Obiectivitate subiectivă

impunator

Nu se potriveşte acelaşi sfat la doi inşi. De aceea, un sfat foarte bun pentru unul e ineficace pentru altul. Iar ca să dai un sfat trebuie să vezi sufletul celuilalt şi să nu presupui că-l vezi dându-i un sfat din…burtă. Sfatul e luminare dumnezeiască şi nu informaţie acumulată în creier.

Nu pot înţelege de ce un creştin ortodox se teme de prea mult, de prea greu…când greul şi prea multul înseamnă, în acelaşi timp, înaintare şi nu stagnare în relaţia cu Dumnezeu. Oare pentru că se teme să treacă…de la închipuita viaţă cu Dumnezeu la…reala viaţă cu Dumnezeu, care înseamnă experienţa reală a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa?

Când Dumnezeu vine în viaţa noastră ne bulversează aşteptările, normalul existenţei noastre… O viaţă cu Dumnezeu e întotdeauna paradoxală, plină de surprize. E bucuroasă în tristeţe, e tristă în mijlocul bucuriei… Tocmai de aceea neaşteptatul, noul, mereu noul, noutatea e ritmul adevăratei vieţi ortodoxe şi nu plictisul, inactualitatea, regresul.

Timpul cuvintelor lui Dumnezeu este un prezent continuu potrivit cuvintelor Domnului: erhete ora che nin estin [ a venit ora/ ceasul şi acum este] [In. 5, 25]. Timpul învierii morţilor, bineînţeles, nu a venit, dar, când acest lucru se va produce vom înţelege că cuvintele lui Dumnezeu sunt un prezent continuu, sunt veşnice, pentru că ele sunt mereu autentice, mereu adevărate, absolut adevărate.

Profeţia neîmplinită e mereu o aşteptare  şi, în acelaşi timp, o realitate deja prezentă deşi neîmplinită. Noi o trăim pentru că ne-o asumăm. Noi o trăim înainte ca ea să se petreacă pentru că suntem încredinţaţi de veracitatea ei. Însă nu trebuie să ne imaginăm, grosier, modul în care profeţia se va împlini pentru că ea va întrece întotdeauna aşteptările noastre.

Profeţiile mesianice erau nişte frânturi de adevăruri revelate care s-au materializat într-un anume fel care a depăşit aşteptările. Ele sunt, şi acum, un adevărat puzzle, pe care trebuia să îl descifrezi. Însă împlinirea lor nu a constat în îmbucarea pur şi simplu a profeţiilor, ci într-o împlinire de un firesc desăvârşit în suprafirescul ei.

Domnul Se naşte din Fecioară…dar Fecioara e foarte smerită, se tăinuieşte…nu ţipă la megafon faptul că prin Ea se împlinesc profeţiile. Domnul Se întrupează în mod negrăit din Fecioară, fără să strice peceţile fecioriei Fecioarei…şi numai Ea ştie cum S-a întrupat Cel neîncăput… Iarăşi se împlineşte o profeţie, a lui Iezechiel, dar totul într-un firesc suprafiresc desăvârşit.

La fel s-a petrecut, la fiecare pas al Domnului: totul într-o tăcere cutremurătoare… Profeţiile se împlinesc când noi ne aşteptăm cel mai puţin… Sesizarea împlinirii unei profeţii e un mare dar de la Dumnezeu… Tocul în tăcere şi nu cu tam-tam.

F. Ap. 1, 7: Uh imon estin gnone hronus/ Nu vă este  [dat] vouă să cunoaşteţi timpurile, ne spune Domnul. Nu ne interesează timpurile, speculaţiile…pentru că fundamentul vieţii creştine e relaţia continuă cu Dumnezeu. Pe noi ne interesează şi trebuie să ne intereseze relaţia vie cu Dumnezeu şi nimic altceva.

Dacă Îl ai pe Dumnezeu împreună cu tine tot timpul…de cine te temi? De demoni, de moarte, de neputinţă, de sărăcie? Cine ne poate scoate pe noi din comuniunea cu Hristos şi ce altceva mai frumos, mai înalt, mai bun şi mai desăvârşit putem dori?

Cuvintele îşi au rostul lor. Şi rost înseamnă în primul rând rânduiala lor, sensul lor dat de către Dumnezeu. Omul nu inventează sensul cuvintelor ci îl intuieşte. Când omului nu îi mai place adevărul cuvintelor începe să găsească înţelesuri din ce în ce mai simpliste ale cuvintelor.

Neologismul e cel mai adesea un împrumut orgolios…pentru că emanciparea e văzută ca  fugă de trecut, de semnificaţiile primare ale cuvintelor. După un timp însă, se observă că neologismele, deşi acte de sfidare ale limbii gazdă, nu pot elimina cuvintele adânc înrădăcinate în mintea oamenilor ci sunt nevoite să convieţuiască ca a doua soţie cu prima.

Artistul negenial e cel care transformă arta din vocaţie în ocupaţie. Vocaţia nu are scop utilitarist ci în cadrul ei primează plăcerea, reuşita, lupta cu imposibilul pentru a-l face să fie posibil.

Artistul pentru care arta e un mijloc de venit, o carieră, e un om, din start, afon la măreţie. El nu are înflăcărare ci dexteritatea sa e potenţată numai de onorariu.

Asta nu înseamnă că artistul de geniu trebuie lăsat să moară de foame pentru că el se hrăneşte numai din…artă. Ci artistul de geniu nu e robul teluricului, al lipsei de perspectivă, ci el însuşi e o nouă perspectivă, e o nouă lume şi nu merge pe drumuri deja bătătorite.

Am două culori care mă definesc: albastrul ultramarin, care, într-o formă concentrată e un albastru tăios şi rubiniul sau vişiniul. Culoarea absolută – o să detalieze cândva acest lucru –  este movul.

Măreţia unui om constă în faptul de a avea, întotdeauna, câte un as în mânecă, pe care nimeni nu ar mai crezut că îl are. Sau prea puţini…

Consider că, într-o relaţie, dacă nu mai aştepţi să fii surprins de lucruri frumoase, ultra frumoase venite din partea celuilalt înseamnă că nu a fost nimic esenţial, niciodată, între tine şi o altă persoană.

Relaţiile interpersonale fără surprize mari şi frumoase sunt nişte relaţii de rutină. Eu le-aş numi…rebuturi, un fel de veselă pe care o ţii în casă la modul muzeal…dar nu o foloseşti niciodată.

Relaţiile în care…apar surprize mizerabile şi trădarea au fost nişte escrocherii penibile. Sau puţinătăţi de minte…

Relaţiile reale, adânci, sfinte sunt relaţiile de mare conştiinţă şi dintr-o iubire şi dăruire enorme. Dacă nu ai trăit măcar una în viaţa asta…eşti un om mic de caracter.

Ce înseamnă să ai înălţime de cuget, caracter, verticalitate? Să dai dovadă de o sinceritate mereu copleşitoare şi de o probitate incredibilă. De aceea numai un om ordinar, fără principii…poate fi cumpărat pe doi lei.

Viaţa duhovnicească autentică poate da probe, evidenţe şi dă din destul: şi când vrei şi când nu ţi-o doreşti. Tocmai de aceea diletantul, cel care îşi autoarogă statura de Părinte duhovnicesc e foarte uşor de depistat, pentru că el nu are organicitatea şi firescul gesturilor acelui om, care e mânat / purtat mereu de către Duhul lui Dumnezeu.

Diletantul pozează în om duhovnicesc, vorbeşte numai în pilde, se arată reverenţios până peste poate cu cei care îl laudă…dar nu e deloc firesc, deloc cumpănit, deloc netulburat când e tracasat cu întrebări periculoase pentru el. Pentru că el nu se simte confortabil în mijlocul necazurilor, al acuzelor celor mai tâmpite, al stupefacţiilor deconcertante…de care un Părinte duhovnicesc e plin până în gât.

Părintele duhovnicesc însă nu este numai un om care se curăţeşte de patimi continuu, adică un mare trăitor. El trebuie să fie şi un mare teolog,  şi un fin cercetător al vieţii contemporane, şi un mare poet,  şi un mare filosof,  şi un mare psiholog, şi un mare partizan al păcii şi al bunei înţelegeri între oameni, adică un mare în multe feluri.

De aceea, în România, nu am auzit şi nici nu am întâlnit un Părinte duhovnicesc care să cuprindă, într-o mare măsură, atuurile unui adevărat Avvă. La noi sunt mulţi oameni duhovniceşti…dar niciun Avvă, adică un Părinte duhovnicesc care să fie şi mistic şi teolog şi artist şi un practician al bunei înţelegeri.

Între oamenii duhovniceşti există o mare diferenţă, diferenţă care constă în viaţa lor personală şi în viaţa lor ascetică şi în experienţa lor mistică. De aceea avem şi multe neînţelegeri pe baza afirmaţiilor lor, care nu iau în calcul pe toţi potenţialii oameni care le pot auzi sfaturile. Avem oameni cu diverse virtuţi… dar fără o specializare umană şi teologică ieşită din comun.

Din acest motiv şi ucenicii acestor oameni duhovniceşti rămân refractari măreţiei altora…dacă, cumva, le întrec părintele lor. În loc să îşi lărgească nespus de mult experienţa înglobând în ea experienţa altor părinţi experimentaţi ei trăiesc, de cele mai multe ori, o pliere asupra propriei lor tradiţii… devenind nişte decepţii vii.

Care e cea mai mare greşeală a oamenilor duhovniceşti în cadrul uceniciei? Să îi facă pe ucenici propriile lor oglinzi, atât în cele bune cât şi în cele rele. Dacă dorim să avem ucenici reali trebuie să îi învăţăm să fie ei înşişi sintetizând în viaţa lor toate manierele particulare pe care le pot asimila.

Ce face un diletant în ale duhovniciei când dă un interviu sau când i se cere să dea sfat duhovnicesc? Răspunde la toate întrebările cu conştiinţa că are…toate răspunsurile. Nu are remuşcări, nu are neştiinţe, nu are complexe.

El răspunde de fiecare dată cu idei învăţate pe de rost…Tocmai de aceea nici nu se epuizează vorbind. Vorbitul însă e o mare epuizare, pentru că presupune o regândire, în fiecare fracţiune de secundă a oricărui lucru care ţi se pune în faţa minţii.

Interviul şi sfătuirea în care nu se gândesc atunci, toate lucrurile, împreună cu Dumnezeu şi cu cel din faţa ta, e un playback enervant. Şi niciodată o melodie mimată nu poate fi… o melodie care să te cutremure ci doar una care te dezgustă.

Dacă predici, te rogi sau scrii fără să te epuizezi şi fără să transpiri… nu ai predicat, nici nu te-ai rugat şi nici nu ai scris nimic valoros. Omul neduhovnicesc nu are astfel de valori care se produc instant şi care te epuizează instant.

Psalmul 50 între Septuagintă şi diaconul Coresi, alături de o interpretare a textului [2]

Probabil, ca şi noi, v-aţi bucurat de suavitatea şi de adâncul de har al textului acestui psalm, prilejuită de această mergere la rădăcinile lui reale. În greacă, şi apoi în româna veche, psalmul pocăinţei Sfântului David se prezintă în toată umanitatea şi durerea lui. Avem un Proroc suferind, conştient de păcatul lui, dar un Proroc plin de har, care vorbeşte în harul pocăinţei şi vesteşte lucruri de taină despre viaţa duhovnicească a Bisericii.

Îmi propusesem o discuţie sistematică…Însă, acum, cred că e mai bine să vorbesc liber despre textul psalmului. Vom indica anumite teme discutate în psalm prin litere îngroşate.

Avem, în primul rând, prezentată iertarea ca o consecinţă a revărsării milei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ce este mila lui Dumnezeu? E o întrebare tot la fel de adâncă şi de plină de sensuri ca şi întrebarea: ce este viaţa? Mila Sa e percepută ca şi viaţa: cu multe nuanţe. Şi fiecare trăieşte mila lui Dumnezeu precum aerul. În zeci, mii, milioane de rânduri am înţeles ceva, am găsit ce trebuia, am fost scăpaţi de moarte…pentru că am fost miluiţi de către Dumnezeu.

Însăşi viaţa noastră este o milă dumnezeiască… De aceea Sfântul David se roagă să fie miluit conform/potrivit cu marea milă a lui Dumnezeu, după cum iubeşte Dumnezeu şi nu omul. Omul se iubeşte mai puţin, infinit mai puţin decât ne iubeşte Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă excesiv. Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă pentru că ne consideră partenerii Săi de dialog.

De aici ar trebui să învăţăm noi să comunicăm: din comunicarea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte tăcut, în tăcere…şi tăcerea Lui ne umple de laudă. Tăcerea cu El se transformă în doxologie. Însă, ca să fim miluiţi trebuie să vedem în El pe Preamilostivul.

Paradoxal lucru! Venim la El ca să fim miluiţi nu pentru că nu ştim că putem fi miluiţi, ci, dimpotrivă, pentru că ştim că El ne va milui ca un Dumnezeu şi nu ca un om, adică cu ţârâita. El Îşi revarsă mila Sa, în viaţa noastră, dacă ne pocăim, cu toptanul, ca o avalanşă. Şi ne iubeşte şi ne transformă atât de mult încât nici noi nu ne mai recunoaştem. Iertarea lui Dumnezeu produce transformări copleşitoare în viaţa noastră.

Adică trăim mai multe cu El şi din cauza Lui decât le putem explica. Ceea ce spunem noi despre mila lui Dumnezeu e prea firav pe lângă energia aceasta imensă, mila Lui imensă care ne doboară iubirea inimii.

Mila Lui ne învaţă să iubim. Mila lui ne învaţă să fim atenţi, Mila Lui ne învaţă să fim supli cu oamenii, cu natura din jurul nostru, cu aerul pe care îl respirăm. Dacă nu îţi pare rău că striveşti frumuseţea din jur prin prezenţa ta, ca om păcătos, înseamnă că nu ai trăit mila lui Dumnezeu care te învaţă sfielnicia de toţi şi de toate, candoarea, dorul după puritate, după feciorie.

Fărădelegea se cere curăţată, năruită, spălată. Impuritatea este o evidenţă…ca şi strigarea. Omul nu strigă pentru că nu îl doare. Omul nu caută pentru ca să nu găsească. Ci el caută şi se pătrunde la inimă de lucrurile pe care inima lui le doreşte cu nesaţ.

Noi căutăm stabilitatea în toate. Căutăm împlinirea. Curăţia e împlinire. Curăţirea fărădelegilor noastre, a faptelor ieşite din uzanţa evlaviei, este o realitate a sufletului şi a trupului nostru, a întregii noastre fiinţe, pe care o trăim dacă ni se dăruie de către Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu e o evidenţă care împlineşte.

Dacă nu ai trăit-o niciodată nu poţi vorbi de ea. Ceea ce nu am experiat nu ştim. Dar, dacă o ştim, dacă am trăit-o, atunci avem îndrăzneală către Dumnezeu. Acest psalm e o îndrăzneală a iubirii pentru Dumnezeu. O îndrăzneală de fiu. Adesea vorbim despre Sfinţi, le cerem Sfinţilor, că dacă au câştigat îndrăzneală la Dumnezeu, adică, dacă sunt în slava lui Dumnezeu după moarte, să se roage şi pentru noi; să mijlocească pentru noi.

Rugăciunea năvalnică, încrezătoare în iertarea lui Dumnezeu se naşte în inima care are intimitate/îndrăzneală cu Dumnezeu, care are iubire de Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu, acest a fi cu Dumnezeu, a conştientiza că toată fiinţa ta stă în harul lui Dumnezeu înseamnă a cere cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu iertarea ta de păcate…şi apoi şi pe a altora.

Însă îndrăzneala faţă de Dumnezeu e sfielnică. Ea cere să se facă voia lui Dumnezeu întru toate. Îndrăzneala faţă de Dumnezeu cere ca Dumnezeu să Se pronunţe, să Se facă evident într-o chestiune anume, să Se arate cu multă evidenţă…

Se ruga Sfântul pentru vindecarea cuiva sau pentru a izvorî apă din piatră seacă. Se ruga să se termine molima lăcustelor sau potopul de apă multă sau incendiul…Se ruga cu îndrăzneala iubirii către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Îşi facă voia cu el şi cu ei, cu toţi din jurul lui.

Şi Sfântul era auzit! Sfântul era ascultat de către Dumnezeu şi se oprea urgia lui Dumnezeu, care, se porneşte pentru păcatele noastre, cum spune Molitfelnicul.

În citirile şi traducerile noastre la Sfânta Scriptură am observat că se vorbeşte foarte mult de mânia lui Dumnezeu, de aprinderea mâniei lui Dumnezeu, adică de această urgie a Sa pentru păcatele oamenilor. Noi, cei de azi, nu prea vorbim de ea în perimetrul studiilor dogmatice, deşi este un atribut al lui Dumnezeu, o manifestare a Sa faţă de oameni.

Însă, mânia lui Dumnezeu este legată de zelul lui Dumnezeu, adică de dorinţa Lui pentru dreptate şi sfinţenie. Dorinţa lui Dumnezeu după bine, zelul lui după sfinţenia oamenilor devine mânie sfântă, atunci când se încalcă prea mult dreptatea Sa. Dar, atunci când Dumnezeu nu Îşi arată mânia Sa faţă de noi, atunci trebuie să ne înfricoşăm pentru că suntem păsuiţi de către El.

Orice păcat merită pedepsit şi ar trebui pedepsit. Ninive trebuia pedepsită. David trebuia pedepsit…Însă ninivitenii şi David cel prea frumos au căzut în pocăinţă înaintea Domnului şi au găsit pe Dumnezeu milos, preamilos şi nu drept un pedepsitor al lor.

Ca să fii viu trebuie să te curăţeşti de păcate. Viaţa duhovnicească a omului înseamnă iertare. Eşti iertat de Dumnezeu, atunci ai viaţă din destul în tine. Dacă nu eşti iertat eşti pizmaş, rău, recalcitrant, răzbunător, desfrânat, avar, petrecăreţ…

Viaţa din destul a lui Dumnezeu, viaţa în Duh e o imensitate care te umple, care te tot umple…şi simţi şi afirmi că nu îţi mai trebuie nimic, nu mai vrei mai mult, pentru că nu poţi să duci mai mult.

Uneori Dumnezeu ne dă atâta har încât totul este insuportabil. Ne doare inima. Inima şi mintea ne sunt pline de bucurie şi de răpire dumnezeiască, de candoare şi de dragoste, de milostivire şi iertare…şi nu mai poţi, nu mai vrei mai mult har.

Dumnezeu Se revarsă, Îşi revarsă mila, după cum spuneam, ca o avalanşă, ca o imensitate. Nu cu puţin ne învaţă Dumnezeu ci cu mult şi prea mult, cu excesiv de mult. Dacă nu ţi se iartă mult nu iubeşti mult. Iar David, Părintele nostru, a fost iertat mult şi repede pentru că a iubit mult. Şi-a dat imediat seama de păcatul său şi l-a văzut în toate ale sale, în toată viaţa.

Unii trăiesc numai în fantasme…Sfântul David îşi vedea păcatele sale pururea în faţă…şi le conştientiza gravitatea din ce în ce mai mult pe timp ce îmbătrânea. Bătrâneţea e umplere de simplitate şi de înţelepciune. Bătrâneţea sintetizează. Sinteza vieţii e sfinţenie. Când urmăreşti toată viaţa sfinţenia, atunci, la bătrâneţe, culegi roadele captării tale, totale, de viaţa curată.

Pr. Dorin.

Viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului [podcast]

sf-maria-egipteanca.jpeg

E vorba de Sinaxarul Duminicii a V-a din Postul Mare

46.2 MB

Poate fi downloadată de aici.

Împărtăşirea de experienţă

Ca să intuieşti traseul unei ştiinţe sau al unei lucrări tehnice trebuie să apelezi la un specialist, la un cunoscător. Ca să intuieşti drumul spre tine şi în acelaşi timp drumul spre relaţia ta reală cu Dumnezeu, în viaţa duhovnicească însă, trebuie să apelezi la un Învăţător, la un Părinte duhovnicesc. El a fost creat, la rândul său, de un alt Părinte duhovnicesc prin iradierea personală şi ascultarea de acela. O filieră continuă de ucenicie în cadrul căreia se intuiesc drama personală, viaţa Bisericii, Scriptura, vieţile Sfinţilor, modul de a fi în societate, aşteptarea morţii şi nădejdea mântuirii.

Însă această relaţie de ucenicie e mereu unică, pentru că e mereu personală şi interpersonală. Pe măsură ce ucenicul îşi descoperă rădăcinile sale ortodoxe pe atât şi Părintele îşi verifică adâncimile cunoaşterii sale şi învaţă din relaţia sa cu ucenicul. Nu este o iradiere numai de la Părinte spre ucenic ci şi invers. Părintele învaţă din eforturile ucenicului şi din căderile lui multiple şi ucenicul din viziunea de ansamblu, de mare fineţe a Părintelui, a Maestrului său în cele duhovniceşti.

Adevărata ucenicie e o învăţare perpetuă de la Părintele duhovnicesc, o învăţare care se continuă şi după adormirea acestuia. Dacă Părintele devine Sfântul din viaţa ucenicului, dacă Părintele se dovedeşte adevărat ucenic al Domnului, Părintele este, din planul veşniciei, un învăţător continuu, acelaşi şi mereu altul, al fiului său întru Domnul. Adevăratul Părinte este cel care are adevărata îndrăzneală către Domnul, aici şi dincolo. Adevărul Părinte e Sfântul. Iar dacă ucenicul trăieşte relaţia cu Părintele ca o relaţie cu un Sfânt încă de aici, după adormirea acestuia, relaţia cu Sfântul său Părinte este şi mai intensă şi suportă transformări şi mai puternice.

Însă toate transformările relaţiei sale cu Părintele sunt dumnezeieşti. Îl percepe şi mai intens în sine, în dragostea ce i-o poartă, îl simte în viaţa lui, ajutându-l zilnic, vorbeşte cu el ca unui viu, şi harul pe care îl simte în el, ca urmare a rugăciunilor sale faţă de Părintele său poartă amprenta personală pe care o ştia de când ucenicea la el, aici, pe pământ. În aceasta constă marea minune: rugându-se lui îl simte ca şi înainte, ştie că e el, Părintele său, dar mult mai intens, mult mai copleşitor ca înainte. Se simte păzit, îndrumat, apărat de el şi de rugăciunile sale. Îl simte în el, cu el şi lângă el mereu şi ştie că Părintele său mijloceşte pentru iertarea sa de păcate.

Aşa arată adevărata ucenicie! Adevărata ucenicie nu abdică niciodată de la dragostea şi relaţia cu Părintele. Când crezi că ai învâţat suficient de mult încât să te muţi la un altul nu ai înţeles nimic esenţial. Adevărata ucenicie e o statornicie pentru veşnicie faţă de Părintele tău. Tu eşti cu el şi el este cu tine, pentru că el te duce spre Dumnezeu continuu. Voi sunteţi împreună pentru că sunteţi cu Dumnezeu, pentru că în Dumnezu înaintaţi şi El vă este fundament neclintit al dragostei şi ascultării ce vă leagă.

Pr. Dorin.

Moartea lui Socrate, ce nu se spune răspicat despre filosofie şi precizare neapărată despre exprienţa efectivă

te-prinzi-in-plasa-sau-nu.jpeg

Textul scanat, în două fotografii, ale sfârşitului cărţii Φαιδον a lui Platon, îl găsiţi aici şi aici. Textul e conform: Platon, Opere, IV, trad. şi com. de Constantin Noica, ed. îngrijită de Petru Creţia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

La sfârşitul acestei cărţi e narată moartea lui Socrate şi vă invităm să citiţi textul de pe fotografii – fotografii care se deschid foarte bine in Ipernity – şi care vă fac capabili să ne urmăriţi în cunoştinţă de cauză.

Moartea lui Socrate e un subiect idealizat în istoria filosofiei, când, în realitate, e un fapt banal, înregimentat cu totul în mentalitatea şi teologia păgână care l-a animat de-a lungul vieţii. Sorbirea cupei de otravă, în urma condamnării sale de către tribunalul poporului se petrece într-un mod deloc special iar moartea îl cuprinde evolutiv.

Însă, ceea ce vrem să indicăm în acest articol e faptul că Socrate nu moare ca un filosof ci ca un teolog, ca un om credincios zeilor cărora le slujise şi cultului în case se iniţiase. Libaţiile pe care vrea să le aducă cu cupa de otravă şi ultimele sale cuvinte au marcă teologică şi nu filosofică.

Cocoşul datorat lui Asclepios, zeul sănătăţii, e dorinţa unei jertfe reale şi nu o ironie. Constantin Noica credea că aceste cuvinte sunt „ultima ironie a lui Socrate…făcută să rămână, pentru întreaga posteritate, indescifrabilă” [ cf. Idem, n. 738, p. 323]. Însă nu e deloc o ironie ci o dorinţă expresă a lui Socrate de a se aduce jertfă acestui zeu în numele său.

De ce susţinem acest lucru? Pentru că motivele interne ale întregii cărţi Φαιδον ne duc spre această concluzie, spre concluzia că viaţa lui Socrate era orânduită teologic şi că filosofia sa nu era decât o teologie păgână efeminată, scoasă din contextul iniţierii, descărnată de cult.

Socrate susţine ideea de soartă, care guvernează pe oameni [ Idem, p. 51] încă de la începutul cărţii, care este o învăţătură sinonimă predestinării gândite de Ioan Calvin. Atunci când e închis, când e încarcerat, Socrate începe să compună versuri în urma unor repetate vise, puse pe seama zeilor, cărora el le dă ascultare [ Idem, p. 55].

Se reiterează în carte, de mai multe ori, ideea de ascultare a sa faţă de tradiţiile religioase în care credea şi faţă de „doctrinele secrete”[ Idem, p. 57] în care se iniţiase. Cf. Idem, n. 84, p. 166, traducătorul român credea că Socrate era un iniţiat în misterele orfice. Despre Orfeu şi orfism, găsiţi detalii generale aici.

În p. 57 Socrate le spune prietenilor săi că ne aflăm „în grija şi stăpânirea zeilor”. Cei buni şi înţelepţi ajung alături de zei [ p. 58]. În p. 68 Socrate va susţine celebra afirmaţie care va fi contestată de Sfântul Grigorie Palama, după cum vom arăta spre sfârşitul articolului nostru: „cunoaşterea însăşi…este de bună seamă un mijloc de purificare”.

În p. 79 iarăşi vorbeşte despre tradiţia credinţei păgâne şi confirmă, de mai multe ori că credea şi promova doctrina reîntrupării sufletelor /reîncarnarea [ Idem, p. 69, 70, 71, 72***, 73***, 79, 80**, 81***, 90, 95, 102, 127 – numărul asterixelor de deasupra numărului de pagină reprezintă faptul că în aceeaşi pagină a formulată de atâtea ori aceeaşi idee].

Ideea reîncarnării se află în conexiune directă la Socrate cu ideea preexistenţei sufletelor înainte de zămislirea noastră ca oameni şi cu teoria reamintirii/rememorării cunoştinţelor.

În ceea ce priveşte preexistenţa sufletelor, Socrate spune că „sufletele noastre existau şi înainte de a se afla în acest chip uman, existau despărţite de trup şi înzestrate cu puterea de a gândi”, cf. Idem, p. 79, 80** şi 81**. Adică el spune că sufletele sunt de sine stătătoare, nu vorbeşte de o creare a lor de către zei ci doar de o întrupare succesivă a lor în mai multe trupuri, trupul fiind considerat o temniţă, unde sufletul „e închis şi ferecat în trupul său”, cf. Idem, p. 89 şi 90.

Cebes, unul dintre confidenţii săi, îi aminteşte lui Socrate, că una dintre consecinţele transmigraţiei sufletului e cunoaşterea. Şi că potrivit teoriei gnoseologice păgâne „învăţarea nu este pentru noi de fapt decât o reamintire”, cf. Idem, p. 73, a lucrurilor pe care le-am văzut în cer, în Hades sau în vieţile anterioare.

Faptul că Socrate gândea teologic şi nu filosofic, că el respecta cutume religioase şi nu inventa obiceiuri, se vede şi mai bine din stratificarea reîntrupărilor pe care o face. Astfel, cei care „s-au deprins cu lăcomia, cu desfrâul, cu beţia, aceia fără doar şi poate se întrupează ori în măgari ori în nişte alte asemenea făpturi”, cf. Idem, p. 88. Când a spus aceste lucruri, unul dintre confidenţii săi a fost cu totul de acord cu el, ceea ce înseamnă că acestea erau cunoştinţe teologice arhiştiute între membrii acelui cult, în speţă al orfismului, dacă acredităm opinia lui Noica.

Iar, cei nedrepţi, continuă Socrate, cei hulpavi ca să dezbrace pe alţii de posesiuni se vor reîntrupa în lupi, şoimi, ulii, Idem, p. 88. Deci păcătoşii nu mai redeveneau oameni ci animale.

Socrate mărturiseşte despre sine că e închinat zeului Apollon, cf. Idem, p. 92. Aminteşte despre zei, cf. Idem, p. 52 şi 119 şi se jură pe zei, cf. Idem, p. 110 şi 113. Pentru ca să le dovedească prietenilor săi că sufletul este nemuritor şi indestructibil [ a se vedea p. 124 şi 126 pentru nemuritor şi p. 125 pentru indestructibil], Socrate le spune confidenţilor săi că toţi, după moarte, vor coborî în Hades [p. 126], care se află în fundul pământului, numit şi Tartar [p. 132].

După moarte, fiecare suflet e condus de către demonul său [ şi nu daimonul, în transliterare erasmică], care l-a călăuzit în viaţă, spre judecată, presupun că a zeilor, pentru că Socrate nu specifică acest lucru, cf. Idem, p. 126. De la judecată demonul îl duce în Hades, unde stă până la „timpul cuvenit”, pentru ca „o altă călăuză” să îl readucă într-un alt trup, cf. Ibidem.

Exemplele noastre cred că ne îndreptăţesc pe toţi să susţinem faptul, că filosoful Socrate nu era în speţă decât un teolog de rând, al cultului în care se iniţiase şi că el nu explică de fapt decât cutume religioase, le explică în termeni proprii şi nimic mai mult. De aceea, pe patul de moarte, vorbeşte de libaţii, de vărsări ritualice din potir în cinstea zeilor şi de o jertfă către un zeu şi nu despre concepte filosofice personale.

***

De aceea, filosofia, care e ori o teologie efeminată ori o antiteologie nu spune în mod clar, de foarte multe ori, sau filosofii recenţi uită să spună asta, că filosofia nu se întemeiază pe sine ci se întemeiază într-o teologie sau împotriva unei teologii. Dacă filosofii păgâni erau ori religioşi ori atei şi imorali trebuie să vedem filosofia lor prin prisma teologiei pe care se fundamentează sau pe care o discreditează.

La fel, când vorbim de filosofie la Anselm sau la Abelard vorbim de teologie scolastică romano-catolică efeminată, după cum atunci când vorbim de filosofii protestanţi trebuie să vorbim de teologii care efeminează teologia protestantă sau o traduc în termeni filosofici.

Cum poţi să faci filosofie fără Dumnezeu dacă munceşti cu materialul lui Dumnezeu? Poţi să fii pro-edulcorat Dumnezeu sau anti-Dumnezeu, dar nu poţi să faci abstracţie de teologie care e coloana vertebrală a oricărei filosofii.

De aceea, când citiţi pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche nu vă amăgiţi cu gândul că ei fac filosofie nouă, ruptă de arealul vieţii lor şi al credinţei pe care o au, ci studiaţi vieţile lor şi teologia vieţii lor, care se află în spatele sistemelor lor filosofice, ca să vedeţi pentru ce pledau de fapt sau împotriva a ceea ce luptau.

Când îndepărtăm foiţa de staniol în care sunt împachetate vieţile filosofilor şi le privim cu atenţie, în afara criticii literare care ornează totul ca la supermarket rezultatul e devastator de sec. Observăm vieţi serbede, cu multe excese, cu multe păcate, ca şi în spatele istoriei literare şi luciferisme cu duiumul. Dar, mai ales, observăm că în spatele filosofiei lor stau câteva concepte teologice decontextualizate care sunt de fapt toată osatura filosofiei lor ca atare.

***

Într-unul dintre tratatele Sfântului Grigorie Palama împotriva lui Varlaam Calabritul, aşa, peste timp, acesta îi răspunde lui Socrate în următorii termeni în problema gnoseologiei:

Ei zic: Nimeni nu poate fi părtaş de [la] desăvârşire şi sfinţenie, dacă n-a aflat adevărul despre existenţe; iar a afla adevărul acesta fără a distinge, fără a te servi de silogism şi analiză, e cu neputinţă. Aşadar, deduc ei, cei ce doresc să ajungă la desăvârşire şi sfinţenie, trebuie să înveţe şi să-şi însuşească metodele ştiinţei lumeşti [adică filosofia şi logica n.n.], de-a distinge, de-a face silogisme şi analize.

Prin astfel de argumente se silesc să facă înţelepciunea pieritoare, iarăşi eficace [ adică să instituie iarăşi în locul curăţirii de patimi filosofia, ca în antichitate, ca ocupaţie de prim ordin în credinţa ortodoxă n. n.].

Dacă, în loc de aceasta, ar fi venit cu smerenie să afle adevărul de la cei ce pot judeca toate [ adică de la isihaşti, de la oamenii care au experiat lumina dumnezeiască n.n.], ar fi auzit că această opinie a lor e cuget elin, erezie a stoicilor şi a pitagoreilor, care declară cunoştinţa provenită din studiul ştiinţelor treapta ultimă a contemplaţiei.

Noi însă nu socotim cunoştinţa dobândită prin raţionamente şi silogisme, drept adevărata opinie despre lume, ci pe cea care e dovedită prin fapte şi viaţă, care singură e nu numai adevărată, ci si singură şi neschimbată; orice raţionament, se spune, e răsturnat de alt raţionament; viaţa însă, cine o răstoarnă?

Ba socotim că nici pe sine însuşi nu se poate cunoaşte cineva prin metodele deducţiei, silogismului şi analizei, dacă nu şi-a curăţit mintea printr-o căinţă obositoare şi printr-o asceză susţinută, de orice vanitate şi răutate.

Căci cine nu-şi face mintea astfel, acela nu-şi dă seama, cu toate cunoştinţele lui, de micimea proprie, lucru care formează un început bun pentru a se cunoaşte pe sine”.

Cf. Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ed. a II-a, cu o prefaţă revăzută de autor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 185.

După cum se observă Sfântul Grigorie consideră că sursa adevărată de cunoaştere este experienţa efectivă a curăţirii de patimi, care ne aduce adevărata cunoaştere despre noi înşine şi adevărata teologie. Şi că, filosofia e percepută corect, real, ca şi teologia anterioară ortodoxă sau eretică, dacă eşti pe drumul curăţirii de patimi şi înţelegi toate în cadrul experienţei duhovniceşti reale.

Cunoaşterea e participare la viaţa lui Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu ţi se luminează adâncurile tale, ţi se fac evidente sensurile lumii şi ale tale în cadrul ei. Nu trebuie să ne temem de filosofie, de cultură, de ştiinţă, de politică sau de mondenităţi diverse, în sensul de a le înţelege şi a le problematiza atâta timp cât nu punem pe primul plan cunoaşterea din curiozitate ci punem pe primul plan viaţa duhovnicească şi dorinţa de a înţelege, în harul lui Dumnezeu, lumea în care trăim.

Viaţa duhovnicească e o continuă dezvrăjire de idoli vechi sau recenţi, de cutume oarbe sau de idei preluate fără prea multă judecată şi de aceea, în cadrul ei, totul se judecă din nou, se judecă serios, se judecă continuu. Şi toate sunt judecate pentru că trebuie să mă curăţesc de păcate şi să mă mântui. Dacă eforturile noastre nu converg, nu se întâlnesc în drumul nostru spre mântuire…am eşuat. Dar, dacă toate eforturile noastre teologice, culturale, filosofice, sociale se întâlnesc în cadrul înduhovnicirii noastre atunci suntem cu toţii folosiţi şi suntem încăpători, tot mai încăpători.

Pr. Dorin Picioruş