Să ne dăm timpul înapoi!
Noi suntem timpul care s-a scurs. Am devenit ceea ce am făcut în timp. Noi nu credem că timpul e mai mare decât omul ci omul poate trăi în veşnicie şi timp în acelaşi timp în nevoinţa sa duhovnicească. Omul depăşeşte mereu timpul. Pentru că veşnicia nu e separată de timpul şi spaţiul nostru ci se întrepătrund prin energiile necreate ale Prea Sfintei Treimi.
Când vrem să ni se redea timpul nu acceptăm că trebuie să cerem de la noi înşine ce am făcut cu timpul. Pentru că am depozitat în noi lucrurile pe care le-am trăit în timp şi spaţiu. Şi adâncul nostru, experienţa noastră e valoarea timpului nostru personal.
Trăim puţin dar intens. Bucuriile sau dramele noastre lasă urme în inima noastră, pe trupul nostru. Timpul nostru înseamnă îmbătrânire a trupului, şi, nădăjduim să fie aşa cu toţi, întinerire a sufletului continuă.
Despre tinereţe, transfigurarea lumii şi comentariu la imaginea prefaţatoare a articolului
Există un pesimism al omului postmodern vizavi de timp, de timp văzut ca interval gol care trebuie umplut cu ceva. Îmi aduc aminte că am trăit şi eu acest gol până nu am văzut creaţia întreagă şi pe oameni ca făpturi ale lui Dumnezeu şi în relaţie vie, reală cu El. E un timp înfiorător acela în care nu ai relaţii reale cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Înţeleg de ce muzica e dată la maximum, de ce se fuge de singurătate, de întuneric, de muncă, de eforturi grele, de ce se caută adrenalina…Pentru că te simţi mort într-un timp mort, la finalul căruia nu te aşteaptă nicio luminiţă. Drama timpului postmodern e drama timpului agasant, care te mână de la spate, care se subţiază sub tine şi vezi cum aluneci într-un abis inexprimabil.
Avem timp…
Nu timpul nostru e puţin,
nu timpul nostru nu ne aşteaptă,
ci noi nu îi vedem importanţa, valoarea, care stă în comuniune.
Ni se ia timpul când nu avem relaţii,
când nu avem cu cine să trăim frumos timpul.
Câştigăm enorm de mult timp dacă ne bucurăm în viaţă, dacă ne bucurăm rugându-ne, ajutând pe alţii, suferind pentru alţii. Atunci timpul devine o mare de bucurie. Când te uiţi la timpul când nu cunoşteai pe Dumnezeu şi îl compari cu cel de acum, când eşti în El şi cu El, vezi că timpul de acum este un fundament real pentru viaţa ta, un pământ sub picioare, în care slujeşti lui Dumnezeu şi oamenilor.
Uneori nu ştiu când trece timpul pentru că trăiesc într-o continuitate care mă umple. Văd pe fiecare zi progrese reale în viaţa mea, chiar şi atunci când mi se pare că n-am făcut nimic. Că am scris sau nu, că am cântat sau nu, că am slujit, că am cumpărat ceva, că am ascultat ceva…înseamnă ceva mai mult în viaţa mea.
Şi trecutul e astfel prezentul meu, fundamentul prezentului meu pentru că în el m-am construit eu, cel de astăzi. Mereu altul. Mereu…Dinamismul vieţii noastre e ontologic. Dumnezeu ne-a lăsat cu condiţia aceasta de a cunoaşte, iubi, descoperi sensuri mult mai mari, în noi şi în tot ce există, pe fiecare zi. Şi nu putem să nu cunoaştem, să ne oprim, să nu fim fiinţe vii ci ori înaintăm în cuminţenia relaţiei cu Dumnezeu ori ne sălbăticim continuu.
Despre cuminţenia credinţei şi sălbăticire
Pr. Dorin.