Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.

Vasile Voiculescu, Nisip

Diortosire a textului publicat în Rev. Gândirea (XX), nr. 5, mai 1941, p. 217.

Mereu însetez după Tine…
De ce m-ai făcut din nisip?
Te verși Ocean peste mine,
Lacom Te sorb și nu Te pot ține,
Nu te pot,
cu niciun chip.

Credință cu boabe mărunte!…
Când moartea cu suflu de leu
Zidirea-Ți voind să înfrunte
Mă spulberă în apele-i crunte,
Și-acolo-s netrebnic, cad greu,
Cad la fund…
—„Fundul sunt Eu”.

Poezia lui Vasile Voiculescu [17]

Articolul de față este un post-scriptum la o serie de analize pe care le-am publicat la nivel online despre poezia lui Vasile Voiculescu.

Nu am discutat atunci despre Sonetele închipuite pentru că intenția noastră a fost să abordăm poezia tradiționalistă

În ceea ce privește Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, acestea cu greu pot fi catalogate, reprezentând o creație care iese din tiparele poetice ale secolului în care a scris Voiculescu.

Nici nu intenționăm (cel puțin nu acum) să inițiem un demers exegetic pe seama lor.

Am dori deci să adăugăm doar câteva cuvinte la cele ce am afirmat anterior

Mai precis cu privire la rațiunea conceperii lor, care ni se pare totuși a fi conexă cu tipul de poezie, tradiționalistă și religioasă, pe care a abordat-o autorul nostru.

Chiar și ignorând momentan opinia lui Bartolomeu Anania, care considera că e vorba de poezie mistică, în care poetul doar imită stilul lui Shakespeare, adoptând, de fapt perspectiva din Cântarea Cântărilor…credem totuși (fără o imersiune în adâncimi abisale) că Sonetele închipuite sunt o formă de asceză poetică.

E cert că Voiculescu a dorit un turnir cu marele Brit, cu geniala acvilă a Nordului, cum îi spunea Eminescu. Dar credem de asemenea că eforturile sale de a-și clasiciza poezia stau în strânsă legătură și cu lupta de a-și învinge erotismul/concupiscența.

Vasile Voiculescu a zăbovit îndelung, în războiul cu Eros, asupra analizei multiplelor forme ale zbuciumului erotic, cuprinzând o gamă foarte variată de sentimente și de trăiri, o psihologie/patologie complicată. A reușit să le raționalizeze și cu ajutorul literaturii și, după cum aceste sonete o indică, inclusiv al lui Shakespeare.

A studiat fără îndoială, cu o pasiune de medicinist, această întreagă simptomatologie erotică (presupunând un complex de reacții și comportamente, care pot fi socotite diverse, imprevizibile și paradoxale), deopotrivă în literatură și în sine însuși.

Sonetele închipuite sunt o probă de virtuozitate poetică rară, prin care caută nu doar performanța artistică și afirmarea geniului, ci și să își sublimeze erotismul ardent.

E o problemă pe care am observat că cei ce subliniază religiozitatea lui Voiculescu o cam evită…

Asceza și-a desăvârșit-o Voiculescu, cel mai probabil (la un nivel personal, desigur) în închisoare…dar sonetele sunt anterioare acestei…etape duhovnicești.

Își sublimează, deci, erotismul, prin aceste sonete (de fapt, în toată creația), într-o formă de mare finețe a meșteșugului poetic: expresie ce reprimă cuvântul necizelat al vulgarității și îi forjează sentimentele și determinarea lăuntrică.

Ultimele sonete reprezintă un exercițiu de clasicizare în plan poetic/intelectual și de asceză în plan spiritual, echivalent cu o muncă trudnică (la care, de altfel, și face trimitere în versuri).

Trudnică, pentru că a te lua la întrecere cu Shakespeare – pe care romanticii îl considerau un geniu aproape intangibil al poeziei – este un demers care pretinde fără îndoială un efort considerabil, poetul concentrându-și toate energiile în această dublă asceză, în plan spiritual și artistic.

Scopul a fost acela de a…pune în repaus atât patima erotică, cât și patima poetică.

Desigur, un exercițiu ascetic înțeles și practicat într-un mod particular.

Pentru a învinge, trebuie să lupți să înțelegi. Nu poți să învingi ceea ce nu înțelegi.

Asceza adevărată nu înseamnă reprimare brutală a instinctualității, ci o depășire a ei în urma unei căutări obstinate să cunoști, să înțelegi, ca să poți…să lași în urmă.

Experiența lui Vasile Voiculescu, exprimată în aceste sonete printr-o fantezie, încercând masca lui Shakespeare, nu se reduce însă doar la o pastișă genială, ci este una…dramatică/gravă, îl planul experienței lăuntrice, spirituale.

Poezia lui Vasile Voiculescu [16]

În ultima perioadă de existență și de creație, pare că se mai limpezesc apele: În vârful copacului tău sunt o floare /…/ Slavă ție că n-am rămas în temnița humii, / Ci slobodă, spre cer, înfloritoare, / Inima mea nu mai întârzie (Doamne).

Nu-i sunt necunoscute exigențele ascetice și nici consecințele lor duhovnicești, așa cum nu-i erau nici lui Arghezi sau altor poeți interbelici, mai ales că Nu e un jind, ci-o aspră strădanie neștearsă, de-o viață: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea, /…/ O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea (Babel).

Căderea din înalturi e tot zbor când aceste repetate căderi întrețin ardoarea urcușului spre ceruri: În pofida necredinței mele cred în tine, / Împotriva voinței mele mă nevoiesc /…/ Numai prin siluiri spre dincolo de sine / Fierul se transfigurează în avion ceresc (Zbor).

Liniștea de veci are alte conotații decât înțelesul ei literal: Ci-n van aștepți răsplata viitoare / Ca o odihnă după un sfârșit. / Nu, nemurirea nu este o stare, / Ci o lucrare fără de sfârșit (Nemurirea).

Poezia e destinată să fie hrană zburătoarelor împărăției tale (Doamne). Altădată consideră că ce era mai de preț din făptura sa a convertit în diamante strânse-n poezie pe care tot timpul ți le-am pus [lui Dumnezeu], prinoase, la picioare (Minerul).

De la oameni primește un munte de obidă și de nemângâiere și rar de la cineva o lumină și mai rar o tăcere… (Povara), care să fie ascultare înțelegătoare și nu o acuză.

Durerile fizice îl apleacă spre adâncul pocăinței, într-o rugăciune (Jelanie) către Maica Domnului:

Strig necontenit doar să m-auză
Fecioara Maică glicofiluză.
Îndură-te, ajutătoare sfântă,
Chinuri mă seacă, dureri mă zvântă,
Pentru dulcele prunc ce strângi la sân
Nu te uita că sunt un hapsân.
Urlu; nici eu nu știu ce mă doare,
Sufletul nu mi se mai ține-n picioare
Mi-a pocit gura, mâna, fapta vie,
Lăuntrica paralizie;

Nu mi-am dus crucea măcar în ceasuri grele,
Acum zac răstignit de păcatele mele…

De ce nu mi-a rămas inima floare
S-o rup, să ți-o așez la picioare?
Inima mea prinsă-n negrele zăbrele
Nu mai zvâcnește din ea sânge, ci bale.
Strivește-mă sub talpă cu pedeapsa blândețelor tale.

Elanurile cosmice (în descendență eminesciană) se unesc cu dorul mistic și al transcendenței:

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
…Scuturați-mă, vânturi mlădii ori haìne /…/
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la tine,

ca să poată spune că a văzut cerul și a sărutat lumina (Doamne).

Pământul acesta este numai tindă cu lespezi puține și se îndreaptă către dulcea-mpărtășire a-ntreg Cosmosului cu Tine (Liturghia cosmică). Încercând smulgerea din orice lege-a robiei universale vrea să atârn numai de frumusețea Puterii Tale, / Neclintitule, / Atotstătătorule Centru (Centrul eternei gravități).

Sau, în poemul Vorbesc și eu în dodii:

O, Doamne sfânt, vorbesc și eu în dodii… :
Când te cobori să priveghezi prin zodii
La rânduiala turmelor de stele,
Ia seama și la laudele mele,
Primește-mi fumul jertfei de mirodii…

Pitic, pe cea mai scundă din planete,
N-am spart vreun veac cu tunuri și bătăi…
Poate mă știi…, sunt faur de sonete,
Și-mi ațintesc, pe ritmuri îndelete,
Urechea inimii la pașii tăi…

Poezia lui Vasile Voiculescu [15]

Oamenii sunt bătrâne palimpseste (Făurăria toamnei): adevărate romane umblătoare, la care ei singuri scriu și rescriu cu propriile decizii de viață.

Amorul este desemnat mai departe ca inamicul aspirației sale spirituale: Se-nalță mine vechiul inamic, / Ereditarul dor de nemurire (Dor de tinerețe) – unde nemurirea este înțeleasă aici ca existență mai departe prin reproducere și transmitere de zestre genetică.

Metafora poetică ascunde cu greu notația aproape naturalistă a ardorii senzuale/ sexuale în Crăiasa de zăpadă, Dor de tinerețe, Fericitul gâde, etc. Macedonski mai are uneori versuri triviale precum acesta: Aștepți să cazi sub paloșul plăcerii (Fericitul gâde). Ion Barbu încerca să le sterilizeze potența lubrică prin stilistica poetică specială, prin limbajul/ mesajul abrupt, ocult și eliptic. Nici Eminescu nu ezita uneori să conceapă versuri tari (fără aluzii anatomice pronunțate), dar…în manuscris.

Despre limba română, Voiculescu poate spune că gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale (Grai valah).

Expresia sihlele sihastre (Iarna în odaia cu scoarțe oltenești) mă face să mă întreb – dincolo de aliterația intenționată – asupra unui posibil etimon comun al celor două cuvinte. Această relație nu este menționată (vezi Al. Ciorănescu, DER, București, 2007, p. 714), dar sihaștii aparțin sihlelor, cel mai adesea.

Așteaptă moartea ca pe o primăvară (M-apropii de sfârșit). Dar: Ce greu să treci din carne iar în eternitate! (Mântuire). Și declamă dostoievskian: Nu este mântuire decât prin frumusețe!

Nuanțe noi ale pastelului hibernal, cu resemnificări neașteptate, apar în Sonata iernii: Sub patrafirul iernii închide ochii țara. // Se-nchină-n crivăț, codrii sleiți de spovedanii…De fapt, frigul și înghețul/ gerul îi reverberau și lui Alecsandri semnificații ale sacralității (vezi poezia Miezul iernei), dar într-o altă tonalitate.

Între altele, Voiculescu se dovedește și un poet al anotimpurilor, sensibil la schimbările de decor ale vremii și ale timpului, deopotrivă…(patina climaterică se depune în straturi peste palimpsestul timpului).

Îți lași pe rând lumina și te dezbraci de umbră: îți lași lumina a ceea ce ai fost printre oameni și te dezbraci de umbra vieții, pregătindu-te pentru moarte: Aștepți mai nou ca roua în drumul dimineții, / Să vie păsări sacre să-ți ciugulească ochii…(Stelă funerară).

Din corporalitatea, din înțelesul pătimaș al erosului, încearcă să extragă tiparul formelor eterne ale frumuseții: Te înalț din carne, frumusețe pură; / Te desprind din coapse moi, desăvârșire; / Viu sosești la mine dincolo de fire, / Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură (Te înalț…).

Iubirea e împletită cu moartea, cumva are în ea presimțirea și tăria morții: Până-n fund Tristian bău pe Isolda (Tristan și Isolda). Știe aceasta cel ce a trecut prin primăveri înveninate / De toate sucurile iubirii. Încât: Acum cer îndelung / Pleoapele vremii oarbe să cadă, / Până-n fundul somnului s-ajung (Tristețe).

Tentația arșiței tinereții și a Zburătorului nu se ostoiește: Mă bântuie iar lungi tristeți de domn. Dar: Mă plec și cat izvoarele de somn (Versul).

Uneori acceptă dominația condiției sale materiale, deși e vorba de o carne spiritualizată: Fugarul suflet se-ntoarce acasă. / Carne, primește-ți lunatecul domn, / Fii slugă vicleană, suavă mireasă /…/ Și-ncleie-l cu mierea ce lâncedă-ți zace / În cele cinci simțuri schimbate-n prisace. // Ca-n dulcea ta raclă să uite ce-l doare, /…/ Dă-i carne vrăjită și apoi tu, carne, / Preschimbă-te-n plumb și dă-i somn (Vraja).

Somnul vine ca o contrapondere a tiraniei vitaliste a trupului. Din încleștarea/ agonia aceasta de mulți ani, vor răsări bijuteriile lui poetice, sonetele…

Știind, deci, că Ne-am altoit sălbaticei materii / Și creștem, toți, afară de mister, se răscoală împotriva acestei dominații: Purtăm în mâini o torță fumegândă, / Cu care punem veacurilor foc (Lunaticii).

Se va întoarce de la râvna pentru arzuia carne dolofană și pentru truncheșa iubire pământească (Plugărie) la: întâia dragoste /…/ Doamne, tu… (Întâia dragoste).

Lexical, se păstrează în contingența unui vocabular de extracție joasă (aproape argotic) – în poemul Tâlhar –, în sfera aceleiași opțiuni poetice argheziene, atunci când are de făcut declarații grave, precum este aceea că nu Îl caută pe Dumnezeu pentru frumusețea Raiului sau pentru nemurire, ci din iubire pentru El: Doamne, numai dragostea ta aș fura

O asemena afirmație numai sfinții cei mari cutează să o facă și nu e de mirare că Arghezi și Voiculescu preferă, în asemenea cazuri, haina umilinței poetice și a disimulării într-un limbaj al periferiei.

Poezia lui Vasile Voiculescu [14]

Se simte fereastră lumii spre neant (Fereastra) – unde neantul poate fi un material al potențelor/ latențelor.

Poetul se află într-o constantă agonie interioară între suflet și trup și se exprimă destul de transparent atunci când vorbește despre demoni prinși în zăvoarele spermii (Trupul, cetate a timpului).

Treptat, însă, încep a se limpezi alte zări. Este exact ceea ce comunică titlul unui nou volum: Întrezăriri (1939).

Poemul Androginul implică (pentru prima dată) teme ocurente și în lirica barbiană  (exhibate acolo ca o retorică a echilibrului între nordul minții polar și sudul afectiv senzual) și sub o formă poetică similară: Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne /…/ Prefigurez un gând zeiesc al lumii / Ce-și dibuie pe forme bucuria / Și răsădește-n moliciunea humii / Tăria tainei mele, fecioria.

Sigur, taina fecioriei nu este un subiect barbian, sau poate doar în înțelesul fecioriei intelectuale.

Lupta cu carnea se profilează ca o temă fundamentală a poeziei sale – pentru că, până acum, am urmărit mai degrabă o alternanță a temelor erotice cu cele spirituale/ religioase și nu atât o poetizare a acestui conflict lăuntric.

Din viziunile panerotismului, care au eclozat și până acum în versurile sale și care îl determină să descrie bolți de pulpe și brațe în arcade (o arhitectură erofilă de dimensiuni cosmice), se desprinde și se încheagă însă o cu totul altă poezie, un alt tipar poetic, care ia o tot mai amplă distanță față de vulgaritatea și excentricitatea senzuală și față de exhibiționismul sentimentelor febrile.

O altă poezie, care, în avangarda sonetelor închipuite, naște versuri surprinzătoare: Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme / În minele sleite filoane de fiori. /…/ Lucrată rece, -n ochiuri, /…/ Ajunge voluptatea lucidă filigrană / Prin care se strevede un târg de goliciuni. /…/ și cade / Aprinsul aurorii din pleoape de balade… (Artă minoră).

Din donjoanele cosmice ale erofiliei mai rămân schelete vii de pofte, care nu au nici măcar substanță hamletiană, semn că insistențele ascetice (care pot fi predominant lăuntrice) au descărnat până la urmă imaginea amorului de formele aluzive ale tentației și au iluminat iluzia subcutanată.

Erosul a avut până acum, în lirica voiculesciană, avantajul reproducerilor sale estetizante, ca forță universală. Voiculescu are un adversar redutabil în acest colos vital care își cere drepturile în ființa și în corpul său.

Poezia stă mărturie pentru începutul destructurării, atât lăuntrice cât și poetice, a imageriei erotic-luxuriante, prin care însă se strevede un târg de goliciuni.

Pare a fi un hârb de tinichea care se ascunde în spatele acestui idol al corporalității fantaste și seducătoare, care a fost îndelung cosmicizată și propusă spre adulare în artă, un miraj al amorului care se destramă, care își pierde notorietatea ca vrăjitorul din Oz…

Dar disputa este încă departe de epuizare, poetul definindu-se drept: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase, / Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți (Charon).

Poezia lui Vasile Voiculescu [13]

Într-un pastel ca Dobrogea-n amiaza de vară impresionează dizolvarea timpului în lumină (vremea-n lumină se topește) – cu posibile semnificații originare – și lăcusta care zgârie cristalul tăcerii.

Imaginile sunt rodul înregistrărilor unei conștiințe motivate de distorsiuni ale sensibilității, care resimte condensarea tăcerii și transformarea în lumină a tot ce e materie, până și a materiei timpului.

Iarna scitică vine cu viscole-ardeiate, iar în Toiul primăverii copacii își ies din fire/ din rădăcini: salcâmi ies la uluci și duc tei adânci miresme în zăbune.

Copacii nu fac însă decât să ilustreze taina resurecției vieții surprinsă în neclintirea rădăcinilor și mișcarea/ împrăștierea miresmelor. Viața are două coordonate esențiale: fundamentul neclintit și dinamismul.

După cum salcâmul e dublul vegetal al lui Moromete, aici salcâmii și teii sunt dubletele vegetale ale oamenilor: ei sunt cei așteptați să alerge primăvara la porți plini de miresme noi…

Copacul devine un arbore cosmic, o anagramă a vieții: Azurul înfrunzește rândunele / Și zările dau muguri de cocori.

Averse de erotism năvalnic – deși s-ar vrea sublimat – se dezlănțuie în Cântec pentru dezbrăcare și Fata din dafin. A-pathia se restaurează prin versuri ce reînvie vechiul refren vanitas vanitatum, în poeme ca: Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă.

Toamna în care codrul de ceară / Miroase a sfânt, în care, în zile cărunte coboară neguri de oi la vale și în văzduh se adună sinoade de corbi, atunci: Dezmierzi o lumină? / Se stinge…De-acum / Ți-e mâna de tină, / Obrazul de fum (Plâns de toamnă).

Toamna are virtuți anamnetice, avertizându-l față de îndoielnice brațe de iubiri, față de farmecul a tot ce-i slăbiciune / Și zâmbetul a tot ce-i pieritor (Zâmbet de toamnă).

În acest din urmă poem, o strofă e un elogiu magistral, într-o notă oximoronică, adus splendorii universale înveșmântate autumnal: Își scoate lumea vechile-i odoare / C-atâta aur nu mai poți să-nduri, / Îți scurg copacii miruri la picioare, / Adie sumbre-arcușuri pe păduri.

Pe lângă ecouri din Eminescu, sentimentul este al primirii unor daruri copleșitoare. Anotimpul senectuții lumii combină senzația morții iminente cu cea a unei neașteptate restaurări, inimaginabil de frumoase.

Alteori se teme că vine iarna peste noi / Cu toată fauna durerii (Se roagă iubita). Asta când privești toamna ca un strigoi al primăverii.