

Căci dacă, prin harul lui Dumnezeu, dobândiți acest bun obicei, veți câștiga o mie de bătălii mult mai grele decât aceasta, încleștându-vă[2] și luptându-vă cu demoni răi și cu duhuri drăcești/ haine, cu limba[3] și nu cu sabia, ci prin voință.

Căci gândiți-vă cât de mare este câștigul, dacă – fie astfel! – reușiți [în lupta duhovnicească].

În primul rând, ați reușit să lepădați un obicei cumplit.

În al doilea rând, o rea trufie, sursa tuturor relelor, și anume părerea că lucrul [obiceiul rău] nu are importanță, nu poate să facă niciun rău.

În al treilea rând, pedeapsa [lui Dumnezeu, pe care o atrage păcatul].

În al patrulea rând, pizma.

Căci toate acestea sunt vlăstarele [obiceiului] de a (vă) jura.

Nu [numai acestea], [ci și] de aici înainte veți dobândi o mare întărire pe calea virtuților.

Căci atunci când copiii învață literele, nu le învață numai pe ele, ci cu ajutorul lor sunt învățați treptat să citească.

Așa va fi și cu voi.

Acea tufie rea nu vă va mai înșela, nu veți mai spune: acest lucru n-are importanță.

Nu veți mai vorbi doar din obicei, ci le veți înfrunta pe toate cu bărbăție, ca desăvârșind întru toate acea virtute care este după Dumnezeu, să culegeți binecuvântările veșnice, prin harul și bunăvoința iubitoare a Unuia Născut Fiului Său, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt fie slava, puterea și cinstea, acum și pururea, în vecii nesfârșiți. Amin.


[1] Gal. 4, 19: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”.

[2] Literal: luptându-vă corp la corp.

[3] Limba pe care și-o înfrânează de la obiceiul necuvios de a se jura.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [2]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi

 *

Prima parte.

***

8. Atunci Gulfilas/ Ulfila, episcopul acestor goți, le-a stabilit literele[1] și le-a tradus în acea limbă scrierile Vechiului și Noului Testament. Și, în scurt timp, goții au început să scrie și să aibă lege, devenind părtași învățăturii bisericii lor.

Însă ținând învățăturile lui Arie referitoare la firea dumnezeiască, și anume crezând că Fiul este inferior Tatălui în stăpânire și posterior Lui în veșnicie. [Totodată] ei credeau că Sfântul Duh nu e Dumnezeu și nici nu există din firea [substantiam] Tatălui, ci că El a fost creat de Fiul [per Filium] și că Ambii Îl slujesc [pe Tatăl] și sunt sub ascultarea Lui.

De asemenea ei spuneau că persoana Tatălui este separată după fire, că persoana și firea Fiului sunt separate și, la fel, și persoana și firea Sfântului Duh. Astfel ei nu adorau (după tradiția Sfintei Scripturi [secundum Sanctae Scripturae traditionem]) un Dumnezeu și un Domn, ci, ca în superstiția [superstitionem] idolatriei, venerau trei dumnezei.

[Și] răul acestei blasfemii [blasphemiae] s-a perpetuat în timp și s-a succedat sub regii [lor] pentru o perioadă de 213 ani. Însă, amintindu-și de mântuirea lor, ei au renunțat la această necredință înrădăcinată și, prin harul lui Hristos, au venit la unitatea credinței catolice/ universale.

9. În anul 416 (378) [d. Hr.], în al 14-lea an al domniei lui Valens, goții au fost pentru prima dată scoși afară de creștini din pământul lor și au fost alungați, împreună cu regele lor Athanaricus, de către huni. Și după ce au trecut Dunărea, întrucât nu au putut rezista puterii împăratului Valens, ei s-au predat fără să-și lase la o parte armele și au primit[2] Thracia ca să locuiască în ea.

Dar când au văzut că ei au fost asupriți de către romani, contrar obiceiului lor de libertate, atunci au fost siliți să se revolte.

[Astfel] au pustiit Thracia prin foc și sabie, și după ce au distrus armata romană i-au dat foc și lui Valens. Căci [Valens], fiind rănit de o lance și găsindu-și refugiul într-o casă țărănească, acolo a pierit, dându-și astfel sufletul focului veșnic [ignibus aeternis], pe drept, fiind ars de viu de goți cu focul cel material.

10. În timpul acestei bătălii, goții i-au găsit pe acei goți, care, mai înainte, fuseseră Mărturisitori [Confessores] și pe care ei i-au izgonit din pământul lor din cauza credinței pe care o aveau.  Și au dorit să se unească cu ei în scopul de a căpăta pradă. Însă aceia[3] nu au fost de acord cu acest lucru, [fapt pentru care] unii au fost omorâți. Alții au ocupat locurile muntoase și și-au zidit sălașuri din ce s-a putut. Și nu numai că au rămas creștini catolici neclintiți dar au continuat să trăiască în înțelegere [in concordia] cu romanii, care îi primiseră mai înainte.

11. În anul 419 (381) [d. Hr.], în al 3-lea an al împăratului hispanic Theodosius, Athanaricus, după ce a pregătit un tratat și prietenia cu Theodosius, a purces de îndată la Constantinopol, și acolo, după 15 zile de când a fost primit, în mod onorabil, de Theodosius, el a murit. Atunci goții, după moartea regelui lor și văzând bunăvoința [benignitatem] împăratului Theodosius, au făcut o înțelegere și s-au dat pe ei înșiși stăpânirii romane.

12. În anul 420 (382) [d. Hr.], în al 4-lea an al domniei lui Theodosius, goții, respingând tratatul protecției romane [asupra lor], l-au numit ca rege al lor pe Alaricus și au considerat [lucru] nedemn [indignum] pentru ei ca să se supună puterii romane și să urmeze acelora și legilor lor, și s-au despărțit de ei după triumful în luptă.

13. În anul 437 (399) [d. Hr.], în al 4-lea an al domniei lui Honorius și Arcadius, goții s-au împărțit în două tabere, conduse de Alaricus și  Radagaisus[4], și după ce s-au distrus una pe alta, prin multe măceluri, de ambele părți ale regatului, ele au ajuns la o înțelegere cu scopul de a-i distruge pe romani. [Astfel] au decis un plan comun [de luptă] și, pentru același scop, au mers în mod separat și au jefuit unele regiuni ale Italiei.

14. În anul 443 (405) [d. Hr.], în al 10-lea[5] an al domniei lui Honorius și Arcadius, Radagaisus, regele goților, care era scit după naștere, dedat cultului idolatriei și foarte sălbatic în înverșunata sa cruzime barbară, a atacat și a pustiit violent regiunile Italiei, împreună cu 200.000 [ducentis millibus] de soldați, jurându-se, în disprețul lui Hristos, că va face o libație[6], dacă va câștiga, din sângele dumnezeilor romanilor.  [Însă] armata lui, după ce a fost înconjurată de generalul roman Stilicho[7] pe locurile muntoase ale Thusciei[8], a fost distrusă de foame mai degrabă decât de luptă.

În cele din urmă, însuși regele [got] a fost capturat și ucis.


[2] Acceptul de la Valens asupra Thraciei.

[3] Goții ortodocși.

[5] A fost corectat anul în ediția englezească, pentru că, în latină, era XI, deși, pe varianta 437-443 dată de Sfântul Isidor, se ajungea tot la al 10-lea an de domnie al celor doi împărați romei.

[6] Act ritualic păgân în cadrul căruia se gusta dintr-o cupă de vin și apoi se vărsa cupa în cinstea unui idol. Și, în acest caz, păgânul Radagaisus dorea să bea din Sfântul Potir al Bisericii și să arunce pe jos Sfintele Taine ale Domnului. De aceea Sfântul Isidor vorbește despre disprețuirea lui Hristos.

Sfântul Isidor al Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi [1]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Isidor al Sevillei

Sfântul Isidor, Arhiepiscopul  Sevillei[1]

(n. c. 560-636, † 4 aprilie,

pomenit pe 4 aprilie în Biserica Ortodoxă)

*

Istoria regilor

goți,  vandali  și

suevi[2]

 * 

Cuvânt înainte

1. Dintre toate pământurile care se întind de la Apus și până în India [Indos], tu ești cea mai frumoasă [pulcherrima], o, Spania [Hispania], sfântă și întotdeauna-binecuvântată mamă a  conducătorilor și a națiunilor!

Pe drept ești tu acum regină [regina] a tuturor provinciilor, de la care nu numai Apusul dar și Răsăritul își primește lumina [lumina].

Tu ești slava [decus] și podoaba [ornamentum] lumii, cea mai ilustră [illustrior] parte a pământului, în care glorioasa fecunditate [gloriosa fecunditas]/ rodnicie a poporului Getic [Geticae] se bucură mult și înflorește în mod abundent.

2. Natura pe merit a fost îngăduitoare/ binevoitoare, îmbogățindu-te pe tine cu abundența tuturor lucrurilor care cresc.

[Căci] tu ești bogată în fructe de pădure, ești plină cu struguri, ești bogată în seceriș. Tu ești îmbrăcată în grâne, ești umbrită de măslini, ești acoperită cu viță de vie.

Tu ești înflorită în câmpurile tale, înfrunzită pe munții tăi, plină de pești pe la țărmurile tale.

Tu ești situată în cea mai plăcută regiune a lumii. Tu nu ești arsă nici de fierbintea dogoare a soarelui, nici nu ești biciuită de gheață rece. Ci ești încinsă cu zona temperată a cerului [temperata coeli zona], fiind hrănită cu fericitele zefiruri[3].

Căci tu produci tot felul de roade pe care le poartă câmpurile, tot felul de metale prețioase iar animalele [tale] poartă tot ce este frumos și folositor.

Așa că nu trebuie să te crezi inferioară în fața acelora care se disting prin faima de a face parte din grupul celor nobili.

3. Alfeus [Alphaeus] îți va înmulți caii. Clitumnus vitele. Deși Alfeus, sacru în victoriile olimpice, mâna iute carele cu patru cai peste cursul Pisaean, iar Clitumnus a jertfit odată tauri mari ca jertfe capitoline[4].

Tu, cea bogată în mâncare, să nu cauți poienele Etruriei[5]! Nici, fiind plină de palmieri, să admiri crângurile lui Molorchus. Și nici să nu invidiezi victoriile lui Elean din cauza la cum aleargă caii tăi.

Tu ești bogată în râuri rodnice, tu ești împodobită cu râuri ce curg cu aur. Izvoarele tale sunt apele cailor.

Lâna ta, vopsită în purpuriu, strălucește ca purpura tiriană. Piatra ta, strălucitoare pe fondul întunericului munților abrupți, se aprinde cu și mai mare strălucire prin învecinarea cu soarele.

4. Asfel, bogată în copii de întreținut și în pietre și în îmbrăcăminte purpurie, ești de asemenea rodnică în conducători și în bogățiile imperiului, fiind deopotrivă îmbelșugată în podoaba conducătorilor și binecuvântată prin lucrările lor.

Așadar, pe drept, ai ajuns aurul Romei, capul națiunilor. Căci odinioară doreai, cu virtute asemenea celei romane, să ajungi prima victorioasă.

Având țelul tău până la capăt, acela de cea mai înfloritoare națiune a goților, după multe victorii, în lumea cu nerăbdare cucerită și iubită de tine, [ai ajuns] să te bucuri de cinstea regală și de multă bogăție, asigurată întru fericire de imperiu.

*

Istoria goților

1. E un lucru cert faptul că goții sunt un neam foarte vechi.

Unele presupuneri, pornind de la asemănarea ultimei silabe, cum că originea lor ar veni de la Magog, fiul lui Iafet [Japhet], au fost deduse, în cea mai mare parte, din cartea Profetului Ezechiel.

Totuși, odinioară, s-a format obiceiul de a-i chema pe cei doi eroi Getas, mai degrabă decât Gog și Magog.

2. Traducerea numelor lor în limba noastră este tecti („protejat”), care arată putere. Și cu adevărat, n-a existat niciodată vreo națiune a lumii care să fi hărțuit mai mult puterea romană.

Căci aceștia sunt oamenii care l-au făcut până și pe Alexandru să-i evite, de care s-a temut Pyrrhus și Caesar s-a înfricoșat foarte.

Fiindcă mai înainte ei au fost conduși de căpetenii de multe secole, și apoi de regi; noi scoțând informațiile acestea din cronici, unde erau înscrise numele și faptele lor.

3. În al 12-lea an de la fundarea erei noastre (49 în d. Hr.), când consulul Pompei și Gaius Julius Caesar au ațâțat un război civil pentru a putea să controleze statul, goții au venit în Tessalia[6] și l-au ajutat pe Pompei și au luptat împotriva lui Caesar.

Și când etiopienii, indienii, persanii, mezii, grecii, armenii[7], sciții, și alte națiuni răsăritene, s-au adunat și au luptat împotriva lui Julius, acești oameni[8] s-au opus lui Caesar mai bărbătește decât [toți] ceilalți.

Tulburând prin numărul lor și prin curaj, Caesar a spus că se gândea să plece, dacă noaptea nu ar fi pus capăt bătăliei.

4. În anul 294 [d. Hr.]/ [256 d. Hr.][9], în primul an al domniei lui Valerian și Gallienus, goții au coborât din munții Alpi [Alpibus], în care locuiau, și au devastat Grecia, Macedonia, Pontul, Asia [Mică][10] și Iliria. Și au avut Iliria și Macedonia pentru aproximativ [ferme] 15 ani.

Apoi, după ce au fost învinși de împăratul Claudio/ Claudius, s-au reîntors în propriile lor regiuni. Iar romanii, onorându-l pe Claudium Augustum/ Claudius Augustus, cu slavă importantă la reîntoarcere, pentru faptul că a îndepărtat pe cel mai mare popor [fortissimam gentem][11] de la limitele imperiului, au pus un scut de aur [aureum clypeum] în Forum[12] și o statuie de aur [auream statuam] în Capitolium.

5. În anul 369 [331] d. Hr., anul al 26-lea al împărăției lui Constantin[13], goții au atacat pământul sarmaților, copleșindu-i pe romani cu foarte multe armate, în impetuozitatea forței lor distrugând totul prin jaf și sabie.

Constantin însuși a pregătit o armată împotriva lor, și după ce i-a învins cu greutate, într-o mare bătălie, i-a alungat pe ei peste Dunăre [ultra Danubium].

[Și cu toate că] el[14] deja fusese distins pentru faima curajului arătat împotriva multor nații, cu atât mai mult [acum] a primit slavă prin victoria lui împotriva goților. Căci romanii, aplaudați de Senat, i-au adus laudă în mod public fiindcă a cucerit o astfel de mare națiune și a restaurat pământul republicii[15].

6. În anul 407 (369) [d. Hr.], în al cincilea an al domniei lui Valens, Athanaricus a fost primul care a experimentat guvernarea asupra neamului goților. [Astfel] a domnit 13 ani. Și s-a decis să înceapă o foarte crudă persecuție, care s-a îndreptat împotriva acelor goți din țara lui care erau creștini [Christiam]. Și din această cauză mulți au devenit Mucenici [Martyres], pentru că nu au vrut să jertfească idolilor.

Astfel mulți au fost afectați de persecuții. Și, în ciuda numărului lor[16], el nu s-a dat înapoi de la ai ucide, și a permis asta și altora sau i-a forțat să plece din regatul său și să migreze în provinciile romane.

7. În anul 415 (377), în al 13-lea an a domniei lui Valens, goții de la Dunăre s-au împărțit în două tabere opuse, conduse de Athanaricus și Fridigernus, și ele s-au pustiit reciproc și s-au măcelărit succesiv.

Dar Athanaricus l-a învins pe Fridigernus datorită favorului [primit] de la împăratul Valens.

Și, pe baza acestui [sprijin], el a trimis legați [legatos][17] cu daruri la împărat, și a cerut învățători [doctores], în sensul să primească [de la ei] introducerea în regula credinței creștine [Christianae fidei regulam][18].

Dar Valens, care era rătăcit [devius] de la adevărul credinței catolice/ universale [veritate catholicae fidei] și acaparat de perversitatea ereziei ariene, a trimis lor[19] preoți eretici [haereticis sacerdotibus] și prin învățătură vicleană i-a lipit pe goți de învățătura lor greșită  [sui erroris dogmati]. Și prin [această] sămânță nimicitoare[20] au transferat, unui asemenea neam vestit, otrava vătămătoare, și astfel au ținut și păstrat pentru o lungă vreme greșeala, pe care poporul încrezător o absorbise recent.


[2] Text tradus de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. Am tradus textul cărții conform edițiilor:

1. Sancti Isidori, Hispalensis Episcopi, Historia de regibus gothorum, wandalorum et suevorum, în PL 83, col. 1057-1082B;

2. Isidore of Seville’s, History of the Kings of the Goths, Vandals, and Suevi, translated by Guido Donini and Gordon B. Ford jr., Ed. E. J. Brill, Leiden, 1966, p. 1-43.

[3] Zefirul fiind vântul lin, călduț, de primăvară, care suflă dinspre apus.

[7] Armenii sunt pomeniți numai în PL 83, col. 1059.

[8] Goții.

[9] Acesta e anul în PL: CCXCIV. Însă în ediția în engleză avem și un alt an: 256 d. Hr. Cel de al doilea an, și în viitoarele cazuri în traducerea noastră, aparține ediției din 1966 citate.

În Wikipedia, ambii împărați și-au început domnia în anul 253. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Valerian

și: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gallienus.

[10] Numai în engleză.

[11] Pe goți.

[14] Sfântul Constantin cel Mare, omagiat în acest an, în 2013.

[15] Pe care îl avusese anterior și îl pierduse.

[16] A numărului mare de creștini, care declarau că preferă să moară pentru Hristos.

[17] Comandanți de legiuni/ de armată.

[18] Asta după ce îi persecutase pe pe creștinii goți de sub stăpânirea lui…

[19] Goților.

[20] Învățătură eretică.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 la Faptele Apostolilor [5]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

 †

       Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Prima parte, a doua, a 3-a și a 4-a.

***

Și cu mare putere Apostolii dădeau mărturie (4, 33).

Nu prin cuvânt, ci prin putere Apostolii își aduceau mărturia lor pentru Înviere.

La fel cum a spus și Pavel: „Și propovăduirea mea nu a fost prin cuvinte convingătoare ale înțelepciunii umane, ci prin lucrarea Duhului și a puterii” (I Cor. 2, 4).

Și nu numai cu putere, ci cu mare putere [au propovăduit Apostolii].

Și mare har, zice, era asupra lor a tuturor. Căci nici nu era acolo nimeni între ei care să aibă lipsă (4, 33-34).

De aceea [spune că] harul era asupra lor a tuturor, pentru că nu era nimeni care să aibă lipsă.

Adică, datorită focului copleșitor al darurilor [râvnei extraordinare adusă de darurile Duhului], nimeni nu era în nevoie.

Pentru că ei nu au dat o parte și au păstrat altă parte. Nici dând toate [ce le aparțineau], nu le-au dat ca ale lor [ca aparținându-le].

Mai mult, au trăit în mare belșug/ îndestulare [pentru că] au înlăturat orice inegalitate dintre ei și au creat o mare armonie.

Căci toți câți erau proprietari, etc. (4. 34).

Și cu mare respect au făcut aceasta [și-au donat proprietățile], pentru că nu au îndrăznit să le dea în mâinile lor [ale Apostolilor], nici nu le-au dat cu ostentație, ci le-au adus la picioarele Apostolilor.

Le-au lăsat [încredințat] lor să fie împărțitorii, i-au făcut pe ei proprietari, ca de atunci înainte, toți să fie plătiți [să li se împartă] ca din [un bun] al tuturor și nu ca de la o proprietate privată.

Aceasta le era lor un ajutor împotriva slavei deșarte.

Dacă aceasta s-ar face acum, ne-ar mânia [să avem] vieți mai plăcute, atât pe bogați cât și pe săraci, nici nu ar fi mai mult pe placul săracilor decât al bogaților înșiși.

Și dacă vreți, haideți acum, pentru puțin, să zugrăvim în cuvinte și să avem măcar din aceasta plăcere, din moment ce nu aveți oricum această intenție în minte [de a vinde averile și a avea toate în comun].

Căci în definitiv un lucru este evident, chiar din întâmplările care au avut loc atunci, că vânzându-și proprietățile/ bunurile, nu au ajuns să fie în nevoie, ci i-a făcut pe ei bogați care aveau nevoi.

Totuși, hai să zugrăvim acum în cuvinte această stare de lucruri: să-i lăsăm pe toți să-și vândă proprietățile, și le aducă [prețul] în vistieria comună.

Cum s-ar spune, adică: nimeni să nu se bucure [mai mult decât ceilalți], săraci sau bogați.

Cât de mult aur credeți să s-ar strânge?

După mine, bănuiesc – căci bineînțeles că nu se poate spune cu exactitate – că, presupunând că toți de aici, bărbați și femei, s-ar lipsi cu totul de proprietăți, pământuri, bunuri, case – căci nu voi vorbi despre sclavi, căci atunci [odinioară] nu exista așa ceva, dar fără îndoială, unii care ar fi sclavi ar fi puși în libertate – că probabil [aproximativ] 500.000 de kilograme de aur ar fi totalul colectei.

Dar nu, ci de două ori sau de trei ori mai mult.

Căci gândiți-vă, la ce număr de „juga” (coliere[1]) este evaluat/ cotat orașul nostru?

Câți (din totalul populației) putem spune că sunt creștini? Să zicem 100.000, și restul elini [păgâni, idolatri] și evrei?

Atunci, câte mii de kilograme de aur s-ar aduna!

Și care este numărul săracilor [din oraș]?

Nu cred că [sunt] mai mult de 50.000.

Și pentru a hrăni acest număr [de oameni] zilnic, ce bunăstare ar fi [ar însemna donațiile de aur și averi].

Și totuși, dacă hrana ar fi primită în comun, toți luând masa împreună, nici nu ar trebui așa mari cheltuieli, până la urmă.

Dar, veți întreba, ce vom face după ce banii vor fi cheltuiți?

Sau credeți că pot fi cheltuiți la nesfârșit?

Nu ar fi harul lui Dumnezeu de zece mii de ori mai mare?

Nu ar fi cu adevărat harul lui Dumnezeu revărsat cu îmbelșugare?

Nu, [numai atât, ci și] nu ar trebui să facem noi cerul pe pământ?

Dacă – fie că numărul ar fi de 3.000 sau 5.000 [celor care au crezut atunci prin propovăduirea Apostolilor] – împlinirea acestui lucru [adunarea prețului la un loc] a avut un succes atât de splendid și nimeni nu s-a plâns de sărăcie, cu cât mai slăvit ar fi acest lucru, [săvârșit] într-o mulțime atât de mare [ca cea a creștinilor de atunci din Constantinopol]?

Și chiar dintre cei care nu au [prea mult], cine [ar fi care] nu ar contribui [dacă toți se unesc pentru această faptă]?

Dar pentru a arăta că [dimpotrivă] viețuirea separată [și nu cea la un loc] este costisitoare și provocatoare de sărăcie, să lăum cazul unei case în care ar fi zece copii, cu soția și bărbatul. Să zicem că unul [ea] țese lâna, [iar] celălalt aduce veniturile/ câștigurile sale de la lucrul lui afară.

Acum spuneți-mi, în care situație ar cheltui mai mult: luându-și masa împreună și locuind într-o [singură] casă sau trăind separat?

Bineînțeles că trăind separat.

Pentru că dacă cei zece copii ar trebui să trăiască separat, ar avea nevoie de zece camere deosebite, zece mese, zece însoțitori și în aceeași proporție, de altminteri, [ar trebui să fie] veniturile [casei: de zece ori mai mari].

Oare nu tocmai pentru acest motiv, acolo unde există un număr mare de servitori, au toți o singură masă, pentru ca cheltuielile să nu fie atât de mari?

Pentru că așa este, separarea/ împărțirea întotdeauna face/ determină împuținare [a veniturilor], [în timp ce] acordul și înțelegerea determină sporirea.

Locuitorii mănăstirilor trăiesc exact așa cum au făcut credincioșii atunci [în vremea Apostolilor]. Și a murit vreunul dintre ei de foame?

Oare n-a fost întotdeauna fiecare dintre ei dăruit cu de toate?

Acum se pare că oamenilor le e mai multă frică de aceasta [de conviețuire] decât de a cădea într-o prăpastie fără margini și fără fund.

Dar dacă am face într-adevăr experiența acestui lucru, atunci cu adevărat ne-am avânta cu îndrăzneală spre acest plan/ program.

Și de asemenea, ce har [de la Dumnezeu], crezi, ar fi atunci!

Pentru că dacă la acea vreme, când nu erau credincioși [în număr mare], ci numai cei 3.000 [2, 41] și cei 5.000 [4, 4], când toți, în toată lumea erau dușmani, când nu puteau căuta alinare nicăieri, cu toate acestea s-au implicat cu îndrăzneală în acest plan și cu atâta succes.

Cu cât mai mult nu ar fi cazul acum, când prin harul lui Dumnezeu, sunt [mulți] credincioși pretutindeni în lume?

Cine ar mai rămâne păgâni?

După mine, cred că n-ar mai rămâne nimeni. N-ar trebui să-i atragem pe toți și să-i aducem pe ei la noi?

Dar totuși, dacă vom înainta/ progresa corect [în bine], nădăjduiesc în Dumnezeu că chiar și aceasta se va realiza[2].

Numai faceți ce vă spun, și să împlinim cu bine lucrurile în înțelegere.

Dacă Dumnezeu ne dă viață, nădăjduiesc că vă vom aduce în curând la acest fel de viețuire.

[Înaintând treptat], în primul rând, privitor la legea despre jurăminte: împliniți aceasta. Hotărâți-vă cu fermitate: pe cel ce l-a păstrat [obiceiul de a se jura] făceți-l să știe că nu are [acest drept] și chemați-l să dea răspuns, mustrându-l cu asprime.

Căci vremea hotărâtă [de a-i pedepsi pe cei care se jură în continuare, în ciuda mustrării] se apropie și fac cercetări în această problemă și pe cel pe care îl voi găsi vinovat, îl voi alunga și îl voi exclude [din Biserică].

Dar Dumnezeu să ne ferească de a găsi pe unul ca acesta printre noi.

[Dar] mai degrabă s-ar putea să apară, decât [aș putea să cred că] toți au păzit cu strictețe această poruncă duhovnicească.

Și după cum în război, prin poruncă se arată [cine sunt] prietenii și [cine sunt] străinii [după felul cum respectă sau nu ordinul], așa să fie și acum.

Pentru că și acum suntem într-adevăr în mijlocul unui război [duhovnicesc]. Așa încât să ne știm frații, care sunt cu adevărat astfel.

Căci ce lucru bun este dacă am avea aceasta [frățietatea] ca semn de recunoaștere atât aici cât și pe teritoriu străin!

Ce armă [ar fi] aceasta, îndreptată chiar spre capul diavolului!

O gură care nu poate [nu vrea] să jure Îl va chema în curând pe Dumnezeu în rugăciuni și-l va izbi pe diavol cu o lovitură mortală.

O gură care nu poate să jure nu va putea nici să folosească cuvinte jignitoare.

Alungă afară acest foc de pe limba ta, ca dintr-o casă: acest foc, aruncă-l afară.

Dăruiește-i puțină odihnă limbii tale: fă rana mai puțin dureroasă.

Da, te implor, fă aceasta, pentru a putea merge mai departe să te învăț o altă lecție. Pentru că atâta timp cât aceasta nu este făcută cum trebuie, nu îndrăznesc să trec mai departe la alta.

Fă această lecție în mod desăvârșit și vei avea conștiința împlinirii, și apoi îți voi face cunoscute alte legi, și mai bine [zis] nu eu, ci Hristos.

Sădește în sufletul tău acest lucru bun și încetul cu încetul vei fi un rai al lui Dumnezeu, cu mult mai bun decât Raiul [Edenul] din vechime.

Niciun șarpe în jurul tău [nu va fi], niciun pom purtător de moarte, nici nimic [altceva] de acest fel.

Întipărește-ți acest obicei [de a nu jura] adânc [în suflet].

Dacă acest lucru se va întâmpla, nu va fi un bine numai pentru voi, cei prezenți, ci pentru toți care sunt în întreaga lume. Și nu numai pentru ei, ci și pentru toți vor urma după aceea.

Pentru că un obicei bun, odată intrat [în obișnuință] și [fiind] ținut de toți, va fi predat multor secole viitoare[3] și nicio întâmplare nu îl va mai putea șterge.

Dacă acela care aduna vreascuri în zi de sabat era lapidat/ omorât cu pietre, cel ce face un lucru cu mult mai viclean/ groaznic decât acea strângere, omul care își adună o căpetenie a păcatelor, căci atât de mare este mulțimea jurămintelor, ce va trebui să suporte [ca pedeapsă]?

Ce n-ar trebui să îndure?

Veți primi mare îndurare de la Dumnezeu, dacă aceasta [porunca duhovnicească] va fi împlinită bine de voi.

Dacă v-aș spune „Să nu jigniți”, imediat v-ați exprima către mine nemulțumirea.

Dacă aș zice „Nu fiți invidioși”, v-ați grăbi cu altă scuză.

Dar în acest caz, nu aveți nimic de felul acesta de spus.

De aceea încep cu învățături ușoare, după cum se practică de fapt, pretutindeni, în toate artele.

Și astfel poate cineva să ajungă la îndatoriri mai înalte, învățându-le mai întâi pe cele care sunt mult mai ușoare.

Cât de ușor este veți vedea când prin harul lui Dumnezeu reușind în aceasta, veți primi o altă învățătură [mai înaltă].


[1] În text: yokes. Sensul primar al lui yoke este jug. Bănuiesc însă că este vorba de o formă de a estima cât aur se poate afla într-un oraș, prin care probabil se stabilea bogăția orașului respectiv.

[2] Sfântul Ioan nu e utopic în ceea ce spune, ci îi face să întrezărească o realitate care este posibilă (pe vremea Apostolilor a fost posibilă), îi face să aibă dorințe duhovnicești mult mai profunde. Chiar dacă nu vor atinge acea stare fericită, în care să trăiască toți în frățietate și comuniune, un bine tot se va produce prin faptul că îi face să gândească departe și să nu se mai împiedice de ispite de gânduri mizere.

[3] Din nou îi face să privească dincolo de îngustimea experienței particulare sau cotidiene.