O treaptă esențială în evoluția duhovnicească a celui care se luptă cu sine însuși este simțirea harică a smereniei, puterea de a se umili și de a plânge, pe care nevoitorul o simte foarte conștient ca dar spiritual, ca forță lăuntrică ce îi întrece capacitățile sale sufletești, despre care știe foarte sigur că nu îl caracteriza în mod firesc și că i s-a dăruit la un moment dat, înaintând pe drumul curățirii de patimi. Acest moment este surprins de Voiculescu în poezia Luminătorul:
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu oborocul
În casa-i fără uși fără ferestre…
Și-și blestema întunericul și nenorocul.
Ieșeam cu ciubărele minții, goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Așa ani de-a rândul
m-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții..
Au curs cărămizi și moloz puzderii,
s-a zguduit din temelii clădirea vieții,
au curs lacrimi multe și suspine,
dar prin spărtura făcută-n mine,
ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Și cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă și de lumină.
Poetul – care e, de altfel, foarte atent la toate etapele devenirii sale – descrie acea perioadă spirituală în care, după multe citiri și rugăciuni, se petrece în sfârșit o schimbare simțită/ conștientizată foarte puternic și profund, a sufletului: „au curs lacrimi multe și suspine” și „soarele a năvălit înlăuntrul meu”. Se produce o iluminare duhovnicească, unită cu simțirea smereniei, pe care, cum spuneam, cel care o trăiește o recunoaște ca pe un har, ca pe o valență a sufletului sau o putere pe care înainte nu o simțise niciodată.
„Ieșeam cu ciubărele minții, goale, afară,/ În lumină și pară,/ Și când mi se părea că sunt pline,/ Intram, răsturnându-le-n mine”: aduna în „ciubărele minții” învățătura din „lumina și para” cărților, considerând multă vreme că numai lectura și înțelegerea sunt suficiente, astfel încât „ani de-a rândul/m-am canonit să car lumina cu gândul”.
Și, totuși, această dârză perseverență de a căuta să prindă lumina în gând, în cugetare, nu a rămas fără urmări, pentru că Dumnezeu i-a deschis o fereastră în suflet, arătându-i că lumina nu e numai intelectuală, că izvorul/ sursa luminii nu e (în) mintea noastră, ci este la El însuși: „Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate/ Izvorul luminii adevărate”.
Despre această schimbare lăuntrică (metanoia), poetul știe cu certitudine că se datorează unei intervenții divine în viața lui, pe care o descrie simbolic ca pe o lovire și o zguduire a casei sufletului de către un înger.
Trebuie să remarcăm termenii în care vorbește poetic Voiculescu: a fost lovit de înger cu „securea durerii”, nu diafan, ci „năprasnic, fără milă”, încât „au curs cărămizi și moloz puzderii” și „s-a zguduit din temelii clădirea vieții”!
Evenimentul a fost resimțit foarte dureros de poet. Nu a ajuns ușor la umilirea cugetului. A trecut printr-un cutremur interior, prin zguduiri sufletești/ psihice foarte puternice, care, pentru cel plecat pe calea acestei reconversiei lăuntrice, sunt cu mult mai dureroase și mai năucitoare decât efortul fizic, propriu-zis de a citi, a se ruga sau a trăi cât de cât ascetic.
Descrierea lui Voiculescu este plastică, elocventă, dar, cum spuneam și mai devreme, nu are niciun sens decât pentru cei care au trecut prin experiențe asemănătoare. Pentru ceilalți e pură fantezie, aproape fără noimă. Tocmai de aceea, probabil, Arghezi a nu a reprodus niciodată în poezie această experiență lăuntrică, știind că în lumea literară nu există niciun fel de receptare pentru astfel de trăiri. Etapa aceasta, descrisă aici de Voiculescu, aparține începătorilor, pe când Arghezi, cerând vederea îngerilor, a lui Dumnezeu sau a luminii dumnezești, se afla pe o treaptă superioară (bineînțeles, „preadocta” noastră critică literară l-a diagnosticat prompt ca suferind de „halucinații”).
Chiar dacă n-a descris procesele spirituale lăuntrice prin care a trecut – poate și dintr-o pudoare recomandată, de altfel, de literatura ascetică ortodoxă, celor care nu au ajuns, încă, la curățirea desăvârșită de patimi –, știm că Arghezi le-a parcurs, așa cum știm că cei care citesc mult sigur au învățat alfabetul.
Nici Voiculescu n-a trăit epifanii: ceea ce descrie în acest poem este o ilustrare simbolică a unor trăiri copleșitoare pentru el, simțite cu duhul. E cazul și al celorlalte poezii din volumul Poeme cu îngeri (1927). Poetul construiește narațiuni simbolice/ alegorii, pentru a evoca intensitatea trăirii sale spirituale, a simțirii duhovnicești. Dar nu trăiește epifanii/ vederi îngerești.
„Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină/ De soare, de slavă și de lumină”: finalul poeziei ridică o altă problemă. Cine citește aceste versuri fără să aibă o cultură teologică solidă (nu mai zic experiență) poate să creadă că poetul a ajuns la mari iluminări și trăiri duhovnicești. Și avem destui eseiști care confundă foarte ușor experiențele (calitatea sau consecuția lor), care fac din condei pe oricine „mare mistic”, doar pentru că pomenește despre lumină, despre Dumnezeu, despre Îngeri etc.
Aici, experiența transcrisă poetic de Voiculescu este autentică. Problema e că poetul ajunge și el (și nu e prima și nici ultima dată) să fie mai exaltat decât trebuie! Putem crede că epoca nu-i oferea nici multe cărți pe care să le citească (de climat religios nu poate fi vorba, într-o lume secularizată) și nici mari trăitori care să-l îndrume sau nu știa el unde să-i găsească. Sau nici el nu a căutat suficient de mult răspunsuri mai profunde. Cert este că, de multe ori, entuziasmul descoperirilor pe care le face prin experiență depășește totuși amploarea reală a evenimentelor trăite.
