Mic dicţionar de cuvinte ale limbii române vechi

impresionant

Sunt termeni pe care i-am ales aleatoriu, care pot fi des întâlniţi în cărţile româneşti din sec. XVI-XVIII şi ale căror semnificaţii m-au impresionat în mod deosebit. Noi ne-am oprit numai la câteva exemple, dar ele ar putea fi cu mult mai numeroase, într-un studiu exhaustiv.  Aşadar:

dulceaţă = harul dumnezeiesc sau bunătatea lui Dumnezeu (mai ales în Cazania şi în textele lui Coresi)

pieliţă = trup ; împieliţat = întrupat

Ps. 77, 44, care zice Şi-a adus aminte că trup sunt ei, suflare ce trece şi nu se mai întoarce, este exprimat astfel în Psaltirea coresiană din 1577: Şi pomeneaşte că peliţă sunt, duh îmblând şi nu se întoarce.

Hristos S-au împieliţat, ca să scoată tot rodul omenesc din toată răutatea care agonisise sieşi pentru neascultarea sa – omilia la Tăierea împrejur a Domnului din Cazania Sfântului Varlaam.

rod = neam (rodul lui Adam = neamul omenesc)

În Psaltirea pe versuri a Sfântului Dosoftei, în rod de rod (Ps. 89) înseamnă din neam în neam.

soţ / soţie = tovarăş, ucenic, însoţitor, prieten

Şi voi, o, soţii Mei şi ucenicii Mei, le spune Hristos Sfinţilor Apostoli în omilia la Înălţarea Domnului, din Cazania Sfântului Varlaam.

Iar în Psaltirea coresiană amintită mai sus, la Ps. 87, 19, avem: Delungat-ai de mine soţul şi apropiatul, adică, Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin.

Alese soţii are astăzi Hristos, zice şi Sfântul Antim Ivireanul, referindu-se la Sfinţii Moise şi Ilie, într-o predică la Schimbarea la faţă a Domnului.

măgură = munte (Dar şi codru = munte, în unele contexte)

Se spunea măgura Sionului sau măgura Eleonului. Sau, în aceeaşi Cazanie, se zice despre Preacurata Fecioară: Avvacum pre tine te văzu ca o măgură cu umbră deasă, că tu eşti umbrată de darurile Duhului Sfânt. Daniil pre tine văzu ca o măgură, din care măgură vru piatra cea vârtoasă, Împăratul lumii, ca să Se nască fără de sămânţă bărbătească (omilia la Buna Vestire).

Piatra cea vârtoasă e Hristos, piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii (Ps. 117, 22-23; Is. 28, 16; Zah. 10, 4; Mt. 21, 42).

vârtos = tare, puternic (din lat. virtus = putere, care şi el derivă din vir-i = bărbat)

învârtoşat = împietrit, încăpăţânat, încrezător în puterea sa

faţă = persoană, ipostas (Hristos este o faţă a Sfintei Treimi)

obraz = om, persoană (obraze cinstite = oameni cu demnitate)

faptă = făptură, creaţie (din lat. factus) – Dumnezeu a fapt toate numai cu cuvântul vrerii Sale.

Faptele lui Dumnezeu sunt cerul şi pământul şi toată creaţia Sa. De aceea, dacă este sănătos ochiul ce este în trupul nostru, vede chiar toate faptele: cerul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunericul şi toate felurile copacilor şi pomilor, fiarelor şi peştilor, toate ochiul le vede şi le cunoaşte. Aşa şi mintea, ce se cheamă ochiul sufletului nostru, vede cele văzute şi cele nevăzute. Întâi vede pre Dumnezeu, deci vede vorba Îngerilor [ = subiectul contemplaţiei şi al laudei Îngerilor], cunoaşte fapta cea fără de moarte a sufletului său [adică firea nemuritoare], după aceea alege cele netrecute de cele trecătoare (am citat tot din Cazania Sfântului Varlaam).

a plodi = a naşte

Se spunea, spre exemplu, Biserica jidovească cea ploditoare, adică Sinagoga evreiască născătoare de fii, atâta timp cât a fost credincioasă lui Dumnezeu. (Jidov sau jidovesc nu aveau niciun fel de conotaţie lingvistică negativă).

muncă, munci = mucenicie, torturi

Munca focului de veci înseamnă chinurile cele veşnice.

podoabă = frumuseţe, lumină, cosmos (un calc lingvistic după grecescul κοσμεω, a înfrumuseţa)

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, se zice: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după podoaba Sa. Unde podoabă semnifică asemănarea cu Dumnezeu.

ciudă / ciudeasă = minune (vezi explicaţia de aici)

rost = gură

Exemplul cel mai grăitor este Sfântul Ioan Rost de Aur. Sau se spunea că Duhul Sfânt a vorbit prin rostul Prorocilor.

a urzi = a crea

Dumnezeu urzeşte pământul şi cerul cu stele, în Cazania coresiană (cea ortodoxă) şi în celelalte texte coresiene.

a înveşti = a îmbrăca (de unde, a învesti pe cineva într-o funcţie înseamnă a-l îmbrăca cu demnitate).

Înveştitu-Te-ai cu lumină ca în cămaşe, în exprimarea coresiană, adică, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină (Ps. 103, 3).

Acelaşi verset, în Psaltirea versificată, Sfântul Dosoftei îl formulează astfel: Că Tu Te-nveşti cu lumină, / Ca soarele-n zi senină.

luciu = suprafaţa apei

Celebre sunt versurile din Psaltirea Sfântului Dosoftei: Peste luciu de genune / Trec corăbii cu minune.

lucoare / strălucoare = lucire /strălucire

Sunt termeni specifici tot Sfântului Dosoftei. Spre exemplu, lumina dumnezeiască este numită lucoare dumnezeiască (Şi peste noi să lucească / Lucoare dumnezeiască Ps. 89).

Semnificaţii vechi şi noi. Cum a ajuns „ciudeasă” la „a avea ciudă pe cineva” şi despre adjectivul „cinstit”

1

A avea ciudă sau a fi înciudat pe cineva înseamnă a fi gelos, invidios pe el, a-l pizmui. Însă în limba veche românească, cuvântul ciudeasă însemna minune. Se zicea, de exemplu, „ciudele / ciudesele Sfântului Gheorghe”, adică minunile pe care le-a făcut Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Sau – un exemplu concret – avem în Psaltirea lui Coresi din 1577, la Ps. 88, 6: Ispovedi-vor ceriurele ciudele Tale, Doamne. Adică, în traducerea noastră actuală: Mărturisi-vor cerurile minunile Tale, Doamne.

Mai târziu, cuvântul în cauză, a devenit sinonim cu faptul neobişnuit, pentru ca, în cele din urmă, contemporanul ciudat să însemne ceva neobişnuit nu în sens pozitiv, dumnezeiesc, ci, în sens negativ, cu sensul de lucru înfricoşător şi, cel mai adesea, cu sensul de lucru anormal.

Dar, a fi înciudat sau a avea ciudă pe cineva presupune o altă ramificaţie, credem noi, a vechii funcţii semantice a cuvântului. Pentru că, a prinde ciudă pe cineva sau a avea ciudă pe cineva, în sensul de a-l invidia presupune, de fapt, uimire în faţa cuiva, faptul de a fi minunat de cineva, de a privi pe cineva ca pe o minune, şi, tocmai de aceea, vrei să îl conteşti.

Fiindcă invidia nu suportă minunile şi nici pe oamenii minunaţi, a fi înciudat pe cineva înseamnă să dai cu piciorul în ţepuşă, înseamnă să te lupţi, ca un nebun, cu evidenţele şi cu harul lui Dumnezeu care lucrează în cineva anume.

2

Un alt cuvânt cu semnificaţii paralele este cinstit. În limba comună el denumeşte pe omul onest sau o muncă onestă, corectă. Tocmai de aceea avem expresia: „îşi câştigă pâinea în mod cinstit„.

Însă, „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii…” înseamnă că Maica Domnului este mai presus în slava dumnezeiască decât Heruvimii. Pentru că, în limba veche românească cineva putea fi cinstit cu demnitate imperială, voievodală sau arhierească sau putea fi cinstit la ospeţe, adică era primit cum se cuvine, omenit, acordându-i-se atenţia cuvenită rangului sau virtuţilor sale.

Fiul lui Dumnezeu a cinstit firea omenească prin şederea de-a dreapta Tatălui sau prin înălţarea pe scaunul Dumnezeirii a firii omeneşti luate din Prea Curata Fecioară, înălţând-o pe treapta cea mai înaltă.

Psa. Gianina

Templu, tâmplă, tâmplar, întâmplare

rezistenta.jpg

Ultimele trei cuvinte sunt derivări româneşti din latinescul templum, însemnând templu. Explicaţiile şi argumentele Fericitului Dumitru Stăniloae ni s-au părut absolut geniale, asupra felului în care poporul român a păstrat un termen cu sens eminamente păgân în cultura antică şi l-a transformat într-un cuvânt creştin, tâmplă, care denumeşte catapeteasma Bisericii, formând apoi alte cuvinte derivate, esenţiale pentru arealul său de vieţuire.

A se vedea în acest sens: Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, 2003, p. 231-232:

O mare probabilitate că românii au folosit în parte până la un timp, deci poate până la încreştinarea maghiarilor, acest cuvânt (templum) pentru lăcaşul de cult, este dată de faptul că au păstrat un cuvânt ce derivă de la templu, pentru o parte a Bisericii şi anume pentru iconostas, până azi. E cuvântul tâmplă.

Am avea aceeaşi lege că un cuvânt ieşit, pentru marea lui vechime, din uzul pentru un obiect sau pentru o acţiune în întregul ei, rămâne în uz pentru o parte a obiectului sau a acţiunii respective.

E legea care a operat în cazul colivei şi a paosului, care la început a însemnat s-a odihnit (epause), apoi, când acest cuvânt a fost înlocuit cu slavonul odihnire, a rămas în uz pentru [a denumi] vinul ce se toarnă peste trupul celui răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Poate că importanţa construirii unei Biserici sau a unei tâmple a dat calificarea generală de tâmplar meşterului lemnar, iar însăşi faptei cu caracter de sfinţenie săvârşită în Biserică, importanţa unei întâmplări deosebite în viaţa satului (Botez, Cununie, etc.).

Acest argument lingvistic absolut valid şi absolut fundamental şi genial pentru înţelegerea vieţii şi a caracterului neamului nostru de-a lungul secolelor, arată fără posibilitate de tăgadă, rolul central şi ultracentral al Bisericii în viaţa poporului, atât în urbea, cât şi în satul românesc.

Aceste vestigii lingvistice, la fel de trainice ca şi cele arheologice şi deloc abstracte sau interpretabile, atunci când arată evidenţe imposibil de negat, ca în cazul de faţă, sunt din nefericire adesea ignorate şi zac necercetate şi nescoase la lumină, până la venirea unor înţelepţi ca Fericitul Dumitru, care lucrează nu numai cu uneltele ştiinţei lingvistice, dar şi cu clar-vederea duhovniciei sale şi cu înţelegerea holistică a istoriei şi a spiritualităţii româneşti. Spune, aşadar, sfinţia sa mai departe:

Iar poate că numele de tâmplă pentru oasele de deasupra ochilor arată şi el vechime creştinismului la poporul nostru, dintr-o vreme când Apostolul Pavel spunea creştinilor că trupurile lor sunt biserici ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 15; I Cor. 6, 19), iar ceva mai târziu Părinţii Bisericii spuneau că mintea (închisă în cutia craniană) e altarul acestei biserici. Oasele frontale apăreau ca o catapeteasmă a acestui altar, care îşi revărsa lumina prin ochi.

Tâmpla capului este astfel, în concepţia poporului, învăţată de la Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă din predania isihastă, un fel de catapeteasmă înlăuntrul căreia mintea curată liturghiseşte, aduce slujbă lui Dumnezeu, prin rugăciunea neîncetată. Iar pe această catapeteasmă strălucesc ochii, care sunt „luminătorii trupului” (cf. Mt. 6, 22; Lc. 11, 34), aşa cum strălucesc Sfinţii, luminătorii lumii, pe catapeteasma Bisericii.

Iată cum centralitatea Bisericii în viaţa poporului îi creează acestuia vocabularul fundamental, aşa încât, pornind de la o parte a Bisericii (iconostasul sau catapeteasma), el îşi denumeşte aidoma sau asemănător o parte a bisericii trupului său (tâmpla capului), o îndeletnicire esenţială (tâmplar) pentru un neam cu mulţi codri şi păduri, şi chiar ritmul secvenţial al existenţei sale, format din întâmplări, adică din perioade de sfinţenie şi de sfinţire a fiinţei sale, pregătite astfel pentru a trece în Împărăţia cea veşnică.

Să nu uităm că un creştinism iniţial e foarte fierbinte şi vede totul într-o lumină de sfinţenie. În acest sens e semnificativ că poporul nostru dă apelativul de sfinte tuturor zilelor: Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, într-o zi sfântă de luni, etc. Pe el nu-l împiedică o practică veche a uzului păgân al lui Venus, să-i spună acestei zile sfântă, cum îi împiedică pe romanii din Occident.

Aşa s-a putut produce foarte de timpuriu în basmele poporului nostru personificarea Sfintei Vineri. Şi e semnificativ pentru vechimea acestei personificări că ea există şi la aromâni, deci datează dinainte de începutul sec. IV. Dar cât trebuie să fi trecut de la socotirea zilei de sfântă până la personificarea ei?

Dar şi faptul că poporul nostru a adoptat poate chiar înainte de biserică, cuvântul templum, care la romani era folosit pentru locaşul de cult al zeilor, arată poate că noi am putut primi acest cuvânt pentru cultul creştin, pentru că nu-l aveam pătat de înţelesul de templu păgân.

Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri nu se speriau foarte mult de cuvântul templu, şi că pentru ei mai păstra o urmă însemnată a unei idei înalte de divinitate, nefiind deci un termen desfigurat de referenţialitatea practicilor inumane care formau contextul antic al păgânismului greco-latin.

Psa. Gianina.

Mântuire şi mănăstire

Vă atragem atenţia astăzi asupra etimologiei celor două cuvinte, mântuire şi mănăstire, aşa cum o concepe Fericitul Dumitru Stăniloae, şi asupra concluziilor care se pot trage de aici, despre mentalitatea religioasă a poporului român. În cartea sa, Naţiune şi creştinism (Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 230, 258-259), Fericitul Dumitru afirmă următoarele:

Termenul românesc mântuire s-ar fi putut naşte din fuziunea dintre manes (sufletele morţilor) şi tueri (păstrare, conservare). Aşa cum panes a dat pâine, manes a putut deveni mâne, care combinat cu tueri a dat mân(e)tuire. Pentru această derivare ar putea pleda faptul că azi poporul nostru leagă mântuirea de suflet, vorbind de mântuirea sufletului, şi se gândeşte la ea mai ales cu ocazia morţii vreunui apropiat. Ea s-ar acorda cu deosebita grijă ce-o poartă până astăzi poporul nostru celor morţi.

Conservarea aceasta înseamnă în primul rând, o păstrare pentru veci a sufletului, dar în legătură cu ea şi o desăvârşire a lui. De aceea moldovenii leagă termenul de mântuire atât de moarte cât şi de desăvârşire, când spun de cineva că s-a mântuit.

Fericitul Dumitru discută mai departe alte posibile etimologii ale cuvântului mântuire. O posibilitate este de la mentem tenere (printr-o fuziune cu manes + tueri), ceea ce ar însemna că mântuirea are sensul de schimbare a gândului, a cugetării, fiind sinonimă cu metanoia. Ipoteza poate fi susţinută prin prezenţa în aromână a lui minduire, care înseamnă a gândi.

Însă chiar şi metanoia ar putea forma o posibilă rădăcină: „Chiar fonetic termenii mântuire şi metanoia sunt destul de apropiaţi, încât s-ar fi putut produce prin mutarea lui n înaintea lui t, o asimilare între mântuire şi metanoia (gândire sau răzgândire, sau schimbare a vieţii). Aceasta ne-ar dovedi din nou vechimea apostolică a creştinismului nostru, ştiut fiind că la început, Apostolii şi ucenicii lor puneau un mare accent în predica lor pe schimbarea cugetului.

În fine, o ultimă posibilitate luată în calcul ar fi derivarea de la manu tenere = a rămâne, a dura, a menţine, a subzista (de unde, în franceză, verbul maintenir).

Însă o adevărată surpriză pentru noi a constituit-o explicarea etimonului cuvântului mănăstire:

Dar poate că şi cuvântul grec mănăstire e tot o contopire dintre manes şi tueri. E greu să se considere grecescul monastirion derivat din monas, căci monas înseamnă monadă, o unitate singulară, dar mănăstirea este o obşte. E mai probabil că grecii au luat termenul monastirion de la traco-geţii deveniţi creştini. Se ştie cât de dezvoltată era la daci tagma călugărilor retraşi în munţi. Iosif Flaviu aseamănă viaţa esenienilor cu a călugărilor daci, deci îi socoteşte pe aceştia ca model ai esenienilor [Antichităţi iudaice XVIII, 1-5]. Dacă au imitat-o esenienii în depărtata Palestina, de ce n-ar fi imitat-o, după ce această viaţă a lut forma creştină, şi creştinii din Orient, începând cu grecii?

Foarte adevărat ce spune Fericitul Dumitru! Mai mult decât atât, dacă pe teritoriul Daciei a existat o tradiţie monahală aşa de puternică, chiar şi precreştină, încât a exercitat o asemenea influenţă, ajungând până în spaţiul iudaic, nu mai este de mirare faptul că, după propovăduirea Evangheliei pe aceste meleaguri şi creştinarea locuitorilor de aici, tradiţia monahală a luat amploare cu atât mai mult şi s-a perpetuat neîntrerupt de-a lungul secolelor.

E de înţeles de ce munţii noştri au fost cuiburi de sihaştrii, de mănăstiri şi de sihăstrii, au fost, cum spune poetul, azil de libertate, în primul rând spirituală, pentru români. De ce tradiţia scrisului, a traducerilor şi a tipăriturilor în limba română începe cu Psaltirea şi cu Sfinţii Părinţi isihaşti, între care o prezenţă notabilă este cea a Sfântului Calist Patriarhul, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Ca urmare, ipotezele Fericitului Dumitru, pe care le considerăm mai mult decât plauzibile, ne lămuresc multe!

Psa. Gianina