Etichetă: Vasile Alecsandri

Mezul iernei

Leave a comment

Citându-l pe Heidegger, care „a subliniat în repetate rânduri semnificația profundă a prezenței unui templu în spațiu”, Mircea Scarlat făcea mai demult observația că templul în poezie „asigură ordinea, stabilitatea, viața”[1]. Și, pentru literatura română, pe lângă exemplul lui Eminescu (Memento mori), a considerat paradigmatică poezia Mezul iernei de Vasile Alecsandri, contemporan cu Baudelaire, pentru care „La Nature est un temple”…

Identitatea perspectivei poetice a celor doi poeți contemporani nu i s-a părut un hazard, în ciuda diferențelor semnificative între Baudelaire și Alecsandri. Și e adevărat că Alecsandri nu s-a sfiit a-și însuși anumite sugestii esențiale din marea poezie, pentru a-și înscrie numele în istoria liricii românești, chiar dacă talentul său nu l-a ajutat pe cât și-ar fi dorit.

Vecinătatea în care l-a plasat Scarlat m-a făcut să revin asupra binecunoscutului pastel alecsandrin:

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreț, fantastic!…Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?…în raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Poetul contemplă, într-o noapte de iarnă senină, cu stele, geroasă, tabloul câmpiilor acoperite de zăpadă și al pădurilor trosnind de ger. Suntem în miez de iarnă…

În ciuda faptului că e noapte, peisajul este eclatant: pe cer luminează stelele, câmpiile sunt și ele „strălucitoare”, ca „un lan de diamanturi” – în locul lanurilor de grâu care populează câmpurile în sezonul văratic, cresc lanuri de diamante care ne plasează, vizual, într-un basm de Andersen.

Imaginile poetice și figurile de stil scot în evidență caracterul luminos al peisajului.

Uimirea poetului care contemplă e provocată de antiteza între întunericul nopții și lumina puternică emanată de o sursă cosmică (stelele) și de alta terestră (zăpada), cea din urmă funcționând, de fapt, ca o imensă oglindă, având caracter reflector.

Scânteierea/ strălucirea acestui peisaj e atât de feerică, ebluisantă, încât luminile care se aprind în cer și inundă pământul îi creează contemplatorului impresia că se află în mijlocul unui templu cosmic (sugestie pe care a preluat-o inteligent atât din Miorița și din tradiția ortodoxă, cât și de la romantici).

Din punct de vedere cromatic-vizual, predomină culoarea albă („fumuri albe”, lumina albă a lunii și a stelelor care face văzduhul să scânteieze, gerul transparent și reflectorizant în același timp, albul zăpezii).

Ar trebui să fie o lumină rece, însă aprinderile scânteierilor pe întinderi nesfârșite ale cerului și ale pământului schimbă senzația, introducând un paradox. Totodată, culoarea albă predominantă intră în antiteză cu regimul nocturn. Alecsandri creează o serie de contraste…

Privirea reflexivă a poetului intuiește prezența unui imens templu cosmic, pe care ni-l descrie în strofa a doua și a treia, format din bolta cerului arcuită peste pilonii de fum, în care altare sunt munții, iar instrumentele imnice codrii. Numai că, arcușul nevăzut fiind crivățul, muzica este una aspră, impresionantă dar și înspăimântătoare pentru om. Elementul care contrastează cu această muzică disonantă e din nou lumina, splendoarea electrizantă a „mii de stele argintii” pe lângă „farul tainic de lumină” al lunii.

E un cosmos necuprinzibil cu privirea ochiului, ci doar cu cea a minții. Dar și planul terestru este extins, pentru că, pe lângă câmpiile din strofa primă (care puteau fi bătute cu piciorul), apar altarele munților și orchestra fascinantă a codrilor, într-o formulă care subliniază indeterminarea și care lărgește orizontul cu mult peste ceea ce poate sesiza vederea umană.

Imaginea centrală a poemului este: „nemărginitul templu”. Alecsandri insistă pe ideea de nemărginire, de vastitate a acestei basilici universale.

De fapt, peisajul terestru este deschis către infinit, cu ale lui câmpii diamantine, munți și codri care se pierd în înălțime și adâncime, în timp de tabloul celest este apropiat prin intimizare, în el luminând stelele ca „vecinice făclii” și luna ca un „far tainic de lumină”. Concepția (a cosmosului ca o casă sau o biserică) e una patristică și o aflăm reprodusă în vechile Cazanii românești, după cum am sesizat mai demult. De aici a migrat spre poezia populară, în balade precum Miorița, de unde Alecsandri a preluat, în acest pastel, imaginea „stelelor făclii”, în număr de „mii”. Originea metaforelor e patristică (am explicat altădată).

Însuși termenul „organ” e unul vechi bisericesc, însemnând psaltirion (un instrument muzical antic, un fel de harfă).

Stâlpii de fum ai templului reprezintă un neașteptat element de modernitate, care își are sursa în…Scriptură. Și cred că Arghezi a remarcat această imagine, dacă ne gândim la poezia lui intitulată Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”.

În versurile lui Arghezi, cerul e „altarul Lui de fum”, iar stelele „mucuri mici de lumânare” pe care El le aprinde.

Deosebirea de pastelul lui Alecsandri constă în faptul că acesta privea din perspectiva omului, de jos în sus, pe când Arghezi împrumută punctul de vedere al Creatorului acestui univers, pentru care cerul e fum (căci „ceriul ca fumul s-au întărit” – Is. 51, 6, Biblia 1688), iar stelele lumânărele. Altfel, metaforele sunt identice…

La început, pământul e feeric-diamantin, sub pasul omului, iar cerul e inaccesibil, „oțelit”, cu stele „înghețate”. E un basm terestru. Lanurile de zăpadă formează lumea de aproape, iar cerul e un castel înghețat, o lume departe.

Începând cu strofa a doua, întrezărirea/ intuiția prezenței templului schimbă radical această impresie.

Pământul se extinde spre cer, iar cerul se micșorează spre a cuprinde pământul. Pământul, stăpânit de ger și de crivăț,  e necuprins în întinderi bătute de viscol și „îngrozitor” prin ecoul său în sufletul celui ce contemplă, iar cerul e blând și ocrotitor, cu făcliile și farurile sale pe care le aprinde spre a lumina pământul. Conotațiile se inversează…

Și ca să revină din înălțimea contemplației pe pământ, în ultima strofă a readus în atenție vecinătatea terestră, coborând pe o rază de lună până la scena în care un lup își urmărea prada.

Realitatea e „o fantasmă” înfășurată în raza lunii până când nu reintri cu totul în ea, atunci când te-ai obișnuit să admiri templul naturii, al creației lui Dumnezeu.

E poate cea mai sugestivă poezie din câte a scris Alecsandri…

[1] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 10-11.

Istoria începe de oriunde o privești [16]

8 comments

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Ioan Slavici publica articolul memorialistic Alecsandri și Eminescu în Adevărul literar și artistic, seria a II-a, an II (1921), nr. 30 (19 iunie), p. 2.

Acesta a fost inclus în ediția: Ioan Slavici, Amintiri (Amintiri. Lumea prin care am trecut. Fapta omenească. Articole), ed. îngrijită, pref., note și indici de George Sanda, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 78-82.

Și aici Slavici mărturisește faptul că l-a cunoscut pe poetul Vasile Alecsandri înainte ca  acesta să împlinească vârsta de 60 de ani[1].

Și-l amintește ca pe un „om plin de viață și totdeauna voios, care se ține drept, își poartă capul ridicat, calcă ușor și păstrează în gesturi, în căutătură și în felul de a rosti vorbele toate semnele tinerețelor neistovite”[2].

Avea „distincțiunea[3] omului crescut [bine] și trăit în mijlocul unei lumi deprinse a păstra până în cele mai mici amănunte formele bunei-cuviințe”[4].

Și pentru Slavici, Alecsandri nu a fost numai poet ci și „îndrumător spre cele bune”[5].

Însă, remarcă el, Alecsandri a fost primul care și-a dat seama că trebuie să ne inspirăm în lucrarea noastră literară din „viața sufletească a poporului român”[6] deși avea o educație „franceză”[7].

După ce a venit din străinătate, Alecsandri „a făcut călătorii prin munții Moldovei și a adunat balade, legende, doine și chiote, pe care le-a luat drept modele și în [cele din] urmă le-a publicat”[8].

Și aici autorul își exprimă admirația față de următoarele poeme ale lui Alecsandri: Sentinela română (deși îl încântă…îi vede, cu ochi critic, și neajunsurile), Dumbrava Roșie, Dan căpitan de plai, Balcanul și Carpatul, Sergentul, Pohod na Sibir și Pastelurile[9].

Însă, după ce a indicat numele acestor poeme, Slavici vorbește despre sursa inspirativă a lui Eminescu pentru Epigonii: „Eminescu, admirator al lui V. Alecsandri, scrisese Epigonii după ce citise Sentinela română”[10].

Diferența de vârstă dintre Alecsandri și Eminescu era de 30 de ani[11]. Însă Alecsandri avea „slăbiciune” pentru Eminescu și îl „socotea mai presus de sine în ceea ce privește cultura generală și pregătirea tehnică”[12].

Și, continuă Slavici, deși „poet plin de avânt, [Alecsandri] în viața practică era om foarte cumpănit, care niciodată nu se avânta”[13].

Alecsandri accepta criticile lui Eminescu și Caragiale la scrierile sale[14]. Și, între junimiști, Alecsandri și Caragiale erau „mari maeștri în ale povestirii. Eminescu mai puțin, dar era o adevărată plăcere să îl vezi râzând”[15].

Și Slavici își elogiază prietenii la modul magistral: „erau tot [cu toții] oameni care se despărțeau cu anevoia, căci țineau unii la alții, pentru că lucrau cu toată inima în vederea aceluiași scop, tuturora scump: luminarea neamului românesc și îndrumarea lui spre toate cele bune”[16].

Articol scris în ziua când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri[17].

*

Doamna preoteasă a cumpărat ieri, de la un anticariat, printre altele, și Ion Pillat, Poezii. 1906-1941. Ediție definitivă îngrijită de autor, vol. II, 1918-1927, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.

Și a fost atât de „umblat” acest exemplar în secolul trecut…încât nimeni nu i-a tăiat nici măcar paginile. Erau unele lipite, ca pe vremuri…și trebuia să le tai…dacă o citeai…

O reflecție dureroasă despre cărți…și despre lipsa noastră de asumare a tradiției…

Hârtie sănătoasă și tipar bun. Clasic. Cuprinde paginile 271-547, pentru că e al doilea volum.

Și pe timp de război editată…

Volumul Pe Argeș în sus (1918-1923) are 45 de poeme. Satul meu (1923) are 54 de poeme. Biserică de altădată (1923-1926) are 40 de poeme. Limpezimi (1923-1927) cuprinde 63 de poeme. Atâtea poeme sunt în ediția de față.

Ultimul poem al ediției este: XII. De voi muri iar primul: Ctitorii. Și în ultimul…Ion Pillat vrea să moară având în mână o ghindă de stejar…pentru ca să răsară din el un stejar „cu ramuri tinere, spre soare” [18].

[1] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[2] Ibidem.

[3] Distincția.

[4] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 79.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 79-80.

[10] Idem, p. 80.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 81.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 82.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ion Pilat, Poezii, ed. cit. supra, p. 542.

Lătrarea ca aflare în treabă şi despre alte subtilităţi

Leave a comment

Dumitru Panaitescu, alias Perpessicius (pseudonim literar folosit de către autor începând cu anul 1915) redă în Eminesciana 1 [Perpessicius, Studii eminesciene, ediţie îngrijită, prefaţată, cu note editoriale şi tabel cronologic de Ileana Ene, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2001, p. 35] un fragment dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri, în care acesta mărturisea cum se comportă faţă de cei care îl calomniau:

„la insinuările malicioase sau calomniatoare ce se ating de la persoana mea, am obicei a răspunde prin dispreţ, nesimţind nici măcar curiozitatea de a cunoaşte mutra sau chiar numele calomniatorului. Latre în toată voia cui place să latre, că nu-l onorez nici cu un ţibă haită”.

Textul are greşeli răsunătoare…Literaţii şi manuscrisele cărţilor pe care noi le considerăm geniale au multe erori de exprimare şi de scriere…Pentru că nu erau atenţi la lucrurile mici…ci fugeau după înţelesuri, după precizări, după idei.

Alecsandri, deci, nu era interesat de mutra, de faţa calomniatorilor săi, ci lăsa pe fiecare să latre…pe limba lui. Însă dispreţul nu e o marcă creştină…La noi, marcă ortodoxă, înregistrată, adică aspect constitutiv al omului duhovnicesc este…iertarea. Noi ne rugăm pentru cei care ne latră, uneori asurzindu-ne de urechi…

***

Sinonime verbale pentru a lătra : a hămăi, a bate ( regionalism), a blehăi ( în Banat), a puidăi ( în Moldova), a zăpăi. A lătra vine de la latinescul latrare, infinitivul de la latro, latrare, latravi, latratus. Câinele latră…Însă când vine vorba de sensul figurat al lătrării, în cazul omului, avem pe cineva care vorbeşte întruna sau calomniază mereu, peste tot, pe altcinva sau pe mai mulţi; care îşi bate gura cu păcate, cu vorbe necugetate.

Şi astfel poţi să latri şi tu la lună, în loc să …pui osul la treabă. Sau eşti lătrău, adică un om vândut altuia/altora, care acţionezi la ordin. Dacă îi spui câinelui să latre sau să muşte pe cineva şi câinele e ascultător, atunci se execută. Aşa stă treaba şi cu cel care e…lătrău: acţionează la comandă!

***

Cosmin Popan şi-a dat seama cum latră câinele de pază al democraţiei, şi că el e mai blond şi dă din coadă mai abitir pe internet…decât la chioşcul de ziare. Însă cum gândeşte el problema îl arată a fi din stirpea jurnaliştilor de online, adică un blogăr de-al nostru…şi nu ziarist cu pixul. Avem dovada, negru pe alb, că şi-a însuşit din zona noastră cum stă treaba cu interactivitatea:

„De fiecare dată când încep să fac documentarea pentru un articol, trebuie să fac, de ceva vreme, un calcul mental: ce şi cât din cantitatea finală de informaţie va intra pe tipar şi cât va lua exclusiv drumul ediţiei electronice. “Ai interviu? Ia, pe lângă fotograf, şi o cameră de filmat pentru câteva minute de înregistrare de pus pe site!” “Faci un interviu prin telefon? Neapărat dă drumul şi unui reportofon.” Nu doar pentru a te apăra în cazul în care intervievatul retractează zisele, ci şi pentru a-i pune vorbele pe online. “E o exclusivitate pe care ai aflat-o? Fuga şi scrie să apară şi numai fraza «X şi-a dat demisia» înainte ca informaţia să fie deja lansată de televiziuni, agenţii şi site-uri de ştiri.”

Aceasta e o mentalitate nouă, a celui învăţat cu tehnologia de ultimă oră. Trebuie să ştii cum, cât, unde şi ce vrei să faci cu informaţia, imaginea şi sunetul pe care le ai, pentru ca să depui o mărturie despre un eveniment.

Însă ce spune Cătălin Tolontan e de domeniul…inactualului. El crede că: “Internetul va duce «jurnalismul popular» la o extremă a vastităţii unde acesta nu se va putea întreţine singur. Şi atunci se va reveni, încet, încet, către jurnalismul profesionist. Pentru că, în materie de informaţie, cuvântul-cheie al oamenilor moderni nu este «mult», ci «relevant»“.

Dimpotrivă, noi credem că diversificarea jurnalismului online va atinge cote şi mai mari pe viitor şi că nu ne vom mai întoarce niciodată la formatele tipizate de ştiri şi reportaje, care încă mai se poartă în mass-media actuală. Cred că jurnalismul care s-a făcut până acum a devenit deja istorie pentru oamenii atenţi, pentru cei care se adaptează din mers…şi va deveni istorie în mod inevitabil. Trebuie să mergem în viitorul comunicării şi nu să tânjim nostalgic spre formele stereotipe cu care suntem învăţaţi. Trebuie să ştim să fim pregătiţi pentru a comunica nu numai în diverse forme ci şi în diverse coduri şi în diverse limbi, să comunicăm la nivel de culturi, religii, civilizaţii.

***

Lătratul

de Mahmoud Djamal

mă latră câinii
răsare soarele
mă latră câinii
apune soarele
mă latră câinii
e miezul nopţii
mă latră câinii
nouri pe cer
mă latră câinii
vuiet de vânt
mă latră câinii
miroase a ploi
mă latră câinii
se înalţă copacii
mă latră câinii
mă înfig în pământ
mă înfig în pământ
mă latră câinii
mă latră
mă latră
mă latră câinii.

***

Ce spune Scriptura Sfântă despre…lătrat şi câini [ed. BOR 1988]

Ieş.11:7. Iar la toţi fiii lui Israel nici câine nu va lătra, nici la om, nici la dobitoc, ca să cunoaşteţi ce deosebire face Domnul între Egipteni şi Israeliţi.

Ieş.22:31. Să-Mi fiţi popor sfânt; să nu mâncaţi carnea dobitocului sfâşiat de fiară în câmp, ci s-o aruncaţi la câini!”

Deut.23:18. Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu-l duci în casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe, căci şi unul şi altul sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău. Jud.7:5. Şi a dus el poporul la apă, iar Domnul a zis către Ghedeon: „Cine va limpăi apa cu limba din pumni, cum limpăie câinele, pe acela să-l pui deoparte; de asemenea să pui deoparte şi pe toţi aceia care-şi vor pleca genunchii şi vor bea apă”. *

1 Reg.17:43. A zis filisteanul către David: „Ce vii asupra mea cu toiag şi cu pietre? Au doară eu sunt câine?” Iar David a răspuns: „Nu, ci mai rău decât un câine”. Şi a blestemat filisteanul pe David în numele dumnezeilor săi. 1 Reg.24:15. Asupra cui a ieşit regele lui Israel? După cine alergi tu? După un câine mort, după un purice. 2 Reg.3:8. Abner însă, mâniindu-se straşnic de vorbele lui Işboşet, a zis: „Au doară eu sunt cap de câine? Eu, împotriva casei lui Iuda, am arătat acum milă casei lui Saul, tatăl tău, fraţilor lui şi prietenilor lui, şi nu te-am dat în mâinile lui David; iar tu îmi găseşti acum vină pentru o femeie? 2 Reg.9:8. Atunci s-a închinat Mefiboşet şl a zis: „Ce este robul tău, de ai căutat tu la un asemenea câine mort, cum sunt eu?” [ Adică: Eu sunt un câine mort, sunt un mare păcătos...] * 2 Reg.16:9. „Pentru ce acest câine leşinat blesteamă pe domnul meu, rege?, a zis Abişai, fiul Ţeruiei. Mă duc să-i iau capul”. 3 Reg.12:24… Căci aşa zice Domnul: Iată, Eu voi pierde din ai lui Ieroboam pe tot sufletul de parte bărbătească. Cine va muri din ai lui Ieroboam în cetate, pe acela îl vor linge câinii…

3 Reg.21:19. Şi spune-i: Aşa grăieşte Domnul: Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”

4 Reg.8:13. A zis Hazael: „Robul tău este câine ca să facă asemenea lucru necugetat?” Şi Elisei a zis: „Domnul mi-a arătat în tine pe regele Siriei”. Ps.21:22. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea. [Cîinele de aici e duşmanul, vrăjmaşul diavol…cel care ne latră, care ne toacă la nervi tot timpul…] Ps.21:17. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat.

Ps.58:7. Întoarce-se-vor spre seară şi vor flămânzi ca un câine şi vor înconjura cetatea. [ Tot despre demoni e vorba…Despre ăia care se întorc cu putere când vrem să ne refacem viaţa prin pocăinţă sau care ne atacă spre sfârşitul vieţii…pentru ca să ne fure toată agoniseala vieţii duhovniceşti]

Pilde 26:11 Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui. [ Cel care se întoarce la păcate/patimi de care se vindecase…]

*

Pilde 26:17 Ca cel ce prinde un câine de urechi, aşa este cel ce se vâră într-o ceartă în care nu este amestecat. [ Cel care se amestecă într-o ceartă o amplifică…după cum chelălăie şi mai tare câinele dacă îl ei de ciulfă.]

Eccl.9:4. Oare cine va rămâne în viaţă? Pentru toţi cei vii este o nădejde, căci un câine viu este mai de preţ decât un câine mort. [ Un păcătos viu e mai bun decât unul mort…Pentru cel viu mai există îndreptare…dacă vrea….]

*

Isaia 56:11 Aceştia sunt câini hrăpăreţi care nu se mai satură; sunt păstorii care nu pricep nimic. Toţi umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor.

Isaia 66:3 Cel ce junghie un bou şi în acelaşi timp omoară un om, cel ce jertfeşte o oaie şi în acelaşi timp rupe gâtul unui câine, cel ce aduce prinos şi în acelaşi timp aduce sânge de porc, cel ce aduce jertfă de tămâie şi în acelaşi timp se închină la idoli, – toţi aceştia şi-au ales căi nelegiuite şi în urâciunile lor trăieşte sufletul lor. [ Păcatul mic…e mare] Tob.5:17. Şi aşa s-au înţeles. Atunci tatăl a zis către Tobie: „Fii gata de drum şi plecaţi cu bine”. Şi fiul său a pregătit cele pentru drum, iar tatăl i-a mai zis: „Du-te cu omul acesta şi Dumnezeu, Cel care locuieşte în ceruri, va îndrepta calea voastră şi îngerul Lui va merge împreună cu voi!” Şi amândoi au ieşit să plece şi s-a dus cu ei şi câinele tânărului. * Tob.11:4. Ia cu tine fierea peştelui”. Şi au mers ei şi după ei venea câinele. Iudit 11:19. Şi te voi călăuzi prin mijlocul Iudeii, până în faţa Ierusalimului . Voi face să te aşezi în mijlocul frumos al cetăţii. Atunci îi vei duce ca pe oile care nu au păstor. şi nici un câine nu va mârâi înaintea ta. Asemenea lucruri mi s-au descoperit şi mi s-au vestit, şi am fost trimisă să ţi le dau de ştire!” Sirah 13:21. Ce pace are leoaica cu câinele? Şi ce pace are cel bogat cu cel sărac? * Matei 7:6 Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. [Celor necuraţi, eretici, celor care fac comerţ cu sfinţeniile Domnului…] Matei 15:27 Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. [ Şi păcătoşii, Doamne, cei desconsideraţi…aşteaptă hrana harului şi a iertării Tale!…] Filip.3:2. Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur. [ Păziţi-vă de demoni, de păgâni, de eretici, de tot omul din Biserică care umblă cu nerânduială…pentru că vă strică obiceiurile bune!]

II.Petr.2:22. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.

Apoc.22:15. Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! [ Afară cu cei care sunt întinaţi cu erezia, care rup cu răutate din trupul Bisericii…după cum sfâşie câinii din trupul animalului rănit, căzut la pământ…]

Însă, nu trebuie să transformăm Scriptura într-o expresie a propriilor noastre dorinţe de răzbunare. Una e ce spune Scriptura – şi are multiple semnificaţii – şi alta e ce ne spune avântul nostru pentru a denigra şi a osândi pe toţi cei care nu gândesc precum noi.

***

Cântec

de Nichita Stănescu

…”Tristeţea mea aude nenăscuţii câini

pe nenăscuţii oameni cum îi latră”…

[Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri ( 1957-1983), cu un cuvânt înainte de Nichita Stănescu, prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condreescu cu acordul autorului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 153. ]

Aud cum îi va lătra pe viitori oameni…viitori câini, pentru că în tristeţea mea simt cum mă latră pe mine actualii câini…Mă doare că mă latră actualii câini, cum mă doare că îi vor lătra nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni de mâine.

***

Acest articol nu e o parabolă! Ci e o descriere…a ceea ce este aflarea în treabă cu folos. Există o aflare în treabă fără folos şi una cu folos. Poţi să te afli în treabă, să cercetezi şi lucruri care par că nu au niciun folos…şi să te pomeneşti cu mult folos. Asta se numeşte să vrei să te umpli de erudiţie. De erudiţie te umpli când nu mai latri la lună, când nu mai tai frunză la câini…ci când te decizi să cauţi lucruri care să te folosească.

Pr. Dorin

Iarna duhovnicească [I]

One comment

În tradiţia noastră ortodoxă, iarna este foarte des asociată, în cărţile noastre, cu un anotimp duhovnicesc al nerodirii sufletului şi al viscolirii lui de patimi. Acest sezon spiritual neprielnic poate fi pus în legătură fie cu traiectoria individuală a vieţii, fie cu destinul unui neam întreg sau al umanităţii.

Pentru că adesea este ignorată aproape cu desăvârşire descendenţa unor mari teme şi motive ale literaturii culte, din literatura religioasă, ne propunem să urmărim, pe parcursul mai multor articole (demers pe care l-am iniţiat deja), felul în care literatura română cultă s-a dezvoltat în dependenţă de mentalitatea şi de tradiţia ortodoxă, cu tot nihilismul de suprafaţă pe care îl manifestă unele producţii literare şi cu tot cortegiul de declaraţii care par (sau chiar sunt) beligerante la adresa Ortodoxiei sau a lui Dumnezeu. Acestea vor să excludă substratul de natură religioasă al frământărilor „literare”, aruncându-l în mod nemotivat, dar deliberat, în derizoriu şi să scoată în schimb în prim plan, printr-un artificiu iluzionistic, aparenţa unei atitudini de frondă sau de indiferentism religios, care ar caracteriza cultura şi literatura română modernă.

Credincioşilor ortodocşi care ascultă slujbele Bisericii noastre şi care citesc frecvent cărţi de predici, cuvinte duhovniceşti, acatiste şi multe alte rugăciuni, le este, credem noi, foarte familiară asociaţia dintre anotimpul hibernal, însoţit de fenomene meteorologice ostile supravieţuirii, şi perioadele de ispitire şi de suferinţă profundă duhovnicească din viaţa creştinului, în vremea cărora el trece prin adevărate furtuni şi viscoliri sufleteşti, prin îngheţ duhovnicesc greu de îndurat.

Această comparaţie este simplă şi uşor de perceput de către oameni, dar nu simplistă. Ea are o întemeiere scripturistică, după cum vom vedea, şi este regăsibilă şi în literatura română, de la începuturile sale şi până în perioada modernă. Cel mai adesea, iarna apare în context antitetic, în relaţie de antinomie cu primăvara, reperul simbolic al Învierii.

Iniţiem excursul nostru demonstrativ cu exemple din Cazaniile noastre vechi, dar şi din Cronici (Letopiseţe).

În Cazania ortodoxă a lui Coresi, din 1581 (căci prima, de la 1567 era calvină, deşi era destinată ortodocşilor), aflăm un prim text de acest fel:

Drept aceea, fraţilor, să ne nevoim cu veselie şi cu cântări, să prăznuim noirea praznicului acestuia, şi această vreme de primăvară. Şi să ne arătăm toţi Învierii lui Hristos bucurându-ne şi ca nişte jigănii [animale, fiinţe] omorâte de iarnă, ce-şi leapădă mâhnirea unde văd toate făpturile întregindu-se şi iară învie, cum vedem şi pământului răsărindu-i iarbă, şi pomii înflorind şi toate jigăniile jucând, marea făcându-se lină şi toată lumea primenindu-se şi spre bine adăugându-se şi înnoindu-se. Şi iată, acelea sunt fără suflet şi fără grai şi aşa se bucură şi se veselesc şi se luminează Învierii lui Hristos, cu cât mai vârtos noi, oamenii, ce suntem în cuvântul şi în chipul lui Dumnezeu cinstiţi, datori suntem a ne curăţa fiecare şi a ne lumina şi a ne îndeletnici în veselie dumnezeiască şi a ne îndrepta pe calea vieţii celei bune şi să ne înnoim şi să ne umplem de mirosenia şi dulceaţa Duhului Sfânt [1].

În această secvenţă este vorba de iarna duhovnicească, simbolizând adăstarea în păcate, ca antipod al Învierii şi de bucuria depăşirii acestui „anotimp” în care viaţa veşnică nu poate să prindă rădăcini şi să înflorească în noi, din cauza gerului necredinţei.

Într-o manieră similară, în Cazania Sfântului Varlaam iarna apare ca închipuind erezia iconoclastă. Învingerea ei reprezintă, pentru creştinii ortodocşi, adierea primăvăratică şi binefăcătoare a sfintei şi adevăratei credinţe:

Cumu-s iarna viscole şi vânturi reci şi vremi geroase, de care se îngreuiază oamenii şi sunt supăraţi în vremea iernei, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de acelea de toate şi se veselesc, căci au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de scârbe şi de dosăzi pre oameni ca şi într-o vreme de iarnă.În care vreme împăraţii cei necredincioşi, care strica Sfintele Icoane şi le lepăda din Beserecă, în multe chipuri dosădea şi muncia pe creştini pentru ca să nu se închine Sfintelor Icoane. Ci iară străluci dulce primăvară şi linişte mare într-această zi de astăzi, întru care ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să dăm laudă lui Dumnezeu, căci a pierdut ereticii şi mâcitelii şi a înmulţit Sfintele Soboare, de a întărit închinăciunea Sfintelor Icoane [2].

Textul acesta, în redactare varlaamiană, este citat în toate istoriile literaturii române, ca model de frumuseţe şi de expresivitate literară.

O primă dovadă de translare a acestui topos din literatura religioasă în literatura cultă (deşi la vremea respectivă nu existau asemenea taxonomii) o constituie regăsirea lui în Letopiseţul lui Miron Costin. Prezenţa lui într-o formă nedisimulat împrumutată din cărţile ortodoxe este şi o probă indubitabilă a faptului că mintea unui mirean cărturar nu era distinctă fundamental de a unui ierarh al Bisericii. Cronicarii noştri au fost oameni profund credincioşi, care au scris din conştiinţa religioasă a datoriei faţă de neam şi de prezervarea adevărului istoric. Ei vedeau în istoriografie o ştiinţă dată oamenilor de la Dumnezeu, al cărei iniţiator, din îndemn haric, a fost Sfântul Moise şi care trebuie abordată cu frică şi cu cutremur.

Miron Costin transferă, prin urmare, simbolismul hibernal din perimetrul Bisericii în cel al istoriei, însă în mod fundamental, iarna rămâne şi acum un prototip alegoric al vremurilor tulburi, al perioadelor de încercare duhovnicească pentru oameni, chiar dacă factorul negativ îl reprezintă, de această dată, un domnitor nevrednic:

Ci cum floarea şi pomeţii şi toată verdeaţa pământului stau ofilite de brumă căzută peste vreme, şi apoi, după lină căldura soarelui, vin iară la hirea [firea] şi la frâmseţele sale cele împiedecate de răceala brumei, aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radul-vodă (…), au venit fără zăbavă ţara la hirea sa, şi până la anul s-au împlut de tot bivşugul [belşugul] şi s-au împlut de oameni [3].

Iarna este o metaforă a îngheţului duhovnicesc al omenirii pentru Sfântul Antim Ivireanul, care ipostaziază omiletic Naşterea Mântuitorului într-un context mundan în care era pre la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci; şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,care nici din casă nu era obicinuită a ieşi, şi, fiind aproape de a naşte, purcede pre o cale grea şi cu anevoie ca aceasta. Şi, apropiindu-să de Vithleem, doară s-ar fi găsit vreo casă cuvioasă, ca să nască Fecioara aceasta într-însa, iară Însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coşare smerită, ca să Se nască [4].

Noi nu cunoaştem prea bine amănunte meteorologice şi climaterice cu privire la Ţara Sfântă, la vremea în care S-a născut Hristos în Betleem, dar Sfântul Antim a descoperit forma cea mai potrivită prin care să reprezinte în mintea ascultătorilor vicisitudinile unui drum anevoios din Galileea în Iudeea, parcurs de Sfântul Iosif şi Preacurata Fecioară, pentru a se împlini făgăduinţa făcută Sfinţilor Protopărinţi Adam şi Eva, aceea de a se naşte lumii un Mântuitor. Aluziile cu privire la frig, ger sau sărăcie nu sunt însă descriptiviste, ci duhovniceşti şi ele caracterizează starea în care se afla lumea, omenirea la acea dată, în care, în miezul iernii, Se naşte Dumnezeu pe pământ.

Acest topos al iernii ca simbol al vremurilor nefavorabile, nefericite, a intrat ulterior din cărţile religioase în literatura cultă şi îl întâlnim în epoca paşoptistă, dar şi în perioada modernă.

Cârlova se va întoarce melancolic către ruinele unui trecut măreţ, când se va simţi viscolit de suferinţă: Aşa şi au acum, în viscol de dureri, / La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri („Ruinurile Târgoviştii”).

Grigore Alexandrescu va recurge şi el la această comparaţie alegorică ce implică similitudinile dintre existenţa umană şi manifestările capricioase ale anotimpului rece:

„După iarna cea bogată
Vine iarna-ntărâtată.
Bate vânt îngrozitor. (…)
Primăvara,-a ei zâmbire
De ce-nvie a ta simţire,
Iarna nu ţi-o-nchipuieşti? (…)

Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură, (…)
Şi de lume şi de toate
Împreună ne-om desface.”

(„Prieteşugul şi amorul”)

„De când pierdui părinţi-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.”

(„Miezul nopţei”)

„M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţei ca ele m-aş ivi. (…)
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.”

(„Aşteptarea”)

La Bolintineanu motivul iernii se împleteşte cu cel al vieţii ca o mare în furtună şi cu al limanului liniştit şi dumnezeiesc – provenind tot din cărţile Bisericii – , în poemul „Invocaţie”:

„Tu, ce-ai sădit în inimi speranţa şi credinţa,
Căci una fără alta nu poate exista,
Ce-aduci după durere surâsul şi dorinţa
Şi după vijelie un soare a lumina; (…)

Aruncă o cătare asupra ţării mele;
Ea este ca o barcă pe un ocean plutind
Când geme uraganul în noaptea fără stele,
Ce încă o suflare ş-o vom vedea perind.

Trimite-ne, o, Doamne, lumina Ta cerească,
Căci lungă fuse noaptea în care suspinăm;
Ca să vedem furtuna ce va să ne răpească
Şi sub un mal ferice un port să căutăm!”

Nici în celebrele pasteluri ale lui Vasile Alecsandri, tabloul iernii nu este pictat la modul pur-peisagistic, simplist, ci el învederează o psihologie adâncă, o tendinţă spre reculegere şi spre priveghere pe care o aduce în sufletul creştinesc recluziunea sezonieră, hibernală, acesta scufundându-se în cugetarea despre condiţia umană şi a întregii creaturi a lui Dumnezeu.

Adevărate alegorii duhovniceşti, pe această temă, sunt uşor de identificat şi regăsibile în număr destul de mare chiar la Mihai Eminescu, cel care iubea mult manuscrisele şi cărţile vechi bisericeşti, pentru înţelepciunea dumnezeiască pe care o regăsea în ele.

Drd. Gianina Picioruş

Continuarea studiului de faţă… aici

[1] Coresi,Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 133-134. (Cazanie la Duminica Tomei).

[2] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 30-31. (Învăţătură la Duminica întâia a Sfântului Post cel Mare)

[3] Miron Costin,Opere, vol. I ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965, p. 71-72.

[4] Antim Ivireanul,Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 196.