Etichetă: viaţa cu Dumnezeu

Nu se potriveşte acelaşi sfat la doi inşi. De aceea, un sfat foarte bun pentru unul e ineficace pentru altul. Iar ca să dai un sfat trebuie să vezi sufletul celuilalt şi să nu presupui că-l vezi dându-i un sfat din…burtă. Sfatul e luminare dumnezeiască şi nu informaţie acumulată în creier.

♦

Nu pot înţelege de ce un creştin ortodox se teme de prea mult, de prea greu…când greul şi prea multul înseamnă, în acelaşi timp, înaintare şi nu stagnare în relaţia cu Dumnezeu. Oare pentru că se teme să treacă…de la închipuita viaţă cu Dumnezeu la…reala viaţă cu Dumnezeu, care înseamnă experienţa reală a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa?

♦

Când Dumnezeu vine în viaţa noastră ne bulversează aşteptările, normalul existenţei noastre… O viaţă cu Dumnezeu e întotdeauna paradoxală, plină de surprize. E bucuroasă în tristeţe, e tristă în mijlocul bucuriei… Tocmai de aceea neaşteptatul, noul, mereu noul, noutatea e ritmul adevăratei vieţi ortodoxe şi nu plictisul, inactualitatea, regresul.

♦

Timpul cuvintelor lui Dumnezeu este un prezent continuu potrivit cuvintelor Domnului: erhete ora che nin estin [ a venit ora/ ceasul şi acum este] [In. 5, 25]. Timpul învierii morţilor, bineînţeles, nu a venit, dar, când acest lucru se va produce vom înţelege că cuvintele lui Dumnezeu sunt un prezent continuu, sunt veşnice, pentru că ele sunt mereu autentice, mereu adevărate, absolut adevărate.

Profeţia neîmplinită e mereu o aşteptare  şi, în acelaşi timp, o realitate deja prezentă deşi neîmplinită. Noi o trăim pentru că ne-o asumăm. Noi o trăim înainte ca ea să se petreacă pentru că suntem încredinţaţi de veracitatea ei. Însă nu trebuie să ne imaginăm, grosier, modul în care profeţia se va împlini pentru că ea va întrece întotdeauna aşteptările noastre.

Profeţiile mesianice erau nişte frânturi de adevăruri revelate care s-au materializat într-un anume fel care a depăşit aşteptările. Ele sunt, şi acum, un adevărat puzzle, pe care trebuia să îl descifrezi. Însă împlinirea lor nu a constat în îmbucarea pur şi simplu a profeţiilor, ci într-o împlinire de un firesc desăvârşit în suprafirescul ei.

Domnul Se naşte din Fecioară…dar Fecioara e foarte smerită, se tăinuieşte…nu ţipă la megafon faptul că prin Ea se împlinesc profeţiile. Domnul Se întrupează în mod negrăit din Fecioară, fără să strice peceţile fecioriei Fecioarei…şi numai Ea ştie cum S-a întrupat Cel neîncăput… Iarăşi se împlineşte o profeţie, a lui Iezechiel, dar totul într-un firesc suprafiresc desăvârşit.

La fel s-a petrecut, la fiecare pas al Domnului: totul într-o tăcere cutremurătoare… Profeţiile se împlinesc când noi ne aşteptăm cel mai puţin… Sesizarea împlinirii unei profeţii e un mare dar de la Dumnezeu… Tocul în tăcere şi nu cu tam-tam.

♦

F. Ap. 1, 7: Uh imon estin gnone hronus/ Nu vă este  [dat] vouă să cunoaşteţi timpurile, ne spune Domnul. Nu ne interesează timpurile, speculaţiile…pentru că fundamentul vieţii creştine e relaţia continuă cu Dumnezeu. Pe noi ne interesează şi trebuie să ne intereseze relaţia vie cu Dumnezeu şi nimic altceva.

Dacă Îl ai pe Dumnezeu împreună cu tine tot timpul…de cine te temi? De demoni, de moarte, de neputinţă, de sărăcie? Cine ne poate scoate pe noi din comuniunea cu Hristos şi ce altceva mai frumos, mai înalt, mai bun şi mai desăvârşit putem dori?

♦

Cuvintele îşi au rostul lor. Şi rost înseamnă în primul rând rânduiala lor, sensul lor dat de către Dumnezeu. Omul nu inventează sensul cuvintelor ci îl intuieşte. Când omului nu îi mai place adevărul cuvintelor începe să găsească înţelesuri din ce în ce mai simpliste ale cuvintelor.

Neologismul e cel mai adesea un împrumut orgolios…pentru că emanciparea e văzută ca  fugă de trecut, de semnificaţiile primare ale cuvintelor. După un timp însă, se observă că neologismele, deşi acte de sfidare ale limbii gazdă, nu pot elimina cuvintele adânc înrădăcinate în mintea oamenilor ci sunt nevoite să convieţuiască ca a doua soţie cu prima.

♦

Artistul negenial e cel care transformă arta din vocaţie în ocupaţie. Vocaţia nu are scop utilitarist ci în cadrul ei primează plăcerea, reuşita, lupta cu imposibilul pentru a-l face să fie posibil.

Artistul pentru care arta e un mijloc de venit, o carieră, e un om, din start, afon la măreţie. El nu are înflăcărare ci dexteritatea sa e potenţată numai de onorariu.

Asta nu înseamnă că artistul de geniu trebuie lăsat să moară de foame pentru că el se hrăneşte numai din…artă. Ci artistul de geniu nu e robul teluricului, al lipsei de perspectivă, ci el însuşi e o nouă perspectivă, e o nouă lume şi nu merge pe drumuri deja bătătorite.

♦

Am două culori care mă definesc: albastrul ultramarin, care, într-o formă concentrată e un albastru tăios şi rubiniul sau vişiniul. Culoarea absolută – o să detalieze cândva acest lucru –  este movul.

♦

Măreţia unui om constă în faptul de a avea, întotdeauna, câte un as în mânecă, pe care nimeni nu ar mai crezut că îl are. Sau prea puţini…

♦

Consider că, într-o relaţie, dacă nu mai aştepţi să fii surprins de lucruri frumoase, ultra frumoase venite din partea celuilalt înseamnă că nu a fost nimic esenţial, niciodată, între tine şi o altă persoană.

Relaţiile interpersonale fără surprize mari şi frumoase sunt nişte relaţii de rutină. Eu le-aş numi…rebuturi, un fel de veselă pe care o ţii în casă la modul muzeal…dar nu o foloseşti niciodată.

Relaţiile în care…apar surprize mizerabile şi trădarea au fost nişte escrocherii penibile. Sau puţinătăţi de minte…

Relaţiile reale, adânci, sfinte sunt relaţiile de mare conştiinţă şi dintr-o iubire şi dăruire enorme. Dacă nu ai trăit măcar una în viaţa asta…eşti un om mic de caracter.

♦

Ce înseamnă să ai înălţime de cuget, caracter, verticalitate? Să dai dovadă de o sinceritate mereu copleşitoare şi de o probitate incredibilă. De aceea numai un om ordinar, fără principii…poate fi cumpărat pe doi lei.

♦

Viaţa duhovnicească autentică poate da probe, evidenţe şi dă din destul: şi când vrei şi când nu ţi-o doreşti. Tocmai de aceea diletantul, cel care îşi autoarogă statura de Părinte duhovnicesc e foarte uşor de depistat, pentru că el nu are organicitatea şi firescul gesturilor acelui om, care e mânat / purtat mereu de către Duhul lui Dumnezeu.

Diletantul pozează în om duhovnicesc, vorbeşte numai în pilde, se arată reverenţios până peste poate cu cei care îl laudă…dar nu e deloc firesc, deloc cumpănit, deloc netulburat când e tracasat cu întrebări periculoase pentru el. Pentru că el nu se simte confortabil în mijlocul necazurilor, al acuzelor celor mai tâmpite, al stupefacţiilor deconcertante…de care un Părinte duhovnicesc e plin până în gât.

Părintele duhovnicesc însă nu este numai un om care se curăţeşte de patimi continuu, adică un mare trăitor. El trebuie să fie şi un mare teolog,  şi un fin cercetător al vieţii contemporane, şi un mare poet,  şi un mare filosof,  şi un mare psiholog, şi un mare partizan al păcii şi al bunei înţelegeri între oameni, adică un mare în multe feluri.

De aceea, în România, nu am auzit şi nici nu am întâlnit un Părinte duhovnicesc care să cuprindă, într-o mare măsură, atuurile unui adevărat Avvă. La noi sunt mulţi oameni duhovniceşti…dar niciun Avvă, adică un Părinte duhovnicesc care să fie şi mistic şi teolog şi artist şi un practician al bunei înţelegeri.

Între oamenii duhovniceşti există o mare diferenţă, diferenţă care constă în viaţa lor personală şi în viaţa lor ascetică şi în experienţa lor mistică. De aceea avem şi multe neînţelegeri pe baza afirmaţiilor lor, care nu iau în calcul pe toţi potenţialii oameni care le pot auzi sfaturile. Avem oameni cu diverse virtuţi… dar fără o specializare umană şi teologică ieşită din comun.

Din acest motiv şi ucenicii acestor oameni duhovniceşti rămân refractari măreţiei altora…dacă, cumva, le întrec părintele lor. În loc să îşi lărgească nespus de mult experienţa înglobând în ea experienţa altor părinţi experimentaţi ei trăiesc, de cele mai multe ori, o pliere asupra propriei lor tradiţii… devenind nişte decepţii vii.

♦

Care e cea mai mare greşeală a oamenilor duhovniceşti în cadrul uceniciei? Să îi facă pe ucenici propriile lor oglinzi, atât în cele bune cât şi în cele rele. Dacă dorim să avem ucenici reali trebuie să îi învăţăm să fie ei înşişi sintetizând în viaţa lor toate manierele particulare pe care le pot asimila.

♦

Ce face un diletant în ale duhovniciei când dă un interviu sau când i se cere să dea sfat duhovnicesc? Răspunde la toate întrebările cu conştiinţa că are…toate răspunsurile. Nu are remuşcări, nu are neştiinţe, nu are complexe.

El răspunde de fiecare dată cu idei învăţate pe de rost…Tocmai de aceea nici nu se epuizează vorbind. Vorbitul însă e o mare epuizare, pentru că presupune o regândire, în fiecare fracţiune de secundă a oricărui lucru care ţi se pune în faţa minţii.

Interviul şi sfătuirea în care nu se gândesc atunci, toate lucrurile, împreună cu Dumnezeu şi cu cel din faţa ta, e un playback enervant. Şi niciodată o melodie mimată nu poate fi… o melodie care să te cutremure ci doar una care te dezgustă.

♦

Dacă predici, te rogi sau scrii fără să te epuizezi şi fără să transpiri… nu ai predicat, nici nu te-ai rugat şi nici nu ai scris nimic valoros. Omul neduhovnicesc nu are astfel de valori care se produc instant şi care te epuizează instant.

♦