Etichetă: Traduceri

Obelixul, cum s-a scris Septuaginta și Sfântul Epifanie al Salaminei

2 comments

A se vedea despre viața sa.

†

Fragment din Tratatul Sfântului Epifanie, Episcopul cetății Constanția din Cipru, despre măsuri și greutăți și numere și alte lucruri care sunt în Dumnezeieștile Scripturi

***

3. În ceea ce privește istoria obelixului[1] ea este următoarea. Obelixul se face așa: (-), fapt pentru care se scrie ca forma numită linie.

Însă în acord cu dialectul atic[2] obelixul înseamnă suliță, adică lance. Și în Dumnezeieștile Scripturi acesta este plasat pe acele cuvinte care au fost folosite de către cei 72 de traducători dar care nu se regăsesc și la adepții lui Aquila sau Symmachus.

Pentru că cei 72 de traducători au adăugat acele cuvinte de la ei înșiși, nu fără sens, ci pentru a fi de mare folos. Pentru că atunci când ei au adăugat cuvinte care lipseau în acelea[3], ei nu au făcut aceasta decât ca să dea claritate citirii, fapt pentru care noi le privim pe ele ca nefiind străine de Sfântul Duh.

Pentru că ei omiteau pe acelea care nu aveau nevoie de repetiție. Însă, atunci când un cuvânt li se părea a fi ambiguu, în momentul când îl traduceau în limba greacă, ei îi făceau un adaos[4].

Acest lucru poate fi surprinzător [pentru unii, care nu îi înțeleg rostul,] însă noi nu ne grăbim să i ne împotrivim[5], ci, mai degrabă, aducem slavă [lui Dumnezeu] pentru faptul, că s-a făcut în acord cu voia lui Dumnezeu, pentru că s-a înțeles ceea ce era sfânt[6].

Pentru că cei 72 la număr[7], de pe insula Farian[8], numită și Anoge[9], din fața Alexandriei[10], au fost incluși în 36 de chilii, câte doi în chilie[11]. De dimineață și până seara ei erau închiși aici și, seara, ei traversau în 36 bărci mici apa și veneau la palatul lui Ptolemeu Filadelful[12] și cinau împreună cu el.

Și dormeau câte doi în cele 36 de dormitoare, în așa fel încât ei să nu poată vorbi unul cu altul, pentru ca să producă o traducere curată[13].

Și astfel s-au bazat pe ei înșiși. Pentru că atunci când a construit cele 36 de chilii/ celule deja menționate, pe insula  aceasta  și a făcut fiecare chilie pentru doi inși, Ptolemeu i-a închis pe ei câte doi, după cum am spus.

Și împreună cu ei[14] el a închis și câte doi tineri slujitori, care să le pregătească hrana și să le slujească întru toate, pentru ca să îi ajute pe traducători.

Mai mult decât atât, el nu a făcut uși la aceste chilii în perete, ci le-a făcut tavane deschise, ceea ce am numi: ferestre în acoperiș.

Și astfel, începând cu dimineața și până seara ei au stat închiși, până au tradus toate [cărțile]. Și fiecare doi inși au dat o carte[15]. Adică vreau să spun că cartea Facerea, facerea întregii lumi, a fost dată de o perecehe [de traducători], Ieșirea israeliților de altă pereche,  Leviticul de o altă pereche și toate celelalte cărți în ordinea lor.

Și astfel, cele traduse de către cei 72 au fost recunoscute ca și cărți canonice[16] iar cei 72 au fost socotiți după numărul literelor alfabetului ebraic.

4. Pentru că sunt 72 de nume de litere [în alfabetul ebraic]. Pentru că cinci dintre ele  au o formă dublă, pentru că k are o formă dublă, cât și m, n, p și s.

Din acest motiv cărțile sunt numărate ca fiind 72, însă sunt 77[17], pentru că 5 [litere din alfabetul ebraic] sunt duble.

Pentru că Rut e unită cu Judecătorii, și ele sunt numărate de către evrei ca o singură carte. Iar prima [carte] a Regilor este unită cu a doua și e numită prima carte[18]. Iar a treia carte este unită cu a patra carte [a Regilor] și e considerată ca o singură carte.

Prima Paralipomenă este unită cu a doua și e numită prima carte. Prima carte a lui Ezdra este unită cu a doua și sunt o singură carte[19].

Și, în acest fel, cărțile sunt grupate în patru pentateuhuri[20] și două sunt pe deasupra, în așa fel încât cărțile [Vechiului] Legământ sunt următoarele: cele cinci ale Legii (…): Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerele, Deuteronomul[21]. (…) Acesta este Pentateuhul, adică cărțile Legii.

Și 5 în versuri (…): Cartea lui Iov, apoi Psalmii, Proverbele lui Solomon, Coheletul[22] [și] Cântarea Cântărilor.

Astfel, un alt pentateuh e numit Scrierile, dintre care unele sunt haghiografe[23], și acestea sunt următoarele: Iosua, [fiul] lui Nun, cartea Judecătorilor și Rut, Prima și A doua Paralipomena, Prima și A doua a Regilor, A treia și A patra a Regilor și acesta e al treilea pentateuh.

Alt pentateuh e [format] din cărțile Profeților (…) cei 12 Profeți formând o carte, Isaia una, Ieremia una, Iezechiel una, Daniel una (…) și așa avem tot pentateuhul profetic.

Dar rămân alte două cărți, care sunt Două ale lui Ezdra, care e socotită ca fiind una și o alta: Cartea Esterei.

Astfel cele 72 de cărți sunt complete după numărul celor 72 de litere ebraice.

Însă există și două cărți poetice, una a lui Solomon, numit: Prea înțeleptul[24] și alta a lui Iisus, fiul lui Sirah și nepot de bunic[25] lui Iisus (…), pentru că bunicul lui se numise Iisus[26], a compus Înțelepciunea în ebraică,  pe care nepotul său de bunic a tradus-o în limba greacă (…) care sunt, de asemenea, folositoare și de folosit, cu toate că nu au fost incluse în numărul recunoscut[27].

Și, de aceea, ele nu au fost ținute în sicriu, adică în chivotul Legământului.

[1] A se vedea nota 13 (În limba engleză: obelisk = semnul grafic reprezentat așa: (- -) sau așa: ( -:- ) prin care se indică un cuvânt dubios în textul unui manuscris. Semnul, sub cele două variante grafice ale sale, se află între paranteze.).

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Attic_Greek.

[3] În celelalte traduceri/versiuni ale Scripturii făcute de către Aquila, Symmachus etc.

[4] Îl explicau prin adăugare de cuvinte, atunci când îl traduceau în text, lucru pe care îl face orice traducător bine intenționat, cu evlavie față de textele sfinte. Pentru că traducerea Scripturii sau a oricărui text sfânt urmărește o redare cât mai clară a sensului textului, literal și duhovnicesc și nu o redare literală a textului pe care îl traducem.

[5] Să respingem aceste adaosuri, făcute intratext, care sunt lămuritoare pentru înțelegerea credinței noastre.

[6] S-a adus textul sfânt sub ochii publicului cititor, înțelegerea lui clară și nu un text care să fie identic, din punct de vedere literal, cu originalul.

[7] Așa cum îi cunoștea Sfântul Epifanie, pe traducătorii Septuagintei.

[8] Pharian în textul nostru sau Pharos la Milton: http://www.infoplease.com/dictionary/brewers/pharian-fields.html.

[9] Cf. Scrisorii lui Aristea, editată de H. St. J. Thackeray, la Londra, în 1917, în p. 301 a ed. sale. El spune aici că insula era în „partea de nord”, cf. Idem, p. 109. Același lucru îl găsim precizat și în ed. lui Raffaele Tramontano, La lettera di Aristea a Filocrate, Napoli, 1931.

[10] Egiptului.

[11] Chilia din textul englezesc poate fi înțeleasă și ca celulă.

[12] Ptolemeu al II-lea Filadelful [309–246 î. d. Hr.]: http://en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy_II_Philadelphus.

[13] An unadulterated translation.

[14] Cu cei doi dintr-o chilie.

[15] Fiecare doi traducători au tradus o singură carte a Scripturii.

[16] Canonical books.

[17] În canonul Vechiului Testament.

[18] A Regilor sau I Regi în canonul ebraic.

[19] Acest amănunt, cf. n. 44 din textul pe care îl traducem, nu apare și în ediția grecească, ci numai în cea siriacă, ediția de față fiind  o traducere în limba engleză a variantei siriace a tratatului Sfântului Epifanie.

[20] Grupuri de cinci cărți.

[21] A doua Lege.

[22] Sau Ecclesiastul. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ecclesiastes.

[23] Descriu vieți de Sfinți.

[24] Adică cartea Înțelepciunea lui Solomon.

[25] Grandson.

[26] Ultimul fragment, de la parantezele rotunde încoace nefiind în ediția grecească.

[27] Al cărților canonice.

Cine e în peșteră?

One comment

Potrivit Tradiției noastre Hristos Domnul S-a născut într-o peșteră și nu într-un staul de vite. Peștera era folosită ca un staul, lucru obișnuit în ținutul Betleemului, unde S-a născut Domnul.

Icoana Nașterii Domnului însă dă mărturie despre acest lucru într-un mod inconfundabil. Peștera Betleemului este o icoană a peșterii Iadului, unde va coborî Domnul, după răstignirea Sa pe cruce. De asemenea, relieful pietros al peșterii seamănă cu pietrele de pe malul Iordanului din icoana Botezului Său.

Forma aceea întunecată a peșterii Betleemului apare sub crucea Domnului, și o regăsim (asta nu în mod accidental), în multe dintre icoanele ortodoxe ale Răstignirii Sale, în care avem capul și oasele Protopărintelui Adam.

Pentru că peștera Nașterii, în iconografia ortodoxă, e menită să semene cu peștera Iadului, după cum Hristos înfășat, al icoanei Nașterii, aduce cu trupul unui om înfășurat în giulgiu, îngropat. Peștera seamănă cu Iadul, din același motiv pentru care, ambele, au legătură cu icoana Botezului Său.

Sensul celor trei icoane e acela că, întruparea lui Dumnezeu Cuvântul e o intrarea a Lui în lumea noastră, care e o lume a păcatului și a morții, pentru că El vine să biruie întunericul (existent în peștera icoanei Nașterii sau sub crucea Sa), moartea și Iadul.

Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază acest lucru în prologul Evangheliei sale, atunci când spune că Hristos este Lumina lumii, și pune, în aceeași frază, Lumina în conflict cu întunericul lumii, pentru că Lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a depășit-o pe ea. Lumina nu a putut să fie înghițită, cu alte cuvinte, de întuneric.

Narațiunea Nașterii Domnului din Evanghelie a dat elementele specifice, existente în felicitările noastre, pe care le trimitem cu ocazia acestui praznic. Îngerii cântă în fața păstorilor. Magii călătoresc după stea. Boul și asinul, potrivit profeției Sfântului Isaia, Îl recunosc pe Stăpânul lor.

Biserica însă vede în peștera Betleemului ceea ce e de fapt: întunericul. Pruncul Preasfânt, abia născut, e în pericol de moarte. Crudul rege Irod caută să Îl omoare și în dorința lui de a-L prinde, omoară pe copiii sub doi ani din regiune. Tradiția Bisericii vorbește de 14.000 de prunci uciși de către Irod, pomenirea lor făcându-se, în fiecare an, pe data de 29 decembrie. Această crimă abominabilă e…întuneric.

Același întuneric e marca lumii noastre. Lumina lui Hristos strălucește și astăzi și întunericul n-a depășit-o, n-a înghițit-o, însă știm  cu toții, că Lumina strălucește în mijlocul întunericului. Pentru că Domnul e Lumina din întunericul acestei lumi, fără îndoială, că în această perspectivă teologică, peștera Beetlemului este…lumea noastră.

Cei care sunt botezați întru Hristos, după cum spune Marele Pavel, sunt botezați întru moartea Lui. Iar cei care sunt botezați întru moartea Lui, aceia au primit, cu adevărat, lumina lui Hristos în persoana lor. Iar, prin participarea la lumina lui Hristos, noi, fiecare dintre creștinii ortodocși, suntem lumini aprinse în mijlocul întunericului gros, cețos al acestei lumi.

Însă imensa bucurie a Nașterii Domnului e aceea că Pruncul peșterii Betleemului este, cu adevărat, Lumina lumii, și, deși suntem în întunericul acestei lumi, întunericul nu a acaparat Lumina. De aceea, ceea ce ne revelează Hristos, despre Sine, la acest praznic, ne revelează și la răstignirea Sa pe cruce. Pentru că fiecare revelație din iconomia lui Hristos cu lumea vizează tocmai biruința Sa asupra păcatului și a morții.

De aceea, la întrebarea din titlu avem un singur răspuns: în peșteră e Dumnezeu Însuși, Cel care S-a făcut trup pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Posteritatea darurilor celor trei magi

One comment

Facem o traducere concentrată, sintetică a articolului de aici, de pe Full of Grace and Truth, un blog ortodox, pe care vi l-am prezentat la un moment dat și care, din păcate, își anonimizează autorul.

De unde or fi luat ortodocșii ideea asta, cu anonimatul (că n-are nimic de-a face cu smerenia), care le pune sub semnul îndoielii autenticitatea muncii?!

Așa arată darurile celor trei magi…acum…

Sfintele relicve fac parte din patrimoniul Sfintei Mănăstiri athonite Sfântul Pavel și toate datele pe care le vom reda aici sunt dintr-un hrisov existent în mănăstire.

Darurile magilor, în forma de acum, constau în 28 de monede din aur, gravate atent, de formă dreptunghiulară, trapezoidală, poligonală etc., care au 5-7 cm iar tămâia și smirna sunt sub forma a 62 de mărgele, aproximativ sferice, aidoma măslinelor.

Maica lui Dumnezeu însă nu a păstrat numai cuvintele Domnului în inima sa, cf. Lc. 2, 19, 51 ci și tot ceea ce se lega de viața Sa pământească, ca și aceste daruri. De aceea, potrivit Tradiției Bisericii, Prea Curata Stăpână a dat, după adormirea sa, alături de alte lucruri ale Domnului și aceste daruri, Bisericii din Ierusalim, unde au stat până spre anul 400 d. Hr.

Împăratul romeic / bizantin Arcadie aduce darurile magilor la Constantinopol. Aici rămân până în anul 1204, moment în care, din cauza invaziei romano-catolice în Constantinopol, sfintele relicve au fost duse la Niceea, pentru 60 de ani. Împăratul Mihail Paleologul le reîntoarce la Constantinopol, unde rămân până la marea durere a căderii Constantinopolului sub turci, adică până la anul 1453 d. Hr.

Datorită lui Maro, soția sultanului Murat al II-lea, care era creștină, sfintele relicve ajung la mănăstirea athonită Sfântul Pavel, unde sunt până astăzi. Fresca infra relatează posterității aducerea lor la Sfântul Munte Athos.

Sfintele Taine şi Sfintele Icoane: componente fundamentale ale tainei credinţei

Leave a comment

father-stephen-a-man-of-dignity

Biserica Apuseană şi, în mod special, Biserica Romano Catolică, în perioada Evului Mediu, s-a ocupat, în mod serios, de definirea a ceea ce se înţelege prin Sacrament. Însă definiţia Sacramentelor, în versiunea romano-catolică, se ocupă de cine este autoritatea eclesiastică, de intenţia celui care slujeşte ca membru ierarhic şi de materia, care se foloseşte la slujbe, adică de pâinea, vinul, uleiul, care se vor sfinţite.

Însă, definiţia sacramentologică, fiind un produs tipic al gândirii scolastice, are amprentă profund juridică.

În timpul controverselor Reformei, atât discuţia despre natura sau fiinţa Sacramentelor, cât şi discuţia despre numărul lor au devenit subiecte de ceartă între protestanţi şi catolici.

Poziţia Romei în aceste controverse teologice a fost aceea, că există doar 7 Sacramente. Pentru protestanţi, în marea lor majoritate, existau doar două Sacramente: Botezul şi Euharistia şi aceştia dădeau diverse explicaţii  despre ele.

Numai că, prin această înţelegere apuseană a Sacramentelor (deşi nu în mod intenţionat) s-a dezvoltat o concepţie despre lume, care a dus la secularism. Pentru că Sacramentele Bisericii au fost definite ca momente unice şi speciale, strict eclesiale, în interiorul lumii seculare, care Îl fac pe Dumnezeu prezent pentru umanitate.

Se observă astăzi, cum diverse mişcări protestante se îndreaptă, cu mare viteză, spre o concepţie seculară despre lume, pentru că Bisericile protestante nu mai au Taine, ca lucrări ale lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, ci numai simple ritualuri sau acte de supunere în faţa lui Hristos. Chiar şi acolo unde mai există o urmă de percepere a Tainei, ea este un lucru nebulos.

Însă locul pe care îl ocupă Sfintele Taine în Biserica Răsăriteană este cu totul altul. Pentru ortodocşi, ceea ce apusenii numesc Sacramente, ei numesc Taine. Şi denumirea vine din limba greacă veche, pentru că desemnează ceea ce este tainic şi necunoscut tuturor. Aceste Dumnezeieşti Taine, în primele secole ale Bisericii, nu făceau parte din viaţa publică, ci erau acte sfinţitoare tainice, reprezentând viaţa interioară a membrilor Bisericii.

Acest lucru ni-l confirmă textul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, spre exemplu, unde, la sfârşitul Liturghiei cuvântului, diaconul spune: „Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi!”. Liturghia credincioşilor (în cadrul căreia se sfinţesc pâinea şi vinul şi se împărtăşesc membrii Bisericii), începe cu exclamaţia: „Câţi suntem credincioşi, iarăşi şi iarăşi, în pace, Domnul să ne rugăm!”.

Catehumenii, adică cei încă nebotezaţi, dar care erau iniţiaţi în învăţătura şi viaţa Bisericii, de către unii dintre membrii Bisericii, specializaţi pentru acest lucru, părăseau, la cuvintele diaconului, spaţiul Bisericii. Numai cei credincioşi, adică cei care fuseseră botezaţi anterior, mai rămâneau în Biserică până la sfârşitul Liturghiei şi se puteau împărtăşi.

În practica liturgică primară a Bisericii, Sfânta Euharistie era primită numai de cei botezaţi şi miruiţi cu Marele mir. Iar Botezul era primit de către cei, care nu cunoscuseră până atunci Sfintele Taine ale Bisericii. Însă nu exista în practica credincioşilor Bisericii, ideea speculaţiilor privitoare la natura /firea sau felul Sfintelor Taine.

Ceea ce exista în Biserica primară era un consens şi o învăţătură clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie, care era văzută ca pâinea şi vinul, care devin /se fac, cu adevărat, Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă nu se încerca nicio speculaţie asupra faptului, cum se petrece un astfel de lucru. Şi eu m-am întrebat, adesea, dacă nu e un lucru lipsit de evlavie să mă întreb aşa ceva.

De asemenea, Sfântul Botez, era înţeles ca o unire a noastră cu Hristos, Cel mort şi înviat, ca Botez săvârşit în Trupul lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi curăţire a noastră de toată fărădelegea. Şi Sfânta Euharistie era văzută cu aceleaşi urmări dumnezeieşti în viaţa noastră, ca şi Sfântul Botez.

Realitatea eclesială a Botezului, cu tot ce se petrecea atunci, făcea parte din învăţătura de credinţă a Bisericii. De aceea, Botezul nu era o problemă colaterală credinţei Bisericii.

Pe de altă parte, nu vom găsi nicăieri, la primii Părinţi ai Bisericii, o învăţătură eminamente simbolică sau anamnetică a Sfintelor Taine. Şi aceasta, pentru că simbolismul liturgic nu putea să se dezvolte fără o filosofie nominalistă, în cadrul căreia să se exprime. Însă interpretarea simbolică  a Tainelor nu a existat în canonul primar al cugetării Bisericii.

Relaţia dintre Taine şi Icoane însă e o chestiune de secol 8 d. Hr., o problematică răsăriteană, care va fi dezbătută la Sinodul VII Ecumenic. Cei care se opuneau zugrăvirii şi cinstirii Sfintelor Icoane, care era o practică tradiţională a Bisericii, au adus argumentul, cum că „Sfânta Euharistie este singura şi reala icoană” a Bisericii şi că numai ea trebuie venerată. Existau iconoclaşti, care considerau că Sfânta Cruce este o icoană, care trebuie venerată.

Răspunsul ortodocşilor, al celor care cinsteau Sfintele Icoane, a fost acela, că Sfânta Euharistie nu este o icoană, ci este realul Trup şi Sânge al lui Hristos. Aceasta a fost prima distincţie netă, care s-a făcut atunci, în cadrul disputei cu iconoclaştii.

Icoanele sunt reprezentări ale Domnului şi ale Sfinţilor Lui şi ele nu sunt identice cu cei care sunt reprezentaţi pe ele. Icoana lui Hristos nu este Hristos Însuşi, în mod idolatric, şi Icoanele sunt altceva decât Trupul şi Sângele lui Hristos euharistice.

Sfântul Teodor Studitul este unul dintre cei care au dat semnificaţiile limbajului dogmatic iconografic. El a subliniat foarte mult, în scrierile sale, cum anume e reprezentat cineva în Icoană?

Terminologia trinitară şi hristologică a Bisericii a fost foarte mult dezbătută până în secolul 6 d. Hr., pentru a se preciza ce înseamnă persoană sau ipostas şi esenţa, fiinţa sau natura unei persoane şi relaţia dintre persoană şi natură. Din acest motiv, Sfântul Teodor Studitul a precizat faptul, că Sfintele Icoane sunt reprezentări ale lui Hristos (şi ale Sfinţilor), însă nu şi ale fiinţei lui Hristos.

De ce? Pentru că definiţia reprezentării ne spune, că o fiinţă nu poate fi reprezentată/iconizată /pictată. Însă poate fi pictat un om, adică o persoană.

Icoana lui Hristos însă, nu face altceva, decât să afirme faptul, că Hristos S-a făcut om, dar nu un om fără caracteristici personale. Hristos, cu adevărat, a luat firea noastră şi ea se regăseşte în persoana lui Hristos. Din acest motiv, Sfântul Teodor a învăţat faptul, că Sfintele Icoane au fost recunoscute de Sinoadele anterioare ale Bisericii  şi de aceea, a afirmat venerarea Sfintelor Icoane, ca expresie plenară a învăţăturii Bisericii.

Icoana „îl face prezent, pe cel la care se referă”: a dogmatizat Sinodul VII Ecumenic. Dar prezenţa iconică a lui Hristos sau a Sfinţilor este o „reprezentare a persoanei” lor, o „reprezentare ipostatică” – în termenii Sfântului Teodor Studitul –  şi Icoanele nu sunt, acelaşi lucru, cu Sfânta Euharistie.

Depăşind limbajul sinoadelor, putem spune, că în Tainele Bisericii noi participăm la însăşi viaţa dumnezeiască.

În dialogurile teologice cu Apusul, Biserica Ortodoxă, afirmă, uneori, exisenţa doar a 7 Taine, ca şi Biserica Catolică, deşi Ortodoxia patristică afirmă şi tunderea în monahism ca Taină.

Însă ortodocşii nu au avut nimic mai puţin, la nivel liturgic, în primul mileniu, în comparaţie cu Apusul. Unii au afirmat, că nu există un număr limitat de Taine. Şi pot să stea astfel lucrurile, pentru că nu e o chestiune de dogmă această afirmaţie.

Însă cred că e mai bine să se spună, că Biserica vorbeşte despre faptul, că Dumnezeu S-a unit cu noi şi noi cu El, prin Tainele Bisericii. Însă prin aceasta, nu spunem că Dumnezeu nu Se poate uni cu noi şi în alt fel, decât în mod sacramental.

Mai mult decât atât, lumea are un caracter iconic. Lucrurile însele nu sunt numai ceea ce sunt, ci ele au un sens dincolo de ele. Pentru lumea secularizată însă, lucrurile sunt numai simple obiecte şi de aceea, relaţiile dintre ele sunt numai la nivelul minţii umane, care face interconexiuni între ele.

Însă secularismul a ştampilat modul de gândire al contemporanilor noştri, fapt pentru care omul contemporan e atât de trist.

Dar Biserica, în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic, afirma faptul, că „Icoanele fac, prin intermediul culorilor, ceea ce face Scriptura, prin intermediul cuvintelor”, făcând astfel conexiunea între Icoane şi Scriptură, mai degrabă, decât între Scriptură şi Taine.

Dar noi Îl găsim pe Hristos, în mod iconic, în Scriptură şi astfel cunoaştem prezenţa Sa. Ni s-a dat adevărul, dar în reprezentare iconică şi în întâlnirea cu ea şi cu Scriptura. Şi acest mod de a gândi Scriptura nu este acelaşi lucru cu adevărul propoziţional al gânditorilor „Reformei”. Adevărul propoziţional funcţionează bine, numai într-o lume secularizată, unde există numai lucruri. Pentru că adevărul, într-o lume secularizată,  se înţelege ca o sumă de idei şi nu ca o întâlnire cu Dumnezeu.

Noi putem să cunoaştem Adevărul, însă propoziţiile despre adevăr sunt adevărul în forme precare. Eu cred că învăţătura despre Sfintele Icoane este adevărată. Însă ce putem să spunem despre Icoane nu este acelaşi lucru cu a sta în faţa Sfintelor Icoane, a le cinsti şi a ne întâlni, în mod personal, cu Hristos, prin intermediul lor.

Pentru că Scriptura, citită cu adevărat, este o întâlnire cu Hristos cel viu. Şi aceste întâlniri cu Domnul, ştim cu toţii, nu pot fi exprimate, pe deplin, în cuvinte.

La Vecernia ortodoxă, după cum ştiţi, avem, la început, psalmul 103, în care, la versetul 25, citim: „Cât de multe sunt lucrurile Tale, Doamne! Întru înţelepciune le-ai făcut pe ele”. Cinstirea lucrărilor lui Dumnezeu este, de fapt, o recunoaştere nu a ce s-a făcut, ci a Celui care le-a făcut.

De aceea şi icoanele sunt numite adesea „ferestre spre cer” şi Biserica trebuie să propovăduiască astăzi, cu putere, despre aceste ferestre către Dumnezeu. Căci noi nu trăim ca nişte lucruri printre alte multe lucruri, ci trăim, cu multă teamă şi minunare alături de creaţia din jurul nostru, cea atât de diversă, care a fost făcută întru înţelepciune de către Dumnezeu.

Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta, Doamne! Aşa au spus Îngerii, care văd ceea ce noi refuzăm să vedem şi care ne descoperă, în mod continuu, această icoană a creaţiei lui Dumnezeu, numai să avem ochi, ca să o vedem.

Astfel există o distincţie tradiţională ortodoxă între Icoană şi Taină, dar ambele ne aduc bunele vestiri ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Ambele ne  deschid cerul şi pământul, pentru o întâlnire cu Dumnezeu şi pentru comuniunea cu El şi între noi.

A învăţa să trăiască în această lume şi cu Dumnezeu în acelaşi timp este un drum greu pentru omul modern. Noi suntem, după cuvintele lui C. S. Lewis, „oameni fără inimă”, pentru că am pierdut cunoaşterea inimii, această mare taină a omului.

Sfintele Icoane şi Sfintele Taine sunt o întoarcere spre acea  înţelegere  dumnezeiască, care e mântuirea oamenilor, care acum nu au inimă.

Întrebări pentru răspunsuri? O traducere şi alte amănunte despe efectul Sharon Stone

One comment

sa nu fi de domeniul visului

De ce prea multe: „Doamne, ajută!” şi niciunul din suflet sau cu urmări practice?

De ce suntem noi ortodocşi…dar nu şi Sfinţi?

De ce preferăm să fim, mai degrabă, proşti şi manipulabili, decât studioşi şi atenţi cu cine avem de-a face?

De ce ne ia valul…în loc să avem minte, pentru că definiţia omului e aceasta: că e fiinţă raţională?

De ce suportăm impostura?

De ce acceptăm să mâncăm substitute de hrană, de imagine, de persoane, de situaţii, de realitate?

De ce complicăm lucrurile?

Nu se poate mai simplu, mai atent, mai cu bun gust?

***

Părintele Stephen Freeman apropie transfigurarea la înfăţişare a Domnului de realitatea camerii de nuntă şi ajunge la următoarea concluzie:

„Însă transfigurarea Domnului sau schimbarea Sa la faţă este cămara de nuntă, pentru că e o străfulgerare, este o ieşire din temporalitate, este revelarea plinătăţii Dumnezeirii.

Hristos e însoţit pe Tabor de Moise şi de Ilie, adică de unul dintre cei morţi şi de unul dintre cei vii, de cel care a dat Legea şi de unul dintre Profeţi, şi vorbeşte cu ei despre Ieşirea Lui, despre Moartea Lui.

Şi această vorbire dumnezeiască se petrece în slava dumnezeiască, în cadrul acelei străluciri, pe care Apostoli nu erau în stare să o înţeleagă / să o cuprindă / să o poarte în fiinţa lor.

Credinţa noastră ortodoxă, în sine, este o deplinătate, care e mai presus de puterea noastră de a o cuprinde integral”.

***

iluzia sharon stone

Basic Instinct 1 şi 2, două filme slabe ca mesaj, s-au vândut numai pentru blonda fermecătoare, care a împlinit de curând 50 de ani, şi, pentru…”taina” de sub fusta ei. Vai, ce e dincolo de scaunul, care ne obturează privirea spre … a lui Sharon? Ce e dincolo de rochie, de dedesubturile ei?…

Adică fascinaţie de copii prostuţi, frustraţi şi nemângâiaţi, creată din şi pe baza imaginilor. Pentru că acesta e filmul, fotografia sau pornografia: e vizualitate infantilizată, e imagine epurată  de reflecţie, de conştiinţă, de morală, de veşnicie şi nu realitate! Totul e ficţiune, care întraripează simţurile, care te face să vezi, dar să nu gândeşti, să nu te pătrunzi de semnificaţiile nocive şi pervertitoare ale imaginilor.

Însă, mai mult decât atât, e deconstruire a ceea ce înseamnă taină, important, esenţial…pentru ca privirea să se îndrepte spre derizoriu, spre banal, spre halucinaţie.

Care e titlul filmului? R: instinctul fundamental al omului.

Adică? R: sexul este instinctul fundamental al omului.

Cine a spus asta? R: teoria evoluţiei. Pentru evoluţionism, sexul sau înmulţirea speciei şi lupta pentru existenţă sau supravieţuire socială sunt singurele normatoare şi regulatoare ale realităţii sociale.

Adică ai bani şi faci sex, adică te simţi bine = viaţă de om împlinit.

Pentru Revelaţia dumnezeiască însă, primul instinct al omului…e dorul de Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu. Căutarea fundamentală a omului nu e taina de sub fusta femeii sau taina din chilotul bărbatului, ci dorul după Dumnezeu, după vederea lui Dumnezeu şi comuniunea veşnică cu El.

Tocmai de aceea, după traducerea din articolul  de azi al părintelui Ştefan Freeman, am discutat despre Sharon Stone, pentru ca să vedem, ce este şi ce nu este …taină.

Taina profundă a omului e Dumnezeu. E viaţa omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, dezbrăcarea femeii şi a bărbatului, pentru ca să aflăm taina lor…e un gest infantil.

Omul nu poate fi jefuit de taina lui, chiar dacă îi invadezi locuinţa, corespondenţa privată sau intimitatea. Da, poţi să afli anumite detalii despre el…însă taina omului e comuniunea cu Dumnezeu, pe care o afli nu invadându-l, ci iubindu-l!

De ce căutăm taina omului în păcat şi în murdărie? Pentru că nu mai căutăm să cunoaştem pe Dumnezeu şi adevărul oamenilor, binele oamenilor, ci suntem avizi de murdăria lor, de ce nu sunt oamenii. Şi de ce căutăm murdăria altora? Pentru că noi înşine suntem murdari, suntem nişte porci murdăriţi cu tot felul de necurăţii, care ne credem Îngeri.

Spovedania însă…ne arată mereu că nu suntem Îngeri! Suntem nişte oameni, care ne comportăm, mai mereu, ca nişte suboameni. Pentru că taina omului e frumosul din el, e frumuseţea din el, e harul lui Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu şi nu păcatele lui.

Predică la duminica a 8-a după Rusalii [2009]

One comment

***

Mt. 14, 14-22, cf. GNT

14. Şi ieşind, [Iisus] a văzut mulţime multă şi S-a umplut de milă pentru ei şi a vindecat pe bolnavii lor.

15. Şi, [când] s-a făcut seară, a venit la El ucenicii, zicând: „Locul este pustiu şi ceasul e deja trecut! Slobozeşte mulţimile, pentru ca să meargă în sate şi să-şi cumpere mâncăruri”.

16. Dar [Iisus] le-a zis lor: „Nu au nevoie ca să se ducă. Daţi-le voi să mănânce!”.

17. Şi ei i-au zis Lui: „Aici nu avem, decât numai cinci pâini şi doi peşti”.

18. Şi [Iisus] a zis lor: „Aduceţi-Mi-le aici pe acelea!”.

19. Şi poruncind [ca] să se aşeze mulţimile pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit în / către cer, a binecuvântat şi a frânt [şi] a dat ucenicilor pâinile şi ucenicii mulţimilor.

20. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat. Şi au strâns, din belşug, 12 coşuri pline cu resturi / firimituri.

21. Şi cei care mâncaseră erau bărbaţi, ca la cinci mii, fără [să îi punem la număr] pe femei şi copii.

22. Şi, imediat, [Iisus] şi-a forţat ucenicii ca să se îmbarce în corabie şi să treacă în cealaltă parte înaintea Lui, până va slobozi mulţimile.

Predică la duminica a 7-a după Rusalii [2009]

One comment

li s-a deschis ochii lor

***

Mt. 9, 27-35, cf. GNT

27. Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David!

28. Şi intrând [Domnul] în casă, au intrat orbii la El, şi le-a zis lor Iisus: Credeţi că pot să fac aceasta? [Şi] i-au răspuns Lui [orbii]: Da, Doamne!

29. Atunci S-a atins de ochii lor zicând: După credinţa voastră să vi se facă vouă!

30. Şi li s-au deschis ochii lor. Şi i-a certat pe ei Iisus, zicând: Vedeţi ca nimeni să nu cunoscă [minunea]!

31. Dar ei, ieşind, L-au făcut cunoscut pe El în tot pământul acela.

32. Şi plecând ei, iată!, i-au adus Lui un om mut, care era demonizat.

33. Şi fiind scos demonul,  mutul a vorbit. Şi mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat astfel în Israel!

34. Şi fariseii ziceau: Întru/cu  arhontele demonilor îi scoate pe demoni!

35. Şi mergea Iisus în toate cetăţile şi satele*, învăţând în sinagogile lor şi vestind evanghelia** Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată moliciunea/ neputinţa.

_________________________

* E pentru prima oară în Evanghelia după Matei când se vorbeşte despre sat la plural. În toată Evanghelia se vorbeşte doar de două ori despre sate:  la Mat. 9, 35 şi Mat. 14, 15.

** E a doua oară când apare cuvântul evanghelie la Matei. În toată Evanghelia după Matei, cuvântul evanghelie /veste bună apare de 4 ori: Mat 4. 23; 9, 35; 24, 14 şi 26, 13. Doar la Mat. 26, 13, din cele 4 ocurenţe mateene, nu apare sintagma : evanghelia Împărăţiei, ci numai evanghelia.

*****

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Lumea noastră, cea a secolului al 21-lea, după cum bine ştim, e suprasaturată de blasfemii, de înjurături, de blesteme la adresa lui Dumnezeu, a Sfinţilor şi a Bisericii, de contestări şi ridiculizări ale Revelaţiei dumnezeişti şi a divino-umanităţii Bisericii lui Hristos…

Însă e lumea noastră, în care trăim clipă de clipă şi în care ne sfinţim viaţa şi pentru care trebuie să ne rugăm. E lumea pe care o respirăm din prima clipă a vieţii şi cea pentru care, Domnul şi Dumnezeul nostru Şi-a vărsat prea scumpul Său sânge.

Nu trebuie să uităm acest lucru, atunci când considerăm că lumea, umanitatea, nu mai are nicio şansă, nicio speranţa de mai bine, de conversie, atâta timp cât Creatorul ei crede în şansa, în schimbarea interioară a lumii.

Poate că fiecare dintre noi, într-o anume parte a vieţii lui sau în anumite zile am acuzat pe Dumnezeu că e nedrept cu noi, că e rău, că nu ne aude sau că nu vede, că e orb, pentru că nu îi vede pe hoţi, pe răi, pe corupţi şi îi lasă în pace, dar, toate relele, parcă vin la cel credincios, la cel sărac, la cel fără sprijin, la omul singur.

L-am acuzat pentru că ne-am simţit slabi. L-am acuzat pentru că ne-am simţit singuri. L-am acuzat pentru că ne-am simţit neiubiţi. Însă, am înţeles – dacă am înţeles ceva important în viaţă – că toate relele îngăduite de Dumnezeu în viaţa noastră ne-au transformat, ne-au făcut alţi oameni. Şi, mai ales, că Dumnezeu conduce viaţa noastră şi nimeni altcineva!

Nu putea să închidă Hristos gura fariseilor, care blasfemiau şi care spuneau inepţia, mai mare decât ei, că Domnul primeşte ajutor de la draci, ca să-i exorcizeze pe oameni? Cu siguranţă! Şi de ce nu a făcut-o? De ce nu i-a omorât? De ce nu S-a răzbunat pe ei, cum, unii dintre noi, am fi tentaţi să o facem?

Nu putea Dumnezeu să îi suprime, într-o clipă, pe capii comunismului şi comunismul să dureze doar o săptămână şi nu câteva decenii? Cu siguranţă că putea! Şi de ce nu a făcut-o?!

De ce nu vindecă Dumnezeu pe toată lumea? De ce nu îi omoară pe criminalii în serie, pe nenorociţii care ne jecmănesc de vii? De ce nu îi lasă numai pe credincioşi în viaţă şi pe draci şi pe răi să îi extermine?

Cu alte cuvinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispita, nedreptatea şi prilejurile de păcătuire, sminteala? De ce lumea asta nu e curată de blestemăţii…ci e plină numai de anomalii nenorocite?

De ce nu e cum vrem noi?

Pentru că Dumnezeu vede lucrurile într-o perspectivă totală, profundă, deplină şi nu periferică!

Dacă gândim periferic, la suprafaţă, credem că noi, cei urgisiţi şi îndureraţi suntem cu adevărat ai nimănui şi că suferinţa asta nu aduce nimic bun, când suferinţa aduce curăţire de păcate şi înobilare a omului, pe când, corupţia, mult lăudată şi propagată în media, în aparenţă înfloritoare şi indestructibilă, are un sfârşit groaznic, pentru că iadul…stă cu gura deschisă la sfârşitul vieţii, ca să ne înghită cu plăcere.

Problema e că noi nu gândim în parametrii veşniciei. Noi dorim ca toţi netrebnicii să fie omorâţi pe loc, desfiinţaţi şi Dumnezeu să triumfe. Însă Dumnezeu triumfă în fiecare clipă, chiar dacă noi, cei ai Săi, trăim greu şi suntem loviţi din toate părţile.

De ce triumfă Dumnezeu? Pentru că planul Său cu lumea e indestructibil. Faptul că noi răbdăm toate din iubire pentru El, această răbdare plină de dor  face ca faptele noastre  să fie o slăvire a Lui, o domnie a Lui în noi, pentru că El e Împăratul inimii şi al vieţii noaste.

Însă El Se slăveşte şi în cei păcătoşi, în cei care luptă cu obstinaţie împotriva Lui. Cum? Prin aceea că le respectă libertatea. Dumnezeu Se reţine pe Sine, Îşi reţine puterea, pentru că a creat pe om liber. Iar dacă omul vrea să fie rău, corupt, duplicitar, păcătos până în măduva oaselor, Dumnezeu îl lasă să facă ce vrea el şi prin aceasta Se dovedeşte atotputernic.

Cum aşa?!

Păi cum să nu fie atotputernic Dumnezeu, Care, deşi îl face pe om să existe, totuşi nu îl va mai desfiinţa niciodată, chiar dacă acela ar fi antihristul antihriştilor? El, care ştie ce va face omul, îi dă existenţă, chiar dacă acela e un om care va face mult rău altora şi, în primul rând, sieşi.

Şi Dumnezeu e atotputernic tocmai pentru că nu  Se răzbună pe om. E atotputernic, pentru că nu îi limitează deplin fumurile, ci îl lasă, o anumită vreme, ca să îşi facă de cap, iar apoi, din mare milă faţă de omul care a juns o epavă, îi opreşte, prin moarte, deteriorarea şi mai profundă a umanităţii sale.

Faptul că au existat şi există dictatori, criminali, prostituaţi de tot felul, satanişti de o cruzime indescriptibilă e un semn al atotputerniciei şi al marii smerenii a lui Dumnezeu faţă de oameni. Pentru că El le-a dat darul vieţii şi ei s-au manifestat şi se manifestă după cum au crezut  şi cred de cuviinţă faţă de acest dar.

Dumnezeu îţi dă viaţa ca un dar absolut şi te lasă să alegi.

Marele dar al liberei alegeri e acela, care face atât de răpitoare sfinţenia şi atât de jegoasă viaţa satanizată. Tocmai pentru că te alipeşti deplin şi te faci una cu Domnul, sfinţenia e cea mai mare împlinire şi cea mai mare alegere şi singura alegere conformă cu definiţia noastră ontologică.

Tocmai pentru că poţi şi vrei să fii cu Creatorul tău şi astfel să te împlineşti, în mod real şi deplin, ca om, Dumnezeu îi lasă pe toţi oamenii să aleagă între bine şi rău, pentru ca sfinţenia să vină de la sine, să vină din alegere deplină şi tocmai de aceea să nu planeze asupra ei niciun dubiu.

Nu putea Dumnezeu să oprească chinurile martirice ale multor Sfinţi ai Lui? Nu putea să facă minunea, ca de multe ori, ca să cadă foc din cer sau ca să îi înghită, pe cei păcătoşi, pământul de vii? Ba da: putea din plin!

Şi de ce Dumnezeu i-a lăsat pe Sfinţi ca să fie închişi, să fie torturaţi, să fie scuipaţi, să fie ponegriţi în chip şi fel? De ce Dumnezeu a îngăduit, ca o fecioară pudică şi frumoasă, să fie dezgolită în public iar unui bătrân episcop să i se taie barba şi să fie batjocorit cu necuviinţe incalificabile? De ce i-a lăsat pe pruncii Lui, pe tinerii Lui, pe bătrânii Lui să fie călcaţi în picioare de draci şi de acoliţii lor, cu raţiune şi de acelaşi neam cu cei torturaţi, de oamenii păcătoşi?

Pentru ca lucrurile să fie clare!

Şi dracii, cât şi nebunii de oameni, care se dau dracilor…văd în Sfinţi faptul, că sunt unii pe care nu îi merită, nu le merită prezenţa.

Şi tatăl, care şi-a făcut din fiică Muceniţă, dincolo de furia lui nenorocită, oare nu a simţit nimic din măreţia iubirii ei pentru Dumnezeu? Criminalii naţiunilor sau cei care îşi fac mendrele cu noi astăzi, da, astăzi, oare nu cunosc şi nu simt puterea vieţii şi a rugăciunii noastre? Ba da! O simt din plin!

Tocmai de aceea se satanizează şi mai mult. Tocmai de aceea se îndrăcesc şi mai mult. Omul prost şi invidios se satanizează şi mai mult când te vede, pe tine, cel blând şi smerit prosperând în viaţa după Dumnezeu şi, pe el, înotând într-o ignoranţă şi o luptă interioară crâncenă.

Dracii simt şi se cutremură. Simt puterea lui Dumnezeu lucrând prin oameni şi se cutremură. La fel se cutremură şi dictatorii şi marii justiţiari nedrepţi şi marii îmbogăţiţi din sângele altora.

Sângele Sfinţilor strigă din pământ către Dumnezeu, începând de la Sfîntul Abel. Sângele şi iubirea pentru Dumnezeu strigă: Vino, Doamne, şi să fie în cer ca şi pe pământ!

Tocmai de aceea tot ce mişcă se mişcă după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu Se foloseşte de draci şi de oamenii păcătoşi ca să ducă lumea acolo unde trebuie. Şi lumea merge spre transfigurarea ei. Şi lumea merge spre judecata finală. Şi lumea merge spre veşnicie.

Lumea nu merge aiurea! Tot ceea ce Dumnezeu îngăduie, îngăduie din marea Sa iubire faţă de oameni, pentru că El doreşte să scoată Sfinţi şi din dictatori, şi din prostituaţi şi din vrăjitori şi din homosexuali şi din masoni şi din brahmani şi din tot felul de nelegiuiţi notorii. El aşteaptă…Îi aşteaptă pe toţi…

Fumurile umane sunt de o veşnicie de-o clipă. Fumurile umane sunt lungi ca sicriul. Numai că noi, fiind atât de scunzi la minte, nu înţelegem, până nu ne trage iarba spre ea, cimitirul…cum stă treaba cu voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu face pe surdul, pe prostul. Oamenii veşniciei de-o clipă Îl înjură, Îl contestă, se cred superiori Lui, scriu, se zbat, urlă, El îi lasă să se creadă dumnezei de carton…şi apoi, cu o mică suflare…îi trece pe linia moartă, cu vreo boală sau, direct, cu o moarte crâncenă.

Şi, după datul foii…vine o foaie de viaţă în care eşti lăsat să fii…cel pe care ţi l-ai dorit. Adică te cobori în Iadul pe care ţi l-ai creat, cu mult spor, cu multă imaginaţie, cu multă conştiinciozitate funestă…şi acest iad nu se mai termină.

Iadul acesta e veşnic, pentru că veşnică e şi bucuria cu Dumnezeu. Şi iarăşi Dumnezeu e arhidrept. El dă şi celor ai Lui şi celor anti, celor care au fost gică contra, le dă o veşnicie după cum şi-au dorit-o.

Dreptate şi adevăr. Judecată şi libertate. E drept ca toţi să fie veşnici, dar e drept ca toţi să fie veşnici în adevărul lor ontologic, adică în ceea ce au vrut ei să fie, în modul cum s-au construit pentru veşnicie. E o judecată dreaptă pentru toţi: primeşti ce ai vrut, pentru că primeşti conform libertăţii pe care ţi-ai manifestat-o.

Tocmai de aceea Hristos, în Evanghelia de astăzi, i-a lăsat pe farisei să spună ce au spus, dar le-a dat plata lor, cu siguranţă. Tot la fel orbii şi mutul, a cărui muţenie era datorată posedării lui de un demon care producea muţenia, au primit după credinţa lor.

Unii au primit plata pe loc…alţii mai târziu. Însă e fericit…numai cine râde la urmă, conform proverbului. Dacă râzi ca prostul, rămâi un exponent frumos pentru istorie dar nu şi pentru veşnicie.

Şi tocmai de aceea Dumnezeu e atotputernic întru mila Lui şi atotfrumos întru adevărul Lui. E atotputernic întru milă, pentru că El vrea să îi miluiască pe toţi şi îi sfinţeşte pe foştii Săi vrăjmaşi, dacă aceia vor, şi este atotfrumos întru adevărul Lui, pentru că ne umple de multă frumuseţe dumnezeiască, pe cei care împlinim cuvintele poruncilor Lui cu osârdie şi smerenie.

Fie dar să fim frumoşi şi înţelepţi întru toate! Răzbunarea nu e numai arma prostului, ci şi propriul cartuş cu care acesta se sinucide. Nu răul conduce lumea, ci Dumnezeu! Şi Dumnezeu aşteaptă îndelung coacerea Sfinţilor Lui, fapt pentru care îi trece prin foc şi prin apă, ca să îi aducă la odihna veşnică a slavei Sale.

Fericit e cel care înţelege schimbarea dreptei Celui Preaînalt şi ştie că El va veni şi va face judecată poporului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

1 2 3 … 9