Etichetă: un tag pentru poeziile mele

*

lumina se naşte
din pietrele schimbării
adie-mi haina ta
orelor împilării

robită în taină
urmez serii albastre
poezia mi-e naşă
disperării din faşă

copil răsfăţat
doinind din plăcere
ţi-ntind carnea mea
şi cuiul durerii

s-o transpari în mătase
din fire de patimi
orbind o culeasă
aromă din paltini

robind-o smereniei
ce mă apleacă
izvorul din teacă
adoarmă vecerniei

pe veci întinsă pe ape
ropotind golul iubirii
în inima mea dreaptă
în osul fericirii

*

rubin de veşminte
în minte mi-aprind
inefabile focuri
roşind

ţesută cu stele
cenuşă din cenuşă
sărutări grele
în inimă simt

poezia nu te-nvaţă nimic
între asfinţit şi infinit
e loc pentru multe
pentru seri fără luntre

când treci pasager
printre sfinte ramuri de ger
aprinzi misterului ochiul
să strălucească zăpada din cer

*

am sedus mintea mea
spre verdele câmpului
azur de taină
ascuns sub haină

ochiul lui robust
ţine focul sus
sub o frunte largă
plutind spre apus

ţie poate să ţi se pară un joc
cititor neavizat
dar eu îţi spun ce s-a-ntâmplat
când inima a plâns

rug de vetre am văzut
seară în spirală
foc de aur am băut
din a lui chitară

romb de flacără şi ger
în întunecare
şi-am ieşit c-un ochi de fier
ca să pier de jale

*

asprimea ta e focul meu
ce arde-n nemirare
din tot ce sunt mă simt mereu
un dor sorbind o jale

iubirea ta mi-e semizeu
legându-mă de mare
şi ochiul vag se simte greu
să prindă-n mână-un cer de stele rare

robind în gând
o necutremurare plânsă
îmi cer iubirii osul meu
şi-adâncul nepătrunsă

cu apa plânsului alin
umbra de mir albastră
şi inima se-nchide lin
în nori de hiliastre

*

suspinul e o pasăre
care nu moare
în interiorul gândului
naşterea e un soare

aprins în zenit
infinit de tăcere
albastru în sfere
pasărea nu moare

frumuseţea poeziei
plutind
pe o apă limpede
cât arde o rază

între timp şi nemişcare
cât să se nască o viaţă
paradise plouă
peste vise

în lumina smirnei
ochiul verde-l muşc
în secunda tindei
în lumină prunc

fiinţa mirării
îşi întinde spaţiul
proza disperării
îşi întoarce ceasul

*

cine înţelege
că e capabil de poezie
îşi modifică scrisul
după ciocârlie

timpul se dilată
materia se dizolvă
din fibra serii
mi-am făcut unealtă

sentimentul înavuţirii mele
hrăneşte visul meu ceresc
din glie-n glie
pâinea mi-o cerşesc

cu care să zbor
în focul de sus
în imperiul apus
cu pasărea Phoenix în plâns

e în stare orice cuvânt
să poarte inefabilul
dacă aripile-au
ars pe pământ

*

ţi-aş spune omul meu de dor
cum am murit de patimi
cum apa sunetului lor
m-a înecat în lacrimi

mai iartă-mă din dor în dor
în limpede amiază
o trecere-n salcâmi uşor
cu amintirea trează

legenda ce mă ţine vie
aprinde-şi focu-n linişti
o pasăre se-ntoarce-n sine
sclipindu-şi aromie

rămâie osul meu pribeag
şi limpede ca ceara
topindu-şi inima de veac
şi în icoană para

culoarea veşniciei iubiri
trupeşte stă-n izvoare
pe iarba verde-n simfonii
foşnind din chitare

adorm în dor şi în uitare
şi mă prefac în semn
culege-mă ca pe-o năframă
de vis boem

preschimbă-mi deci arama-n bronz
şi cimbrul în izvoare
miros de aspru chiparos
rodind o noapte-n soare

tu ce te naşti ca să revii
din scânteierea minţii
aprinde-mi ochiul în tulpini
cu respirarea vieţii

deschis e raiul cel cu stele
şi infinite feluri de iubiri
deschisă inima din ele
şi-n veci milostiviri

cum mă pătrunde şi mă taie
în reci dureri un vânt uscat
nu aş putea să primesc jertfa
şi s-o mănânc pe înserat

din frumuseţea cu tăceri
rănite-n albe pajişti
iubirea-i înger care ieri
privea la noi în capişti

durere-n ochi neplâns
ea-i fără de durere
iubirea naşte în ascuns
şi creşte în tăcere

în ramure-i ascuns
prilejul de durere
şi când aştepţi răspuns
ea prinde a se teme

ca să petreci în sus
mai mori din vreme-n vreme
şi nimeni înaintea ta
nu m-a-nchis în refrene

în racla inimii te văd întins
ca să te-aprinzi în astre
temeiul ei e nesfârşit
în inimile noastre

*

pe omul care piere
să nu îl opreşti din destin
curg chimvale răsunătoare
în ape de un roşu senin

pacea domneşte peste singurătate
în grădină cireşii plutesc
ia aminte aroma de Paşte
pe care o iubesc

tremur la gândul plecării
inima mi-e un pescăruş de candoare
e un soare de iubire
în care tu străluceşti jar de jale

lângă stele te ţin aproape
să nu le izgoneşti din seninătate
cerul tău rupt din străini
pentru mine e vin

numai tu ştii
parabolele cuvintelor scrise în lut
pentru ele nu există decât frumuseţea
din care te-ai născut

*

rămân să mă nasc
din urechea ta fină
ţintesc în auz
o plăcere senină

mă robesc curcubeului
din care gândesc
ploaia de inimă
s-o risipesc

zarea e aurie
din care îmi iau disperarea
tu ai frumuseţea ta
în straie ruginie

comori de blândeţe
auz semănat în ninsoare
te cuprinde un dor
de roşie floare-n ospeţe

mărgăritar anonim
un înger ascultând
din focul divin
pădurea-n gând fremătând

armata de plângeri
nu te poate urma
tu sângeri
din răpirea ta

secretul iubirii
e ascuns de orgii
focul izbăvirii
emanat din chilii

albul roşului tău hialin
te priveşte-n ospeţe
rugăciunea e vis
de pură frumuseţe

raiul tăcerii
adormite-n mireasa de-acum
ţine-l aproape de sân
aproape de ochiul de satin şi parfum

Reproduc mai jos doar câteva din poeziile pe care le scriam pe la 17-18 ani, înainte de întâlnirea cu părintele Dorin, şi care nu sunt cuprinse în volume:

Poetului

la început te-ai retras în tine
te-ai recules în umbra coacerii

încet
ai învăţat să te opreşti
la hotarul albastrului
tot mai aproape
şi mai departe de nemurire
fără a avea înţelegerea sălăşluirii
acelui suflet ales
în cuibul ochilor

acum iubeşti totul
ca un poet care vede

*

muzica sferelor

ascultă! începuturile sunt atât
de pline de suflet

o mirare aleasă te-ntâmpină-n cale
şi-un parfum de culoarea smereniilor
gustă din tine nepârguit

imaculate lumini ale infinitului
amintesc de viaţa care va veni
în amurg

ca niciodată intrarea
nu-i va fi mai deschisă şi veşniciei
mai bine venită o nouă iubire

ascultă! îţi trece prin gând:
înainte de a fi creată
lumea a existat în stare sonoră.

*

logos

cuvântul e un ochi
pe care-l deschid
până când începe
să picure gândul

*

fiinţa oraculară

m-am uitat la el
şi era viu şi neîntrebat
ca orice lucru fiinţat
fiinţa lui în ochii mei
se privea pe sine
întrebătoare

şi îmi spunea:
o singurătate nevăzută
îmi sunt ochii tăi mari
atât de mari
o urmă de durere
bătând graţios din aripi
îmi curge din pleoape
o singurătate nevăzută îmi sunt ochii tăi mari
atât de deşi şi atât de aproape

întors spre fiinţă
ia-mă cu o lacrimă
împietreşte-mă
în culoarea lor de ape moarte

atunci l-am cules din priviri
întreg ca o sferă de cântec
cu amintirile îndepărtate
hoinărind alte lumi
căci orice merge
ajunge la odihnă
şi un pom
şi o piatră
şi un om
şi rotitoarea nemişcare cosmică

şi ploaia care-a stat
în anotimpul paşilor
umblători prin grădini
de măslini
în nelinişte

*

căutare de regăsire

nu l-am văzut decât cu umbra
cu tăcerea l-am atins
pe neatingere
cu necunoscutul
l-am pipăit pe necăutare
pe mirosul sângelui său
mi-am culcat ca un lup auzul
privirile ude de asfinţit
mi le-am întors pe palmele sale
în căutare de perechea ninsorii
în aflare de nepereche
umbra milei a căzut din taine

*

inima lucrurilor

am căutat cu ochii în inima lucrurilor
am deschis ochii în inima lucrurilor
şi lucrurile au început să vadă
să mă simtă
şi lucrurile au început să respire
şi să trăiască
înţepându-mi retina cu oxigenul lor tare
răsuflându-mi în faţă
ca şi cum ar fi trăit din privirea mea cu inimă
ca şi cum ochiul meu ar avea aer
am căutat cu ochiul în inima lucrurilor
şi ochiul meu a început să bată
şi inima lor a început să clipească

*

Dumnezeu este patria mea

m-am rătăcit şi până să aflu
intrasem în codrii ascunşi
şi până să aflu
intrasem în valea plângerii
şi până să aflu
pământul părinţilor mei era departe
sufletul meu zbura greu
cu vântul şi cu gândul
împărăţia Tatălui meu nu mai era aproape

sufletul meu e departe de-acasă
pribeag
beţia durerii îl soarbe
şi-l aruncă tot mai departe
unde stelele nu se mai deşartă

pribegesc cu zile şi nu-mi aflu
ţarinile sfinte
calc pe orbita lumii dogorâte cu ochii desculţi
cu mintea de foame caut
Pământul Făgăduinţei
cu limbă de jale
cu sufletul de izvor rupt de la gură
caut Ţara Promisă
rătăcind în valea pământului

sunt ca o fântână care-şi arde ochiul gol
pe cerul dezvelit în ape
Dumnezeul meu Dumnezeul meu
sufletul greu merge cu Tine pe ape

*

haiku

ochiul – întruparea lacrimei

Nika Dora, adică un dor care învinge. Acesta era pseudonimul meu literar, pe care mi l-am luat după ce m-am întâlnit cu poetul Dorin Streinu, adică părintele Dorin Picioruş, actualul meu soţ.

Ne-am întâlnit în 1995, în decembrie, la un cenaclu literar. Atunci s-au întâmplat mai multe minuni, una după alta, despre care nu pot să povestesc acum, pentru că implică prezenţa unei alte persoane, esenţială pentru viaţa noastră, despre care părintele va vorbi altădată, la timpul potrivit.

Scriam poezii de vreun an şi ceva şi întâlnirea aceasta a fost ca un trăsnet. Dar mai ales, din acea zi de 20 decembrie, Dumnezeu a intrat în viaţa mea într-un mod furtunos.

Încă nu fusesem niciodată la biserică, dar începusem să mă apropii de Dumnezeu prin anumite lecturi şi evenimente din viaţa mea. Artizanii acestei apropieri fuseseră Platon, Dostoievski, Berdiaev şi Kierkegaard, între alţii. Ba, ţin minte, că citisem şi epistolele Sfântului Dionisie Areopagitul.

În acei primi ani de după Revoluţie, veneam cât de des puteam la Bucureşti ca să cumpăr cărţi. Bineînţeles că pendulam între adevăr şi minciună, dar din toate cărţile citite, în bătălia dintre Dumnezeu şi nihilism, din sufletul meu, Dumnezeu câştiga.

Dar nu mă întâlnisem, încă, cu Dumnezeul Ortodoxiei, cu Dumnezeul adevărat, nu cu Cel schiţat în cărţile de literatură… şi nici Cel, falsificat, din cărţile lui Ioan al Crucii sau Teresa d’Avila.

Prin părintele Dorin, pe atunci elev seminarist, am început să-mi cunosc credinţa în care fusesem botezată, să-mi cunosc Dumnezeul şi Biserica din care făceam parte. N-a fost însă o întâlnire lină şi uşoară, o luare la cunoştinţă fără durere şi suferinţă.

La scurt timp după ce ne-am întâlnit, într-una din zile, părintele Dorin mi-a vorbit despre păcate şi pocăinţă. Am înţeles că trebuie să-mi schimb viaţa, că aşa nu se mai poate.

L-am considerat părintele meu duhovnicesc de atunci, pentru că forţa cuvintelor lui era un uragan care n-avea nimic de-a face cu puterea umană de convingere. Sau, altfel spus, simţeam în inima mea o durere profundă pentru ceea ce nu eram, un dor sfâşietor pentru înălţimile de spiritualitate pe care niciodată până atunci, în viaţa mea, nu le sesizasem, dar de lipsa cărora mă simţeam vinovată.

Am scris poezie, până când el a renunţat la literatură şi la artă. În acelaşi timp începeam, cu anevoie, urcuşul duhovnicesc. Sub oblăduirea părintelui Dorin am citit Filocalia şi multe alte cărţi patristice şi duhovniceşti. Cărţile de filosofie, care mai înainte mi se păreau grele şi o culme a gândirii, dintr-o dată am văzut că sunt simple şi uşoare, în comparaţie cu Sfinţii Părinţi şi cu gândirea dumnezeiască a Bisericii.

La acest tag: Am fost Nika Dora, pe care îl înfiinţez acum, voi reproduce din poemele acelui segment de viaţă, tulburat şi fericit în acelaşi timp…

N-am găsit unul dintre volumele de poezii. Dacă o să dau de el, o să completez aici. Foile nu le am numerotate, nici menţiunea anilor, ca părintele Dorin, dar aceste volume aparţin, cu toate, perioadei de după întâlnirea cu el:

Vol. 1. Un dor de nespus

Vol. 3. O cupă cu îmbătare

Vol. 4. Poem de îngânat în stele

Vol. 5. Ruguri de rugă

Vol. 6. Psalmi

Vol. 7. Luminile suferinţei (o experienţă personală a tragicului)

Vol. 8. Ning florile disperării

Vol. 9. Agonie şi extaze

Vol. 10. Înainte de pragul celor zece naşteri

Vol. 11. Homeomerii

Vol. 12. Lumini de Crăciun

Vol. 13. Caietul cu sincerităţi

Vol. 14. În luptă cu moartea

Vol. 15. Când suferinţa a luat sfârşit şi-a rămas numai durerea

Vol. 16. Simfonia zăpezii

Vol. 17. Dreptul la nezădărnicire

Vol. 18. Ultimele tăceri

Vol. 19. În căutarea sensului

Vol. 20. Rugă la un cer albastru

Vol. 21. Azilul de nori

Alte caiete sau volume n-au un titlu aparte…