Etichetă: viaţa dedicată unui ideal

Gândul la moarte ne-a însoţit în ultimele zile, vrând-nevrând. Căci s-au mutat la cele veşnice, pe rând, Ştefan Iordache şi Dan Horia Mazilu.

Personal, reculegându-ne la Academie, am trăit într-o atmosferă de linişte şi pace. Ca şi în cazul profesorului Dan Sluşanschi, adormirea acestor ortodocşi academici ne-a transmis nu o stare de zbucium, ci un sentiment de tihnă şi serenitate. Adevărată odihnă lângă cei care au trudit pentru semenii şi poporul lor, fără să primească vreodată recompense ori satisfacţii materiale deosebite.

Astăzi tinerele generaţii şi mulţi dintre români suferă enorm din lipsă de idealism şi de generozitate. Carenţa lor esenţială este dispariţia perspectivei adânci asupra muncii care te împlineşte interior, fără de care eşti un robot care execută nişte acţiuni mecanic, numai pentru bani.

Cei mai răi, pentru noi, sunt intelectualii care sunt intelectuali doar pentru că le-o cere interesul. Intelectualii titraţi, care au terminat o facultate doar ca să poată deţine o poziţie favorabilă în ierarhia socială şi salarială.

Un lucru ce n-are nimic de-a face cu mintea, cu gândirea, cu intelectul, cu munca intelectuală. Doar că efortul de a strânge cartofii de pe un câmp, spre exemplu, e transpus în plan mental şi transformat în recoltă bogată în hambarele memoriei. Fără a avea nici un ecou semnificativ în sufletul celui care lucrează cu capul, dar refuză să-şi implice inima, iubirea inimii.

Însă acolo, la Biblioteca Academiei Române, lângă catafalcul Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, am mai simţit ceva esenţial, chiar dacă nu pentru prima dată, anume că mai fericit este cel ce moare decât cel ce se naşte, mai ales când moare în dreapta credinţă şi a lăsat în urmă semnele trecerii lui ca o moştenire importantă pentru cei ce vor urma.

De obicei, lumea se bucură când cineva se naşte şi se întristează când un om moare. Şi asta pentru că înţelegem din ce în ce mai puţin că naşterea în această lume e începutul durerilor, iar moartea e sfârşitul lor şi începutul odihnei. Mulţi iubesc viaţa atât de mult, încât nu vor să ştie niciodată de dureri şi de părăsirea ei.

Pentru că omul zilelor noastre şi, din ce în ce mai puţin chiar şi românul nostru ortodox, nu mai caută odihna în munca pe care să o iubească, în oamenii faţă de a căror dragoste să fie fidel, în răsplătirea viitoare, ci se urcă în caruselul tuturor vârtejelor vieţii, în căutarea unei prosperităţi financiare care nu-i aduce nicio linişte şi nicio împlinire, nicio bucurie stabilă.

Moartea însă e un fenomen care ne va traversa precum ciclonul coastele Americii. Nu vom mai avea atunci prea mult timp să ne pregătim, în faţa ei, ci cum ne va găsi aşa ne va lua. Şi dacă nu am făcut mai mult pentru alţii decât pentru noi înşine, nu ne va acoperi mila lui Dumnezeu greşelile.

Psa. Gianina Picioruş