Balzacianisme

arta = te uiti ca curca-n craci si nu intelegi nimic

Contele Costel Boboc, conte de castel nelocuit, pe esplanadă, ca să îl vadă toată lumea; cu demisol spaţios, 30 x 30 m, a fost fericitul posesor al unei contese durdulii, nu prea tinere şi nici prea bătrâne, nici prea proastă şi nici prea deşteaptă, nici prea înaltă şi nici prea scundă, nici prea de la oraş şi nici prea de la ţară, nici prea-prea…nici foarte-foarte.

El, un bărbat şocat de viaţă, de peste 50 de ani în existenţa ingrată a oamenilor de lux (adică bătând la vreo 80-90 de ani), cu mustaţă fină şi rară, abia inexistentă, cu gât zgomotos şi mic, cu o limbă mare şi behăită, de fazan răpciugos, dar cu o inimă rece şi suavă, de nimeni nu poate să scoată bani de la el, nici măcar cu satârul; cu haină de modă nouă, care stă pe  el, ca pe struţ titlul de academician; cu pantalon strâns pe picior, de i se văd şireturile de la pantofi…sta, în momentul povestirii noastre, la masa din salonul lui, capitonat de acum două secole…pentru că afară ploua cu tona.

Firimiturile de apă, care cădeau din cer, loveau cu neîncetare geamul. Ceasornicul vechi, cu două bucle de aur în partea stângă şi din lemn de canabis, fasonate încet de doi meşteri cioplitori în os, arăta ora 3 după amiaza, o oră aţipindă, dacă ne gândim, că contele B., se trezise în acea dimineaţă  pe la ora 5. Cinci şi un minut, mai precis.

Un vechi obicei al său, de când trăia soţia lui, acea femeie apetisantă şi dulce, contesa de Bruxelles: Emilia Boboc, cu ochi atât de ţâşnitori şi de fâşneţi, cu o gură atât de prozaică şi de languroasă, de parcă ceaiul şi cafeaua nu i se opreau niciodată pe buze; cu mâini lăturalnice şi niciodată astâmpărate, cu picioare atât de zvelte, de parcă nici nu îţi dădeai seama că are 150 de kilograme şi cu papucii ei de macrame, pe două ochiuri în sus şi pe două în jos, cu care păşea alene, tiptil sau jucăuş, în urma pisicului ei alb şi enervant, căruia îi cădea părul de bătrân ce era.

Ploaia uda totul în jur. O ploaie ca un cântec tehno, care e numai în si bemol tot cântecul şi, în timpul căruia, prost să fii, că tot înnebuneşti şi îţi vine să îţi scoţi, din urechi, fiecare sunet strident şi comun şi fără finalitate.

Contele aştepta ceva, parcă…ca noi toţi, de altfel. Faţa lui atât de tâmpită şi de hâdă i se părea, în oglinda din faţa lui, o faţă de tânăr rege finlandez, cu eşarfe şi discuri de Beatles, cu ciucuri şi chiloţi tanga, cu multe bilete de tren spre insula Paupaşilor şi cu o egală şi neţărmurită satisfacţie de sine, idioată şi senilă, ca fiecare pompă goală de conţinut şi de semnificaţie.

La ce se putea gândi contele B.? Se gândea la momentul, când a întâlnit-o pe lady Emily, o fată atât de suavă şi de genială, cântăreaţă la pian, cu două mâini şi uneori şi cu nasul (dar asta e o altă poveste…bahică), a cărei rochiţă roşie şi tulburătoare, îi servise drept pretext, să îi spună rolul lui în viaţă şi în societate, faima lui de curvar de meserie şi mai ales, de hoţ de buzunare? Sau poate că se gândea, la acele multe zile nesemnificative ale vieţii lui, petrecute la împuşcat de fazani şi la hoinărit după iepuri, în loc să îşi scrie marea sa operă literară, la care a sperat toată viaţa şi la care, încă, mai speră?

Însă îmi sunt refuzate gândurile lui…ale acestui om adânc inclus în egoismul propriu şi care nu se poate gândi decât la sine. El se adoră pe sine. Îşi iubeşte mâinile: aceste cobiliţe nenorocite, date cu parfum, ca să nu se vadă mirosul  intenţiilor sale. Îşi iubeşte gura: această spurcată uşă, pe unde ies toate strategiile sale infame, de la cine trebuie violată în district şi până la cine trebuie căsăpit în propriu pat, cu un cuţit de bucătărie de 15 cm grosime la lamă.

Îşi iubeşte nasturii aceia roşii, tărcaţi cu negru. Îşi iubeşte pipa: acea goarnă de fum, care îi spoieşte plămânii, de zor, cu un cancer pulmonar de-o frumuseţe sadică. Îşi iubeşte firele de păr, care îi cad pe covoarele slinoase şi multe şi tăbăcite şi insolente. Îşi iubeşte aroganţa. Îşi iubeşte lipsa de înţelepciune cu care se mândreşte, cu care se făleşte. Îşi iubeşte zâmbetul de om prost, candriu, acea asfixiere a oricărei pretenţii de sinceritate cu el.

Chiar şi acum, în această clipă, cu unghiile de la mâna stângă în gură, musteşte de bucurie porcoasă, pentru că, cineva, fuge prin ploaie, pentru că i s-a rupt umbrela…

3 şi un sfert….şi ploaia curge ca un ropot de aplauze. Nicidecum pentru sine.  Exclus! Dacă ar mai fi trăit lady E, acum, cu siguranţă, ar fi cântat simfoniile ei lamentabile, ca un cap ciuruit de intenţii infidele…şi el s-ar fi uitat, cu ochii lui spălăciţi şi amorţiţi în confuzii, cum semitonurile se arcuiesc şi se reped în urechi sălbatice şi stihiale, cum fiecare nod de virtuozitate plâgăcioasă al lady E tremură tavanul şi uşile şi canaturile de la uşi, şi până şi acele mici tigve, puse la uscat…

Însă lady E a murit de… beată, într-o zi, cântând de zor, până când s-a prins cu nasul între coardele pianului. A dat în septicemie în 10 minute, au luat-o cu targa ca pe Michael Jackson şi, a doua zi, în ziar, se spunea că a murit o mare artistă…Acum nu tot ce scriu ziarele sau nu tot ce spun criticii literari sau muzicali e uşă de Biserică. Uneori mai e şi vrăjeală… Şi, în cazul ei, câteva adjective în plus sau în minus erau teribil de false.

Au îngropat-o într-un sicriu dublu, pentru că supraponderalitatea asta nenorocită e doamnă mare. Avea pe cap o frumoasă bearcă de pălărie  roşie, cumpărată de la Viena de Mr. Boboc şi costumul acela bej, cu nasturi mari, albi şi parcă şi cu o pensulă de verde cu negru, alături de pantofii aceia cu toc, cu toc spaniol (habar am de ce spaniol!), care făcea fiţe şi figuri de tot felul, la toate balurile mascate din district.

Odată, îmi aduc aminte, am văzut-o dansând atât de teribil cu un bărbat mai tânăr (dar asta nu se pune!), că toţi rămăseseră cu berea în gură şi nu mai ştiau ce să facă: să o înghită sau să o vomite. Însă despre morţi, numai de bine…chiar dacă e de rău!

Numai că ploaia nu mai conteneşte. Contele Boboc, pe care nu îl mai ia moartea odată, bate tacticos din degetele mânii drepte, care e răzimată de masa cea lungă, de 12 persoane, cu acea faţă de masă de turcoaz cumpărată din Libia. Habar am la ce se gândeşte. Nu mă interesează tăcerea lui. Nu mă interesează nici vorbele lui. Nici măcar grohăiturile lui. Ci mă interesează numai să termin odată balzacianismele astea interminabile, să beau ceva rece…şi să îmi vină mintea la cap, pentru că suntem în anul 2009. Acum se fură şi se trăieşte bine! Trai neneacă…

Bianca este un hot shot (marfar rapid / expert) al ştiinţelor de tot felul

spatiul cu sau fara Bianca

Bianca Delta – după numele ei de tânără fată emoţionată şi, mai ales, emoţională şi motivată – este o expertă a reacţiilor adverse, a numerelor, a ecuaţiilor cu două, trei, chiar zece necunoscute, în aşa fel încât, poate fi diagnosticată, ca un personaj…scos din toate manualele.

La urma urmei, cele trei echipe de savanţi români, care au examinat-o în de aproape, au constatat, agila şi permanenta grupare a neuronilor ei, din ce în ce mai meticuloşi şi narcotizanţi, spre soluţiile radicale.

Adică mare le-a fost mirarea savanţilor români (care, la drept vorbind, nu se cam ocupă cu savantlâcuri, că s-au prins şi ei, care este şmenul, ci cu afaceri necurate pe lăbuţe), când Bianca a precizat, cu precizie matematică, care e reacţia dintre o mămăligă, cu două fire de ceapă, plus 100 de grame de praf de copt, plus 50 miligrame de bicarbonat şi o tonă de uraniu carbogazos.

Tot acest experiment în coadă de peşte a fost debusolant, când savanţii români, belgieni, ruşi, pakistanezi, dar nu şi americani, au constatat, că întreaga compoziţie decorticatoare a Biancăi, poate să omoare nu numai protozoarele, moluştele şi florile de primăvară, ci şi pe oameni…

De ce, poate, vă întrebaţi şi dv., că d-aia sunteţi oameni şi nu hieroglife, soluţia aceasta bombă, teribil de bombă, poate produce asemenea cataclisme? Pentru că uraniul, bicarbonatul, praful de copt, mămăliga şi, mai ales, cele două fire de ceapă – neapărat ceapă verde, pentru salată –  declanşează reacţii mucoase pământului, gheţarii încep să transpire, că asta e, se varsă toată marea peste tot pământul…şi de aceea, pot muri toţi oamenii…cât ai zice peşte.

Vedeţi ce poate să facă Bianca noastră, românca noastră focoasă, dacă învaţă toată ziua chimie şi numere şi filosofie? Ea poate distruge planeta numai aşa, cu o reacţie…adversă. Probabil de aceea se şi militează, pentru întoarcerea femeilor acasă, la cratiţă, unde pot arunca în aer cel puţin un apartament de bloc, confort 3 sau o căsuţă modestă…decât să arunce în aer întreaga lumuliţă, câtă este pe faţa pământului.

O măsură de precauţie…sau de preconcepţie, dar, nu zic nu, necesară. Numai că Bianca Delta are proiecţii mari de viitor şi nu admite, nici măcar nu concepe sau nu poate crede sau visa, ca să facă altceva, decât …descoperiri epocale.

Acum, din slabele noastre resurse informative –  că serviciile române sunt în criză de identitate şi ele – ştim sau intuim, că Bianca e pe cale de a descoperi legea constantelor comutative – o lege foarte importantă a tranziţiei spre democraţie – prin care să se poată percepe întrebarea: de ce tot nu se schimbă, ceea ce se tot schimbă?

Sursa neclarităţii ei şi probabil şi a noastră, e: de ce tot ei ne zâmbesc, cu moaca lor de acvacităţi pluriforme şi nu oameni nepătaţi, necorupţi, ne necăjiţi de numărul mare de conturi pe care îl au? Până acum, Bianca a descoperit numai faptul, că cei care au fost…se ţin legaţi cu lanţuri de trecut,  din instinct de demodare, ca personalul CFR de anul 3500, când vom avea, la preţuri mai mari, acelaşi confort sporit, ca şi astăzi.

Bineînţeles, numai dacă Bianca Delta, nu va lua cu ea doi-trei bărbaţi, care ţin la inerţie, va da foc planetei pământ şi va pleca pe lună sau în tot cosmosul, ca să se distreze, că le ştie pe toate…

Tâmpiţii cu doctorat îşi cer scuze, domnule preşedinte!

După replica principială a doamnei preotese, o replică principială  cu un simţ ridicat al umorului. Articolul Prof. Dr. Răzvan Ionescu este cel mai bun articol online al acestei săptămâni. Îl vom reda în întregime, în speranţa că nu se va supăra că i-am înţeles mesajul, şi, că ne simţim, din păcate, tot la fel de insuportabili ca şi dumnealui.

***

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”.

Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit.

Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot.

Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea.

Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit.

Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”.

Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii.

Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! – o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006.

D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe.

Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim.

Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns… onctuos prin… natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante.

Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”.

De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ… frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie (nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,

Răzvan Ionescu

Singura televiziune inexistentă

eu si Vasile Magar; eu sunt negru...

Vasile Măgar a dorit toată viaţa lui o televiziune care să le înglobeze pe toate. O televiziune a televiziunilor. Când vrei să asculţi ştiri să fie ştiri despre toţi oamenii de pe pământ. Când vrei un interviu, să  apeşi pe buton…şi cei mai buni şi interesanţi oameni ai planetei să îţi sară în casă şi să devină convivi cu tine.

Dorinţa lui însă nu a fost şi nu este apreciată de nimeni, pentru că nimeni nu vrea să investească în ceva admirabil, tocmai pentru că la toţi le plac prostiile, emisiunile de doi lei, lucrurile de prost gust, invitaţi în faţa cărora adormi etc. Toţi sunt banali şi expiraţi în faţa lui Vasile Măgar, dar, mai ales, televiziunile lor, ale tuturor, sunt apă de ploaie pe lângă imensul său proiect, la care aspiră ca la o ploaie de bani din cer.

[Nu contează că am spus de două ori ploaie…pentru că am făcut-o în două contexte diferite, de fapt în două sintagme diferite.]

Şi, din fericire, eu îl înţeleg pe Vasile Măgar şi compătimesc împreună cu el. Plângem în neştire de multe ori…însă din plâns nu iese nicio televiziune monopolizatoare. Şi Vasile îmi tot spune: Cum, mă, să nu dorească românii să facem cea mai tare televiziune din lume, în care să vorbim, când vrem noi, despre toată lumea şi toată lumea să stea năucită şi să privească la noi?

Măi Vasile, îi spun eu, proiectul tău e admirabil, dar oamenii sunt aşa cum sunt ei: ei nu vor nimic, până nu îi înveţi ce le place. Tu trebuie să începi, să îţi faci rost de oameni, să faci din idei emisiuni şi reportaje, şi ei vor veni la tine ca la cuptorul cu pâine caldă.

Cu ochii săi profunzi, admirabili, cu sticlirile lor admirabile, Vasile Măgar înţelese că drumul îi este pavat cu fericire. Într-o săptămână făcu rost [niciodată nu am înţeles cum poţi să faci rost de specialişti peste noapte] de 1000 de specialişti în imagine, producţie video, interviuri, anchete de tot felul, în talk-showuri şi îmi umplu toate conturile de email cu CV-urile lor.

Bineînţeles că am fost îngrozit…Era cea mai mare cutezanţă a viitorului, să vezi cum specialiştii se adună, ca să dărâme toate celelalte televiziuni, care fac umbră pământului. Auzeam în fervoarea CV-urilor, a celor 1000, stivuite în bietele mele căsuţe electronice, dorinţa de rating, dorinţa de adevăr, dorinţa de dreptate socială, dorinţa de noutate editorială.

Nu ca până acum. Nu după cum am fost învăţaţi…De aici încolo imaginea va fi de la faţa locului, de la orice faţă a locului. Femeia şi bărbatul vor fi luaţi din faţă. Li se vor pune întrebări pertinente. Adevărurile vor fi spuse cu asiduitate. Niciun politician nu va mai minţi cu neruşinare. Niciun linge blide nu ne va mai stresa cu neştiinţele lui la televizor. Nu vom mai adormi cu durerea în suflet că nu avem un film bun, o melodie ca lumea sau un documentar dintre cele mai nerăsuflante.

O, Vasile Măgar: românul care a scăpat conceptul de televiziune de trecutul lui abominabil şi se îndreaptă, cu noi, cu toţi, către o fericire televizoidală inexpugnabilă! Acest nume, de acum o legendă, trebuie memorat, trebuie înscris cu litere de aur în faimoasa noastră uitare, pentru că acolo, în uitare, se aruncă orice proiect fulminant al istoriei.

Însă Vasile Măgar, cu cei 1000 de specialişti, toţi oameni energici, toţi deschizători de frontiere şi închizători de lacăte peste trecut, îşi fac treaba cu o abnegaţie impardonabilă. Treaba, subliniez acest cuvânt mic dar important. Pentru că, tocmai de aceea, televiziunile de mai înainte, neavând nici specialişti şi nefăcându-şi nici treaba erau neinteresante, agonice şi neajutorate, ca echipa de fotbal a României în faţa jucătorilor scandinavici, întotdeauna mai înalţi cu două capete şi neînchipuit de tehnici, în comparaţie cu ai noştri.

Însă Vasile Măgar, mă crede prietenul său…El îmi spune tot ce se petrece, tot ce vrea şi nu ştie că eu, prietenul său, sunt o canalie, o zgură, care nu vrea noul, care mă împotrivesc ca un dement  noului, suprafrumosului şi iubesc televiziunile de acum şi nu vreau una superbună, pentru că mi s-a spălat creierul şi iubesc numai pe cele de acum, care sunt monumente ale ridicolului exemplar.

Nu mă pot dezlipi de insignifianţă, de prostia cu care mi s-au injectat ochii, şi urechile, şi gustul. De când mă trezesc şi până adorm iubesc nespus să nu am ce vedea, să nu am ce auzi, să fiu extrem de neliniştit când găsesc, în sfârşit, ceva bun, pe vreun canal, pentru că trăiesc spaima, ca nu numva nebunul de Vasile, să fii inclus vreo nadă în acea televiziune şi să o restructureze din interior.

Deci eu nu sunt prietenul lui Vasile!!! Eu nu am niciun Dumnezeu, nici conştiinţă, nici bun gust. Eu sunt un duplicitar, o iudă, care îl torn cu cea mai mare fericire. El, săracul, Vasile Măgar, vrea să mă scoată din imbecilizarea mea, din mojicia mea, să îmi ridice nivelul de aspiraţii, targhetul, să mă facă să văd şi eu peste nori, peste ceruri…Însă eu nu vreau să fiu frumos. Eu nu vreau decât să mă enervez, privind, în continuu, aceleaşi emisiuni ridiculos de enervante, aceleaşi plagieri ale mitocăniei şi ale sterilităţii informaţionale.

O, da, eu nu sunt prieten cu Vasile, dar mă dau de prieten…Sunt ipocrit ca profesorii mei în ipocrizie. Învăţ să practic ceea ce am învăţat să fiu. Şi, în primul rând, să distrug, cu o bunăvoinţă sadică, pe cel care face un lucru admirabil, frumos, care să întreacă pe toţi proştii ca mine.

Numai că mâine…uf, ce ridicol e imprevizibilul!, Vasile Măgar va arunca în faţa întregii lumi…condamnarea la măreţie. Televiziunea sa ne va bombarda, de la ora 12, cu o imagine şi cu un lux de amănunte belissim de interesante. Grila de programe din prima zi de audienţă: 40 de talk-showuri, 15 filme de lung-metraj, 56 de transmisii live, 29 de prezentări de carte şi, la final, o revistă a blogurilor, de o oră, în care vor fi prezentaţi, cu adevărat, memorabilii şi falimentarii mediului online.

Nu! Nu este imposibil. Vasile Măgar s-a gândit la toate. Ecranul televizorului va fi împărţit în 50 de mici ochiuri, de mici ecrănuşe, pentru că toate acestea se vor produce deodată. Tocmai de aceea, cei mai avantajaţi, doar în primă fază, sunt cei cu ultraplasme (adică tot bogaţii, imenşii şi nu săraci, lipiţii de pământ…), pentru că vor putea să vadă, mult mai concis sau mai bine, la televizor.

Dar, cum el este ultragenial, va revoluţiona şi industria televizoarelor cât şi pe cea a computerelor, pentru că, va deschide un lanţ de magazine, în care se vor cumpăra surse speciale de captare a radiaţiilor lui televideoiste, în aşa fel încât, apeşi pe micul ochi de imagine pe care ţi-l doreşti, acela merge, se măreşte, ia locul celor 49, şi, când vrei să vezi altceva, deschizi alt ochi…şi totul va fi orgiastic de vizual.

Asta cu orgiastic de vizual e expresia lui favorită. Şi mai are una, tot la fel de tare: inconfundabil de unică. Se referă la televiziunea lui, care, că vreau, că nu vreau, trebuie să afirm, să constat, să recunosc, că e demenţial de ultrabună. Şi a treia…e tot a lui. Asta e: papagalii nu ştiu decât să repete! Nu trăiesc dileme, nu am aspiraţii, nu mă doare capul.

Şi cu toate astea: nu pot să suport cea mai tare televiziune care va fi vreodată. Rămân tot aici, la iarba broaştii, lângă malul măreţiei şi mă uit la chestii care să nu mă facă formidabil. Ce e mult e prea frumos… pentru proşti ca mine.

Pentru un zgomot de excepţie…apelaţi cu încredere la firma noastră!

Dragi potenţiali consumatori,

firma noastră: SC Pichamărul SA, din Aleea Trandafirilor nr. 14, Bucureşti, sector 10, cod. 666333, vă oferă, la un preţ seductiv, un zgomot de o calitate…europeană.

Pentru numai 3 zile de…delectare, vă poate oferi un sound de această calitate:

[viddler id=6e882b1&w=437&h=370]

Pentru decibeli mai impunători…preţul este de 3000 de euro minutul şi aceasta pentru… o jumătate de an.

Pentru ceva cu adevărat impunător firma noastră vă poate oferi… în leasing, pentru toată viaţa…un sunet de fond plătibil în accese inopinante de enervare, înjurături şi măscări de tot felul.

Şi toate aceste performanţe auditive sunt făcute…cu oameni de o calitate oripilantă şi odioasă, ca şi noi, conducerea firmei.

Sunaţi acum, la numărul nostru de telefon: 021/ 33366611 sau la adresa de mail: enervarenonstop@yahoo.com

Director de antrepriză:

Băşcălie Ionuţ

În căutarea negăsită a lui Fane Şmen

fane-smen

Un nume elidat: nici Ştefan şi nici Şmenaru, ci, din nume şi din cognomen, s-au tăiat ceva litere. Mediile literare româneşti, de vreo 3 decenii, îl tot caută pe Fane Şmen ca să îi dea un premiu important, zic ei, pentru acesta: cel mai mare creator de roman underground al României.

De fapt Fane s-a ocupat cu găinării toată viaţa lui. Prin anii 70 vindea cuie şi fiare pe sub mână de la fabrica de unde lucra. A fost prins, a făcut pârnaie, a ieşit afară…şi prin ’86 a început să practice furtul din locuinţe…cu verificare.

Revoluţia l-a prins…abia eliberat din puşcărie, pentru a treia oară…fapt pentru care şi-a încercat norocul în Germania, apoi în Anglia, la intrat peste om în casă…şi furat tot ce îi sta în cale.

Într-o zi –  îmi spunea un taximetrist, că cică i s-ar fi confesat lui –  Fane a intrat la un englez în casă, ultrabogat, i-a dat cu o statuetă în cap şi i-a furat portofelul proprietarului. A găsit 11.000 de lire sterline.

S-a întors în România, şi-a făcut un ditamai viloi de afacerist postrevoluţionar român, s-a înhaitat cu o panaramă, a trăit cu ea, aia şi-a găsit un alt fraier, el a fost gelos, s-a îmbătat, a violat-o pe fiica poliţaiului din oraşul R….şi a intrat din nou la pârnaie.

Acum…numai inscripţia a mai rămas de el, de Fane Şmen. Cânta la muzicuţă, plastografia acte, dădea cu şuriul bine şi, în una dintre odihnirile lui la puşcărie a început să scrie, pentru ca să îl întreacă pe Balzac. Auzise el că ăsta a scris mult şi multe…de aceea a început să-şi scrie, romanţat, viaţa.

Legenda zice că ar fi scris un roman de 1000 de pagini despre toate trucurile lui ordinare, despre amantele lui, despre cum îi plăcea să fure şi să omoare…deşi nimeni nu l-a luat în seamă prea bine. Manuscrisele lui le-a luat vărâs0: Gigi Manglitorul şi ar fi vrut să le tipărească.

Nu ştiu dacă au fost sau nu tipărite. Cert este că Uniunea Scriitorilor din România îl caută şi acum, pe de negăsitul scriitor Fane Şmen  ca să îl primească cu onorurile cuvenite.

Fane, dacă ne citeşti, dă-ne un comentariu…ca să te contactăm!

Peripeţiile unei verze cosmopolite

o-varza-de-succes

O varză din familia Alladin cântă la mandolină. Cântă cu o duioşie stranie. Fiica verzei, Anarozela pe numele ei mijlociu, chiar a luat un premiul gramy pentru interpretare la talpa gâştii în duiet cu maestrul Fluturare. Mi-e atât de greu să spun prin ce peripeţii am trecut cu această varză de fată în turneu.

Să vă spun…să nu vă spun…Hai că vă spun, pentru că nu rezist momentului! Uite aşa stau toate lucrurile. Când a cântat prima dată, la Săcele, tot ateneul român a aplaudat-o la trei rînduri de palme. Adică a fost un bis. Apoi a venit de două ori bis bemol. Iar la al treilea bis varza s-a dezlănţuit.

Într-un refren de zile mari, ea, şi toţi spectatorii după ea au ţâşnit într-un andante de Verdi, până când, din jungla amazoniană…s-au auzit cântând – bineînţeles nestingheriţi –  crocodilii. Varza cânta, trepidând, solfegiind, ca o meţosoprană guralivă, pe când, în…şiruri întregi de savane, crocodili cu ciocul scăzut, o acompaniau conform teoriei transmisiei undei de electroşoc.

Asta a fost în prima locaţie. În a doua locaţie…la Crăcănaţi, o vale din zona Vasluiului, varza dezechilibrată a cântat un si bemol armonic în adantissimo până când toate lustrele de la polul nord au căzut pe rând…după rând. Până şi eu, care sunt afon la emoţii, m-am cutremurat ca un clondir.

În turneul ultra-trans-atlantic al verzei, odată cu inaugurarea preşedintelui Obama, varza Monaliza – marcă românească înregistrată – a avut tupeul irevocabil să se ia la întrecere cu Şachira, cu Bambina şi cu Brednei Spearse şi i-a cântat trei cvartete de coarde noului băgat în funcţie.

Tocmai de aceea, pentru onor înainte, preşedintele Obama, felicitând-o călduros…i-a dat meritul de cântăreaţă transfrontalieră şi un dolar drept recompensă…pentru că nu mai avea alţii la el. Abia începuse şi omul preşedinţia… Ce, varza noastră dorea…milioane?! Ce, se credea Nadia Comaneci la bârne?!!!

Bineînţeles, îngâmfata de ea, se întoarse acasă înfumurată şi, din acel moment, cântă la colţ cu macaraua din deal, la arenele gurmande, la fece pulovăru şi la Cluj, pentru că acolo s-a dus premierul Boc să cumpere…un nou primar.

Tatăl ei însă nu e de acord cu ea. Mosiu Înfundescu spune că o domnişoară varză – dar ea nu mai e domnişoară de mult – nu se cade să umble cu cântecul prin afară şi prin năuntru…ci să pună mâna pe BAC cât mai e timpul. Pentru ca, să nu ajungă ca eleva porno în toate revistele şi pe net, ci să îşi bage frunzele de varză în cap…şi să ajungă la facultate.

Tocmai în aceasta constă şi diferenţa între generaţii. Mosiu Înfundescu – un crai de curte ceauşistă, care acum se dă de mare democrat de turtă dulce – e de părere că şcoala contează şi că munca te speteşte. Însă varza, dimpotrivă, crede că e mai bine teleleu tănase şi să cânte până la rating.

Comentatorul Sprâncenescu a rezolvat cearta universaliilor între generaţii. El a spus că varza e la modă, pe când tacs-o a lu’ varza e de modă antică. Şi, auzindu-l –  lovire tare, în gerunziu – doamna varza, sub masca apusei ei domnişoreli, şi-a luat-o şi mai mult în cap şi merge toată ziua cu capul gol.

Pentru că, Madonna nu mai vine în românia în vara lui 2009, va cânta varza în locul ei. După varză, care va sparge audienţa la maximum, va fi bere gratis, cei care se mai scoală îi ia cu taxi, te uiţi la ei în iris şi vezi dacă sunt parazziţii…iar paraziţii se dau cu deteteu.

Mi-e atât de greu să dau detalii. Varza e o tânără superbă cu coşuri pe faţă, isterică şi lacrimogenă. Eu, managerul ei muzical, îi fac nişte cântece de ţi se face părul măciucă în cap. Mă rog, pentru audienţă, mai dau şi eu un interviu, ca să fac rost de un parai. Însă, pentru că am scris sub anonimat nimeni nu îşi va da seama, adică nimeni, cine e varza şi cine sunt eu.