Etichetă: utopia reinventării elitelor

1. Conferinţele notorietăţii sau…o introducere în conceptul: am primit marfă

După o absenţă nemotivată de o lună-două de pe blog, autorul îşi face resimţită prezenţa molcom, motivându-şi notorietatea în termeni negativi: „Dacă refuzi însă căutarea celebrităţii imediate poţi dobândi bucuria de-aţi pune biografia între paranteze şi, în cuvintele lui Constantin Noica, de-a scrie la poarta casei tale: „primim marfă””. Şi mai pe înţeles: degeaba scrii mult şi eşti în mod real o valoare trudită, muncită, dacă nu te prezinţi la televizor şi în conferinţă drept înţeleptul dintr-un cuib de cuci.

Glasul Aradului…vorbeşte despre fuga după notorietate a tânărului intelectual [ care, de fapt şi în fapt e o preluare de funcţie de la cei mai în vârstă… şi nu o înaintare pe speze proprii], fugă angajată sub sloganul: marfă nu există nici la mine şi nici muncă susţinută pentru ceva anume, pentru că nu oi fi prost să muncesc toată ziua şi să mor de tânăr…dar am limbajul intelectoist care pare să o înlocuie şi cu care aţi fost învăţaţi…

Şi aceasta se întâmplă, pentru că fuga inconsistentă a autorului vizează o celebritate mediată şi imediată. Am zis mediată în primul rând, pentru că imaginea sa a fost atent selecţionată, preparată şi infuzată mediatic prin televiziune şi presă ca nimeni alta…pentru ca acum, în zilele noastre, culegătorul de notorietate gonflată să treacă la faza a doua a proiectului de reinventare a unei elite, aceea în care trebuie să culeagă voturi din stradă, din popor, prin intrarea în rândurile lor la nivel…conferenţiativ. Şi, ca să se producă şi acest lucru…şi nimeni să nu-l mai poată scoate din mentalitatea populară…trebuie să se adune acum, în proximă temporalitate, oameni, interviuri, luări de poziţie care să arate că acesta este purtătorul de steag, e singurul, e irepetabilul format de intelectual elitist.

Deci o campanie de imagine în doi timpi: mai întâi alţii au vorbit despre el şi au creat mitul [la fel de consistent ca şi mitul electoral numit Traian Băsescu sau Vasile Blaga] şi acum mitul se reinventează de la sine. Nu ştiu ce, dar ar trebui să facem ceva cu gripa conferenţiativă, pentru că aceasta pare să atingă şi să reinventeze miturile într-o aşa manieră, încât să confundăm în mod inconfundabil până la urmă, orice sclipici discursiv drept echivalenţa rodului erodant al multor ore de trudă intelectuală sau de nevoinţă ascetică.

Şi, titlul nostru, ca şi titlul conferinţei, este tot în doi timpi: mai întâi reinventăm elite sau le clonăm ca pe oiţa Dolly şi apoi le amprentăm public, le facem afiş…şi, la orice problemă socială vine afişul şi ne spune ce trebuie să gândim într-o anume problemă pentru că el este…atotstrăbătător cu gândul şi cu cunoaşterea.

Însă, de ce, dacă ai avea marfă, adică operă, muncă, asceză, sfinţenie…şi dacă nu ai notorietate…ai suferi atât de mult, de aprig şi de nemângâiat, dacă nu ai avea…evidenţă publică? Oare valoarea se dobândeşte prin vot, prin afişaj electoral, prin ipocrita adulare a starului sau…ea există indiferent de condiţiile vitrege ale existenţei unde a răsărit…floarea rară?

Cât valorează evidenţa publică, poza publică pentru o elită, pe care, dacă o întrebi cât munceşte îţi va spune, cel mai probabil, că în cea mai mare parte a timpului… şomează, peregrinându-se în locaţii mondene?

Însă ideea de marfă, a lui Noica sau nu, ne face să credem că nevoia de evidenţă e o legitimare a absenţei muncii oneste. Şi că, marketingul iconic al elitei, acel rating media al intelectualului mitizat peste noapte are în spate nevoia de ceva bani, de bani mulţi, de ceva parvenire şi nu de câştigare a timpului pentru muncă. Pentru că, este indubitabil, avântul conferenţiarist nu caută decât două lucruri mari şi late: să am poza peste tot şi să îmi vând ideile şi cărţile pe unde pot, pentru că oamenii vor să prestez şi în mijlocul lor, să le iau ochii, pentru ca să le iau…banii. Ce contează că eu sunt un spoliator pentru câţiva…dacă pentru mulţi sunt un geniu?!

2. Care e maşina care reinventează …elitele?

Unii ar spune că politica şi …banii, mulţii bani, ai unor oameni care pot să deteste, din răsputeri, cu tot avântul…elita. Şi nu e vorba de cafeaua elita aici, ci de…oamenii care au aşa, cum să le spun, nişte aspiraţii prea mari…când pe alţii îi doare în c** de orice aspiraţii.

Dar, cum să îl reinventăm pe Eminescu, pe Stăniloae, pe Antim Ivireanul, pe Brâncuşi?! Şi, la urma urmei, cum să reinventăm ceva care nu…există în om?! Pentru că, oamenii ăştia de mai sus, nu au fost inventaţi de către nimeni…ci s-au creat pe ei înşişi, cu harul lui Dumnezeu, pe fiecare zi s-au creat…de îi avem noi astăzi drept efigii.

Şi ăştia patru şi toţi cei ca ei nu au rămas până la noi că i-a reinventat vreunul, ci pentru că ei au readus oamenilor, care i-au dorit sau nu, i-au cunoscut sau nu…gustul pentru sublim, pentru măreţie, pentru important.

Dar, dacă e să reiventăm ceva, da, sigur, putem reiventa cartea subţire vândută cu mulţi bani, putem reinventa ipocrizia, putem reinventa cameleonismul intelectual, putem confunda bârfa şi zaţul cercetării cu genialitatea cercetării. Da, putem face conferinţe despre ură, prostie, tocurile de la pantofi, flori de mucegai, izmă şi…cum arată talpa gâştii…De ce nu?!! Doar suntem postmoderni până în măduva oaselor când vine vorba despre construirea publică a imaginii noastre, chiar dacă ea este un cavou care miroase execrabil.

Însă, probabil, există şi oameni care înţeleg că reinventarea elitelor e ca reinventarea teoremei lui Pitagora şi că evidenţa publică nu are nimic de-a face cu forţa operei tale sau cu persoana ta, reala ta persoană. Nu tu ai nevoie de evidenţa publică pentru ca să creezi, să exişti ca om sau să fii o valoare, ci evidenţa publică este bucuroasă să te descopere dacă eşti o valoare.

3. Să intrăm în concretul…conceptului de marfă

Mihail Neamţu îi numea soporifici sau dormitanţi pe membrii sinodului BOR într-o carte [ una dintre multiplele numiri interesante]…şi a apărut la TVR1 ca purtătorul de cuvânt al elitei ortodoxe, care s-a pronunţat despre profilul noului patriarh ce trebuia ales, apoi, a venit la Trinitas TV, chiar aici, între dormitanţi, când a văzut că e roz de audienţă, ca să ne explice despre teza sa doctorală, acolo unde…oamenii dorm pe ei. Apoi a venit şi Mirel Bănică, da, tot la Trinitas TV, prietenul antecedentului, acolo unde oamenii îl stresau cu câteva luni mai înainte…sau după.

Poate că aceste două exemple sunt…paradigmatice pentru ce înseamnă să te reinventezi. Şi, dacă reinventarea elitelor se face începând de la un limbaj de carton intelectualist şi terminând cu costum Armani pe tine, atunci, sunt de acord, că această experienţă ridicolă de uniformizare a tot celui care scrie, pictează, sculptează şi este intelectual… e mult mai benefică decât…sinceritatea.

Adică aviz amatorilor: dacă doriţi să aparţineţi elitei româneşti şi să vă reinventaţi, atunci trebuie să pupaţi…pe obraz elitele arhiprezente la televizor şi pe net…şi să le daţi un şut…în atenţia acelor elite care nu sunt la televizor.

4. Un final…ca în Poveste de cartier

pentru-cei-care-vor-sa-vada-filmul Poveste de cartier

Intervievatoarea îl întreabă…dacă un articol pe săptămână [?!!!!!], într-un cotidian care cere zece fraze de text la articol, nu îi frivolizează cumva extraordinarea sa gândire academică. Autorul îi răspunde, flatat fiind… că datoria sa civică este aceea de a apăra demnitatea limbii române urgisite de către cei care o vorbesc… în mod nespălat. Şi, ca un argument forte, se pune în rândul [ nu ştim dacă la spate sau în faţa] unora ca „Nae Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic şi atâţia alţii”, pentru ca să arate cu cine se asemănă…şi lângă care trebuie văzut…şi care au avut glas civic audibil.

În filmul de 2008…Poveste de cartier, „marele” Davinci este Florin Călinescu, care se reinventează şi dumnealui lângă Sorinel copilul de aur şi Ramona, maneliştii. Lui Davinci i-a căzut pata pe Ramona cântăreaţa…dar Ramona îl iubea pe Sorinel cu o iubire nebună. Talmeş-balmeş, nuntă, bătăi…ameninţări, chestii de cartier…şi cultura se reinventează. Da, cultura ca manieră de a vedea lucrurile se reconfigurează…dacă există oameni care o văd şi o fac mereu altfel. Însă oamenii nu se pot reinventa cu ce nu au şi cu ce nu pot.

Sintagma reinventarea elitelor este tot la fel de credibilă pentru noi ca şi Ariel…care face lucrurile impecabil de curate. Şi credem că reinventarea elitelor are aceeaşi origine cu reinventarea clasei politice româneşti sau cu omul nou al subculturii comuniste sau cu omul capitalist al subculturii democrate. Are ceva în comun şi cu suprarealismul [aceleaşi lucruri puse aiurea, puse invers, puse nefiresc sau ideologic] şi, în definitiv, are multe în comun cu…manipularea.

Dacă fundamentalismul vrea la televizor şi pe net, tot la fel şi elitismul de sclipici, elitismul autopropus, elitismul cu vânzări record la cărţi de interviuri sau de critică literaro-filosofică pe marginea mesei vrea…la mare, la ocean, să îl vadă toată planeta.

Şi: vreau papa la mare al Andreei Bălan, plus sau minus Poveste de cartier….vorbesc despre modul rachetist, cu suflu de rachetă, a cum se face cultură în elitalia, adică în tagma celor care te taie la rating pentru că au …evidenţă publică.

5. Nu mă interesează evidenţa publică…pentru că valoarea nu ţine de gustul majorităţii

După cum un Sfânt nu vorbeşte de sfinţenie, de sfinţenia sa, chiar dacă simte în el harul lui Dumnezeu…tot la fel e cea mai mare ipocrizie să vorbeşti de elitism şi să crezi că tu eşti unul dintre cei descrişi. Mie îmi plac şi prefer oamenii care nu se uită la ce au făcut, la cât au făcut, ci mereu mor de dorul de a crea…iar şi iar mai mult.

Creatorul de artă, savantul, omul duhovnicesc care se opresc la un moment dat şi se contemplă în oglindă şi cred că au făcut îndeajuns de mult 20 sau 40 de ani încât până vine moartea să se poată bucura… de evidenţă socială nu au niciun proiect serios de viaţă.

Pentru proiectul meu de viaţă – dacă doriţi să fiu ipocrit ca autorul şi să mă laud – mi-ar trebui vreo 10-15 vieţi bune, sănătoase, ca să scriu tot ce vreau să scriu şi să cercetez. Şi, la cât am lucrat şi lucrez nu am orgoliul şi nici nesimţirea să mă cred pion al elitei. Am scris peste 100 de cărţi până acum, în varii sectoare de interes, şi nu cred că am făcut mare lucru, pentru care să merit soclu şi nici nu am vrut niciodată să public la modul serios, pentru că nu m-au interesat mai deloc…aplauzele, pierderile de timp, cosmetizarea mea ca să dau bine la public.

Pentru mine cartea, lucrul, munca, valoarea – cum om mai numi-o – nu constă în faptul că vine Patapievici sau Pleşu să mă laude sau dă mâna cu mine Balzac şi eu cad pe spate de emoţie. Nu! Valoarea cărţii sau cunoaşterea a ceea ce poţi şi eşti nu o primesc pentru că mă vede sau nu mă vede cineva, primesc sau nu bani pentru ceea ce scriu şi fac sau pentru că scriu o carte sau zece, ci constă în bucuria cu care faci toate şi în ceea ce ai devenit, interior, prin tot ceea ce ai făcut.

Şi cred, că cineva care se apropie de valoare sau simte valoarea dansând în el nu poate fi manipulat, nici cosmetizat, nici vândut ca o marfă de către nimeni, pentru că poţi să îi vinzi sau să îi furi cărţile…dar nu poţi să îi furi ceea ce este, ceea ce a ajuns, experienţa şi pacea pe care o are.

6. Dragă Mihail,

E frumos să te dai de şmecher în cartier, dar nu e profitabil pentru suflet, în faţa ălora care nu ştiu să vorbească bine limba română, după ce te întorci din Londra cu un sac de cărţi şi un titlu de doctor, care nu te-a făcut Shakespeare 2 ci… doar un tânăr care abia a început să înveţe abecedarul unei ştiinţe.

Da, e frumos, dar nu profitabil… Şi e frumos şi profitabil, pentru ca unul ca mine să te respecte, să scrii zece articole pentru şapte zile de săptămână, să scoţi măcar 4 cărţi pe an, de muncă bătută pe muchie, la editura Humanitas, dacă Poliromul nu e al domnului Liiceanu şi să fii un vorbitor de limbă română autentic…şi nu de română păsărească ca acum. Vulcănescu, Stăniloae, Crainic…vorbeau cu toată gura, cu toată inima şi o limbă română…de ridica inima oricărui român şi nu doar la trei sclifosiţi care au uitat limba română mergând 3-4 ani la Paris, New York sau Berlin.

Îmi place, vreau să te văd peste tot, pe orice afiş…epuizat de atâta oboseală, vorbind ore în şir despre ultimele cărţi citite de tine noaptea sau scrise de tine…Şi eu, dacă mai trăiesc să o văd şi pe asta, îţi promit că scriu despre tine pe fiecare săptămână câte un articol elogiator, nu ca alea pe care le-ai scris tu anul ăsta despre CTP şi Păunescu.

Mă fac şi eu fan al tău, Mihail, dacă laşi morga de nespălat al închipuirilor de sine şi treci la treabă serios, nu recenzând pe alţii, ci vorbind despre ce gândeşti tu. Şi, da, atunci nu vei mai avea nevoie de evidenţă publică, când oi munci la greu, ca Eminescu la ziar sau ca Perpessicius pe tonele de hârtie scrisă ale aceluia…pentru că or să-ţi repugne lăudătorii.

Nu există numai lichele de puşcărie pe lume, ci există şi lichele de intelectuali, de oameni care nu fac/ nu au făcut cât le este talantul…şi de aceea e ca şi cum nu ar fi făcut nimic. Şi sunt sigur că Luceafărul, Coloana infinită, Filocalia românească sau statul la puşcărie pentru credinţă s-au făcut cu greutate, fără prea multe laude…şi fără evidenţă publică.

Pr. Dorin