Sentimentul timpului la Arghezi [1]

Cu câțiva ani în urmă, comentând opera poetică a lui Nichita Stănescu, am remarcat câteva imagini poetice remarcabile, originale, create prin metaforizarea/ plasticizarea materiei inefabile a timpului:

  • „și uneori îmi pare…că se rupe timpul” (Amintindu-mi),

  • „și caii aleargă, până când sparg cu boturile secunda” (Quadriga),

  • „mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei,/ plesnită” (Invocare),

  • „smulg,/ din ființa auzită a secundei/ de atunci,/ trupurile noastre”… (După-amiaza unui cântec),

  • „ora pleca, smulgându-se-n salturi” (La ceasul cu arlechini),

  • „și ora, lovită, se sparse-n minute” (Îmbrățișarea),

  • „privirea dă din aripi în unda/ despărțită în delta pe care o face/ când se varsă în oră, secunda” (Oul cu iris),

  • „Să nu adormim, să veghem, să nu adormim /…/ Până când veghea, până când oboseala/ se vor face iarbă, și trunchi de pomi./ Hei-ho, până când susurând, Kalevala/ se va sparge-n eoni” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn).

Ulterior, mi-am dat seama că despre spargerea timpului, a ceasului, a secundelor a scris și Arghezi, mai înainte:

„Și cum ceasul bate-n larg/ Peste noi și peste plante,/ De s-ar crede că se sparg/ Subt ciocane diamante”… (Mânăstire);

„Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi” (Restituiri).

Și nu sunt singurele imagini zguduitoare născute din capacitatea neobișnuită a lui Arghezi de a vizualiza și a concretiza timpul inodor, incolor și insipid! Invizibil și imaterial…

În poezia Stihuri, spre exemplu, întâlnim alte metaforizări impresionante:

„N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere? /…/ Drept pildă ia vecia ce-și mână-n mări uscatul/ Și tăinuiește-n raze potecile și leatul”…

Diamantele orelor sparte cu ciocane sau fântâna vremii sleită: un pictor suprarealist genial ar putea să creeze tablouri care să devină la fel de celebre ca ceasurile moi ale lui Dali (Persistența memoriei).

Dar să le luăm pe rând. Foarte interesant e faptul că toate cele trei poezii amintite sunt pe tema iubirii.

Arghezi. Poezia nupțială [9]

Arghezi, ca și Eminescu, mai înainte, a învățat din lecția dragostei năvalnice care a sfârșit în eșec. Nu a fost deloc ispitit să repete povestea la nesfârșit, indiferent de consecințe. Nu a cântat erosul pentru eros. Dimpotrivă, s-a căit pentru impulsul erotic care l-a determinat ulterior să părăsească Mănăstirea: „Femeie scumpă și ispită moale! Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Și nu-ți lăsai pământul pentru oale?” (Jignire).

După această experiență dureroasă, la ceasul ispitei, el a răspuns: „Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi” (Restituiri). Avea sentimentul, pe care numai reflecția religioasă, ortodoxă, ți-l poate da, că „N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut./ Șoseaua se strâmtează”, adică drumul vieții, și „ne-apropiem” de moarte. Era încă departe de ea, în realitate, dar știa foarte bine că tentației i se opune gândul la moarte.

„De ce n-ai fi voluta de tămâie,/ Și singură mireasma, din tine să rămâie?” – întreba poetul, din pragul altor iubiri – , astfel încât „Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul de rugă să iasă-ntinerit” (Stihuri)…

Versurile incandescente din opera lui Arghezi sunt, cum spuneam și altădată, ilustrarea credinței lui că nimic din simțirea și trăirea umană nu este apoetic, după cum, la fel, nimic din câte există în univers nu este de exclus din universul poeziei. Dar el nu a făcut niciodată un ideal din erosul dezlânat și deșănțat. Ba chiar i-a stat împotrivă, s-a opus ispitelor, după cum versurile sale dau mărturie.

De aceea, îndrăgostindu-se de Paraschiva, a avut sentimentul că „m-am vindecat și m-am născut” (Înviere). Mai târziu, într-o poezie dedicată ei, intitulată Pasul dulce, păstrându-i amintirea vie, scrie: „Tu pricepeai din gest. Într-o privire/ Păstrai comoara ce-mi lipsea/ Și cunoșteai și din închipuire/ Ce bolți de cer vegheau asupra mea”.

Arghezi. Poezia nupțială [8]

Arghezi nu e pudic, el își descoperă febrilitatea sentimentului și în unele poemele din acest ciclu: „Pășunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb și nevinovat/ Care te-aș fi păscut și rumegat,/ Pe înserate /…/ Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul.” (Mirele); „Mâinile mele vor să te-mbrace/ În aromate, calde promoroace” (Îngenunchere) etc. Ba chiar scrie: „Pentru leacurile din măceșii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu” (Înviere), referindu-se, probabil, la stabilirea unor relații intime înainte de căsătoria propriu-zisă.

Însă aceste mărturisiri nu țin, la Arghezi, de plăcerea de a fi „pornografic” în versuri (lucru de care a fost acuzat, de altfel, încă din timpul vieții) și nici măcar de dorința, specifică modernismului, de a șoca, ci țin de credința lui intimă că nimic din ceea ce face parte din umanitate nu este apoetic și nu trebuie exclus, prin urmare, din versuri.

Arghezi nu caută lubricitatea în poezie. Dar nici nu ascunde momentele în care este stăpânit de dorință ardentă. Însă nu rămâne niciodată la această dorință trupească, nu o exprimă ca pe un ideal al iubirii, ci ca pe ceva care face parte din povestea de iubire, fără să reprezinte cel mai semnificativ aspect al ei.

În concepția sa, iubirea este deopotrivă pământească și cerească, ca și universul în mijlocul căruia o invită pe noua stăpână a locurilor.

Aspectele sexuale, carnale există, ca în orice poveste de dragoste, dar există și dorința de transfigurare a lor și de eternizare a sentimentului, din care se nasc cele mai frumoase metafore și imagini poetice: „Tu miroși ca marmura și apa din fântână./ Ai scos din uitare o mână,/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (Îngenunchere) – versurile acestea, prin calitatea metaforelor, ne amintesc de Ștefan Petică –; „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Și sugând mierea cărții s-au îmbătat cu ea./ Halucinata științei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”… (Mireasa).

Versurile de mai sus, din poemul Îngenunchere, vorbesc despre idealul feminin al poetului, despre femeia ideală, care este o Evă abia creată de Dumnezeu: „Ai scos din uitare o mână [din „negura uitării”, din „uitarea oarbă” – în limba lui Eminescu –, din neființă]/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (minunile acestui univers, „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, cum ar fi zis geniul romantic).

Femeia miroase „ca marmura” pentru că abia a fost dăltuită, miroase a marmură proaspăt tăiată, proaspăt sculptată. Și miroase ca „apa din fântână”, ca apa de izvor, pentru că este abia născută. Cum spuneam, Arghezi are sentimentul că retrăiește o situație arhetipală. E un Adam care își descoperă Eva care abia a deschis „genele dese/ Peste minunile puțin înțelese”.

Dar tot o situație arhetipală este descrisă și în celălalt poem, Mireasa, în versurile citate mai sus: de data aceasta, Arghezi ia ca reper poetic-existențial Cântarea Cântărilor, pe care nu o interpretează în întregime mistic (așa cum este tâlcuită în Biserică; poate că Arghezi nu cunoștea comentariile patristice la Cântarea Cântărilor), ci și trupește,  referindu-se la sensul literal al versetelor. Se pare că poetul i-a oferit spre lectură această carte din canonul biblic, din moment  ce „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte”. Arghezi o invită pe „halucinata științei”, pe cea îmbătată de „mierea cărții”, „în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”: sugestie hiperbolizată a unei înmiresmări inimaginabile. Narcotizarea e generată, deci, atât de mirosul busuiocului crescut „ca brazii”, cât și de „mirodeniile sfinte” ale „slovelor”. Arghezi îmbracă chiar cutremurarea erotică în veșmintele lingvistice ale poeziei biblice, mistice, căutând mereu sensul mai înalt al sexualității, desăvârșirea ei în idealitate.

Arghezi. Poezia nupțială [7]

Iubirea pentru soția sa (sau în curând viitoarea soție, în acel moment), Paraschiva – după eșecul dureros al experienței erotice care a devenit motivul principal al părăsirii monahismului (era ierodiacon) – îi conferă o stare de liniște, de pacificare interioară și de fericire supremă:

De când mi-ai pus capul pe genunchi mi-e bine.
Nu știam că mă voi vindeca de mine cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.

Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător.
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.

Mâna îți atârnă-n nisip și pietriș,
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară
Și îți aduce daruri dintr-altă țară,
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,
O poală de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mânia lui Dumnezeu.

Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.

Numai corabia și noi ne-am oprit între ele.

(Înviere)

Iubirea aceasta îi apare ca o salvare a ființei lui, care se simte nedeplină, incompletă, zbuciumată și neliniștită fără persoana feminină care să îl însoțească în viață.

Iubirea este întruchipată poetic, metaforic ca o insulă, ca o oază de fericire, pe țărmul căreia marea „îți aduce daruri dintr-altă țară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii și fluturi”: pentru că iubirea se bucură de tot ce există, dar nu se alipește de lucrurile materiale/ terestre, pe care le admiră ca pe frânturi de frumusețe, oglindiri ale frumuseții dintr-o „altă țară”, Paradisul, în care splendoarea e deplină/ desăvârșită. Să fi avut Arghezi cunoștință de existența unor texte vechi, în care se vorbește despre lucruri purtate pe ape, aduse din Rai? Dan Horia Mazilu, punând în relație câmpia paradisiacă de pe malul Nilului, lângă cetatea Epithimiei, din Istoria ieroglifică (cap. III) a lui Cantemir, cu credința că Nilul izvorăște din Edem, ne comunică următoarele:

„Biblicul fluviu Ghihon sau Gihon, pe care grecii îl numesc Nil, vine de la răsărit, unde Dumnezeu sădise raiul – ab orientem (asta și înseamnă numele lui – ne spune Josephus Flavius în Antichitățile iudaice). Izvorând din raiul pământesc, el trece pe sub Oceanul Indian (este de părere Philostorgios, un istoric al Bisericii din veacul al V-lea), curge apoi  subteran, traversează și Marea Roșie și iese la suprafață în Africa pentru a străbate Etiopia în drum către Egipt. S-ar putea ca Nilul lui Cantemir, născut din valurile oceanului, să fie acel Ghihon […].

După cum tot dintr-o foarte veche tradiție a literaturii creștine – cea a «Nilului care transportă din paradisul de sorginte lucruri de preț» – pare a se fi coagulat și imaginea (Cantemir a fost un vizual) edenică, zugrăvită de Camilopardal […] a spațiului udat de fluviul miraculos.

Niște călători prin regatul legendarului „preot Ioan” (textul este din veacul al XVI-lea și este comentat de Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului […]), spațiu fabulos al Orientului aflat în proximitatea raiului pământesc, constată că pe apele Tigrului plutesc crengi de măslin și de chiparos, Eufratul cară ramuri de palmier și de mirt, Ghihonul (Nilul) duce la vale un arbore numit aloe, iar pe Pison (Gange) apar ici-colo cuiburi cu papagali.

Imaginea este însă mult mai veche. Pentru Joinville (secolul al XIII-lea), istoric al cruciadei a VII-a, darurile Nilului erau mult mai diverse și aveau aceeași sursă: «În locul în care Nilul intră în Egipt, oamenii deprinși cu această muncă își aruncă seara plasele desfășurate în apa fluviului; iar la sosirea dimineții ei găsesc în ele marfa prețioasă pe care o aduc în țară: ghimbir, revent, lemn de aloe și scorțișoară. Se spune că mirodeniile vin din paradisul terestru, căzând sub suflarea vântului din arborii paradisului, așa cum în pădure crengile uscate sunt rupte de vânt» (Histoire de Saint Louis […]).

Fluviile aduc, se vede, doar vegetale, mărci ale grădinii („Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”, Facerea, 2, 8), pe care sunt capabile să le reproducă și în spațiile pe care le traversează. Philostorgios, citat și mai înainte, credea că garoafele care se regăsesc pe malurile fluviului Pison […], contrastând teribil cu goliciunea celorlalte locuri, sunt aduse chiar din paradis”[1].

Așadar, din insula fericirii (configurată simbolic de Arghezi), poetul privește în zare o corabie „(a)plecată pe sfert” și „plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert”, simbol al căutărilor neîncetate, acelor aspirații neobosite de care el s-a îndepărtat, cel puțin pentru moment, găsindu-și liniștea, prin bucuria conjugală.

În mijlocul unei lumi dinamice, în care totul se mișcă („merge marea, merge cerul împovărat de stele”), insula iubirii e un spațiu al neclintirii, așezată între pământ și cer, după cum și corabia de la orizont pare neclintită, suspendată între celor două lumi mișcătoare, a apelor și  stelelor.  E o instanță a fericirii, pentru că neclintirea nu e o caracteristică a celor pământești, trecătoare, pururea curgătoare.


[1] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a: Genurile literare, Editura Universității din București, 2000, p. 572-574.

Arghezi. Poezia nupțială [6]

„Zări de zmalț, văzduh de ceramică /…/ Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie brazdă stearpă și ară/ Nămolul Tăriilor de ceară”: zmalț, ceramică, ceară – zările, văzduhul, Tăriile cerului, deși nouă ni se par inefabile, sunt tot materie și sunt opera Artizanului ceresc. Și aceasta este o concepție întru totul creștin-ortodoxă.

Nu numai pământul și făpturile/ creaturile pe care pământul le-a „dat din el” sunt modelate de Dumnezeu, așa cum omul modelează lutul (comparația e de origine biblică), ci și văzduhul, zările și Firmamentul sau Tăria cerului sunt materiale pe care El le-a lucrat și cărora le-a oferit forme.

Văzduhul de „ceramică”, zările de „zmalț” și „nămolul” Tăriilor de „ceară” indică rafinamentul Olarului (de Care vorbeau Sfântul Profet Isaias și Sfântul Apostol Pavlos), al Artizanului divin, spre Care Arghezi a privit întotdeauna, căutând să Îl aibă model pentru arta sa.

Căci, după asemănarea Sa, poetul își înstrunește lira, își concepe poezia: „Doamne, izvorul meu și cântecele mele!/ Nădejdea mea și truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheț o boabă de mărgea” (Psalm) – poezia, arta lui e „o boabă de mărgea”, un licăr de perlă, în comparație cu „miezurile vii de stele”, incandescente, scânteietoare, pe care Dumnezeu le-a pus pe boltă.

La fel, el afirmă că, în poezie, „am un bazar de zări și firmamente/ De cioburi noi de lună și planeți” (Vraciul).

Sau, în altă parte, contemplă cerul nopții astfel: „Noaptea întinde scoarțe, plocate[1] și covoare,/ Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Și chipurile crucii și florile/ cum sunt” (Icoană) – aici, poetul indică drept izvor de inspirație al artei populare, cu simbolurile sale (flori, cruciulițe, sori, stele, chenare etc.), cerul înstelat zidit de Creator. Poetul contemplă cerul înstelat ca pe o scoarță sau un covor țărănesc cu zigzaguri, chenar, cruci și flori, observând, de fapt, că cerul cu stelele, ca și pământul acoperit cu flori, au constituit modele pentru creatorii români de artă populară, pentru că Biserica lor i-a învățat să le contemple ca pe obiecte de artă realizat cu măiestrie de Creator (și din nou trebuie invocat Haxaimeron-ul vasilian).

Altădată, Arghezi vede cum „răsar în ață/ Stelele de dimineață” (Vaca lui Dumnezeu) ori cum „noaptea, pe șesuri, se desface lină,/ La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină” (Belșug). Etc.

Așadar, în poezia Dragoste, zările „de zmalț”, văzduhul „de ceramică” și „nămolul Tăriilor de ceară” indică faptul că și acestea (zările, văzduhul și Tăria/ Firmamentul) sunt operele Olarului divin, ale Artizanului care pe toate le-a făcut cu măiestrie, așa cum sunt, în Scriptură, „cerurile, lucrul degetelor Tale” (Ps. 8, Biblia 1914).

Cel ce a făcut sulfină de „lumină” și pomii care „fac mierea, smirna și toate aroamele”, Care a poruncit pământului să dea din el  „Tidve, izmă, mușețel,/ Boance, piersice, struguri”, Care a pus „oglinzi și argintări” în ape și-„un clavecin cu două clape”, Același a modelat și „nămolul Tăriilor de ceară” pe care îl ară cocorii, a smălțuit zările și a pictat ceramica văzduhului.


[1] Țesătură de casă din lână nevopsită, întrebuințată ca învelitoare, ca așternut; cergă, macat.

Arghezi. Poezia nupțială [5]

Nimic nu e banal în univers dacă e văzut în lumina ochiului care vede poetic lumina, care este, în fapt, ochiul care vede toate în lumina harului lui Dumnezeu (dacă nu e așa, de ce epocile și oamenii care se îndepărtează de Dumnezeu nu mai văd nimic frumos, ci doar aberația și abjecția, fără nicio șansă la transcendență?), ca în poezia Dragoste:

Pe câmpul palid, în sulfină,
Vitele pasc și rumegă lumină.

Ramurile, poamele
Fac mierea, smirna și toate aroamele,
Și călușeii cercului cu zodii,
Curcubeie de jivine și jigodii.

Auzi? Oglinzi și argintări, și-n ape
Stă scufundat un clavecin cu două clape.

Zări de smalț, văzduh de ceramică,
Streașini, un cuib de rândunică.
Sprintenul aer miroase
A răchită tânără și a mătase.

Pământul dă din el
Tidve, izmă, mușețel,
Boance, piersice, struguri.

Rânduri de pluguri,
Cocorii taie brazdă stearpă și ară
Nămolul tăriilor de ceară.
Vin turmele, capre, mioarce…

„Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc și rumegă lumină”: deși pare invizibilă, lumina e o realitate mai puternică decât pământul înverzit. Vitele pasc și rumegă lumina pentru că ea, lumina este esența materiei și a vieții. Și nu numai lumina soarelui, cât mai ales lumina nevăzută a harului. Apelând la o semantică mai veche, utilizată de pașoptiști și de Eminescu, Arghezi vede câmpul „palid”, adică îmbăiat de lumină.

„Ramurile” și „poamele”/ roadele „fac mierea, smirna și toate aroamele”, pentru că roadele ne dăruie „mierea” lor, dar și miresmele copacilor și ale fructelor sunt comparabile cu smirna și aromatele biblice, fiind create de Dumnezeu cu acest rol de cădelnițare cosmică. Același rol liturgic îl au miresmele vegetale și în poezia lui Eminescu, arome care fac „văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste)). O semnificație asemănătoare mai întâlnim la Ion Pillat, în poemul Cămara de fructe, unde „cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,/ Arzând în umbră, piersici de jar și-albaștri struguri/ Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum”.

Prin urmare, „vitele pasc și rumegă lumină”, iar „ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna și toate aroamele”: universul acesta e luminos și înmiresmat ca o biserică. La fel se exprimase Arghezi și într-o altă poezie, Vânt de toamnă, din primul volum de versuri: „E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum și de rășină”.

Aici, „sprintenul aer miroase/ A răchită tânără și a mătase” și „pământul dă din el/ Tidve[1], izmă, mușețel,/ Boance[2], piersice, struguri”. Arghezi apelează la expresivitatea biblică, când spune că „pământul dă din el”, căci, la porunca lui Dumnezeu „a dat din sine pământul iarbă verde […] și pom roditor” (Fac. 1, 12, Biblia 1914).

Sclipirile și muzica apei curgătoare sunt indicate de metaforele din versurile: „Auzi? Oglinzi și argintări, și-n ape/ Stă scufundat un clavecin cu două clape”. Probabil, „oglinzi și argintări” se referă tot la ape, la calitatea lor reflexivă și la luminile de argint scânteind din valuri.

În altă parte, apele unui pârâu sau izvor i se par „o rază care umblă”, „mișunând în vâlvătaia insului tău de scânteie”, sclipind „într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar” (Apă trecătoare).

Dar oglinda și argintăria pot fi metafore denumind și alte elemente ale universului, căci, în altă poezie, citim: „În tindă,/ Creșteau plopi de oglindă/ Și o lună cât o cobză de argint” (Cântec mut).


[1] Tidvă = plantă originară din țările tropicale, al cărei fruct verde și cărnos devine la maturitate gălbui și lemnos; varietate de struguri de culoare albă, cu boabele mari, cărnoase și cu coaja groasă, dispuse rar pe ciorchine.

[2] Boancă, boance = copac gros și găunos; desiș de brad înalt; fag înalt, tăiat; crăiță.

Arghezi. Poezia nupțială [4]

În alte poeme, restrânge acest univers la spațiul domestic: „Cu cireșe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâțele/ Mulgându-le țâțele/ În ciubere” (Îngenunchiere). Sau: „Șerpii casei nu te-au mai văzut,/ Oile se opresc, vacile rag./ Și măgarilor încurcați în muște, le-ai căzut/ Cu drag. // Trebuie să mergem să cunoască/ Târla, cotețele, grajdul, balta,/ Cine are să le domnească./ Poftim… Ariciul nostru, până una-alta”… (Căsnicie).

Cea care urmează să devină stăpâna casei (care are „să le domnească”) e invitată să cunoască paradisul pământesc al poetului. El nu se rușinează de nimic din cele ce formează acest eden personal, deși ar putea părea că nu sunt poetice, ci banale/ comune. Ochiul poetului pictează însă altă realitate: „Șopârlele verzi și cenușii, din chiparoși,/ Se uită la tine, șopârlă/ Albă, cum coși/ Pe mal, cu piciorul în gârlă” (Căsnicie).

În mijlocul lumii sale a poposit dalba crăiasă din povești, care se integrează în această lume alcătuită, ontologic, din splendoare și nimicnicie. Dacă „șopârlele verzi și cenușii” pot fi respingătoare, ca piese banale ale realității, contemplarea femeii ca o „șopârlă albă” care coase pe mal, „cu piciorul în gârlă”, înseamnă deopotrivă transfigurarea lor și integrarea ei în acest peisaj, comunicarea reciprocă de însușiri.

Ochii îndrăgostitului o văd ca pe o regină a creaturilor din împărăția lui, făpturi pe care el a învățat să le admire dincolo de aparențe, contemplând măiestria Ziditorului lumii în cele mai ascunse unghere creaturale. „Șopârlele verzi și cenușii, din chiparoși”, își recunosc, în „șopârla albă”, împărăteasa (oglindindu-se eminescian în lac) – dalbă ca o fecioară, fragilă și elastică, unduitoare ca o șopârlă –, după cum Paradisul a recunoscut-o odinioară pe Eva ca stăpână a lui. Și, la fel, în această grădină a lui Arghezi, șerpii, oile, vacile, măgarii, ariciul, creaturile domestice și sălbatice, locuitorii târlelor, cotețelor și ai bălții învață să o recunoască drept stăpână a locului.

Ca și Eminescu, înaintea lui, Arghezi, aflându-și iubita/ mireasa, are sentimentul reproducerii unei situații arhetipale. Și aceasta pentru că amândoi și-au însușit, profund și conștient, cugetarea ortodoxă.

Arghezi știe să vadă frumusețea făpturilor create de Dumnezeu dincolo de beteșugurile și durerile provocate de căderea omului în păcat, cădere care a infectat cu boală și moarte universul locuit de el.

Poetul a învățat să contemple urmele de puritate/ nevinovăție ascunse sub abjecție sau frumusețea eclatantă din cele mai umile și disprețuite lucruri sau creaturi. El a deprins aceasta de la Învățătorul lui și al nostru, Hristos Dumnezeu. De aceea nu se codește să pomenească într-o poezie de dragoste despre șopârle, vaci sau măgari „încurcați în muște”, despre „cotețe” și „grajduri”, pentru că și Stăpânul universului S-a născut într-un grajd, îndrăgit fiind de boi și măgari, care au încălzit aerul din peștera rece cu răsuflarea lor.

Omul se simte instinctiv îndemnat să respingă boala, moartea, urâțenia, diformul, banalul, ceea ce nu îl încântă și nu-i provoacă exuberanță, veselie. Modernismul poetic, însă, tocmai prin „estetica urâtului”, a adâncit întoarcerea la Creștinism pe care a promovat-o Romantismul, pentru că spre „urâtul” acesta disprețuit de mulți ne-a învățat să privim Hristos. Recuperarea lui în poezie, ca și reintroducerea expresivității poetico-profetice a Bibliei, care sfidează logica limbajului comun, uzual, reprezintă, după cum mi se pare, o aprofundare poetică a „artei creștine” elaborate programatic și instituite de romantici.

În ceea ce îl privește pe Arghezi, cu certitudine el a implementat în poezie învățătura evanghelică – însușindu-și totodată și o parte din preceptele poetice baudelaireiene –, deprinzându-se a contempla lumea și oamenii altfel decât la modul obișnuit și a descoperi frumusețea în lucruri, locuri și situații în care majoritatea oamenilor nu pot privi cu ochi poetici. Tocmai de aceea, Arghezi e unic în poezia noastră, în această privință. Iar faptul acesta este încă o dovadă că experiența monahală nu a fost nicidecum una superficială sau întâmplătoare pentru el.