Etichetă: viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog

***

Primele 3 părţi: 1, 2, 3.

*

La noua mănăstire pe care o face, la Sfânta Marina, Sfântul Simeon prăznuieşte timp de 8 zile pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul, deci cu mai mult fast decât odinioară [318]. Aici continuă să scrie şi termină Imnele dumnezeieşti [318].

Ajunge să fie înjurat şi ocărât, chiar bătut, de către cei din jurul mănăstirii [319]. Iartă însă şi dă milostenii celui care era să îl lovească, de moarte, cu o piatră [319].

Primeşte de la Dumnezeu darul prorociei [320]. Sfântul Nichita mărturiseşte că a scris o viaţă mult mai amplă, decât cea din care spicuim, a Sfântului Simeon Noul Teolog [320]. Primeşte şi darul facerii de minuni [320].

Sfântul Simeon îşi scrie testamentul şi cele despre plecarea sa, prin cineva, care scria la dicteu, pe când monahii au găsit apă în mănăstire, după cum le prorocise [321]. Se arată în vedenie stareţei Ana şi o vindecă de febră mare [322].

Sfântul Simeon îl crescuse pe viitorul preot Nichifor şi acesta mărturiseşte minunile sale [323]. Nichifor a fost crescut de la vârsta de 14 ani de către Sfântul Simeon [323]. Binecuvântând o bucată de peşte, Sfântul Simeon l-a făcut pe Nichifor capabil de a mânca peşte, faţă de care avea aversiune [324].

Nichifor locuia în chilie cu Sfântul Simeon şi îl ajuta întru toate [324]. Nichifor îl vede într-o noapte pe Sfântul Simeon stând în aer, la distanţa de 4 coţi de podea, cu mâinile ridicate la rugăciune şi întreg lumină şi plin de strălucire dumnezeiască [324].

Vindecă un copil olog [325] cu untdelemn de la icoana Sfintei Marina [326]. Purta toiag la bătrâneţe [325]. Vindecă un demonizat, care scuipa nebuneşte şi behăia ca un ţap [326]. Blesteamă pe un pescar lacom şi acela scapă peştele pe care abia îl prinsese [327].

Îl vindecă pe prietenul său Oreste de paralizie [328]. Erau doi fraţi care îl persecutau. Antes, unul dintre ei, e blestemat de către el şi se îmbolnăveşte [330]. Sfântul Simeon se îmbolnăveşte de o scurgere a pântecului şi suferă multe zile [331].

Numai Nichifor îl ajuta ca să-şi facă nevoile şi pe acesta îl scapă de patima somnului [331]. Nichifor îl vede pentru a doua oară pe Sfântul Simeon levitând deşi acesta nu se putea întoarce de pe-o parte pe alta de unul singur şi nici nu îşi putea face nevoile singur, ci ajutat de către Nichifor [331-332].

După 13 ani de exil îşi cere adormirea grabnică [333]. Îşi profeţeşte ceasul şi ziua adormirii [333]. De asemenea profeţeşte  descoperirea Sfintelor sale Moaşte [333]. Adoarme într-o zi de 12 martie [334]. În acest context Sfântul Nichita ne spune că Sfântul Simeon se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine [334].

Adoarme în timp ce i se cânta slujba înmormântării, aşa cum le-a cerut-o el însuşi ucenicilor săi [334]. După 30 de ani de la adormirea sa se descoperă Sfintele sale Moaşte [334]. În anul 1052 Sfintele sale Moaşte, „pline de tot harul şi buna mireasmă au fost mutate în chip neaşteptat” [334].

După mutarea sa la Domnul „bună mireasma hainelor lui producea voioşie şi veselie sufletelor celor ce se atingeau de ele”[335]. Sfântul Nichita se declară ucenic al său [335]. Acestuia, Sfântul Simeon Noul Teolog îi porunceşte în vedenie ca să scrie viaţa lui, după ce, în timpul vieţii, îi ceruse în scris acest lucru [336].

Sfântul Nichita mărturiseşte despre Părintele său, despre Sfântul Simeon Noul Teolog, că Dumnezeu nu i-a dat odihnă în timpul vieţii, pentru că Duhul Sfânt tresălta în el [336] şi îl îndemna la nevoinţă şi Teologie. De asemenea Sfântul Nichita mărturiseşte că transcria cele scrise de către el [336].

Biletul Sfântului Simeon către Sfântul Nichita [336-337], prin care îl mandatează drept biograf al său: „…te-am recunoscut o dată pentru totdeauna ca pe mine însumi şi ţi-am încredinţat toate ale mele şi nădăjduiesc ca prin tine să se facă cunoscute şi tuturor celorlalţi” [337].

După 16 ani de la adormirea Sfântului Simeon NT, Sfântul Nichita are o vedenie [337-338], în prima zi a săptămânii din săptămâna a doua a Postului Mare [338]. După această vedenie Sfântul Nichita e 7 zile într-o plăcere şi bucurie de nespus [338]. Bucuria post-extatică.

Sfântul Nichita îşi aduce aminte de Sfântul Simeon [338-339]. Descrie, într-un mod remarcabil, chipul virtuţilor Sfântului Simeon [339]. Compune un canon liturgic pentru Sfântul Teodor Studitul şi apoi imne, cuvânt funebru şi elogii Sfântului Simeon NT [340].

Slujba compusă de Sfântul Nichita se pune în faţa raclei Sfântului Simeon [341]. Sfântul Nichita are o altă vedenie în care îl vede pe Sfântul Simeon ca pe un împărat slăvit [341]. În vedenia aceasta, Sfântul Simeon îi spune Sfântului Nichita: „M-ai odihnit, dragul şi iubitul meu copil!” [341].

Sfântul Nichita ne mărturiseşte cum arată adevăratele vedenii: „rămân în minte ani îndelungaţi şi chiar până la sfârşitul vieţii” [342]. Un dumnezeiesc Părinte îi tâlcuieşte Sfântului Nichita cuvintele Sfântului Simeon către sine, din vedenie, în sensul că acela a primit eforturile sale faţă de viaţa sa: „Sfinţii care trăiesc în Dumnezeu primesc şi după moarte, cu bucurie şi cu toată aprobarea, imnele şi elogiile care li se aduc” [343].

Opera Sfântului Simeon trebuie publicată: aceasta e concluzia vedeniei [343]. Sfântul Nichita strânge întreaga sa operă la un loc [343-344]. Un preot, care se îndoieşte de sfinţenia Sfântului Simeon NT [344-345] şi dispreţuieşte Sfânta sa Icoană pătimeşte uscarea mâinii pe care a îndreptat-o, cu gând rău, împotriva icoanei sale [345].

Mâna uscată a preotului se vindecă prin rugăciune şi ungerea cu ulei de la candela Sfântului Simeon [346]. Necredinciosul cântăreţ Ignatie vede Sfânta sa Icoană ca un foc aprins şi mişcându-se, fapt pentru care rămâne fără grai [346-347].

Manase, un om constipat în stare gravă, ajunsese, după 15 zile, ca să scoată excrementele pe gură [347]. Acesta e vindecat în timpul somnului de către Sfântul Simeon, după ce, în prealabil, băuse uleiul din candela care ardea la icoana Sfântului [347].

Sfântul Simeon i se arată, la uşa chiliei,  lui Filotei Zăvorâtul [349] şi îi dă darul de a mânca foarte puţin [350]. Ioan, ucenicul Sfântului Nichita, îl vede pe acesta scriind şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog dându-i lămuriri despre cele pe care trebuia să le scrie [352-353].

Sfântul Simeon îi spune lui Ioan, care văzuse vedenia, că Sfântul Nichita trebuie să se grăbească ca să termine de scris/ transcris cărţile sale [353]. În data de 3 ianuarie se prăznuieşte, anual, data exilării Sfântului Simeon Noul Teolog [353].

Egumenul Cosma cere icoana şi imnele Sfântului Simeon ca să-l pomenească şi el anual [353-354]. Se fură icoana Sfântului Simeon dar e recuperată [354]. Cel care a furat icoana se demonizează şi începe să scrâşnească din dinţi, să scuipe mereu şi să facă precum un ţap, spunând cuvinte fără sens [354].

Finalul vieţii Sfântului Simeon Noul Teolog, scrisă de către ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul.

***

Prima parte şi a doua

*

După adormirea Părintelui său, Sfântul Simeon Noul Teolog scrie imne şi panegirice Sfântului Simeon Evlaviosul din cauza unei descoperiri dumnezeieşti [291]. Sfântul Simeon îi face prăznuire anuală Părintelui său  şi îi pictează acestuia o icoană  [291]. Tot el îi scrie şi viaţa [291].

Patriarhul Constantinopolului e de acord cu pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul şi îi cere ca să-l invite şi pe el la pomenire [291]. Sfântul Simeon îşi cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său, în mod neîntrerupt şi nestingherit, timp de 16 ani [291], până ce fostul mitropolit al Nicomidiei, Ştefan, începe să dispreţuiască viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog [292].

Episcopul Ştefan îl apelează sub masca prieteniei şi îi cere răspunsuri la dogma trinitară [293]. Pentru el Sfântul Simeon scrie Imnul 21, răspunzându-i, prin acesta, la întrebare [294] şi, iniţial, e de acord cu răspunsul Sfântului Simeon [294]. Însă Ştefan, la scurt timp, începe să-l calomnieze [295].

Pentru că acesta nu găseşte nimic împotriva vieţii Sfântului Simeon, din acest motiv  începe să insulte cinstirea pe care acesta i-o aducea Sfântului Simeon Evlaviosul [295]. Doi ani de intrigi ale lui Ştefan [296].

Ştefan acuză pe Sfântul Simeon Evlaviosul că era om păcătos [297]. Sfântul Simeon e chemat în sinod ca „să dea socoteală pentru o învinuire de care nu era răspunzător” [297]. Sfântul Simeon merge şi răspunde [298 şi urm.]

Pledoaria principală a sa e că Sfântul Simeon Evlaviosul nu are nevoie de laudele noastre, dar noi avem nevoie să-i aducem laude, lui şi tuturor Sfinţilor, pentru ca să sporească şi râvna noastră pentru sfinţenie [299].

În faţa sinodalilor, spune Sfântul Nichita, „Simeon părea ca unul care cântă surzilor şi-şi face cuvintele sale în văzduh” [301]. Ancheta asupra lui se suspendă [301]. Însă 6 ani de zile Sfântul Simeon e târât prin judecăţi datorită intrigilor ţesute de Ştefan [301].

Oameni puşi de către Ştefan fură icoana Sfântului Simeon Evlaviosul, lucru la care şi-a dat acordul şi patriarhul Constantinopolului [301-302]. Sfântul Simeon Evlaviosul era iconizat împreună cu alţi bărbaţi Sfinţi şi împreună cu Hristos Domnul în primul rând [302].

În vedenia avută, Sfântul Simeon a aflat că Sfântul Simeon Evlaviosul are  „o sfinţenie egală cu a Apostolilor” [304]. Sfântul Simeon îi vorbeşte deschis lui Ştefan despre invidia pe care o are în suflet şi anume când este audiat din nou în faţa sinodalilor [304].

În acest context i se răzuieşte inscripţia Sfânt de pe icoana Sfântului Simeon Evlaviosul şi i se restituie [304]. Dar invidia şi răzbunarea mârşavă continuă, pentru că se trimit oameni care sparg cu securile sfintele icoane ale Sfântului Simeon Evlaviosul [305].

Sfântul Simeon scrie prima sa apologie dar nu o face publică [306]. Dă apologia patriarhului când e chemat iarăşi la proces [306]. Este exilat deşi apologia sa exprima adevărul cu nepărtinire [307].

Conform actului de exilare, Sfântul Simeon e deportat la Palukiton, iarna şi e lăsat singur, fără nimic, într-un loc pustiu [307]. Însă nu se îngrijorează de nimic, ci, dimpotrivă, dă mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat de invidia lui Ştefan [307]. Găseşte un paraclis ruinat al Sfintei Marina şi locuieşte acolo [308].

De aici, din exil, îi scrie lui Ştefan [308]. Ştefan primeşte scrisoarea şi continuă împotriva lui bârfirile viclene şi uneltirile meschine [309]. Orbit de ură, Ştefan credea că Sfântul Simeon şi-a ascuns banii în chilie, înainte de a fi exilat [309]. Perchiziţionând chilia de la Sfântul Mamas nu găseşte decât numai nişte haine şi cărţile Sfântului Simeon. Nu se lasă numai cu atât ci Ştefan dă ordin ca să se sape chilia cu cazmaua, fără însă ca să se găsească, bineînţeles, vreo comoară [309].

Sfântul Simeon îi trimite lui Ştefan încă o scrisoare [310]. A doua scrisoare i-a scris-o după 7 ani de zile…şi lui Ştefan nu i se stinsese deloc ura faţă de el [310].

Între timp, Hristofor, proprietarul schitului Sfintei Marina îi promite ajutor zilnic Sfântului Simeon [311]. El îi dă acestuia paraclisul [311]. Începe să fie vizitat de către mulţi oameni influenţi de la Constantinopol în exilul său [311]. Tuturor le dă argumente despre nevinovăţia sa [312].

Compune o carte de disculpare a sa şi îi scrie patriarhului Serghie [312]. Mai mulţi arhonţi constantinopolitani pledează pentru Sfântul Simeon [312]. Patriarhul promite arhonţilor reabilitarea lui şi, mai mult decât atât, că îl va desemna mitropolit [313]. Sfântul Nichita nu mai spune nimic despre…Ştefan.

Sfântul Simeon îi spune patriarhului că se bucură pentru că a suferit pentru dreptate [314-315]. Patriarhul e surprins de iubirea sa faţă de Sfântul Simeon Evlaviosul şi îl declară un adevărat „studit iubitor de Părinţi” [316]. Iese de la patriarh şi e primit în casa lui Hristofor unde stă pentru un timp [317].

Cu banii primiţi milostenie de la constantinopolitanii de vază face rezidirea mănăstirii Sfintei Macrina [317]. E din nou urgisit – la mănăstirea pe care o reface în fostul său loc de exil, care îi devine casă până la sfârşit – şi de demoni şi de către oameni [318].

Însemnări din 11. 04. 2006

Prima parte e aici.

*

Întorcându-se din Galata, după ce s-a despărţit de tatăl său şi fiind în caravana care mergea spre Constantinopol Sfântul Simeon Noul Teolog e învăluit de lumina dumnezeiască ca un foc, aidoma lui Pavel spre Damasc, extaz care i-a sporit iubirea de Dumnezeu şi credinţa în Părintele său duhovnicesc [251]. Drumul de la Galata la Constantinopol l-a făcut pe jos [251] şi a durat 8 zile [252].

Pune la picioarele Sfântului Simeon Evlaviosul, Părintele său, tot ce avea [252]. Stareţul Petru îl îmbracă frate de mănăstire [252]. Pentru că nu era nicio chilie goală în mănăstire rămâne cu Sfântul Simeon Evlaviosul şi locuieşte sub scara chiliei aceluia [252].

Este un ascultător nebiruit al Părintelui său [253]. Face slujbele cele mai umile din mănăstire cu multă înflăcărare [253]. Îl cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său şi se manifestă cu veneraţie faţă de toate cele care îi aparţineau aceluia [253].

Demonii îi sădesc lene în somn [254]. Stă la slujbe în picioare [254]. Vin demonii fricii şi vor să-l înspăimânte [254]. Apoi demonii desfrânării [254]. Primeşte har de la Dumnezeu, în urma nevoinţelor sale imense, ca şi în somn să lupte cu demonii [255]. Demonii invidiei atacă pe fraţii nepăsători din mănăstire şi pe egumenul Petru şi îi mobilizează pe toţi împotriva Sfântului Simeon [255].

În mijlocul acestei invidii generalizate el se odihneşte numai în braţele Părintelui său [255], pentru că numai acela îl înţelegea, fiind de o experienţă şi înflăcărare dumnezeiască aidoma lui. Era neclintit de la slujbe şi plin de lacrimi [255]. Cei din afara mănăstirii şi cei dinlăuntrul ei se luptă cu el [255].

Toţi doreau ca Simeon să-L nesocotească pe Dumnezeu, să nu se mai nevoiască atât de mult şi să tăgăduiască în cuvânt virtutea şi sfinţenia Părintelui său duhovnicesc [256]. Învăţătorul său îi explica faptul că aceste încercări sunt stârnite în inima lor de către demoni [256].

Alt pasaj autobiografic : Cat. 16, 54-107, cf. n. 15, p. 256-257.

Cere harul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui său [257]. Sfântul Simeon Evlaviosul îi promite că Dumnezeu îi va da „de două ori mai mult har” decât lui [ 257]. A treia vedere a luminii dumnezeieşti, ca un fulger [257]. A patra vedere : ca un nor luminos [257].

Extazele îi micşorează grosimea pământească a cugetării sale [257]. E cuprins de dor nestins după vederea lui Dumnezeu şi de străpungere neîncetată [257]. Primeşte cuvânt de înţelepciune şi de cunoaştere [257], pentru că Dumnezeu e înţelepciune întru cei care se sălăşluieşte [258].

Asceza sa încordată are rezultate duhovniceşti rapide [258]. Însă e alungat din mănăstire din invidie [258]. Sfântul Simeon merge cu Părintele său la mănăstirea Sfântul Mamas, la egumenul Antonie [258] şi rămân aici. Vine tatăl Sfântului Simeon după el la mănăstire cât şi senatori imperiali pentru ca să îl determine să renunţe la monahism [259].

Trăieşte a 5-a vedere dumnezeiască ca lumină infinită [259]. Stareţul Antonie îl face monah [260]. Înaintează în sfinţenie şi mai mult [260]. Mânca zilnic numai Sfintele Taine, ierburi şi seminţe [260]. Era, după cum, spune ucenicul său, Sfântul Nichita Stithatul, „de o curăţie extremă” [260].

În chilie stătea la rugăciune în picioare [260]. Dormea pe pământ [260]. Duminica şi în sărbători nu dormea deloc, ci se ruga, priveghea [260-261]. Viaţa lui era o continuă convorbire cu Dumnezeu şi dorea să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu [261].

Era „întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti” [261]. Îşi petrecea toată ziua închis în chilie [261]. Plin de lacrimile de peste zi ieşea numai la Vecernie, apoi citea Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor [261].

După citire făcea caligrafie, transcriind Sfânta Scriptură [261]. Mergea la Utrenia de noapte, la Sfânta Liturghie se ruga cu lacrimi într-unul dintre paraclisele Bisericii, de unul singur, apoi venea să se împărtăşească la timpul cuvenit [262]. De aici încolo numărul extazelor avute este neaproximabil, pentru că avea în mod cotidian vederi extatice [262].

În Postul Mare nu mânca aproape nimic decât sâmbăta şi duminica [262]. Dormea doar un ceas pe zi [262]. Într-o asemenea asceză desăvârşită trăieşte doi ani de zile [262]. Devine preot după adormirea stareţul Antonie şi e hirotonit preot de către patriarhul Constantinopolului Nicolae Crysoverghis [263].

Devine însă preot, după ce, un anumit timp, s-a împotrivit hirotonirii sale [263]. În momentul hirotonirii vede harul Sfântul Duh pogorându-se peste el ca o lumină infinită [264]. Timp de 48 de ani de preoţie va vedea lumina dumnezeiască a Preasfintei Treimi pogorându-se peste Cinstitele Daruri ale Liturghiilor sale [264].

Cronologia vieţii sale însă e o problemă dificilă. Există mai multe cronologii stabilite de diverşi cunoscători ai vieţii şi ai operei sale.

Avea multă smerenie şi fugea de slava omenească [264]. Slujea mereu văzând lumina Treimii şi avea o faţă de Înger când slujea [265]. Sfântul Duh îl făcea întreg foc când slujea Sfânta Liturghie [265].

Devine stareţul mănăstirii Sfântul Mamas, care, atunci când a preluat el conducerea, era „un han de mireni” şi o gropniţă pentru mulţi [266].  Restaurează mănăstirea şi reîmpodobeşte Biserica ei [266]. Însă, în viaţa sa personală, Sfântul Simeon creşte în harisma străpungerii inimii [267].

Are un extaz în care primeşte harisma Teologiei, a teologhisirii dumnezeieşti [267-268]. Acum primeşte „darul apostolic al cuvântului învăţăturii”[268], adică harisma teologhisirii ca şi Apostolii Domnului, pentru că a înţeles, în mod extatic, înţelegerea dogmelor credinţei ortodoxe.

Datorită unei cateheze de la Utrenie 30 dintre monahii mănăstirii sale se smintesc şi îşi rup mantiile [268]. Aceia nu suportau sfinţenia şi autoritatea dumnezeiască a predicilor sale şi considerau că cere prea multă sfinţenie de la ei. În asta consta…smintirea lor. Monahii se duc în cor la patriarhul Sisinie [996-998] al Constantinopolului şi îl reclamă [269].

Când patriarhul vrea să îi condamne pe monahii răsculaţi Sfântul Simeon merge la patriarh şi cere iertarea lor [270]. Prin iubirea şi cuvintele sale faţă de aceştia Sfântul Simeon reuşeşte să îi readucă în mănăstire [270]. În acest context, Sfântul Nichita, biograful său, subliniază faptul că trebuie să fim „păstori ai harului care vine de sus” [270], adică mai puţin oameni birocratici şi, mai degrabă, oameni care simt nevoile şi realitatea duhovnicească a celor păstoriţi, datorită sfinţeniei personale.

Sfântul Simeon se adapta mereu, ca şi Hristos Domnul, la măsura ucenicilor săi [271]. A păstrat până la sfârşit „martiriul conştiinţei lui” [271], adică nevoinţa pe care conştiinţa noastră ne-o cere.

Ucenicii Sfântul Simeon au fost nişte oameni paradoxali şi extraordinari ca şi el. Pe Sfântul Arsenie –  unul dintre ucenici –  îl îmbracă în „sacul slujirii” [272], adică îl face frate de mănăstire. Când vine mama Sfântului Arsenie ca să îl vadă la mănăstire,acesta îi spune că Sfântul Simeon e tatăl şi mama lui de acum încolo pentru că el l-a născut după Duh [273]. Mult încercatul Arsenie va deveni stareţul mănăstirii în locul lui Simeon [261], conform Cat. 18.

Sfântul Simeon a fost stareţul mănăstirii timp de 25 de ani [282]. El a subliniat importanţa mărturisirii gândurilor faţă de Părinţii duhovniceşti pentru că aceasta stârpeşte gândurile rele [286]. Chilia este „atelierul liniştirii” [287].

Trupul său devine nestricăcios şi deiform [288]. Are o vedenie cutremurătoare prin care înţelege cum vor fi trupurile Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiind în lumina lui Dumnezeu îşi vedea propriul trup ca pe o umbră în comparaţie cu cele pe care le vedea în slava lui Dumnezeu [289]. După acest extaz copleşitor nu mai simte nevoia să mănânce [289]. Începe să vadă vedenii şi descoperiri dumnezeieşti înfricoşătoare [289].

După 45 de ani de nevoinţă petrecuţi după îndemnul conştiinţei Sfântul Simeon Evlaviosul, Părintele său, primeşte harul apostolic de a face vindecări şi minuni [p. 290].

Însemnări din 11. 04. 2006

*

În română, recent, avem:

V1 = Viaţa şi conduita celui întru Sfinţi Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot şi egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 243-355.

V2 = Sf. Nichita Stithatul, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. de Ilie Iliescu, Ed. Herald, Bucureşti, 2003, p. 13-201.

***

Vom cita numai din V1 în acest articol, între paranteze introducând numerele de pagină.

*

Sfântul Simeon, Părintele nostru, se naşte în Paflagonia [243], în satul Galata [244]. Părinţii săi sunt Vasile şi Teofana [244]. E crescut de bunici [244]. Sârguincios spre învăţătură [244]. De aceea Sfântul Nichita îl numeşte copil „cărunt la minte” [244].

Devine tahigraf şi are o scriitură bună [244]. Nu doreşte să se murdărească cu cultura profană [244]. Unchiul său dinspre tată îl face intimul împăratului [244-245]. Devine spatharocubicular [245] şi membru al senatului imperial [245]. Cf. n. 7, p. 245 a trad. român, spatharocubicularul era purtătorul de spadă din dormitorul imperial, care păzea apartamentul privat al împăratului.

Ia contact cu mănăstirea Studion din Constantinopol [ 246]. Cf. n. 9, p. 246 mănăstirea Studion a fost întemeaită în sud-vestul Constantinopolului de către consulul Studios în anul 453 [246]. Sfântul Simeon Noul Teolog îşi întâlneşte Părintele duhovnicesc, pe Sfântul Simeon Evlaviosul la vârsta de 14 ani. Sfântul Simeon Evlaviosul nu îl primeşte însă, de la o asemenea vârstă fragedă, în mănăstire [246].

La îndemnul Povăţuitorului său citeşte pe Sfântul Marcu Ascetul şi pe Sfântul Diad0h al Foticeei [247].

Primul paralelism: V 1, 4-5 //Cat. 22, 22-128, atribuite lui Gheorghe, un nume fictiv, sub care Sfântul Simeon NT îşi ascunde, din multă evlavie, marea sa experienţă  mistică dobândită de foarte devreme.

De la cei doi Sfinţi citiţi cu asiduitate înţelege că, conştiinţa este cea care trebuie să ne determine viaţa personală, pentru că aceasta este „în oameni un lucru dumnezeiesc” [247].  Începe să se roage şi să mediteze la cele dumnezeieşti, zilnic, până la cântatul cocoşilor [247].

Face din viaţa sa cotidiană una redusă la cele strict necesare [247]. Datorită ascultării sale făcute cu toată dragostea şi datorită înflăcărării sale neţărmurite ajunge la vederea lui Dumnezeu în scurt timp [247]. Primul extaz îl are în timpul rugăciunii [247].

Grăieşte cu îndrăzneală dumnezeiască despre vedeniile sale [247]. Conexă cu prima, a doua vedere extatică cuprinde şi vederea, întru slavă, a Sfântului Simeon Evlaviosul,  care se ruga neîmprăştiat privind spre lumina dumnezeiască, vedenia având-o pe când acesta era încă în viaţă [248].

Dumnezeu îi dă să înţeleagă cu fiecare extaz în parte atât fidelitatea nemărginită faţă de Părintele său cât şi cum să crească comuniunea şi înţelegerea cu Sine.

După primele două extaze trupul i se face subţire / suplu şi uşor [248]. Îi cere din nou Părintelui său ca să-l facă monah şi Sfântul Simeon Evlaviosul îl amână din nou [248]. După 6 ani de la prima vedenie pe care a avut-o, Dumnezeiescul Simeon e chemat de Părintele său la monahism [248] şi el acceptă  imediat [249].

În drum spre Galata Sfântul Simeon citeşte Scara Sfântului Ioan [249]. Când ajunge în patria sa natală îşi face un program de rugăciune de 3 ore pe noapte, într-un paraclis [249]. Ziua se ruga în taina inimii şi citea Sfânta Scriptură [249].

Începe să privegheze la morminte [249]. I se înstăpânesc în persoana sa gândul la moarte şi la înfricoşătoarea judecată a Domnului [249]. E atacat în mod vizibil de către demoni [250]. Se roagă câteva ceasuri cu mâinile spre cer şi demonii se îndepărtează de el ruşinaţi [250].

Sfântul Simeon se convinge în mod practic de faptul că demonii nu au nicio putere asupra noastră dacă nu suntem părăsiţi de către Dumnezeu [250]. Viaţa lui: rugăciune şi citire [250]. Împotriva demonilor lâncezelii petrece ceasuri întregi în compania mormintelor şi îşi plânge păcatele [250].

E asaltat şi luptă împotriva demonilor insensibilităţii, ai nepăsării [250]. Ajunge la o aşa sporire în scurt timp încât dobândeşte întipărirea în sine a simţământului morţii [250]. El se întorsese la Galata pentru ca să renunţe la partea de avere ce i se cuvenea, pentru ca să poată să intre în monahism, dar tatăl său nu doreşte ca el să se facă monah [250].

Din cuvintele tatălui său reiese faptul că Sfântul Simeon era socotit de către acesta ca singura nădejde a bătrâneţilor sale. Nu ni se spune însă dacă era singurul copil la părinţi. În faţa tatălui său renunţă în scris la averea părintească cât şi la părinţi [251]. Îşi ia de acasă numai lucrurile sale, câţiva servitori şi alte avuţii [251]. Dragostea sa pentru Dumnezeu le biruie pe toate [251].