Cuvânt

Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,
O carte pentru buzunar,
O carte mică, o cărticică
Din slove am ales micile
Şi din înţelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule.
Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă: am ales o lăcustă,
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu
Şi nu mai ştiu…

Farmece aş fi voit să fac
Şi printr-o ureche de ac
Să strecor pe-un fir de aţă
Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă
Până-n mâna, cititorule, a dumitale.

Măcar câteva crâmpeie,
Măcar o ţandără de curcubeie,
Măcar niţică scamă de zare,
Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.

Aş fi voit să culeg drojdii de rouă
Într-o cărticică nouă,
Parfumul umbrei şi cenuşa lui.
Nimicul nepipăit să-l caut vrui,
Acela care tresare
Nici nu ştii de unde şi cum.

Am răscolit pulberi de fum…

Poezia lui Tudor Arghezi, Cuvânt, deschide volumul de versuri Cărticică de seară (1935). Este o artă poetică prin care poetul justifică opțiunea sa de a considera elementele universului mic la fel de importante ca cele ale macrocosmosului și demne de a figura în poezie.

Având în vedere această selecție tematică, poetul își numește volumul: „o carte mică, o cărticică”, adaptând parcă dimensiunile valorice ale operei la cele ale subiectelor/ obiectelor poeziei sale.

În realitate însă, autorul așteaptă de la cititor aceeași candoare, delicatețe și sensibilitate pentru a putea pătrunde în „slovele”/ „înțelesurile”/ tainele universului mic, ca și în tainele slovelor sale: „Din slove am ales micile/ Și din înțelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule”. Versurile sale încearcă să recupereze imaginea diafană a unei lumi neobservate de oamenii prea grăbiți și prea captivați de latura pragmatică a vieții.

În poezia sa, alege lucrurile neînsemnate, nebăgate în seamă nu numai de majoritatea oamenilor, dar și de mulți dintre poeți sau artiști. Lira sa poetică, la care face trimitere folosind simboluri – „violoncel”, „harpă” și „cimpoi” (termenii liric/ lirică provin de la antica liră ce însoțea recitarea versurilor cu muzica ei) – e redefinită de creaturi specifice universului mic: „un brotăcel”, „o lăcustă”, „un scatiu”; ființe care, îndeobște, nu sunt considerate vrednice a reprezenta poezia mare. O asemenea opțiunea s-ar putea regăsi, cel mult, în poezia/ literatura pentru copii. Dar Arghezi nu se adresează copiilor aici, nu scrie o poezie infantilă.

El avertizează, aici, că universul mic nu există separat de macrocosmos, ci, dimpotrivă, cele două se îmbină armonios și chiar se pot confunda, în funcție de perspectiva din care sunt privite. Metaforele sale (în care observăm asocierea inedită de termeni) ne orientează spre această concluzie: „țandără de curcubeie”, „scamă de zare”, „drojdii de rouă” – materia brută a țăndării se îmbină cu diafanitatea curcubeului și microscopicul scamei cu nemărginirea orizontului/ a zării. Iar poetul caută particule infinitezimale de „drojdie” pe care le-ar putea lăsa roua cea pură a dimineții sau, altfel spus, „nițică nevinovăție” – frumusețe și candoare în cele mai umile lucruri – și „nițică depărtare” de orgoliile acestei lumi care n-are ochi pentru cele mici și firave.

Metafora sinestezică „parfumul umbrei” se poate interpreta astfel: umbra, în tradiția noastră literară, înseamnă viața cea trecătoare, iar ceea ce caută eul liric este mireasma a ceea ce este volatil/ trecător, ceea ce se poate capta cu foarte mare greutate. Iar „cenușa” parfumului umbrei cu atât mai mult presupune un exercițiu poetic foarte dificil pentru a o ilustra în poezie.

Căutând ceea ce este aproape invizibil, inaudibil și impalpabil (ideal poetic simbolist și modernist: a căuta realitatea de dincolo de realitate), Arghezi ajunge la pe cea mai înaltă treaptă a poeziei: „Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care tresare/ Nici nu știu de unde și cum”. Plasticizarea poetică a nimicului/ neființei e admirabilă: „nimicul nepipăit… care tresare”. Versurile sunt comparabile cu cele ale lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”… (Luceafărul). La Arghezi, ca și mai înainte la Eminescu, nimicul/ neființa capătă concretețe prin plasticizarea poetică.

Arghezi, coborând pe scara creației de la lucrurile sau ființele mici la cele minuscule și până la particulele microscopice, în explorarea poetică a microcosmosului, ajunge, filosofic vorbind, și la neființa din care a fost creată lumea. Pentru că actul creației poetice, în viziunea lui Arghezi, încearcă să urmeze sau să imite, pe cât e omenește posibil, tiparul creației divine.

Căutând să se asemene cu Creatorul divin, poetul constată că: „am răscolit pulberi de fum”. Putem interpreta aceasta în două feluri: fie a căutat ceea ce este inaccesibil cunoașterii empirice/ științifice, fiind sesizabil numai pentru sensibilitatea spirituală a poetului, fie a înțeles că a căuta să sesizezi tresărirea nimicului este peste puterile omenești, ca și cum ai răscoli „pulberi de fum”.

Poezia, însă, prin procese metaforice specifice, transformă realitatea în „micșorata, subțiata și nepipăita viață”. Cuvintele poetice reproduc ceea ce este prea subtil și insesizabil în această existență.

Opțiunea aceasta poetică a lui Arghezi, din volumul Cărticică de seară, are legătură cu un volum anterior, Flori de mucigai (1931), în care Arghezi, șocând bunul-simț comun (mai bine zis: moralitatea confortabilă), compusese scene și portrete poetice inspirate din lumea celor renegați de societate sau aflați la marginea societății.

Orice lucru din realitate, orice ființă conține poezie și este demnă de poezie, în opinia sa. Există frumusețe și în ceea ce oamenii socotesc murdar sau abject, nedemn, urât sau ignobil.

La fel, în acest volum, Arghezi receptează poetic și elogiază ceea ce, de obicei, este considerat neimportant, nedemn de luat în seamă.

Concepția este esențial creștină, indicând un alt semn al experiențelor ortodoxe profunde pe care le-a trăit poetul.

Tablouri biblice (Versuri de abecedar)

Adam și Eva

Urându-i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul între frați.

Dar i-a ieșit cam somnoros și cam
Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,
Făcuse și luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească:
I-a rupt un os din coaste, cèva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.

Mai poți căsca de lene, iarăș,
Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mâini și au cutreierat
Grădina toată-n lung și-n lat.

Să nu te miri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.

Porunca

Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orișicine,
Jucându-se cu gâzele și iezii,
Care săreau pe mugurii livezii.

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici: „Te scoală!”
Nu era cine ține socoteală
Că întârzii, Adame, de la școală,
Că lecția s-o spui fără greșeală,
Că, Evă, încă nici te-ai pieptănat
Și te găsește prânzul tot în pat.

Nimic, nici tați, nici mame, nici dădace,
Nici profesoara, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată,
Care să sâcâie băiatul și pe fată.
Totul era de glumă și de joacă
Și așteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni-ntr-o zi lui Dumnezeu,
Că se-arătă încins în curcubeu
Și dete-ntâile porunci,
Anume ce-i iertat și nu e, să mănânci.
– „Din pomul ăsta, Evo și Adame,
Să nu v-atingeți nicidecum de poame;
De unde nu, cunoașteți că v-așteaptă
Pedeapsa mea cea crâncenă și dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „Ce fel,
Că se mânie Domnul, însuși El?”
– Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”

Pedeapsa

Credeau că Domnul e culcat
Și n-o să știe ce s-a întâmplat,
Că n-avea doară fluturii iscoade
La fiștecare soi de roade.

Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot,
Nu se-așteptau că Domnul vede tot;
Că ochiul lui deschis, într-adevăr,
Și depărtările le vede în răspăr.

Nici nu-nghițiseră o-mbucătură,
C-au și fost prinși cu ea în gură
Și cel puțin nu apucase
Să puie poame-n sân, vreo cinci sau șase.

El, Dumnezeu, venind în rotogoale,
În supărarea Prea Sfinției Sale
I-a luat de scurt, poruncile știute
Cum le-au călcat așa de iute.

Adam pe Eva lui o a pârât,
Eva pe șarpe, care s-a târât.
Niciunul n-a voit s-aleagă,
Să-și ia asupră-și vina lui întreagă.

De mișelie, nu atât de furt,
Răspunsul aspru fu și scurt;
Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna
Mai tare decât faptele minciuna.

Din Raiul dulce și din tihna bună
Domnul i-a dat afară, în furtună.

Tablouri biblice (Versuri de abecedar) se încadrează în lirica religioasă a lui Tudor Arghezi, fiind un poem cu temă cosmogonică/ creaționistă, subîmpărțit în mai multe tablouri.

Poemul relatează, pe un ton șăgalnic, istoria biblică a creării primilor oameni, Protopărinții Adam și Eva, de către Dumnezeu, precum și pe cea a căderii lor din Rai, în urma neascultării poruncii Sale.

Versurile sunt așezate în strofe inegale (doar ultimul tablou e alcătuit din șase catrene și un distih final), cu ritm aleatoriu și rimă împerecheată.

Poezia lui Arghezi se îndepărtează de textul original al Bibliei, prin unele amănunte pe care le introduce poetul, care nu se regăsesc în Scriptură, și, totodată, prin părăsirea modului succint și grav în care este făcută relatarea biblică.

Din tonalitatea adoptată, se deduce că Arghezi dedică lectura poemului său unui public nevârstnic/ infantil (copiilor, adică). Poetul adaptează textul biblic pentru înțelegerea celor care nu au atins maturitatea unei conștiințe deplin lucide și severe. Acesta este un aspect care se remarcă la prima vedere, dintr-o perspectivă de ansamblu.

În acest sens, există destul de multe indicii expresive, care sunt în măsură să ne orienteze spre această concluzie. Spre exemplu, modul în care este relatată crearea lui Adam: „Dar i-a ieșit cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș strămoșul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf și nițeluș scuipat”. Sau descrierea primilor oameni: „Să nu te miri că, șovăind și mici,/ Li se julea și nasul prin urzici. /…/ Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot”. Ori felul în care petreceau în Paradis: „Nici tați, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoara, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată/ Care să sâcâie băiatul și pe fată./ Totul era de glumă și de joacă/ Și așteptai doar pomii să se coacă” etc.

Arghezi apelează la o expresivitate plină de umor, pentru că acesta este singurul mod în care poate fi reținută atenția copiilor și în care ei pot să perceapă sensul celor transmise. Ei au nevoie de amuzament pentru a nu-și pierde interesul.

Observăm însă că, pe tot parcursul acestei relatări, preponderent ludică/ jucăușă, sunt intercalate  afirmații sau imagini poetice care schimbă registrul comic, introducând o tonalitate poetică gravă sau melancolică, ce pretinde o cugetare profundă și o analiză cu seriozitate a motivațiilor, depășind cu mult orice percepție prin lectură infantilă/ elementară.

Spre exemplu, Dumnezeu se gândește să-i facă pe primii oameni astfel: „Din borangic, argint sau promoroacă,/ Frumoși, cinstiți, nevinovați”. Între cele două versuri există o strânsă relație de sens, pentru că cele trei materiale, prin calitățile lor (borangic = mătase fină, albă, de preț; argint = metal prețios, alb; promoroacă = cristale albe de gheață care strălucesc, încântă ochiul și bucură sufletul), sugerează puritatea, frumusețea, candoarea și prețiozitatea și, prin urmare, aceste trei materiale de creație se află în corespondență directă cu epitetele morale, enumerate de poet („frumoși, cinstiți, nevinovați”). Cu alte cuvinte, intenția Creatorului a fost de a-i face pe oameni frumoși și nevinovați.

Puțin mai departe, însă, în a doua strofă din Adam și Eva (primul tablou din grupaj), ni se spune altceva, și anume că Dumnezeu l-a făcut pe Adam „cu praf și nițeluș scuipat” al Creatorului, motivul fiind acela „Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi”. Antiteza dintre „stea” și „noroi” este evidentă, dar Tudor Arghezi (care avea o cultură biblică și monastică serioasă), realizează din nou asocieri de sens nebănuite la prima vedere.

Poetul știe că omul este o creație unică în univers, din perspectivă creștină, pentru că este singura făptură alcătuită din materie și duh/ spirit (suflet rațional), ultima creație a lui Dumnezeu și chintesență a întregii creații. La nivelul elementar al materiei, omul se înrudește cu regnul animal și cu întreaga lume văzută, iar prin spirit se înrudește cu Îngerii și cu Dumnezeu însuși. Adică, după cum metaforic se exprimă Arghezi, omul este „altoi de stea” sădit „pe noroi”.

Așadar, Dumnezeu a vrut să vadă dacă o „stea” poate crește „pe noroi”, dacă un suflet luminos își poate păstra strălucirea în noroiul lumii. Omul a fost pus la încercare, pentru a-și arăta demnitatea, noblețea spirituală.

De asemenea, se poate remarca antiteza, în ceea ce privește natura materialului, dintre „borangic, argint sau promoroacă”, din care ni se spune că Dumnezeu intenționase inițial să-i creeze pe oameni, până la „praf și nițeluș scuipat”.

Materialele menționate a doua oară par să îl deprecieze pe om, să îi afecteze demnitatea. „Scuipatul” lui Dumnezeu pare a avea un sens profund negativ, ca și cum Creatorul și-ar fi disprețuit creația. Dar versurile imediat următoare ne comunică faptul că Dumnezeu a creat astfel și „luminile din cer” (stelele), tot prin scuipat: „scuipând în patru zări”. Prin urmare, înțelegem că semnificația nu este negativă, ci pozitivă, pentru că, de fapt, Creatorul îi dăruiește omului ceva ce îi este propriu Lui, adică lumina spiritului, asemănarea/ înrudirea cu El însuși.

Vechiul Testament spune că întâiul om a fost creat „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ”, după care „a suflat în fața lui suflare de viață”, dar nu amintește nimic despre vreun „scuipat”, care e o inovație a poetului. Pe de altă parte, însă, în Noul Testament ni se relatează, la un moment dat, minunea vindecării unui orb din naștere de către Domnul nostru Iisus Hristos, folosind praf și scuipat, minune prin care a arătat că El este Dumnezeu, care l-a creat pe om: „Acestea zicând, [Iisus] a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină peste ochii orbului” (In. 9, 6)[1].

În strofa a treia, poetul numește această combinație, din materie și spirit, „aluat”. Și pentru că materia și spiritul sunt antagonice, de aceea Adam a ieșit „greșit” (remarcăm, din nou, registrul ludic și tenta ironică a relatării): „cam somnoros și cam/ Trândav și nărăvaș” și „parcă și zbanghiu”. Adam e cam leneș și puțin rebel, dar are și probleme de vedere: e „zbanghiu”, sașiu, îi e afectată acuitatea vederii (amănuntul nu e lipsit de importanță și probabil că nu vizează atât fizionomia/ aspectul fizic, cât mai degrabă capacitatea de a vedea și de a înțelege cu mintea).

Toate aceste defecte se datorează faptului că materia îngreunează spiritul. Iar poetul se referă atât la faptul că primul om era nedesăvârșit, prin lipsa lui de experiență, cât și la defectele umane postlapsariale, provocate de antagonismul între materie și spirit.

Un filosof vorbea despre om ca despre o făptură alcătuită din măreție și smerenie: „Ce este deci această himeră numită om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce subiect de contradicție, ce minune! Judecător al tuturor lucrurilor, vierme imbecil al pământului, trezorierul adevărului [cel care are comoara adevărului], cloaca de incertitudine și eroare: slava și scârna universului”[2]

Un pasaj încărcat de lirism este acela care ne vorbește despre chipul primului om: „Nu-i vorbă, nicio poză nu ne-nvață/ Cum ar fi fost omul dintâi la față./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care se-oglindea la scăpătat”. Versurile, deși introduse într-un context care pare a-i fi mai degrabă defavorabil lui Adam, exprimă regretul poetului că nu avem un portret al părintelui tuturor oamenilor. O undă adâncă de melancolie străbate aceste versuri.

În tabloul intitulat Porunca, „gâzele”, „iezii” și „mugurii livezii”, din prima strofă, conturează un univers al copilăriei. Vârsta copilăriei reproduce, pentru conștiința copilului, într-o anumită măsură, experiența etapei edenice/ paradisiace a umanității, prin candoarea și frumusețea ei.

Pe de altă parte, în viziunea autorului acestor Versuri de Abecedar, Protopărinții  Adam și Eva petreceau în Paradis ca doi copii: pe de-o parte nevinovați, pe de alta nedesăvârșiți la minte. Și, când totul părea a fi, în Rai, „de glumă și de joacă”, atunci Dumnezeu „se-arătă încins în curcubeu/ Și dete-ntâile porunci”, pentru a-i îndemna să se maturizeze.

Curcubeul cu care e încins Dumnezeu, precum cu o cingătoare, este o metaforă poetică, dar inspirată din aceeași Biblie. Acolo, curcubeul este semnul împăcării lui Dumnezeu cu creația Sa, pe care El l-a stabilit după ce a încetat potopul, dar și semnul atotputerniciei și al măreției divine (Fac. 9, 13-16; Iez. 1, 28; Înțel. Șui Iis. Sir. 43, 13; 50, 7; Apoc. 4, 3; 10, 1).

În acest al doilea tablou, însă, limbajul sau registrul familiar este preponderent, cu puternice accente ludice și ironice (în strofa a doua și a treia, cu precădere). Poetul introduce, în acest tablou, chiar și dialogul.

Arghezi concepe toată această regie nu pentru plăcerea povestirii, ci pentru a ne comunica reflecțiile și trăirile sale.

Sesizăm, în finalul acestui tablou, introducerea altei judecăți de valoare a poetului, sugerată prin folosirea adverbului „tocmai” și caracterizarea pomului oprit ca fiind „plin de must”. Într-un Paradis (grădină a desfătărilor) în care „copiii” lui Dumnezeu nu duc lipsă de nimic, în care duc o existență lipsită de griji și plină de bucurii, Eva se lasă învinsă de poftă și nerăbdare, pentru că „tocmai” pomul din care nu trebuia să mănânce îi pare „plin de must”, dintre toți pomii Raiului: „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust/ Tocmai din pomul ăla, plin de must”. Epitetul „tare” și adresarea familiară, „dragul meu”, sugerează alintarea, răsfățul.

În tabloul poetic intitulat Pedeapsa, Arghezi subliniază din nou lipsa de experiență și nedesăvârșirea celor doi oameni, candoarea amestecată cu naivitatea (primele două strofe), care ne sunt comunicate în același limbaj familiar-popular și ludic-ironic și care duc la deznodământul nefericit.

Remarcăm antiteza între bucuria și tihna „Raiului dulce”  („Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,/ Cum ar fi dus-o orișicine,/ Jucându-se cu gâzele și iezii,/ Care săreau pe mugurii livezii” etc) și existența umană în afara Edenului, caracterizată ca „furtună”.

A doua parte a tabloului schimbă însă cu totul perspectiva întregii poezii: autorul însuși lasă la o parte falsa obiectivitate, pe care o întrebuințase anterior, și se exprimă deschis, printr-o concluzie morală (exact ca într-o fabulă sau parabolă): „Niciunul n-a voit s-aleagă,/ Să-și ia asupră-și vina lui întreagă. // De mișelie, nu atât de furt,/ Răspunsul aspru fu și scurt;/ Că Dumnezeu lovește-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna”.

Prin aceasta, ne devine clară semnificația alegorică a întregului grupaj de tablouri poetice, caracterul său de pildă sau parabolă (învățătură filosofic-morală exprimată cu ajutorul narațiunii și al personajelor, care servesc la exprimarea unei concluzii cu valoare etică).

Finalul introduce, așadar, o judecată morală exprimată fără echivoc de poet. Și, prin aceasta, aduce în discuție o temă serioasă, gravă, la care ne lasă să reflectăm: relația sau echilibrul care trebuie să existe între copilărie/ nevinovăție și responsabilitate.

Lipsa de experiență nu exclude responsabilitatea, nu impune relaxarea morală. Iar Arghezi subliniază că Dumnezeu nu pedepsește faptul că El nu a fost ascultat, nu jignirea adusă „Prea Sfinției Sale”, ci pe acela că omul nu s-a arătat iubitor, că ar fi vrut să suporte altcineva pedeapsa pentru vina sa: bărbatul ar fi vrut ca femeia să ia toată vina, iar femeia a acuzat o creatură, pe șarpe, uitând și unul și altul că până atunci trăiseră în Rai în comuniune.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[2] Pascal, Cugetări, ediția Brunschvicg, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Ed. Aion, 1998, p. 330.

Ceasul de-apoi

Arghezi e poetul care a surprins, cu cea mai mare sensibilitate și subtilitate, sentimentul terifiant al morții, frica de moarte ca o adevărată tortură psihică mai înainte de apropierea înfricoșătorului sfârșit al vieții pământești.

Niciun alt scriitor român nu a fost atât de atent și nu a detaliat cu atâta minuție, precum Arghezi, angoasa paralizantă a produsă de cugetarea cu seriozitate la moarte (în mod sigur datorită experienței sale religios-monahale, care percepe această activitate, a reflecției constante la ceasul morții, ca pe o necesitate permanentă).

În poemele sale, Arghezi a privit moartea din multe unghiuri, încât avem o perspectivă foarte bogată asupra fenomenului dacă analizăm toată gama de reacții (fizic, psihologic și spiritual) pe care le provoacă.

Azi ne oprim la un poem de mici dimensiuni, Ceasul de-apoi, care își comunică mesajul în sentințe rapide și în simboluri foarte concentrate:

În cer,
Bate ora de bronz și de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Și se sfâșie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nicio oră.

Poezia a fost inclusă în volumul Flori de mucigai, fapt care nu e deloc lipsit de semnificație…

În acest poem, orele bat. Și bat imitând pulsul inimii, pulsul vieții.

Prezentul pe care îl indică verbele poate fi interpretat ca unul instantaneu sau ca unul generic sau gnomic. Bineînțeles, perceput cu simțuri lăuntrice, auzit cu un auz interior, nu cu urechea. Pentru că orele indicate de poet pot fi înțelese ca fiind atât consecutive, cât și simultane.

Orele bat atâta timp cât trăim.

Cum timpul nu are materie proprie, orele bat cu rezonanța materialelor prin care trece timpul.

Și cum bolta cerului pare un clopot imens sub care stăm, „În cer/ Bate ora de bronz și de fier”.

Stelele sunt moi, de catifea, contemplate din latura pământului. Arghezi și-a însușit această perspectivă de la Eminescu și Petică. La Eminescu, „pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n aur umed ici o stea, colo o stea” (Călin nebunul). Asemenea, la Ștefan Petică, „amurgul are astăzi luciri ca de mătasă”, pe care „scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese” (Când vioarele tăcură XV). Arghezi a receptat aceste sugestii pentru a izvodi poetic un timp astral de catifea.

„În turla din cetate” bate „ora de pâslă”, pentru că gongul ei e învăluit în ceața depărtării, la modul sensibil cât și sentimental, încât pare o gură astupată cu pâslă. Acest gong sau clopot din turla cetății e întotdeauna o neclaritate sonoră, o fantomă: a trecutului cetății și a propriilor sentimente cuprinse în pâcla de pâslă dintre prezent și trecut. El e o realitate învechită, care aparține istoriei și vorbește prezentului într-un limbaj difuz, ascultat dar ne-mai-înțeles.

„În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână”: pentru că bunica bătrână toarce lâna și pentru că timpul a fost mereu asociat cu un fir care se deșiră. Iar în Psalmi, materia acestei lumi se va învechi ca un veșmânt, inclusiv cerul și pământul.

Timpul îmbracă astfel grosimea tuturor materialelor care cunosc prefacerea prin acțiunea lui. El produce metamorfozele materiei și el însuși se preschimbă în funcție de materialul pe care îl afectează cu atingerea sa.

„Se sfâșie/ Ora de hârtie” pentru că hârtia poate fi ruptă, sfâșiată cu ușurință.

În fine, „lângă epitaf” se aude bătând „glasul orei de praf”.

S-a interpretat „epitaful” ca fiind textul reprezentativ inscripționat pe o piatră tombală. Și atunci e ușor de stabilit relația cu ora „de praf”…

Însă faptul că epitaful acesta este „domnesc” ar fi trebuit să dea de gândit. Pentru că, în această poezie, „epitaf” are (întărit de epitetul „domnesc”!) sensul prim de dicționar: pânza cu care e acoperită masa altarului unei Biserici și pe care e pictată scena punerii în mormânt a Domnului.

Dar e un alt fel de mormânt, acesta reprezentat pe „domnescul epitaf”. Un mormânt pe care, întâlnindu-l „ora”, devine „praf”. Pentru că nici Sfântul Mormânt și cu atât mai puțin Domnul care a stat în el nu au devenit vreodată „praf”, ci timpul care s-a întâlnit cu Veșnicia s-a făcut pulbere.

După obiceiul ei, ora a bătut și „lângă domnescul epitaf”, dar pentru prima dată nu s-a transformat în materia de care s-a apropiat, ci ea, ora, s-a făcut „praf”.

„Epitaf” și „praf” nu intră aici în aceeași sferă semantică (a morții), ci în sfere semantice opuse, antagonice. Pentru că, așa cum Arghezi știa prea bine, Sfântul Mormânt e numit izvor de viață și lumină în cântările ortodoxe.

Părea că timpul învinge mereu în lupta cu materia. Însă în acest poem, timpul devine materia consumabilă însăși. Învingând, se învinge pe sine însuși. Nimicind, se nimicește. Părând etern, se întâlnește cu Eternitatea care a gustat moartea pentru noi și devine el însuși „praf” inconsistent.

Timpul care învinge cerul (material, nu pe cel spiritual), care învinge stelele, care învinge cetățile omenești, care pare a ne învinge iubirile și pasiunile, „bate” în (sau nici măcar în, ci „lângă”) „domnescul epitaf” și e secerat el însuși, lovindu-se de Dumnezeu, care a desființat moartea. Pentru că eternitatea și timpul nu pot coexista.

De aceea, „Aznoapte, soră,/ N-a mai bătut nicio oră”. N-a mai bătut pentru că timpul și moartea au fost desființate.

Pentru ea a bătut ora veșniciei: „ceasul de-apoi”. Orele pământești, materiale s-au estompat, au tăcut definitiv pentru ea, care le-a depășit.

Așa încât, ceea ce părea o poezie cu mesaj clasic (timpul consumă toate, străbate materia până la a lăsa în urma lui praf, iar când nu mai bate nicio oră, înseamnă că omul a murit, că pentru el nu mai ticăie ceasul) se dovedește a exprima reflecții și sentimente cu totul diferite.

Arghezi e maestru al echivocurilor expresive, cum spuneam și altădată.

În această poezie vedem cel mai bine că timpul nu are substanță proprie, el subzistă prin materia perisabilă. Materia e materialul timpului, atâta vreme cât mai există universul acesta material netransfigurat.

Dar când „ora” s-a întâlnit cu Dumnezeu care n-are timp și care S-a înmormântat ca să înșele moartea, timpul și pe diavol, atunci „ora” s-a făcut scrum. Pentru că timpul nu poate birui Veșnicia, chiar dacă Veșnicia, în persoana Fiului lui Dumnezeu, a îmbrăcat trup omenesc. Întâlnind-O, timpul a pierit el însuși.

Despre „sora” pentru care „n-a mai bătut nicio oră” credem că este asemenea Maicii Scintila (din poemul cu același nume):

Mâna Maicii Scintila de la ușe
Îi moale ca o mânușe.
Ochii lungi ai Cuvioșiei-Sale,
Ca niște migdale,
Cu pleoapele apropiate
Dorm pe jumătate.

Sângele candelei obrazului e de undelemn.
O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn.
Un surâs de înger întristat
A trecut, i-a zburat
Ca o columbă, pe dinainte.
Pasul, nesimțit în veșminte,
Vrea tot mai încet să o ducă,
Imaterial și lin, de nălucă.

Florile și fluturii au rămas într-un vis
De stingere în aghiezmele din Paradis.
Nimic nu mai lucește și cântă.
De dincolo de zarea sfântă
Se-aude-abia corul cetelor sfinte
Cu peruci de aur și cu încălțăminte
Ușoară, de catifea stelară. /…/

Maică tristă, maică suavă,
Ești bolnavă
De seninătate și slavă.

Și astfel înțelegem de ce timpul a devenit „praf”, a murit, pentru ea.

De altfel, în același volum e și poemul Cântec mut, la care am mai făcut referire în trecut[1], un alt exemplu, între puținele poezii (totuși) în care moartea e un eveniment fericit și nu înspăimântător…

Orele bat în continuare în același ritm și cu același glas gros și dureros de bronz și de fier, sau înecat  în lână ori în pâslă, sau sfâșiat ca hârtia. Dar cea pentru care „aznoapte…n-a mai bătut nicio oră” a ieșit din ritmul lor obtuz.

Tristețea aparentă e falsă. Poetul ne comunică o mare bucurie, pentru „sora” (fie că e soră mireană, fie că e Maică din Mănăstire) care nu mai aude vocile de cenușă ale timpului, care nu mai trăiește cu grija și anxietatea de a măsura timpul și a socoti clipa morții…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/.

Din nou Arghezi…[3]

În altă ordine de idei, îmi amintesc că Ovidiu Crohmălniceanu a exprimat opinia că Arghezi nu prea s-a raportat la Hristos. Eu cred că această opinie este eronată, datorată neputinței criticului de a pătrunde cu adevărat în mesajul religios al poemelor argheziene. Epifania însăși așteptată și cerșită de poet e posibilă în virtutea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Întreaga atitudine religioasă a lui Arghezi (care include și raportarea lui la timp, la moarte și la veșnicie) presupune cunoașterea și însușirea în amănunt a opticii creștine, a învățăturii Evangheliei în Biserica Ortodoxă.

Faptul că poetul nu rostește numele Mântuitorului prea des nu înseamnă deloc că învățătura Lui, asumată prin cărțile ambelor Testamente, prin hermeneutica Sfinților Părinți și prin cărțile liturgice ale Bisericii, nu e prezentă cu prisosință în gesturile, cuvintele și atitudinile sale poetice. E adevărat însă că, în această privință, Arghezi e la fel de abstrus ca și Eminescu.

Arghezi a meditat la cuvintele Scripturii și reflecțiile lui teologice, ca și la Eminescu, trebuie descoperite și înțelese cu atenția cuvenită. Am făcut observații în trecut în legătură cu acest subiect, dar acum vreau să mă opresc la un poem, Cei doi orbi, care trimite explicit la o minune a Domnului:

Mergându-Și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spânzurați în bâte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urâte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.

Născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă
Și s-au târât și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.

– Mântuitorule! strigară cât putură,
Trimite orbilor căutătură.
Spintecă gloata cu Cuvântul,
Că ne strivesc bolnàvii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pământul
De pe lumina ochilor-ne moartă.

Iisus întinse mâna și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia lui Arghezi descoperă amănuntele asupra cărora Evanghelia nu mai insistă, pentru că dacă ar fi insistat de fiecare dată pe detalii romanești, pe descrieri și explicații, Noul Testament ar fi trebuit să aibă zeci de volume. Iar dacă ne amintim cuvintele Sfântului Ioannis Apostolul și Teologul, că dacă s-ar fi scris tot ce a spus și a făcut Mântuitorul, lumea nu ar putea încăpea cărțile acestea, cu atât mai mult înțelegem că Evanghelia pe care o avem e rezumatul rezumatelor și chintesența chintesențelor și că, în mod intenționat, Dumnezeu nu a vrut să ne lase decât o mărturie scriptică extrem de scurtă și laconică, pentru ca să ascultăm de Biserică, să Îl căutăm pe El și nu să ne pierdem în a citi și a specula pe câmpii.

De aceea poetul își permite să întregească tabloul evanghelic cu imagini realiste. Nu reale, dar realiste. Poemul nu e rodul unei revelații, dar nu e nici nu e un act artistic care să încerce să completeze trufaș relatarea biblică. Arghezi nu e aici un orgolios, ci un om care a cunoscut suferința, care a fost ultra-atent și sensibil și la suferințele altora, și din experiența vieții sale a putut reconstitui drama celor doi orbi care au cerut și au primit de la Mântuitorul vindecarea cecității lor.

Poetul a știut, din predica Sfinților Părinți, că orbii din Israel, în vremea Domnului, erau cerșetori, ca unii care nu puteau munci ca să se întrețină singuri. Condiția lor era jalnică. Trăiau ca ultimii oameni, ca și leproșii, care erau izolați de societate.

Cei doi erau „legați de braț și spânzurați de bâte” pentru că nu se puteau încrede decât în ajutorul reciproc pentru a merge fără să se împiedice la fiecare pas. Nu îi ajuta nimeni. Și această înfrățire pentru a putea trăi și a putea păși pe pământ i-a făcut să pară o singură ființă monstruoasă, desfigurată: „cu coarne, cu spinări și opt picioare”. Ca un păianjen oribil, pentru că cei doi erau slabi și nemâncați și picioarele lor nu se deosebeau de bâtele noduroase cu care se ajutau ca să meargă.

Păreau, laolaltă, o creatură demonică, o făptură a Iadului, menită să producă spaimă oamenilor, oroare. Oamenii erau terifiați văzându-i, înfricoșându-se ca de niște  ființe blestemate de Dumnezeu. Pentru că boala era un semn al blestemului, o pedeapsă dumnezeiască. Și ceea ce Dumnezeu pedepsește, oamenii nu pot să iubească sau să accepte. Ceea ce este un mare adevăr. Dar problema e că noi nu știm, neavând vedere duhovnicească, cine e și cine nu e blestemat de Dumnezeu, care sunt motivele pentru care oamenii suferă: din cauza păcatelor lor sau din cauză că sunt Sfinți (ca Iov și ca mulți alții), din motive binecuvântate sau din cauze știute numai de Dumnezeu.

Dar a trebuit ca Dumnezeu să Se facă om și să vină pe pământ pentru ca să aflăm că nu trebuie să ne batem joc de suferința altora, cu atât mai mult cu cât e mai groaznică, ci să încercăm să o ameliorăm. Astăzi se insistă pe asistența socială, pe a acorda ajutor celor în boală și în nevoie, dar se uită că învățătura lui Hristos a încetățenit această atitudine, că lumea antică nu avea nicio compasiune pentru cei chinuiți de boli și sărăcie.

Și minunea uluitoare e că tocmai Dumnezeu, „mergându-și pe drumurile sfinte”, Care săvârșea calea propovăduirii Sale, Se oprește să cerceteze „o plăsmuire…cu coarne, cu spinări și opt picioare”.

Poemul lui Arghezi e o adevărată predică…

Dumnezeu Se oprește pentru că numai El le cunoștea viața lor, numai El știa că, „născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătușați de-o groapă”. Erau oameni ai râpelor, oameni ai pământului, trăiau în gropi, nediferențiați parcă încă prea bine de pământul din care a fost zidit omul, pentru că ei pipăiau pământul toată ziua, neputând face altceva. De aceea bezna în care s-au născut și trăiau era „ca un mâl de apă”, pentru că ei nu puteau face prea bine separație între lucruri, după cum ei înșiși păreau că nu sunt definitiv separați de pământ.

Aluziile metaforice ale lui Arghezi sunt foarte semnificative: „cei doi sunt ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o nentreruptă margine de gol,/ Între lumină și-ntre rădăcină”. Suspendați, adică, într-un gol de întuneric, între lumina pe care n-o vedeau și rădăcina pe care n-o aveau.

Dar cei doi orbi, în poezia lui Arghezi, strigă către Domnul numindu-L „Mântuitorule” și „Cuvântul”. Unii ar putea cârti, susținând că e o inadvertență, însă Arghezi le introduce în vocabular asemenea titulaturi o dată pentru că ele sunt specifice Creștinismului, dar mai ales pentru că orbii aveau, în adâncul sufletului lor, încredințarea că Acesta, spre Care strigă, este Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii: „Și poruncește a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă”.

Nu l-au numit astfel, în realitate, dar nădejdea lor din suflet, pentru care au strigat cu credința că li se va dărui vederea ochilor, arată că în ei ardea simțirea aceasta despre El.

Cerându-I: „Despică gloata cu Cuvântul”, orbii se roagă Domnului ca Celui care a despicat marea și Care a despărțit apele de uscat și are puterea să îi vadă, să îi audă în marea de oameni și să-i vindece. Iar a face să cadă pământul de pe lumina ochilor e de asemenea un gest pe care numai Creatorul lumii și al oamenilor putea să îl facă.

Și Mântuitorul face după credința lor. Le confirmă că El este Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu: „Iisus întinse mâna, și/ S-a luminat lumea de zi”.

S-a luminat lumea și pentru ochii lor, ca în prima zi a creației. Cel ce a despărțit lumina de întuneric, ziua de noapte, în prima zi a Facerii, a despărțit și ochii lor de întunericul orbirii și de noaptea nevederii.

Din nou Arghezi…[2]

Contestarea lui Dumnezeu (nu a existenței, ci a autorității Lui), în viața ca și în lirica lui Arghezi, are două mari motivații: neputința ascetică și revolta pe temeiul nedreptăților sociale.

Cel de-al doilea motiv nu e mai puțin relevant decât primul și el este exprimat vehement în poezii ca Testament sau Rugă de seară. Din același motiv, al idealurilor revoluționare de luptă socială, se considera și Eminescu un „demon” (Înger și demon, Geniu pustiu etc).

Rugă de seară e o rugăciune pentru a căpăta puteri demonice (cred că e unică în opera lui Arghezi, scrisă într-o perioadă tulbure pentru existența poetului, după ieșirea din Mănăstire, fiind publicată la întoarcerea lui din peregrinările în Franța și Elveția, unde și-a câștigat existența muncind din greu).

Titlul e derutant, dar Arghezi e maestrul derutelor și face tot ce-i stă în putință pentru a pune cititorii mediocri pe o pistă falsă (sau incompetenți în materia lui teologic-duhovnicească de bază).

Iar rugăciunea aceasta întoarsă, către o putere demonică nedefinită, sună astfel:

„Demonic Infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele la schit,/ În care sunete se-ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit,/ Stropită-n creștet cu argint. //

Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit și șters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers./ Și dă-mi virtutea [puterea] unui bram [brahman],/ Pământu-n vrăji să ți-l destram. //

Să-mi fie verbul limbă/ De flăcări ce distrug[1],/ Trecând ca șerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug. /…/

O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă,/ Și să țâșnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede și blândă.//

Și-nghite-mă întreg, în haos,/ Umil, senin și mulțumit/ Că las în urma mea repaos”…

O putere demonică s-ar pune, neîndoielnic, de acord să distrugă lumea aceasta, dar e greu de conceput că ar vrea, precum poetul, să renască o alta, „limpede și blândă”, dominată nu de lupte fratricide (care demonilor le fac multă plăcere), ci de „repaos”, adică de liniște și pace.

Dar și Arghezi înțelege că în sine se confruntă voințe diferite și că propensiunea lui spre pace și ascultare de Dumnezeu e înfruntată vijelios de duhuri oarbe și răzbunătoare, care vor să-i insufle elanuri revoluționare care nu-i stau în caracter:

„În mine se deșteaptă o-ntreagă omenire /…/ De unde vin aceștia? De und-acești eroi,/ Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine?/ De unde-această piatră [povară pe sufletul meu] cu fețe de noroi/ Și scăpărând cu focuri de-azur și de rubine? //

Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina și faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cânt”.

„Pacea și răbdarea” sunt virtuțile căutate și cultivate asiduu de orice ascet ortodox. Rugăciunea finală a poetului ne dezvăluie că o luptă cruntă s-a dat în sufletul său cu ispitele demonice și că, afară din Mănăstire, Arghezi continua războiul duhovnicesc.

O dovadă este și poemul Răzbunare (iarăși titlul e pe dos):

Din vălul nopții rupi o stea:
O guști și-o scuipi când strălucea.
Cu mâna bălăcind în undă,
Strici luna rece și rotundă.
Din valuri îți croiești stihare,
Scăldându-te-n lumini de mare.
Culegi grădinile de flori,
Le-nmănunchezi și le omori.
Te-nfășuri între corzi de harpe
Și de viole mute, șarpe!
Și-n fiecarele din noi
Știi să strecori chei mici și moi.

Diavole, jocul tău ajunge!
Pan te-a trântit și-acum te-mpunge.

Pan de aici nu e cel al lui Trakl sau al lui Blaga, e pur și simplu un simbol adoptat ad hoc pentru a-l reprezenta pe el însuși. Pan e cântărețul, adică poetul. Și el îl împunge pe diavol pentru că i-a înțeles „jocul”, i-a dejucat intențiile.

Lupta duhovnicească presupune tocmai această împungere permanentă între om și diavolii care îi strecoară în suflet tentații, „chei mici și moi”, cu care să îi deschidă inima și mintea pentru a accepta gânduri, idei, senzații pătimașe.

Mai întâi sunt cheițe „mici și moi”, pe care sufletul sau mintea, dacă nu e atentă și nu priveghează, nu le vede („mici”) și nu le simte prea bine („moi”), după care știe diavolul cum să le facă mărească și să le întărească în sufletul deschis cu aceste chei, care au părut inițial neimportante sau inofensive.

Însă e foarte veridică, în spirit ortodox, descrierea pe care Arghezi i-o face diavolului. Și e foarte interesant că opera lui de distrugere începe cu stelele și luna.

Diavolul rupe de plăcere, fără nicio trebuință, din bucuria de a face rău. „Din vălul nopții [din catapeteasma nopții] rupi o stea”: el încearcă să-i seducă pe cei care duc luptă ascetică pentru Dumnezeu. „O guști și-o scuipi când strălucea”: caută să înghită și să scuipe în Iad ceea ce strălucește, pe oamenii în care strălucește harul lui Dumnezeu, pe stelele Bisericii.

Și dacă nu poate să distrugă ceea ce a creat Dumnezeu, măcar schimonosește oglindirea frumuseții creației Lui în unda sufletului omenesc: „Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece și rotundă”.

Însă, în același timp, în fața oamenilor se prezintă drept înger de lumină, după cum ne-a avertizat Sfântul Pavlos: „Din valuri îți croiești stihare,/ Scăldându-te-n lumini de mare”. Adică îmbrăcând lumini false, pernicioase, sclipiri efemere, pentru ca să poată să înșele, neavând lumină în sine însuși.

Diavolul își croiește măreția, sfințenia falsă („stihare”) din ce e mai instabil și mai impropriu pentru un om al păcii și al harului: „din valuri” și din „lumini de mare”.

Înmănuncherea grădinilor de flori nu e pentru a face buchete, ci pentru a le omorî. La fel, atunci când el aduce oameni la un loc, nu e pentru a-i uni, ci pentru a-i ucide împreună.

Demonul se face coardă de harpă și de vioară, își subțiază aparențele până când înșală sensibilitatea umană. Numai că viorile lui sunt „mute”, pentru că nu e în stare să cânte cu adevărat și, mai devreme sau mai târziu, se aude ori cacofonia lui, ori muțenia din spatele a ceea ce pare cântare.

„Jocul” pervers al diavolului nu e de neînțeles pentru cine e atent la ce gânduri și la ce intenții îi strecoară acesta în suflet zi de zi și clipă de clipă. De aceea spunea și Sfântul Apostol Pavlos că gândurile lui Satanas nu ne sunt necunoscute.

Însă Arghezi nu descrie doar ceea ce poate părea unora o ideologie anti-satanică în metafore poetice. Nu pune doar teoria în poezie.

Experiențele lui cu diavolii nu sunt de natură teoretică sau metaforică. Dar pentru „prostul” care râde poetul nu are altă soluție decât să le încifreze foarte bine în poezie. Într-o poezie ca Schivnicie:

Subt povârnișul caselor de șiță
Întârzia din ceruri o șuviță,
Oprită-n marea moartă a nopților din sat,
De-o cracă neagră de potop uscat.

Turmele albe de azur și foc
Încet s-au strămutat din loc.
S-a răsucit lumina în sine ca zuluful.
Cerul, dezumflat, și-a strâns burduful.

Vânt e? Geamăt e? Agonie este?
Spaimă liniștită stăpânește preste.
Al cui e glasul mare care bate?
Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?

Dropii de beznă se târăsc îngenunchiate.

„Șuvița” sau „zuluful” luminii se răsucește în sine. Al luminii de seară. Ea „întârzia din ceruri”, pentru că orice lumină e mesagerul Cerului. Dumnezeu a creat lumina ca pe un vestitor al Său.

De aceea, orice licărire de lumină e o ramură de măslin pe marea potopului: „Oprită-n marea moartă a nopților din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat”.

Imaginile poetice argheziene sunt neobișnuite și cu totul de neînțeles pentru logica umană comună. Tocmai de aceea plagiatorii ar trebui să nu se repeadă spre a subtiliza exegeza mea, pentru că ei nu sunt în stare să dovedească cum se înțeleg texte poetice mult mai simple prin directețea mesajului, în comparație cu dificultatea maximă a unui obscur ca Arghezi.

Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Ion Barbu, dar și Blaga și Bacovia, reprezintă provocările cele mai mari pentru orice hermeneut literar. Însă cei care își descoperă brusc veleități critice, doar citind articolele și cărțile mele și considerând că nu vede nimeni dacă mă plagiază, ar  trebui, cum am spus, să dovedească mai întâi că sunt în stare să înțeleagă texte mult mai simple, până la a trece la culmile poeziei noastre moderne.

Văzând că aștept degeaba (din păcate) asemenea dovezi de generozitate și de abilitate critică, totodată, am început tot eu să scriu și despre poezia religioasă (evident și incontestabil religioasă), după cum ați văzut, pentru că voinicii care au luat în piept „piscul” arghezian sau eminescian n-au avut timp să ne arate că sunt în stare să se aplece nici măcar asupra unui material poetic pe care ar fi fost firesc să-l înțeleagă cu ușurință. Dar să închidem paranteza…

O ramură de lumină într-un „potop uscat”, când invadează satul „marea moartă a nopților”…Oare despre ce coșmar vorbește Arghezi? Despre ce „agonie”? Nu e „geamătul” vântului, pentru că „cerul și-a strâns burduful” de nori și vânturi.

Nu e fenomen natural.

Cel care simte acestea este rugătorul ispitit. Și el știe că zgomotele și glasurile pe care le aude și spaimele pe care le trăiește nu sunt din lumea naturală.

El știe că acestea i se întâmplă numai lui, pentru că i se întâmplă numai când se roagă. Când priveghează și se roagă. Dacă nu s-ar ruga, nu s-ar stârni niciun fenomen de genul acesta. Întunericul nopții nu l-ar simți ca pe o „mare moartă” și ca pe un „potop uscat”.

Pentru cine a citit Filocaliile și pe Sfinții Părinți sau e nevoitor ortodox cu adevărat nu e o ghicitoare această poezie a lui Arghezi. Din păcate, cei cărora le-au venit fix aceleași idei ca și mie, după câtva timp după ce mi-am expus public comentariile, n-au avut inspirația să ne convingă prisositor că au și experiență necesară, din punct de vedere religios și literar, ca să pătrundă cu adevărat înțelesurile.

Dar cine are experiența rugăciunii intense către Dumnezeu știe că cel ce se roagă nu e niciodată singur, ci ajutat și întărit de Maica Domnului și de toți Sfinții și Îngerii. Însă există perioade când Dumnezeu retrage simțirea acestui ajutor. Când „turmele albe de azur și foc”, ale Sfinților și ale Îngerilor, împreună cu care se simțea viteaz și puternic să înfrunte întunericul demonic, se retrag și îl lasă singur.

Atunci demonii prind curaj și îl înconjoară. Atunci spaima fără față învăluie sufletul ca un „potop uscat” și ca o „mare moartă”.

Nu sunt vedenii, sunt metafore ale simțirii duhovnicești a sufletului, traduceri în imagini ale unei frici copleșitoare, acaparante, paralizante, de care vorbește și Mircea Eliade în Domnișoara Christina.

Numai aparent e o frică provocată de întunericul nopții, pentru că nu acesta o produce. Frica firească de întuneric nu are nimic de-a face cu ce descrie Arghezi. Iar Arghezi nu are niciun motiv să descrie o frică firească legată de fenomenul natural al înnoptării. Ar însemna să spună despre sine că e mai fricos decât un copil, că e un iepure care tremură de umbra lui. Ceea ce nu e deloc cazul din câte știm despre Arghezi!…

E o „spaimă liniștită” atâta timp cât provocatorilor ei spirituali nu le îngăduie Dumnezeu să facă mai mult decât atât.

Dar se pot întâmpla și mai multe. Se poate întâmpla un „glas mare care bate”, și dacă sunetul nu e încă îndeajuns de înspăimântător, se pot vedea „dropii de beznă [care] se târăsc îngenuncheate”.

Și grafic ultimul vers este singularizat. Pentru că până aici totul ar putea fi, încă, justificat oarecum rațional sau încă nu depășește limitele unui anumit firesc (măcar aparent).

Faptul că ultima dâră de lumină, înainte să apună soarele, pare o șuviță care se efasează încet, sau că întunericul nopții înghite satul ca o mare sau ca un potop poate provoca, cel mult, cum spune și poetul, o „spaimă liniștită”.

Și chiar când începe să răsune un „glas mare”, cititorul nu intră în panică, mai ales că poetul parcă vrea să-l liniștească, sugerându-i că poate veni „din Psaltire” sau „din cetate”.

Dacă vine „din Psaltire” atunci e un glas lăuntric, dacă vine „din cetate”, ar putea fi audibil cu urechea. Dar care cetate de lângă sat? Poetul e într-o cetate sau într-un sat?

Și care e sursa acestui „glas mare” care „bate” când se lasă noaptea peste sat, adică atunci când (după cum din literatură măcar știm cu prisosință) totul intră în somn și amorțire? Problema e că, cu cât am încerca să descoperim un firesc al lucrurilor, cu atât mai mult logica dispare…

Ar putea fi un glas spiritual, care să vină de la Dumnezeu, în situația în care vine „din Psaltire”. Dar „dropiile de beznă” contrazic acest gând al poetului.

„Dropiile de beznă” care apar să completeze glasul elimină definitiv orice dispoziție firească sau pozitivă. Mai mult decât atât: pe lângă formatul lor precis care nu reproduce un întuneric haotic, ci un grup de forme conturate rațional și conștiente, mișcarea lor e pe cât de logică (aparținând unor ființe raționale), pe atât de înfricoșătoare: „se târăsc îngenunchiate”.

Numai că păsările nu pot merge în genunchi, decât dacă sunt păsări ale beznei infernale și scopul lor e să-l împiedice pe schivnic din asceza și nevoința lui.

Acestea nu sunt metafore, nici imaginație fantastică…Dacă ar fi așa, ar trebui să îl credem pe poet un delirant de frică pentru simplul motiv că a apus soarele și s-a înnoptat afară.

Poemul se numește Schivnicie și ar putea fi o rememorare din vremea când era închinoviat la Cernica. (Aceasta ar explica prezența satului, dar și un posibil ecou al cetății, de departe, deși subliniază mai mult imposibilul decât posibilul, pentru că un „glas mare” din București, care să se audă la Cernica, e dificil de conceput.)

Ne amintim și că în poemul citat mai sus, Rugă de seară, făcea următoarea comparație: „Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele la schit,/ În care sunete se-ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit”. Ceea ce îmi întărește convingerea că e poetul rememorează experiențe trăite la schit, ca schivnic.

Iar „marea moartă a nopților din sat” sugerează că nu o dată a fost asaltat de ființele beznei, cele care se târăsc din Iad afară, zboară în văzduh și au putere să ne ispitească, ci au fost multe nopți de felul acesta…

Se întâmplă, în câteva poeme, ca poetul să rememoreze experiențele sale monahale. Iar încercări duhovnicești de felul acesta, puse în oglinda experiențelor filocalice ortodoxe, sunt autentice, sunt proprii asceților creștini răsăriteni. Și nu cred că mai aveam, în literatura română, descrieri ale unor astfel de experiențe ale războiului duhovnicesc cu demonii.


[1] Trei versuri („Și dă-mi virtutea unui bram,/ Pământu-n vrăji să ți-l destram. // Să-mi fie verbul limbă/ De flăcări ce distrug”) amintesc foarte mult de un poem al lui Blaga, Noi și pământul: „Atâtea stele cad în noaptea asta./ Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul/ şi suflă peste el scântei ca peste-o iască/ năprasnic să-l aprindă./ În noaptea asta-n care cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n braţe/ ca-n flăcările unui rug./ Nebun,/ ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,/ ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,/ şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui/ puterea, sângele, mândria, primăvara, totul./ În zori când ziua va aprinde noaptea,/ Când scrumul nopţii o să piara dus/ de-un vânt spre-apus,/ în zori de zi aş vrea să fim şi noi/ cenuşă,/ noi şi – pământul”.

Subiectul poeziei e desigur altul (observăm însă că, pentru Blaga, iubirea nu e o forță care învie, înalță și spiritualizează, ci umilește și distruge, arde și aneantizează), dar ideea arderii pământului de către un demon și aluzia la vrăjitorie apropie surprinzător de mult cele trei versuri argheziene de poemul lui Blaga. Faptul că Rugă de seară apare în Cuvinte potrivite, volum publicat în 1927, pe când Noi și pământul e din 1919 (Poemele luminii) nu înseamnă că Arghezi s-a lăsat inspirat de Blaga, pentru că Rugă de seară a fost publicată mai întâi în revistă, în 1910. Și cred că Blaga a dezvoltat, într-un poem erotic, cele trei versuri argheziene.

Din nou Arghezi…[1]

În privința sentimentului religios al lui Arghezi, dacă plecăm de la evidențe prime, un număr destul de mare dintre titlurile poemelor sale trimit neîndoielnic la experiența eclesială a poetului: Înviere, Muntele măslinilor, Psalm, Lumină lină, Binecuvântare, Mânăstire, Icoană, Heruvic, Închinăciune, Potirul mistic, Denie cu clopote, Interior de schit, Rugă de vecernie, Duhovnicească, Buna-vestire, Rugă de seară, Schivnicie, Priveghere, Denie, Transfigurare, Har, Clopotele, etc.

Cercetând însă conținutul poemelor, realizăm că Arghezi nu e un poet al devoțiunii religioase în sens clasic și că Psalmii lui nu exprimă întotdeauna adorația sau smerenia și pocăința psalmilor biblici și nici nu au harul profetic al acelora, ci sunt produsul unei conștiințe bântuite de neîncredere și răzvrătire, exprimat – întrucâtva corespunzător –, într-un limbaj modernist care, cel puțin la prima vedere, e șocant și nu se evidențiază prin cucernicie. Dar este clar, totodată, că sentimentul religios reprezintă dominanta liricii sale. Și că alte trăiri fundamentale, precum îndrăgostirea/ iubirea sau frica de moarte, i se subordonează.

Însă nu e mai puțin adevărat că limbajul biblic poate fi și el cel puțin tot la fel (dacă nu și mai mult) obscur/ ermetic și șocant, mai ales dacă avem o traducere acurată din greaca veche sau ebraică, iar nu texte adaptate pentru a nu leza bunul-simț comun, contemporan. Și că Arghezi însuși s-a inspirat substanțial din tipul de poeticitate (surprinzător, neobișnuit pentru epoca noastră) al Scripturilor Sfinte. Gest poetic pe care cred că, mai înainte, l-au făcut un pionier ca Baudelaire și alți poeți considerați simboliști, pentru că tocmai de aceea au ajuns la „descoperirea” expresiei abrupte a liricii moderne. Aceștia, ca și Arghezi, la noi (care a adăugat și cărțile de cult și de cultură ale Bisericii Ortodoxe, între care situez și pe ale unora ca Varlaam, Dosoftei etc.), au învățat foarte mult cum să fie poeți obscuri/ ermetici din însăși obscuritatea Scripturii!

O mare parte din exegeza noastră literară îl plasează pe Arghezi între credință și tăgadă. Poetul însuși, într-un Psalm, a sugerat această situație: „Pentru credință sau pentru tăgadă/ Te caut dârz”… . Dar, când Arghezi vorbește despre tăgadă sau folosește orice altă vocabulă prin care exprimă refuzul lui Dumnezeu, el se referă la faptul de a-L respinge ostentativ pe Dumnezeu, așa cum respingi sau negi o persoană iubită despre care crezi că te-a jignit sau te-a supărat cu ceva.

E ceea ce poetul exprimă în primul Psalm: „Vreau să pier în beznă și în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen și scârbit./ Și să nu se știe că mă dezmierdai/ Și că-n mine însuți tu vei fi trăit”. Însă aceasta reprezintă o situație cu totul diferită de refuzul filosofic/ ideologic al însăși existenței lui Dumnezeu.

Am arătat, în trecut, printr-o hermeneutică aplicată și convingătoare (și, în consecință, plagiată intens), de ce Arghezi nu poate fi considerat, pentru nimic în lume, un poet al tăgadei în sensul de poet ateu, necredincios, așa cum au apreciat, subiectivist și fără seriozitate, Manolescu și Negoițescu (cu premise la Lovinescu). Și, mai ales, am extins cercetarea peste „categoria” Psalmilor, la care se limitează adesea investigațiile în domeniul religios al poeziei argheziene, cu o lipsă de sensibilitate religioasă și de știință teologică pe care numai viețuirea într-o epocă (post)modernă ca a noastră o poate justifica.

Din confesiunile poetice reiese că, după plecarea din Mănăstire, Arghezi a oscilat mai degrabă nu între credință și tăgadă, între a crede sau a nu crede (poetul nu prezintă, nici pe departe, semnalmentele tipice nietzscheene sau sartriene sau ivankaramazoviene ale ateului sau nihilistului), ci între iubirea și ascultarea de Dumnezeu (cu tot ce presupune ea: smerenie, lepădare de sine, răbdare nesfârșită, efort ascetic de rugăciune și contemplare a cuvintelor și a voinței lui Dumnezeu) și duhul de răzvrătire, purtător de grele îndoieli, care l-a măcinat și l-a biruit nu de puține ori (și care nu este deloc modern: cu el s-au luptat oamenii aș putea spune nu din primele veacuri creștine încoace, ci de la Cain, Abel și Sit).

Însă apetitul criticii literare moderne românești (care îl secondează pe cel general-european) spre a înțelege și a descifra mai repede și mai bine ipostaza omului revoltat, sentimentul de frondă și atitudinea de respingere și de negație a tot ce ține de Biserică, de Teologie dogmatică sau de ritualuri sacre, a dus la scoaterea în evidență și amplificarea mult peste măsura justă a situațiilor poetice în care autorul e în luptă cu Dumnezeu, Îl sfidează și hulește. Situații care, după cum cu onestitate observa Mircea Scarlat (caz rarisim de exeget onest, în critica noastră, care caută adevărul în ciuda propriei ideologii literar-estetice), nu sunt precumpănitoare în lirica lui Arghezi și nu depășesc în intensitate pocăința lui (intensitatea ce reprezintă un element esențial, care nu a fost luat în calcul de uriașa majoritate a exegeților care s-au aplecat peste paginile poetului).

Lirica sa ne relevă două ipostaze principale: cea în care „Poetul /…/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce[1] în zadar” (Din nou), în care nu-și poate învinge orgoliul sau insistența lui în rugăciune nu e plenară și dialogul visat cu Dumnezeu nu se stabilește, și cea în care imploră eliberarea de mândrie: „M-aș umili acum și m-aș ruga:/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea” (Psalm: Ca să te-ating, târâș pe rădăcină), sau mărturisește direct: „Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat și m-am smerit” (Buna-vestire).

Doar că, după cum spuneam, mărturisirea clară a credinței și a iubirii de Dumnezeu e încuiată sub zălogul de fier al obscurității stilistice, fiind obnubilată adesea sub o inflație de sentințe întortocheate și de termeni cu ecou negativ. Limbajul poetic abraziv și colțuros indică celor care interpretează după ureche, după sonoritatea cuvintelor, mai degrabă afecte contrare exprimării iubirii și sensibilității.

Doar dacă e vorba de erotică mai înțelege critica să extragă pozitivul afectului din negativul expresiei, dar când se ajunge la Dumnezeu, pentru critică e noapte fără stele…

Am explicat, de curând, printr-o exegeză detaliată și limpede, trăirea poetului după ieșirea din Mănăstire, așa cum reiese ea din poemul Heruvim bolnav (a se vedea aici), și în care fostul Ierodiacon se prezintă pe sine ca un adevărat Adam izgonit din Rai. Titlul ar fi fost mai clar dacă era Adam bolnav și nu Heruvim bolnav, pentru că în felul acesta a indus foarte mult în eroare (e drept că Adam a trăit ca un heruvim în Rai, până la cădere, dar acesta este un detaliu care cu greu ar fi putut persecuta conștiința lui Lovinescu, spre exemplu).

Însă inducerea în eroare e unul din scopurile principale ale lui Arghezi, care are oroare de afișarea publică a emoțiilor pozitive, de a face spectacol impresionant din intimitatea lui fragilă, din sensibilitatea lui cea mai pură, din „voia mea de bine, frumos și adevăr”. Pentru că, orice ar fi făcut, „în van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost” (Rugă de vecernie).

De aceea, aparent paradoxal, poetul nu apreciază ca fiind un gest artistic indecent a-și exprima senzualitatea febrilă și erotica expectativă, impulsurile presante ale instinctului sexual (tocmai pentru că le consideră vulgare, ordinare, prin nimic ieșite din comun și demne de protejat, dar și pentru că mărturisirea poetică e o formă de exorcizare care le diluează frenezia – a nu se extinde, cu ușurătatea plagiatului, această caracteristică la poeți sau scriitori pentru care vulgaritatea sau nerușinarea sunt virtuți literare!), dar găsește că e impudic să-și reveleze autenticul iubirii de Dumnezeu, într-o formă clară și de nepus sub rezervă.


[1] „Visează pentru Domnul cu dulce” e o exprimare perifrastică, în care Arghezi îl imită expresiv pe Sfântul Dosoftei.

Erori critice intenționate…

Poemul Heruvim bolnav prezintă consecințele spirituale ale ieșirii Ierodiaconului Iosif (Arghezi) din Mănăstire, într-o descriere profund interiorizată:

Îngerul meu își mai aduce-aminte
Din fericirile-i de mai nainte.

Cerul la gust i-ajunge [acum] ca un blid
Cu laptele amar și agurid,
Stelele lui nu și le mai trimite
Ca niște steaguri sfinte zugrăvite,
Și vântul serii nu-i mai dă îndemn
Cu-aromele-i de vin și undelemn.

Livada, câmpul și-au pierdut și floarea
Și roadele și frunza și culoarea.

Apele negre duc subt cerul cald
Nămoluri fierte, grele, de asfalt.

Oriunde capul caută să-și puie
Locu-i spinos și iarba face cuie.

Cocorii trec Tăria fără el
Și nu-l mai cheamă zborul lor defel.
Viața veciei, cuibul din ogivă,
Inimii lui ajuns-au deopotrivă,

Și-ntâia dată simte, cât de cât,
În dumicarea timpului, urât;
Căci neștiută-ncepe să-ncolțească
Pe trupu-i alb o bubă pământească.

„Îngerul meu” este conștiința omului care a îmbrăcat mantia îngerească, pornind pe calea monahală.

„Fericirile-i de mai nainte”, de care își amintește, sunt din timpul vieții ca monah.

Însă, pentru că a renunțat la acest drum, cerul îi dă acum „lapte amar și agurid” în loc de hrană dulce. Îl hrănește cu amărăciunea regretelor, cu retragerea simțirii dulceții harului.

De aceea nu mai poate să vadă stelele, ca mai-nainte, ca „steaguri sfinte zugrăvite”. Stelele sunt prapurii semantici ai cerului și ele nu mai strălucesc cu lumina și însemnele sfințeniei pentru cel depărtat de vocația sa duhovnicească.

„Și vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin și undelemn”: vântul împarfumat al serii avea pentru el aromele liturgice ale Vecerniei, pe care acum nu le mai simte.

Odinioară simțea prezența și dulceața harului în tot templul cosmic, iar acum retragerea harului o trăiește extrem de dureros.

Dar nu numai absența bucuriilor tainice, harice de dinainte îl chinuie, ci și încetarea oricăror sentimente de fericire la contemplarea naturii („Livada, câmpul și-au pierdut și floarea/ Și roadele și frunza și culoarea”). Și, mai mult, transformarea naturii într-un iad clocotitor: „Apele negre duc subt cerul cald/ Nămoluri fierte, grele, de asfalt”.

Remușcarea îl torturează când peisajele iau forma suferinței hristice: „Oriunde capul caută să-și puie/ Locu-i spinos și iarba face cuie”. Fânul sau iarba moale fac spini și cuie pentru cel pe care îl mustră conștiința.

„Cocorii trec Tăria fără el/ Și nu-l mai cheamă zborul lor defel./ Viața veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajuns-au deopotrivă”: idealul nu îl mai îmbie cu înălțimea sa. Nu se mai simte chemat cu glas de har spre veșnicie. Și această tăcere îl face să se simtă gol, părăsit, anost.

„Cocorii” pot să fie și confrații din Mănăstire care își duc nevoința mai departe și „trec Tăria fără el”, zboară spre Împărăție fără el. În vreme ce el nu mai simte dorul să zboare spre Cer, pe el nu îl mai îmbie „viața veciei, cuibul din ogivă”. Iar această ne-simțire (împietrire sau învârtoșare, în limba bisericesc) e o cumplită dezamăgire pentru cel care a trăit sentimente dumnezeiești de felul celor povestite de Arghezi.

„Și-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât;/ Căci neștiută-ncepe să-ncolțească/ Pe trupu-i alb o bubă pământească”: începe să simtă trecerea timpului ca pe o apăsare, ca pe un început de Iad. Păcatul devine o bubă pe trupul său, o evidență urâtă și dureroasă a bolii duhovnicești, a suferinței sufletului.

Extraordinară e imaginea timpului dumicat (Arghezi e maestru în plasticizarea abstracțiunilor). Pentru că cei ce dumică pâinea ca să o mănânce sunt de obicei la vârsta senectuții sau infirmi. Dumicarea timpului indică infirmitatea lui sufletească, duhovnicească.

Când omul este înveselit de har și nu are grija unor păcate mari, atunci timpul nu e dumicat în durate, curgerea lui nu se simte, fiindcă omul nu se gândește la ce a fost anterior sau la ce va fi după. Trăiește și se bucură de cosmos și de tot ceea ce îi dă Dumnezeu să simtă.

Când apare însă „buba pământească”, atunci timpul devine o suită de secvențe dureroase, un chin sfredelitor.

Observăm că Arghezi vorbește despre „îngerul meu”, nu despre un „înger” oarecare. Evident, nu e vorba de Îngerul său păzitor, ci de conștiința sa „îngerească”, conștiința sa curată, „albă”, pe care a crescut buba dureroasă a păcatului.

Nu se descriu aici Îngeri care cad din Rai, așa cum au înțeles Lovinescu și Călinescu, din păcate, încât primul a considerat că „Divinul se transformă în material anecdotic”, iar al doilea că se vorbește despre un „duh divin povârnit prea mult în materia amorfă”. Mi-e foarte greu să îmi dau seama cum a citit Lovinescu poemul de mai sus ca pe un material anecdotic. Asemenea aprecieri fie se datorează unei lecturi cu totul superficiale, neatente, fie sunt făcute cu rea-voință.

Arghezi prezintă căderea sa din paradisul bucuriei sale harice, rezultatele experienței păcatului. Pentru cei care au simțit cât de cât chemarea lui Dumnezeu și bucuria harului Său, pierderea simțirii lor e o dramă cumplită, o neliniște perpetuă însoțită de remușcare chinuitoare, așa cum descrie poetul mai sus.