Etichetă: viaţă veşnică

Prima parte a acestui articol se află aici.

Am susţinut anterior că această poezie este o rugăciune şi nu un blestem sau o ironie la adresa lui Dumnezeu. Critica literară a fost nedumerită cel mai mult de ultimul vers al poemului, care cere o dispariţie în stingerea eternă şi care nu se potriveşte cu partea întâia a poeziei, în care poetul se închină unui Dumnezeu Atotputernic şi Atoatecreator.

Eminescu însuţi a şovăit asupra formei şi sensului final al acestor versuri. Numindu-şi poemul Rugăciunea unui dac, pentru că dacul i s-a părut cel mai potrivit alter ego al său, s-a gândit la început să Îl numească pe Dumnezeu Zamolxe. Încât versul Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc a fost la început Astfel numai, Zamolxe, eu pot să-ţi mulţumesc.

Însă dacă simpla menţionare a numelui lui Zamolxe ne-ar duce cu gândul spre păgânism, ne-am afla pe o pistă falsă. O dovadă o avem în poemul Strigoii, în care magul îi cere, la un moment dat, aceluiaşi Zamolxe, să o readucă la viaţă pe Maria, regina dacilor şi soţia lui Arald. Adresarea către Zamolxe îi atribuie acestuia caracteristicile Dumnezeului creştin, conform cu Sfânta Scriptură: Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Versul acesta face aluzie la mai multe versete scripturale: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Fac. 2, 7); Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. (Ps. 32, 6); Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. (Apoc. 3, 15-16).

Se ştie că dacii credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică, de aceea şi Eminescu suprapune cu uşurinţă valorile religiei creştine peste religia dacilor. Această precizare ne va ajuta şi pe mai departe să decelăm adevărul din aceste versuri eminesciene care par să se contrazică. În vol II al ediţiei critice de Poezii a lui D. Murăraşu (Ed. Minerva, 1982, p. 402-419), acesta recenzează o seamă de opinii şi posibilităţi de interpretare care identifică surse ale acestui poem începând de la literatura populară, Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu (a se vedea poemul Rugăciune al lui Gr. Alexandrescu cu care Rugăciunea unui dac este foarte interesant de comparat), până la Alfred de Vigny, E. A Poe, Schiller, Schopenhauer şi până la Rig-Veda şi lucrările budiste.

Concluzia sa este că „recurgerea la erudiţie” pare incapabilă să soluţioneze într-un singur fel problema şi că „admitem că poetul îşi putea avea o logică a lui, deosebită de cea a noastră. În mintea lui Eminescu puteau să capete sinteza unificatoare lucruri contradictorii, pe care gândirea obişnuită nu le-ar putea întruni împreună” (p. 417).

Suntem foarte mult de acord cu acest lucru. În urma propriilor noastre lecturi şi cugetări pe marginea textelor eminesciene, am ajuns să înţelegem că Eminescu avea o covârşitoare putere de sinteză şi de unificare a sensurilor în mintea sa şi că, într-un mod profund ortodox, – asta trebuie să se înţeleagă: într-un mod profund ortodox – el înţelegea gândirea ca pe un tot unitar, aşa cum privea şi istoria lumii ca pe un tot unitar şi nu ca pe înşiruire de secvenţialităţi. Pentru că el privea omenirea ca pe un tot unitar, ca pe Adamul total (cum spunea Fer. Sofronie Saharov), ca pe un singur Om, un singur Adam care a trecut prin mai multe vârste de dezvoltare. De aceea putea să ia ceea ce găsea şi era bun în alte religii fără sentimentul paradoxului şi să să îl aşeze cu multă detaşare sub o amprentă ortodoxă. De aici însă marile nedumeriri şi exclamaţii la adresa versurilor sale!

Eminescu nu făcea decât să caute adevărul în toate şi acolo unde îl găsea, îl îngloba în gândirea sa fără ezitare, chiar dacă îl găsea într-o propoziţie din Schopenhauer sau într-o strofă din Rig-Veda sau într-o nuanţă a gândirii lui Buddha. Asta nu înseamnă că se îmbolnăvise de pesimismul schopenhauerian sau că devenise adeptul fără rest al filozofiei acestuia sau al filozofiei budiste, aşa după cum prezenţa celor 7 filozofi ai Antichităţii sau a Sibilelor prorociţe pe zidurile (interioare şi exterioare) ale Mănăstirilor şi Bisericilor Ortodoxe nu înseamnă că creştinismul ortodox şi-a impropriat filozofia platoniciană sau stoică sau filozofia păgână. Nici pe departe. Şi fără îndoială că Eminescu a văzut şi aceste picturi la Mănăstirile moldoveneşti pe care le cerceta împreună cu bibliotecile care se aflau în ele şi a înţeles libertatea de gândire a credinţei şi religiei sale.

Fiindcă Ortodoxia crede şi mărturiseşte că harul lui Dumnezeu a infuzat şi a luminat minţile omeneşti întotdeauna şi că cei 7 Înţelepţi ai Antichităţii, care au înţeles să caute un Principiu (Logos, Foc, Esenţă, etc.) al lumii mai presus de lume şi de idolii de piatră, au fost luminaţi de Dumnezeu să creadă aceasta, chiar dacă se prea poate să le fi ajuns la urechi învăţătura din cărţile Sfântului Moise, din care să se fi inspirat şi chiar dacă deschiderea lor către adevăr nu a fost totală.

Eminescu era la cunoştinţă, fără îndoială, cu toate acestea şi primise din Biserica sa şi din cărţile ei, din tradiţia bizantin-ortodoxă, o viziune holistică asupra realităţii, tradiţional ecumenică (de la oikumene-le bizantin-ortodox). Asta nu înseamnă că nu făcea deosebirea între erezie şi cugetare dreaptă, ci că, în căutarea adevărului şi a sensului vieţii sale, păstrând viziunea şi credinţa Bisericii sale, pe care a confirmat-o în articole şi de care nu s-a dezis cu niciun gest niciodată, a avut capacitatea colosală să integreze în gândirea sa orice punct de vedere care i s-a părut nobil, frumos şi drept.

Mai putem scrie zeci de pagini pe marginea acestui lucru. Era absolut necesar însă, să facem aceste lămuriri, pentru a putea înţelege ce caută, în acelaşi poem, Hristos (pe care Îl recunoaştem din versuri – vezi partea întâi a comentariului nostru), alături de Zamolxe, de versuri din Rig-Veda (prelucrate însă de Eminescu, astfel încât sună mult mai ortodox decât originalul sanscrit) şi de stingerea eternă care pare a fi o echivalare cu Nirvana budistă. Interpretarea din urmă a fost indusă criticii literare şi de faptul că o variantă intermediară a poemului Rugăciunea uni dac era intitulată Nirvana. Însă ce înţelegea Eminescu prin Nirvana nu e acelaşi lucru cu filozofia budistă, ci dorinţa lui era de odihnire, de linişte, de pace, de veşnicul repaos, adică de veşnica odihnă: Şi tot pe lâng-aceasta cerşesc înc-un adaos: / Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Pe lângă acesta, Nirvana budistă înseamnă neant şi presupune absenţa credinţei în existenţa sufletului şi implicit în nemurirea sufletului.

Până a ajunge însă la ultimul vers, avem mai multe strofe, începând cu strofa a 4-a, care au determinat exegeza literară să considere acest poem un blestem, aruncat de poet asupra sa însăşi. Însă, noi credem şi se observă lesne că este o rugăciune plină de smerenie adresată unui Părinte, pentru ca el să ajungă lipsit de orice atracţie faţă de lume, la starea de nepătimire care să îi permită să vadă duşmani în cei care i-au fost mai înainte dragi şi care prin dragostea lor l-ar mai putea îndupleca să se întoarcă cu inima spre acest pământ şi, în acelaşi timp, să-şi recunoască şi să-şi iubească vrăjmaşii, ba chiar şi ucigaşii, ca pe nişte prieteni dragi şi binefăcători.

Nu este în aceste versuri nicio contradicţie cu învăţătura ortodoxă şi isihast-monastică, pentru cine cunoaşte Filocalia şi pe Sfinţii Părinţi. De multe ori, părinţii trupeşti sunt consideraţi cei mai mari duşmani ai monahilor care doresc să se îndepărteze de lume, iar virtutea cea mai înaltă a creştinismului – aşa cum accentua Sfântul Siluan Athonitul – nu este decât iubirea vrăjmaşilor, prin care nevoitorul dovedeşte prezenţa harului lui Dumnezeu în sine şi a iubirii Lui, Care S-a rugat pentru vrăjmaşi fiind pe Cruce. Niciun alt scriitor din literatura noastră nu a arătat o intimizare atât de profundă cu exigenţele duhovniceşti ale Ortodoxiei ca Eminescu! Este de-a dreptul impresionantă şi smeritoare pentru noi rugăciunea sa atât de fierbinte pentru vrăjmaşi, rugăciunea ca ei să fie miluiţi de către Dumnezeu şi răsplătiţi ca binefăcători, mai ales ucigaşul său.

Şi cum a dorit în aceste versuri, aşa s-a şi întâmplat, pentru că a fost omorât fiind lovit în cap cu o piatră de către un nebun despre care se spune de către unii că nu era chiar nebun, ci un agent al poliţiei deghizat. Important pentru noi e că a murit lovit de piatră şi părăsit de toată lumea, aşa cum a cerut în acest poem.

Rugăciunea pentru vrăjmaşi este o dovadă pentru noi că Eminescu nu se gândea aici la ataraxia stoică sau budistă ori la indiferenţa călugărilor brahmani sau budişti care nu pun niciun preţ nici pe ură, nici pe iubire, nici pe bucuria şi nici pe suferinţa aproapelui. Un credincios budist şi-ar fi dorit să piară în stingerea eternă fără să adauge rugăciuni de binefacere pentru vrăjmaşi, care i-ar fi fost cu totul indiferenţi. Mircea Eliade povestea cum, fugind din oraş după despărţire de Maitreyi şi întâlnind călugări indieni, aceştia îşi arătau dispreţul profund pentru el din cauză că suferea şi îl tratau cu toată indiferenţa şi desconsiderarea de care erau în stare.

Rugăciunea lui Eminescu se face către un Părinte ascultător, atent la nevoile copiilor Săi. Şi tocmai datorită credinţei că va fi ascultat, Îl numeşte poetul Părinte pe Dumnezeul său, pentru că ştie că nu este indiferent. În varianta iniţială, în care rugăciunea se făcea către Zamolxe, apărea şi versul următor: Tu care dai uitării a oamenilor turmă, dar se vede că Eminescu s-a răzgândit şi a renunţat la acest vers, aşa cum l-a înlocuit pe Zamolxe cu Părinte şi aşa cum a renunţat şi la titlul Nirvana.

Iar faptul că poetul ar vrea să îl înduplece pe Dumnezeu spre blesteme împotriva lui însuşi, nu este nici aceasta mare mirare pentru noi, întrucât monahii ortodocşi vorbesc despre ei înşişi ca despre nişte mari blestemaţi şi lepădaţi de la Dumnezeu şi adesea semnează alăturând numelui sintagme ca „păcătosul”, „blestematul” sau „de trei ori blestematul”.

Aşa încât, ajungând din nou la marea piatră de poticnire care sunt ultimele două versuri (Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!), nu putem decât să atragem atenţia că toată poezia de până aici nu contravine în niciun fel spiritului şi viziunii ortodoxe asupra lumii, aşa încât ar fi imposibil, cel puţin pentru organicitatea poeziei eminesciene, să considerăm că ultimul vers ar ieşi din sensul general al poemului şi ar face notă discordantă cu acesta. De altfel, considerăm că acesta a fost şi motivul pentru care exegeza literară s-a străduit să imprime semnificaţii percepute prin prisma filozofiei budiste întregii poezii, căci altfel nu puteau interpreta sensul ultimului vers, mai ales.

Mai trebuie să menţionăm aici şi că se pare că poezia a fost concepută în urma despărţirii de Veronica Micle şi a marii dezamăgiri pe care a trăit-o, dar şi că foarte adesea, în scrisorile către apropiaţii săi, în toată viaţa sa, el s-a plâns că suferă de foame şi de sărăcie, adăugând frecvent formule de genul Fire-aş cruce pe-un mormânt! sau altele de acest fel. Aşa încât dorinţa lui de dispariţie nu trebuie citită literal, ca dorinţă de desfiinţare şi aneantizare, ci mai degrabă ca dorinţă de moarte şi de odihnire, după cum am mai spus. De altfel, testamentul său literar, poezia Mai am un singur dor, a purtat la un moment dat şi titlul Dorul unui dac, care se aseamănă foarte mult cu Rugăciunea unui dac, dar în care nu e vorba de nicio aneantizare, dispariţie sau pieire, ci de continuitate, de viaţă veşnică într-o lume veşnică, cu codri şi luceferi, în care să fie numai prieteni.

Psa. Drd. Gianina Picioruş