Sentimentul timpului la Arghezi [4]

Poemul Stihuri reprezintă, din nou, un răspuns negativ adresat ispitei amoroase. Femeia este îndemnată să devină voluta topită, de tămâie,/ Și singură mireasma, din tine să rămâie”. Și, de asemenea: „Drept pildă ia vecia ce-și mână-n mări uscatul/ Și tăinuiește-n raze potecile și leatul”. Vecia nu se descoperă, e ca un pământ acoperit de ape sau ca o potecă tăinuită de raze.

Cu alte cuvinte, femeia este îndemnată să-și păstreze tainele firii, mai degrabă, decât să le exprime, să nutrească visul „cu ce e în tine întărire,/ Cetate de altare, izvor de omenire!”.

Dar poemul începe cu o imagine de o plasticitate remarcabilă, o altă metaforă a timpului: „N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?”

Timpul ca o apă sau ca o fântână sleită: nu știu dacă am mai întâlnit vreodată această imagine poetică.

Apa vremii se sleiește pe măsură ce îmbătrânim. E o superbă metaforă a îmbătrânirii.

Într-un alt poem, De pe podul râului (vol. Cântece cu gura-nchisă), poetul contemplă heraclitian undele vremii: „De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. /…/ Se uita și un copil în râu,/ Uimit și el de frumusețea lui./ Vezi să nu cazi!/ Vezi să nu cazi!”. Să nu cazi nu în râu, ci în apele timpului. „Vezi să nu îmbătrânești!”, țipă poetul, de fapt. Desigur, apelul e zadarnic, de aceea și strigătul e disperat.

Vremea e un „fum albastru” oglindindu-se în unde, căci viața noastră trece ca fumul și ca apa…

S-ar putea zice că Arghezi are un simț special cu care percepe timpul. Iar acest simț e, fără urmă de îndoială, generat de fiorul religios, creștin. Toate metaforele fabuloase care plasticizează timpul au legătură profundă cu trăirile duhovnicești.

Așa, în Psalmul al nouălea (Vecinul meu a strâns cu nendurare), Dumnezeu pedepsește cu moartea mândria luciferică a omului, care crede că poate zidi construcții eterne, prin care să devină nemuritor: „Păretele-i[1] veacul pătrat,/ Și treapta e veacul în lat,/ Și scara e toată vecia./ Și când le dărâmi, trimiți clipa/ Să-și bată aripa/ Dedesubt./ Musca mută a timpului rupt”.

Musca mută a clipei morții, a ruinei, dărâmă „veciile” închipuite de om.


[1] Arghezi folosește cuvântul „părete” cu semnificația arhaică de „zid”, semnificație pe care o întâlnim la scriitorii vechi, precum Dosoftei, dar și mai târziu la Eminescu.

Sentimentul timpului la Arghezi [3]

În poemul Restituiri, problematica timpului are din nou o foarte mare legătură cu perspectiva religioasă, ortodoxă a poetului. Arghezi are de înfruntat tentația amorului, ispita cărnii. El îi opune gândul morții, în conformitate cu învățătura ortodoxă a războiului duhovnicesc împotriva gândurilor pătimașe:

N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut.
Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simți apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spițele din roată, crăpate de lumină.

Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naște prin tulpini.

E-o insulă? un munte? o apă? un deșert?
De ce-ar sfârși-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.

Să ne oprim? Un Cântec ne vine de la han.
E vinul bun și patul adânc și tu ești dulce.
Și-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.

Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi.

„N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut” în existența aceasta, pentru că timpul acestei vieți este scurt.

„Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină”: căile vieții. Se îmbină și se strâmtează.

„Le simți apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spițele din roată, crăpate de lumină”: viața ca o roată este un motiv literar foarte vechi, utilizat intens în literatura noastră veche, etică și religioasă[1]. Tot pe urmele literaturii vechi, Eminescu scria și el: „Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei” (Memento mori).

La Arghezi, „spițele din roată” sunt „crăpate de lumină”.

(Am inserat o imagine. Sursa imaginii: aici[2].)

Din nou, lumina e o materie mai puternică decât orice altceva ce poate părea solid sau viguros. Ea, lumina, umple golul dintre spițele de la roata vieții noastre.

„Ne-apropiem” de moarte, de sfârșit. Tot mai mult, oricât ar fi de îndepărtată de ziua de azi. „Vita brevis” e un refren patristic. „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte” pentru că trăim într-o lume bătrână, într-un cosmos vechi. Dar ca să poți mirosi văzduhul nopții ca pe un lucru vechi trebuie să ai simțurile duhovnicești ascuțite.

„Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini”: pentru că Sfântul Vasilios cel Mare, în Hexaimeron-ul său, a spus că Dumnezeu a creat stelele, în a patra zi, ca pe niște flori ale cerului. Iar această imagine poetică a făcut carieră în literatura noastră veche și modernă. „Lumini” înseamnă – ca și la Eminescu (Luceafărul, în zborul său cosmic, „vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumini”: vedea cum se nășteau stele în univers, ca la începutul creației) – luminători, stele. Și acestea sunt „vechi”, de când lumea. De când Dumnezeu a făcut acest univers, de atunci, „de-a pururi” (adică întotdeauna), răsar flori pe pământ și stelele nopții pe cer.

E un univers care miroase a vechi.

Spuneam altădată că

„Apelul lui Eminescu la Hexaemera este indubitabil în felul de a-L numi pe Dumnezeu Cel «ce în câmpii de caos semeni stele» (Memento mori). De asemenea, în opera eminesciană există nenumărate metafore care compară aștrii cerești cu florile[3] (pornind chiar de la Mortua est!, în care stelele sunt «flori de lumină») – ceea ce Rosa del Conte denumește «înflorire stelară»[4] sau «vraja eternei sale [a cerului] înfloriri de astre»[5]. Ceea ce nu a sesizat însă Rosa del Conte este faptul că această comparație este exprimată – după cum am arătat și altădată –, în diverse moduri, la Vasile cel Mare[6], Ioan Hrisostom[7], Ambrozie de Mediolanum[8][9]…etc.

Însă, în critica noastră românească, nimeni nu a sesizat aceste aspecte și această continuitate de viziune poetică și mentalitate ortodoxă, înaintea mea. Așa încât este absolut necesar de remarcat atenția cu care Arghezi l-a citit atât pe Eminescu, cât și literatura patristică și pe cea românească veche.

Versuri ca acestea, „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini” nu sunt simple produse ale fanteziei decât pentru inculți în domeniul literaturii și al teologiei.

Concluziile de ordin literar pe care le extragem din acest text poetic sunt susținute asiduu de însuși mesajul său: tentației de a arde „pe jaruri carnea noastră”, poetul îi răspunde foarte categoric: „Nu”, pentru că „șoseaua” vieții „se strâmtează”, lumea „miroase-a vechi” și trebuie „s-apropiem vecia mai repede de noi”!

Dacă acesta nu e un răspuns ortodox, atunci să ne explice poezia critica nihilistă (care se bucură de o largă majoritate la noi în țară).

„Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi”: țărânii îi dăm înapoi trupul acesta, după ce s-a veștejit floarea tinereții. Iar femeia care ispitește spre păcat este ca o floare-capcană, care își atrage victimele prin mireasma ucigătoare.

„Timpul”, așadar, „tu sparge-l cu potcoava”, pentru a alerga mai repede spre veșnicie.

Țărânii îi dăm ce e al țărânii, adică trupul cu toate patimile lui, iar noi trebuie să spargem timpul cu potcoava alergării dincolo de această lume.


[1] A se vedea cartea mea, Eminescu: între modernitate și tradiție (https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/), p. 583-586.

Sau aici, într-un fragment republicat online:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/27/eminescu-intre-modernitate-si-traditie-101/.

[2] Cf. https://ro.pinterest.com/pin/10273905376253538/.

[3] A se vedea teza mea doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/, p. 389.

[4] Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, ediția a II-a, îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 39.

[5] Idem, p. 110.

[6] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, op. cit., p. 131 și 147: „Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumusețea cea nespusă a stelelor, ți-ai făcut o idee despre Arhitectul universului și te-ai întrebat Cine a brodat cerul cu aceste flori (s. n.) și te-ai gândit că […] prin cele văzute te gândești la Cel nevăzut, atunci ești pregătit să asculți cele ce se vor grăi. […] Pământul și-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor (s. n.) și a fost împodobit și cu perechea celor doi luminători, care, ca niște ochi gemeni, se uită spre pământ…”.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 83-84: „Gândește-te, iubite, ce frumoasă e priveliștea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi și grădini cu flori! E împodobit, ca și cu niște flori, cu fel de fel de stele (s. n.), care-și trimit pe pământ lumina lor”.

[8] Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL (Patrologiae cursus completus. Series Latina, ed. J. – P. Migne, 1882), vol. 14, col. 190A: „Etenim quanto majorem his gratiam Creator donavit, ut aer solito amplius solis claritate resplendeat, dies serenius luceat, noctis illuminentur tenebrae per lunae stellarumque fulgorem, coelum velut quibusdam floribus coronatum, ita ignitis luminaribus micet, ut Paradiso putes vernante depictum spirantium rosarum vivis monilibus renitere…” („Într-adevăr, Creatorul a dăruit acestora multă frumusețe, încât aerul singur strălucește de marea lumină a soarelui, ziua este limpede, întunericul nopții este iluminat de razele lunii și ale stelelor, cerul, ca și cum ar fi încununat de cineva cu flori, așa scânteiază cu focul luminătorilor, încât crezi că vor dăinui ca să împodobească Raiul ca niște coliere vii de trandafiri înflorind parfumați…”). Traducerea și sublinierile ne aparțin.

[9] A a se vedea, din nou, cartea mea, Eminescu: între modernitate și tradiție, op. cit., p. 243-247.

Sentimentul timpului la Arghezi [2]

Primul poem se intitulează Mânăstire și descrie atmosfera din ajunul sărbătorii de Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh). Poetul simte că starea/ sentimentul de sărbătoare cuprinde întreaga natură, întreg universul cosmic, nu numai pe cel uman (de aceea cred că poezia se intitulează Mânăstire, pentru că întreg universul devine o biserică, un spațiu sacru):

Ațipit-a ziua-n ramuri;
Porumbeii albi, la rând,
Pe pridvoare și la geamuri
Se trezesc din nou visând.

Aripile dorm închise
Pretutindeni, evantalii.
Toată lumea ciripise
Pentru seara de Rusalii.

Clopotele-au ostenit,
Liliecii din clopotniți
Dau de cerul risipit
Pretutindenea din solniți.

Luna-și mână lin păunii
Pe întinsu-i așternut.
Ochii tăi ca bruma prunii
Mă gândesc să ți-i sărut.

Și cum ceasul bate-n larg
Peste noi și peste plante,
De s-ar crede că se sparg
Sub ciocane diamante;

Timpul cel adevărat
Vine-n aripi împrejur,
Și pe capul meu plecat
Varsă poale de azur.

Metafora centrală, în aceste versuri, este cea a aripilor, semnificația ortodoxă fiind cuprinsă într-o serie de termeni din același câmp semantic: „porumbei” (albi, în mod semnificativ), „evantalii”, „ciripise”, „liliecii”, „păunii”.

Simbolistica religioasă este evidentă. Atmosfera este de așteptare. E seară, ziua adoarme pe ramuri, porumbeii și-au strâns evantaiul aripilor și tresar uneori visând. „Toată lumea” păsărilor, în mod deosebit „ciripise” pentru a vesti această Sărbătoare. Liliecii se lovesc de „cerul” care începe, după Slujba de seară (căci „clopotele-au ostenit”, adică s-a terminat Slujba), să se presare pe pământ ca „din solniți”, pentru că harul este sarea cu care trebuie sărați oamenii.

Lumina lunii reflectată pe pământ deschide alte evantaie, de păuni. Și când porumbeii albi adorm, se trezesc păunii albi ai lunii.

Prin mintea poetului îndrăgostit trec și ochii albaștri „ca bruma prunii”.

Și, deodată, are, acut, sentimentul timpului, încât devine acesta o senzație sonoră. Aude „cum ceasul bate-n larg/ Peste noi și peste plante”: peste noi și peste lumea vegetală. E un timp rar, care trece încet. Ceasul bate „în larg”, orizontul orei e departe, timpul trece încet, așa cum cresc plantele.

Orele, clipele trec atât de greu, „s-ar crede că se sparg/ Sub ciocane diamante” (diamantele sunt foarte greu de spart cu ciocanul).

Dintr-o dată, materia timpului a devenit infinit de greu fisurabilă. Secundele, orele sunt diamante care se sparg foarte târziu.

E o altă percepție a timpului, în așteptarea Sărbătorii, a zilei de Rusalii. Harul Sărbătorii face ca timpul să interfereze cu veșnicia, curgerea lui terestră e încetinită mult, dintr-un fluid vijelios devine diamant de nespart.

Timpul acesta pământesc s-a dilatat atât de mult, încât aproape că s-a oprit, pentru a face loc unui alt timp, „timpul cel adevărat”, al Raiului, care „vine-n aripi împrejur”: timpul harului. Poetul simte binecuvântarea: „Și pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur”, varsă epitrahile de azur.

Timpul însuși devine un porumbel al harului, cu aripi de patrafire, care scutură peste capul poetului azurul altei lumi, veșnice.

Sentimentul timpului la Arghezi [1]

Cu câțiva ani în urmă, comentând opera poetică a lui Nichita Stănescu, am remarcat câteva imagini poetice remarcabile, originale, create prin metaforizarea/ plasticizarea materiei inefabile a timpului:

  • „și uneori îmi pare…că se rupe timpul” (Amintindu-mi),

  • „și caii aleargă, până când sparg cu boturile secunda” (Quadriga),

  • „mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei,/ plesnită” (Invocare),

  • „smulg,/ din ființa auzită a secundei/ de atunci,/ trupurile noastre”… (După-amiaza unui cântec),

  • „ora pleca, smulgându-se-n salturi” (La ceasul cu arlechini),

  • „și ora, lovită, se sparse-n minute” (Îmbrățișarea),

  • „privirea dă din aripi în unda/ despărțită în delta pe care o face/ când se varsă în oră, secunda” (Oul cu iris),

  • „Să nu adormim, să veghem, să nu adormim /…/ Până când veghea, până când oboseala/ se vor face iarbă, și trunchi de pomi./ Hei-ho, până când susurând, Kalevala/ se va sparge-n eoni” (Cosmogonia, sau cântec de leagăn).

Ulterior, mi-am dat seama că despre spargerea timpului, a ceasului, a secundelor a scris și Arghezi, mai înainte:

„Și cum ceasul bate-n larg/ Peste noi și peste plante,/ De s-ar crede că se sparg/ Subt ciocane diamante”… (Mânăstire);

„Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi” (Restituiri).

Și nu sunt singurele imagini zguduitoare născute din capacitatea neobișnuită a lui Arghezi de a vizualiza și a concretiza timpul inodor, incolor și insipid! Invizibil și imaterial…

În poezia Stihuri, spre exemplu, întâlnim alte metaforizări impresionante:

„N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere? /…/ Drept pildă ia vecia ce-și mână-n mări uscatul/ Și tăinuiește-n raze potecile și leatul”…

Diamantele orelor sparte cu ciocane sau fântâna vremii sleită: un pictor suprarealist genial ar putea să creeze tablouri care să devină la fel de celebre ca ceasurile moi ale lui Dali (Persistența memoriei).

Dar să le luăm pe rând. Foarte interesant e faptul că toate cele trei poezii amintite sunt pe tema iubirii.

Arghezi. Poezia nupțială [9]

Arghezi, ca și Eminescu, mai înainte, a învățat din lecția dragostei năvalnice care a sfârșit în eșec. Nu a fost deloc ispitit să repete povestea la nesfârșit, indiferent de consecințe. Nu a cântat erosul pentru eros. Dimpotrivă, s-a căit pentru impulsul erotic care l-a determinat ulterior să părăsească Mănăstirea: „Femeie scumpă și ispită moale! Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Și nu-ți lăsai pământul pentru oale?” (Jignire).

După această experiență dureroasă, la ceasul ispitei, el a răspuns: „Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi” (Restituiri). Avea sentimentul, pe care numai reflecția religioasă, ortodoxă, ți-l poate da, că „N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut./ Șoseaua se strâmtează”, adică drumul vieții, și „ne-apropiem” de moarte. Era încă departe de ea, în realitate, dar știa foarte bine că tentației i se opune gândul la moarte.

„De ce n-ai fi voluta de tămâie,/ Și singură mireasma, din tine să rămâie?” – întreba poetul, din pragul altor iubiri – , astfel încât „Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul de rugă să iasă-ntinerit” (Stihuri)…

Versurile incandescente din opera lui Arghezi sunt, cum spuneam și altădată, ilustrarea credinței lui că nimic din simțirea și trăirea umană nu este apoetic, după cum, la fel, nimic din câte există în univers nu este de exclus din universul poeziei. Dar el nu a făcut niciodată un ideal din erosul dezlânat și deșănțat. Ba chiar i-a stat împotrivă, s-a opus ispitelor, după cum versurile sale dau mărturie.

De aceea, îndrăgostindu-se de Paraschiva, a avut sentimentul că „m-am vindecat și m-am născut” (Înviere). Mai târziu, într-o poezie dedicată ei, intitulată Pasul dulce, păstrându-i amintirea vie, scrie: „Tu pricepeai din gest. Într-o privire/ Păstrai comoara ce-mi lipsea/ Și cunoșteai și din închipuire/ Ce bolți de cer vegheau asupra mea”.

Arghezi. Poezia nupțială [8]

Arghezi nu e pudic, el își descoperă febrilitatea sentimentului și în unele poemele din acest ciclu: „Pășunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb și nevinovat/ Care te-aș fi păscut și rumegat,/ Pe înserate /…/ Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul.” (Mirele); „Mâinile mele vor să te-mbrace/ În aromate, calde promoroace” (Îngenunchere) etc. Ba chiar scrie: „Pentru leacurile din măceșii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu” (Înviere), referindu-se, probabil, la stabilirea unor relații intime înainte de căsătoria propriu-zisă.

Însă aceste mărturisiri nu țin, la Arghezi, de plăcerea de a fi „pornografic” în versuri (lucru de care a fost acuzat, de altfel, încă din timpul vieții) și nici măcar de dorința, specifică modernismului, de a șoca, ci țin de credința lui intimă că nimic din ceea ce face parte din umanitate nu este apoetic și nu trebuie exclus, prin urmare, din versuri.

Arghezi nu caută lubricitatea în poezie. Dar nici nu ascunde momentele în care este stăpânit de dorință ardentă. Însă nu rămâne niciodată la această dorință trupească, nu o exprimă ca pe un ideal al iubirii, ci ca pe ceva care face parte din povestea de iubire, fără să reprezinte cel mai semnificativ aspect al ei.

În concepția sa, iubirea este deopotrivă pământească și cerească, ca și universul în mijlocul căruia o invită pe noua stăpână a locurilor.

Aspectele sexuale, carnale există, ca în orice poveste de dragoste, dar există și dorința de transfigurare a lor și de eternizare a sentimentului, din care se nasc cele mai frumoase metafore și imagini poetice: „Tu miroși ca marmura și apa din fântână./ Ai scos din uitare o mână,/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (Îngenunchere) – versurile acestea, prin calitatea metaforelor, ne amintesc de Ștefan Petică –; „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Și sugând mierea cărții s-au îmbătat cu ea./ Halucinata științei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”… (Mireasa).

Versurile de mai sus, din poemul Îngenunchere, vorbesc despre idealul feminin al poetului, despre femeia ideală, care este o Evă abia creată de Dumnezeu: „Ai scos din uitare o mână [din „negura uitării”, din „uitarea oarbă” – în limba lui Eminescu –, din neființă]/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (minunile acestui univers, „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, cum ar fi zis geniul romantic).

Femeia miroase „ca marmura” pentru că abia a fost dăltuită, miroase a marmură proaspăt tăiată, proaspăt sculptată. Și miroase ca „apa din fântână”, ca apa de izvor, pentru că este abia născută. Cum spuneam, Arghezi are sentimentul că retrăiește o situație arhetipală. E un Adam care își descoperă Eva care abia a deschis „genele dese/ Peste minunile puțin înțelese”.

Dar tot o situație arhetipală este descrisă și în celălalt poem, Mireasa, în versurile citate mai sus: de data aceasta, Arghezi ia ca reper poetic-existențial Cântarea Cântărilor, pe care nu o interpretează în întregime mistic (așa cum este tâlcuită în Biserică; poate că Arghezi nu cunoștea comentariile patristice la Cântarea Cântărilor), ci și trupește,  referindu-se la sensul literal al versetelor. Se pare că poetul i-a oferit spre lectură această carte din canonul biblic, din moment  ce „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte”. Arghezi o invită pe „halucinata științei”, pe cea îmbătată de „mierea cărții”, „în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”: sugestie hiperbolizată a unei înmiresmări inimaginabile. Narcotizarea e generată, deci, atât de mirosul busuiocului crescut „ca brazii”, cât și de „mirodeniile sfinte” ale „slovelor”. Arghezi îmbracă chiar cutremurarea erotică în veșmintele lingvistice ale poeziei biblice, mistice, căutând mereu sensul mai înalt al sexualității, desăvârșirea ei în idealitate.

Arghezi. Poezia nupțială [7]

Iubirea pentru soția sa (sau în curând viitoarea soție, în acel moment), Paraschiva – după eșecul dureros al experienței erotice care a devenit motivul principal al părăsirii monahismului (era ierodiacon) – îi conferă o stare de liniște, de pacificare interioară și de fericire supremă:

De când mi-ai pus capul pe genunchi mi-e bine.
Nu știam că mă voi vindeca de mine cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.

Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător.
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.

Mâna îți atârnă-n nisip și pietriș,
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară
Și îți aduce daruri dintr-altă țară,
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,
O poală de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mânia lui Dumnezeu.

Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.

Numai corabia și noi ne-am oprit între ele.

(Înviere)

Iubirea aceasta îi apare ca o salvare a ființei lui, care se simte nedeplină, incompletă, zbuciumată și neliniștită fără persoana feminină care să îl însoțească în viață.

Iubirea este întruchipată poetic, metaforic ca o insulă, ca o oază de fericire, pe țărmul căreia marea „îți aduce daruri dintr-altă țară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii și fluturi”: pentru că iubirea se bucură de tot ce există, dar nu se alipește de lucrurile materiale/ terestre, pe care le admiră ca pe frânturi de frumusețe, oglindiri ale frumuseții dintr-o „altă țară”, Paradisul, în care splendoarea e deplină/ desăvârșită. Să fi avut Arghezi cunoștință de existența unor texte vechi, în care se vorbește despre lucruri purtate pe ape, aduse din Rai? Dan Horia Mazilu, punând în relație câmpia paradisiacă de pe malul Nilului, lângă cetatea Epithimiei, din Istoria ieroglifică (cap. III) a lui Cantemir, cu credința că Nilul izvorăște din Edem, ne comunică următoarele:

„Biblicul fluviu Ghihon sau Gihon, pe care grecii îl numesc Nil, vine de la răsărit, unde Dumnezeu sădise raiul – ab orientem (asta și înseamnă numele lui – ne spune Josephus Flavius în Antichitățile iudaice). Izvorând din raiul pământesc, el trece pe sub Oceanul Indian (este de părere Philostorgios, un istoric al Bisericii din veacul al V-lea), curge apoi  subteran, traversează și Marea Roșie și iese la suprafață în Africa pentru a străbate Etiopia în drum către Egipt. S-ar putea ca Nilul lui Cantemir, născut din valurile oceanului, să fie acel Ghihon […].

După cum tot dintr-o foarte veche tradiție a literaturii creștine – cea a «Nilului care transportă din paradisul de sorginte lucruri de preț» – pare a se fi coagulat și imaginea (Cantemir a fost un vizual) edenică, zugrăvită de Camilopardal […] a spațiului udat de fluviul miraculos.

Niște călători prin regatul legendarului „preot Ioan” (textul este din veacul al XVI-lea și este comentat de Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului […]), spațiu fabulos al Orientului aflat în proximitatea raiului pământesc, constată că pe apele Tigrului plutesc crengi de măslin și de chiparos, Eufratul cară ramuri de palmier și de mirt, Ghihonul (Nilul) duce la vale un arbore numit aloe, iar pe Pison (Gange) apar ici-colo cuiburi cu papagali.

Imaginea este însă mult mai veche. Pentru Joinville (secolul al XIII-lea), istoric al cruciadei a VII-a, darurile Nilului erau mult mai diverse și aveau aceeași sursă: «În locul în care Nilul intră în Egipt, oamenii deprinși cu această muncă își aruncă seara plasele desfășurate în apa fluviului; iar la sosirea dimineții ei găsesc în ele marfa prețioasă pe care o aduc în țară: ghimbir, revent, lemn de aloe și scorțișoară. Se spune că mirodeniile vin din paradisul terestru, căzând sub suflarea vântului din arborii paradisului, așa cum în pădure crengile uscate sunt rupte de vânt» (Histoire de Saint Louis […]).

Fluviile aduc, se vede, doar vegetale, mărci ale grădinii („Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”, Facerea, 2, 8), pe care sunt capabile să le reproducă și în spațiile pe care le traversează. Philostorgios, citat și mai înainte, credea că garoafele care se regăsesc pe malurile fluviului Pison […], contrastând teribil cu goliciunea celorlalte locuri, sunt aduse chiar din paradis”[1].

Așadar, din insula fericirii (configurată simbolic de Arghezi), poetul privește în zare o corabie „(a)plecată pe sfert” și „plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert”, simbol al căutărilor neîncetate, acelor aspirații neobosite de care el s-a îndepărtat, cel puțin pentru moment, găsindu-și liniștea, prin bucuria conjugală.

În mijlocul unei lumi dinamice, în care totul se mișcă („merge marea, merge cerul împovărat de stele”), insula iubirii e un spațiu al neclintirii, așezată între pământ și cer, după cum și corabia de la orizont pare neclintită, suspendată între celor două lumi mișcătoare, a apelor și  stelelor.  E o instanță a fericirii, pentru că neclintirea nu e o caracteristică a celor pământești, trecătoare, pururea curgătoare.


[1] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a: Genurile literare, Editura Universității din București, 2000, p. 572-574.

1 2 3 7