Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Etichetă: Victor Popescu-Sandu

Acatistul Sfintei Iuliana din Lazarevo, Ocrotitoarea celor căsătoriți

După obişnuitul început se zic Condacele şi Icoasele:

Condacul 1

Pe Sfânta Iuliana cea milostivă, care prin faptele ei a fost icoana vie a lui Hristos şi a mărturisit că familia este o cale de sfinţenie, biruind cu iscusinţă cursele vrăjmaşului şi ispitele trupeşti, să o lăudam, iubitorilor de Dumnezeu, zicând: Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Icosul 1

Tu eşti bucuria noastră, mângâierea şi ajutorul nostru, roabă aleasă a lui Hristos, că împreună-călătoreşti pe marea vieţii cu cei ce se roagă ţie, izbăvindu-i de vifor şi ducându-i la limanul cel liniştit al raiului, şi pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, mlădiţă a Bisericii drept-slăvitoare;
Bucură-te, candelă aprinsă pentru Hristos;
Bucură-te, înger al curăţiei şi al rugăciunii;
Bucură-te, dreptar al vieţuirii creştine în familie;
Bucură-te, pildă pentru soţiile credincioase;
Bucură-te, pavăză a mamelor creştine şi a copiilor lor;
Bucură-te, veghetoare asupra tinerilor care vor să se căsătorească;
Bucură-te, arătând calea spre mănăstire celor care o caută;
Bucură-te, mână întinsă celor ce vor să se pocăiască;
Bucură-te, ajutătoare celor ce pun început bun mântuirii;
Bucură-te, glas al sfinţeniei în pustia lumii iubitoare de rătăcire;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 2-lea

Născându-te într-o familie credincioasă, încă din copilărie sufletul tău a râvnit după frumuseţile cereşti, ai iubit postul şi rugăciunea mai mult decât petrecerea cu cei de o vârstă cu tine şi nu te-ai scârbit când erai defăimată pentru nevoinţele tale, ci Îi cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Orfana rămânând de la o vârstă fragedă, ai căutat să trăieşti ca o vrednică fiică a Maicii Domnului, şi la ea ai căutat sprijin şi ocrotire. Şi, prigonită fiind de rudele care nu înţelegeau asprimea vieţii tale, nu te-ai lenevit a duce lupta cea bună. Pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, că, între oameni trăind, ai ales a fi cu mintea la cele cereşti;
Bucură-te, că, lipsită fiind de iubirea mamei tale, ai căutat iubirea lui Dumnezeu;
Bucură-te, ocrotitoare a orfanilor şi a copiilor lipsiţi de dragostea părintească;
Bucură-te, alinare a suferinţelor celor apăsaţi de singurătate;
Bucură-te, că frăgezimea vârstei nu te-a împiedicat să dobândeşti Duhul cel Sfânt;
Bucură-te, că nu te înduplecai să renunţi la nevoinţele tale;
Bucură-te, că timpul îl petreceai în lucrări duhovniceşti;
Bucură-te, că îţi ascundeai virtuţile cu smerenie;
Bucură-te, că prin răbdarea batjocurilor te-ai încununat;
Bucură-te, că nu ai căutat înţelegere la oamenii slabi în credinţă;
Bucură-te, că nu te-ai deznădăjduit când erai dispreţuită pentru vieţuirea ta;
Bucură-te, că pe stânca răbdării ai stat şi te rogi pentru cei lipsiţi de răbdare;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 3-lea

Iubitor de Hristos fiind părintele care te-a cununat cu soţul tău, după predania Sfinţilor Părinţi v-a călăuzit să trăiţi în viaţa de familie, sporind în iubire, în rugăciune şi nevoinţă, ca sa cântaţi împreună cu toţi sfinţii: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Stavilă eşti celor care defaimă căsătoria zicând că este o cale a poftelor şi a patimilor, pentru că ai adeverit că nunta este o mare binecuvântare şi un mare dar pentru cei care o trăiesc în Hristos şi în Biserică, după cuvântul Sfântului Pavel, apostolul neamurilor. Şi drept mulţumire îţi zicem unele ca acestea:

Bucură-te, că ai arătat că familia e drum spre rai;
Bucură-te, că ai îndepărtat îndoiala de la cei şovăitori;
Bucură-te, adeverire a vieţii trăite după Evanghelie;
Bucură-te, următoare a poveţelor Sfântului Apostol Pavel;
Bucură-te, întărire a celor care aleg să se unească în Taina cununiei;
Bucură-te, praznic al inimilor care caută să dobândească sfinţenia;
Bucură-te, floare care aduci bună-mireasmă în casele creştinilor;
Bucură-te, sprijin al celor care se împotrivesc duhului acestei lumi;
Bucură-te, mărturisitoare a iubirii prin care familia se întăreşte;
Bucură-te, că goneşti diavolii semănători de dezbinare;
Bucură-te, că izgoneşti tulburarea şi neînţelegerea;
Bucură-te, pace a familiilor credincioase;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 4-lea

Ai înţeles, Sfântă Iuliana, că dacă prin femeia credincioasă se poate mântui bărbatul necredincios, dacă urmează credinţei şi faptelor ei de virtute, cu atât mai mult bărbatul credincios poate să se folosească de vieţuirea sfântă a soţiei sale şi să Îi cânte lui Dumnezeu cu glas de strigare: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai vrut să îl duci şi pe soţul tău Gheorghe la măsura nevoinţelor tale, vrând să se vadă şi în fapte credinţa sa. Cu pricepere l-ai sfătuit să ridice pe umerii săi crucea nevoinţelor, făcându-te pilda pentru soţii credincioşi ca să se sprijine unul pe altul în lupta cea duhovnicească, şi pentru aceasta auzi de la noi:

Bucură-te, sfeșnic aprins de Dumnezeu în noaptea îndepărtării de credinţă;
Bucură-te, că pe soţul tău l-ai sfătuit cu multă pricepere;
Bucură-te, că de la tine învaţă soţii să se ajute în războiul duhovnicesc;
Bucură-te, sfătuire cu pricepere şi mustrare blândă;
Bucură-te, nădejde a celor biruiţi de deznădejde;
Bucură-te, că aduci gândul cel bun în sufletele şovăitoare;
Bucură-te, că de nepriceperea noastră nu te scârbești;
Bucură-te, că ne arăţi cum să îi ajutam pe cei de lângă noi;
Bucură-te, că nu prin vorbe, ci prin fapte ne înveţi să îi sfătuim;
Bucură-te, cuvânt bun spus la vremea potrivită;
Bucură-te, tăcere roditoare binecuvântată de Dumnezeu;
Bucură-te, rugătoare pentru toţi cei ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 5-lea

Cu treisprezece copii te-a binecuvântat Dumnezeu, şi vie roditoare ai fost, după cuvântul Psalmistului David. Dar greutăţile creşterii copiilor nu te-au îndepărtat de lucrarea duhovnicească, ci ţi-au fost pricină de înmulţire a virtuţilor, căci I-ai cântat neîncetat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cum te vom lauda, mamă cu mulţime de copii şi sfântă cu mulţime de fii duhovniceşti? Că prin faptele tale i-ai ruşinat pe cei care fug de crucea facerii de copii şi de cea a creşterii lor în Hristos, şi pentru aceasta îţi cântam:

Bucură-te, laudă a soţilor care nu îşi îngroapă talanţii;
Bucură-te, urmaşă a sfintelor mame din vechime;
Bucură-te, că ai adus pe lume treisprezece copii;
Bucură-te, că nu te-ai deznădăjduit când Domnul i-a luat la El pe unii din ei;
Bucură-te, că ţi-ai crescut copiii în dreapta credinţă;
Bucură-te, că i-ai învăţat să trăiască pentru Hristos;
Bucură-te, că nu i-ai hrănit doar trupeşte, ci şi duhovniceşte;
Bucură-te, mărturisitoare a virtuții şi osândire a păcatului;
Bucură-te, mustrătoare a femeilor care vor să lepede pruncii;
Bucură-te, că îi cerţi pe soţii care nu vor să facă copii;
Bucură-te, că, aflând despre faptele tale, unii se pocăiesc pentru păcatele lor;
Bucură-te, că mică biserică a fost familia ta;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 6-lea

Nu ne este lesne să înţelegem cum, purtând grija familiei, ai găsit vreme să te ocupi şi de mulţime mare de săraci şi de orfani, dar ai arătat prin aceasta că mulţimea treburilor casei nu trebuie să-i oprească pe credincioşi să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

În loc să asculte poruncile Evangheliei şi să poarte de grija săracilor, bolnavilor, orfanilor şi tuturor necăjiţilor, mulţi creştini se îngrijesc numai de binele lor şi al rudelor lor, dobândind bunătăţile pământeşti şi pierzând Împărăţia Cerurilor; dar tu ai ţinut poruncile şi ai dobândit raiul cel gătit sfinţilor. Iar noi, învăţându-ne din jertfelnicia ta, îţi cântăm:
Bucură-te, că te osteneai lucrând nopţile pentru a-i ajuta pe săraci;
Bucură-te, hrănitoare a celor flămânzi şi însetaţi;
Bucură-te, că prin lucrul mâinilor tale i-ai îmbrăcat pe cei lipsiţi;
Bucură-te, că i-ai îngrijit în casa ta pe cei bolnavi;
Bucură-te, că aveai grijă ca morţii să fie înmormântaţi după lege;
Bucură-te, că nici casnicii tăi nu ştiau milosteniile tale;
Bucură-te, că ai fugit de lauda omenească;
Bucură-te, că ai rânduit milosteniile cu dreaptă socoteală;
Bucură-te, că pentru virtutea ta unii slujitori te ocărau;
Bucură-te, că ai răbdat defăimările lor fără să te mâhneşti;
Bucură-te, chemându-ne să luăm de la tine pildă de vieţuire;
Bucură-te, că ne îndemni să îţi urmăm în milostenie;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 7-lea

Ridicându-te la rugăciune într-o noapte, vrăjmaşul diavol te-a înspăimântat, iar tu, de frică, ai lăsat rugăciunea şi te-ai dus să te culci, dar nici în somn ispita nu a încetat, căci ai visat mulţime de diavoli care încercau să te omoare. Dar, rugându-te Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, ai primit degrabă ajutor, şi pentru aceasta I-ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Sfântul Nicolae ţi-a spus în vis: „Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările diavolilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de diavoli şi de oamenii cei răi”, iar tu, trezindu-te, l-ai văzut cum ieşea ca un fulger din camera ta, deşi uşa era închisă. Te lăudăm cu toţii, cinstită Iuliana, pentru că ești fiica duhovnicească a sfântului din Mira Lichiei:

Bucură-te, că de ispitele întunericului ne ajuţi să ne ferim;
Bucură-te, că celor înfricoşaţi de diavol le aduci pacea;
Bucură-te, sprijin al preoţilor care se luptă cu puterile întunericului;
Bucură-te, că îi ajuţi să izgonească diavolii care îi chinuie pe oameni;
Bucură-te, că Domnul ţi-a dat putere împotriva duhurilor necurate;
Bucură-te, ca pe cei robiţi de păcate îi îndrepţi spre pocăinţă;
Bucură-te, că pentru rugăciunile tale nevăzutului înşelător îi descoperim cursele;
Bucură-te, că ai arătat ca mirenii pot ajunge la măsurile monahilor;
Bucură-te, că, precum ai fost ajutată de Sfântul Nicolae, ne ajuţi şi tu pe noi;
Bucură-te, că nu numai de diavoli, ci şi de oamenii răi te-a apărat sfântul ierarh;
Bucură-te, că, cinstindu-i pe sfinţi, ai fost ajutată de ei;
Bucură-te, că acum împreună cu ei Îl slăveşti pe Dumnezeu;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 8-lea

Încercând iar diavolii să te înspăimânte, degrabă a venit Sfântul Nicolae şi i-a gonit, dar unul din ei a strigat fugind că la bătrâneţe vei muri de foame şi nu vei mai putea să ajuţi pe nimeni după obicei, dar tu nu te-ai înfricoşat, ci I-ai cântat lui Dumnezeu cântarea de biruinţă: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Mii şi mii de creştini au murit din pricina marii foamete îngăduite de Dumnezeu pe pământul rusesc, tu însă te-ai străduit să nu laşi nici un sărac să plece neajutorat de la uşa casei tale. Şi, ştiind că nici acum nu îi laşi lipsiţi de ajutorul tău pe cei necăjiţi, îţi zicem:
Bucură-te, că în vremuri grele credinţa nu ţi s-a împuţinat;

Bucură-te, că atunci când puțin-credincioşii se tulburau tu ţi-ai păstrat pacea;
Bucură-te, că în lume ai trăit ca şi cum nu ai fi fost din lume;
Bucură-te, că i-ai îndemnat pe cei de lângă tine să se mulţumească cu ce aveau;
Bucură-te, că rugându-i să nu fure de la alţii i-ai învăţat să ceară de la Dumnezeu;
Bucură-te, că necazul l-ai înfruntat prin veselie duhovnicească;
Bucură-te, că în necazuri a fost încercată credinţa ta;
Bucură-te, că ai purtat crucea sărăciei fără să cârteşti;
Bucură-te, că răbdând sărăcia nu L-ai hulit pe Dumnezeu;
Bucură-te, că ştiind greutățile vieţii îi ajuţi pe cei lipsiţi;
Bucură-te, milostivă ajutătoare în ceasul încercării noastre;
Bucură-te, că te rogi să avem cele de trebuinţă;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 9-lea

Cum oare să vieţuim, ca să Îi fim bineplăcuţi lui Dumnezeu? Cine are cu adevărat dreapta socoteală, rânduind cum trebuie postul şi rugăciunea? Ştiindu-ne micimea, ne rugăm ţie, Sfântă Iuliana, să te rogi să fim îndrumaţi prin părinţii noştri duhovniceşti, ca lui Dumnezeu, Care te-a întărit, să Îi putem cânta cu toţii cântarea de laudă: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Nu te-ai uitat la neputinţa firii femeieşti, ci ai adăugat nevoinţă peste nevoinţă, simţindu-te acoperită de harul lui Hristos. Nefiind maică, ai arătat că mirenii pot lua asupra lor jugul asprelor nevoinţe, ruşinându-i pe toţi cei care spuneau că vremea nevoinţelor a trecut, şi pentru râvna ta îţi zicem:

Bucură-te, că însetai după cuvintele înţelepte ale Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, că nu în puterile tale, ci în Hristos ţi-ai pus nădejdea;
Bucură-te, că ai fugit de lenevie şi de împrăştierea minţii;
Bucură-te, că nu ai lăsat ispita mândriei să îți intre în suflet;
Bucură-te, că ai dispreţuit făţărnicia şi purtarea fariseică;
Bucură-te, că mult te-ai folosit de sfaturile duhovnicului tău;
Bucură-te, că îi ajuţi pe creştini să îşi găsească duhovnici iscusiţi;
Bucură-te, că, ascultându-L pe Dumnezeu, ai fost şi tu ascultată de El;
Bucură-te, că nopţile le petreceai în privegheri, bucurându-te în Domnul;
Bucură-te, că, rugăciunea lui Iisus zicând neîncetat, ai curăţit cămara inimii tale;
Bucură-te, dascăl al rugăciunii pentru cei din vâltoarea lumii;
Bucură-te, că pe Mirele Hristos L-ai aşteptat ca o fecioară înţeleaptă;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 10-lea

După ce ai adus pe lume treisprezece copii, ai râvnit a-ţi înmulţi nevoințele şi te-a frământat gândul plecării la mănăstire. Dar soţul tău te-a rugat să rămâi alături de el, învoindu-se să trăiţi în înfrânare, ca fraţii. Iar tu, fiind soţie ascultătoare şi mamă iubitoare de fii, te-ai supus cu smerenie, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Ai arătat că nu dispreţuieşti nunta, trăind viaţa legiuită cu bărbatul tau, însă ai arătat şi că scopul vieţii de familie este dobândirea raiului. Iar după ce ţi-ai făcut datoria de mamă, născând şi crescând mulţi copii, ai vrut să urci mai sus pe scara virtuţilor, şi ai trăit lângă soţul tău ca lângă un frate în Hristos. Şi pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, că ai vrut sa urmezi cuvioşilor părinţi şi cuvioaselor maici;
Bucură-te, că, fără să depui voturile călugăreşti, ai trăit ca o maică;
Bucură-te, că, rămânând în aceeaşi cameră cu soţul tău, ai trăit îngereşte;
Bucură-te, că, după moartea acestuia, te-ai pregătit pentru propria moarte;
Bucură-te, că, fără sa porţi pe tine haina monahală, ai purtat haina nevoinţelor;
Bucură-te, că preotul a auzit glasul Maicii Domnului care din icoană te-a lăudat;
Bucură-te, că glasul a mărturisit în chip minunat că Duhul Sfânt sălăşluieste în tine;
Bucură-te, că Maica Domnului te-a chemat să te rogi la biserică, nevoindu-te;
Bucură-te, că, deşi era foarte frig, i-ai dat ascultare, necruţându-ţi ostenelile;
Bucură-te, că, sărutând tu icoana Născătoarei de Dumnezeu, în tot satul s-a simţit bunămireasmă;
Bucură-te, că Împărăteasa Cerurilor a cerut să fii cinstită pentru sfinţenia ta;
Bucură-te, că, pentru evlavia ta, oamenii L-au slăvit pe Dumnezeu;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 11-lea

Îmbolnăvindu-te în ultimele zile ale vieţii tale, nu ţi-ai împuţinat nevoinţele, ci ai înmulţit rugăciunile. Şi când, slăvindu-L pe Dumnezeu, ai părăsit această lume s-a văzut pe capul tău o coroană de aur şi o lumina albă, pentru care toţi I-au cântat Domnului într-un glas: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Bucurie mare au avut cei care au aflat moaştele tale nestricate şi de mir izvorâtoare, şi au dus de îndată la catedrală un vas cu mirul binemirositor, cu care ungându-se bolnavii au primit tămăduire. Vestind şi noi binecuvântarea sfintelor tale moaşte, îti cântăm aşa:

Bucură-te, că la moartea ta s-a arătat pe capul tău o coroană de aur;
Bucură-te, că ai fost încununată de Dumnezeu pentru sfinţenia ta;
Bucură-te, că, după moarte, ai cerut să fii înmormântată lângă soţul tău;
Bucură-te, că şi prin aceasta ai arătat cinstea familiei;
Bucură-te, adeverind că taina căsătoriei nu se sfârşeşte în lumea aceasta;
Bucură-te, că îi chemi pe creştini să se pregătească pentru viaţa cea veşnică;
Bucură-te, că şi după moarte L-ai mărturisit cu putere pe Hristos;
Bucură-te, că aflarea Sfintele tale Moaște a fost pricina de bucurie;
Bucură-te, că mulţimea mirului izvorât a arătat mulţimea minunilor tale;
Bucură-te, că celor care îşi întinează trupurile prin păcate le vădeşti rătăcirea;
Bucură-te, că celor care dispreţuiesc trupul le arăţi greşeala;
Bucură-te, că trupul tău a fost templu al Duhului Sfânt;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 12-lea

Arătându-te dupa moarte preotesei Agata, care era bolnavă, i-ai zis: „Mergi la biserică şi săruta icoana Sfintei Iuliana”, iar ea, tămăduindu-se, a făcut cunoscută minunea ta, cântându-I lui Dumnezeu cu mulţumire: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Mulţime mare de minuni ai făcut nouă, credincioşilor, şi pentru aceasta te rugăm să stai lângă noi în fiecare zi a vieţii noastre, apărându-ne în necazuri şi ispite, ca să îţi cântăm cu inimile pline de bucurie:

Bucură-te, că pe preoteasa Agata ai chemat-o să sărute icoana ta;
Bucură-te, că şi pe noi ne chemi să te cinstim ca pe o ajutătoare a noastră;
Bucură-te, că pe copiii cărora le curgea sânge din mâini şi din picioare i-ai vindecat;
Bucură-te, că pe Iosif l-ai izbăvit de moarte când nimeni nu credea că va mai trăi;
Bucură-te, că el a venit pe jos în satul Lazarevo pentru a-ţi mulţumi;
Bucură-te, că din ostenelile lui ne învăţăm şi noi să fim mulţumitori;
Bucură-te, că ai stins focul care se apropia de biserică;
Bucură-te, că multe feluri de minuni ai săvârţit prin harul lui Dumnezeu;
Bucură-te, primind puţinele noastre cuvinte de laudă;
Bucură-te, că din Rusia în toata lumea s-a întins lauda ta;
Bucură-te, ca moaştele tale au binecuvântat ţinuturi îndepărtate;
Bucură-te, minune a lui Dumnezeu pentru întărirea adevăratei credinţe;
Bucură-te, Sfântă Iuliana, cunună a familiilor creştine!

Condacul al 13-lea

O, Sfântă Iuliana din Lazarevo, comoară a Rusiei dreptcredincioase şi a întregii Biserici, primeşte acum această rugăciune care se aduce ţie ca mulţumire pentru ajutorul pe care îl dai neamului creştinesc, şi întăreşte-ne ca până la sfârşitul vieţii noastre să Îi cântăm lui Dumnezeu împreună cu tine: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul 1: Tu eşti bucuria noastră, mângâierea şi ajutorul nostru… şi Condacul 1: Pe Sfânta Iuliana cea milostivă…

Apoi se zice această:

Rugăciune

Sfântă Iuliana din Lazarevo, chivot al milosteniei şi reazem al familiilor credincioase, plecând genunchii la rugăciune cădem către tine şi te rugăm: vezi necazurile care ne apasă, vezi furtuna care s-a ridicat asupra noastră. Nu ne lăsa, sfântă a lui Dumnezeu. Vino în ajutorul nostru degrabă, aşa cum şi Sfântul Nicolae a venit în ajutorul tău când erai înconjurată de diavoli. Nu pregeta, sfântă, să arăţi puterea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu pentru mângâierea celor neputincioşi.

Vino, Sfântă Iuliana, vino şi stai lângă inimile noastre apăsate de durere şi de tulburare. Roagă-te să ne întărim credinţă, să părăsim păcatele şi să punem început bun mântuirii. Arată-te păzitoare a curăţiei şi iubirii celor căsătoriţi, îndrumătoare a copiilor şi a tinerilor.

Fii mângâietoare a orfanilor şi a celor întristaţi şi grabnică tămăduitoare a celor bolnavi, aşa cum ai fost şi celor care au primit de la tine ajutor minunat în rugăciunile lor.

Ai grijă de toţi creştinii, de copii, de părinţii lor, de toți monahii şi monahiile, de toţi preoţii şi ierarhii.

Roagă-te pentru noi, să nu fim înghiţiţi de duhul lumii acesteia şi să nu lepădăm credinţa cea dreaptă. Ci să mergem pe calea sfinţeniei, pe calea rugăciunii şi a virtuţilor, ca, acoperiţi de rugăciunile tale, să Îl slăvim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin.

Acatist către Sfânta şi Binecredincioasa Iuliana cea Milostivă din Lazarevo

Pomenirea sa se face la 2 ianuarie

Condacul I

O, milostivă şi binecredincioasă Iuliana, care ai fost de Dumnezeu aleasă şi în mijlocul grijilor lumeşti sufletul tău a trăit în Hristos precum în rai şi în adâncă trezvie sălăşluindu-te, ai iubit tăcerea întru inima ta! Slăvind pe Domnul Cel ce te-a slăvit pe tine, cu umilinţă cântăm ţie cântare de laudă. Iar tu, care în viaţa ta necazuri multe ai îndurat, roagă-te pentru noi cei ce suntem împresuraţi de primejdii şi păcate, şi mijloceşte la milostivul Mântuitor să ne dăruiască mântuire sufletelor şi izbăvire de necazuri ca mulţumind Domnului să te lăudăm zicând:

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Icos I

Înger curat, din tinereţe ai iubit îngereasca viaţă călugărească; dar Făcătorul a toate, Care lucrează toate prin adâncul înţelepciunii Sale, ţi-a rânduit ţie o altă cale de mântuire: ca tu să fii bineplăcută Lui ducând viaţă sfântă întru cinstita nuntă. Pentru aceasta, din tinereţe prin multe încercări te-a călăuzit către Împărăţia lui Dumnezeu: căci fiind o copilă de şase ani, ai şi ajuns orfană îndurerată; şi, tânără mireasă fiind, grabnic ai ridicat crucea de maică. Iar noi, uimiţi fiind de această minunată pronie, cu umilinţă şi credinţă te cinstim:

Bucură-te, că te-ai născut unor părinţi bogaţi ce iubeau săracii – Iustin şi Ştefanida;

Bucură-te, că lipsită fiind de maica ta, ai fost crescută ca orfană departe de casa părintească;

Bucură-te, crin binemirositor ce ai înflorit în liniştea pădurilor din Murom;

Bucură-te, stea strălucitoare luminată de Dumnezeu în satul Lazarevo;

Bucură-te, că ai agonisit în inima ta dragoste pentru Hristos şi Preacurata Sa Maică;

Bucură-te, mieluşea ce din tinereţe ai dorit viaţa călugărească;

Bucură-te, cea blândă şi ascultătoare, care prin voia lui Dumnezeu ai fost încredinţată unui soţ;

Bucură-te, maică cinstită, că trăind în lume ai fost numărată cu sfinţii;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul II

Văzându-te stăruind în privegheri de toată noaptea, vrăjmaşul neamului creştinesc te-a împresurat cu groaznice înfricoşări. Dar tu, binecuvântată maică, ai strigat cu lacrimi către călăuzitorul tău, slăvitul Nicolae; iar făcătorul de minuni îndată ţi s-a arătat şi demonii precum fumul au pierit. Apoi sfântul arhiereu te-a binecuvântat zicând: „O, fiica mea, întăreşte-te întru nădejde, căci Hristos Domnul mi-a poruncit să te păzesc de tot răul”. Iar tu cântă-i Domnului fără de frică, pururea strigând cu glas mare precum îngerii: Aliluia!

Icos II

Mintea omenească este neputincioasă a înţelege cum vieţuind în această lume deşartă, o binecuvântată maică, cu sufletul te-ai sălăşluit nestingherită în cămările raiului; cum, trăind în mijlocul multor avuţii le priveai fără de patimă, ca fiind ale altora şi încredinţate orfanilor; cum, purtându-ţi crucea în cinstita nuntă, deşi trăiai ca o monahie în mijlocul lumii, mulţi sfinţi copii ai crescut. Iar noi, ştiind cele ce sunt cu neputinţă la oameni şi lăudând pe Dumnezeu Care toate le împlineşte, cu neclintită credinţă te lăudăm aşa:

Bucură-te, porumbiţă liniştită ce neîncetat ai grăit cu Dumnezeu prin rugăciune;

Bucură-te, uceniţă ascultătoare ce ai ştiut cum să trăieşti şi în belşug şi în sărăcie;

Bucură-te, soţie credincioasă ce ţi-ai mântuit soţul fiind chip al blândeţelor;

Bucură-te, mult-pătimitoare maică ce ţi-ai încredinţat nevinovaţii tăi copii Domnului!

Bucură-te, cinstită femeie ce ai plăcut lui Dumnezeu prin naşterea de prunci şi prin sfinţenie;

Bucură-te, milostivă doamnă, că urmând Evangheliei, cu smerenie ai slujit alor tăi slujitori;

Bucură-te, sluga lui Hristos ce ai ţinut poruncile Sale întreaga ta viaţă;

Bucură-te, că ai fost ascultătoare lui Pavel, făcând toate spre slava lui Dumnezeu;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul III

Puterea Celui Preaînalt ţi-a dat tăria de a purta fără de cârtire crucea ta cea grea, când sufletele curate a patru fii ai tăi şi două fiice au zburat cu grabă sus, spre cele fericite, precum păsările, părăsind această viaţă încă de copii. Iar tu, o maică de Dumnezeu înţelepţită, precum o porumbiţă a Domnului, înălţându-ţi sufletul către cămările raiului, ai mulţumit Domnului pentru toate şi te-ai mângâiat cu copiii rămaşi. Iar despre cei plecaţi, împreună cu dreptul Iov, ai zis cu umilinţă: „Domnul a dat, Domnul a luat”. Iar acum, copilaşii mei slăvesc preadulce pe Dumnezeu împreună cu îngerii şi Îl fac milostiv către părinţi aducând cu glasurile lor curate cântarea serafimilor: Aliluia!

Icos III

Având, o, Iuliana, inimă milostivă către toţi şi preaplină de dragoste duhovnicească, când Dumnezeu a rânduit pământului tău o foamete cumplită, te-ai arătat cu adevărat a fi o maică milostivă; că, deşi tu însăţi erai în lipsuri, ai fost hrănitoare pentru cei flămânzi şi însetaţi, călăuză pentru orbi şi şchiopi, apărătoare şi acoperământ pentru cei fără adăpost şi mângâietoare tuturor. Iar ai tăi mai mici fraţi flămânzi, lăudând pe Dumnezeu, te binecuvântau cu osârdie astfel:

Bucură-te, cea care ai luminat întunecata vreme de foamete cu lumina dragostei;

Bucură-te, că dăruind fraţilor tăi mai mici, lui Hristos milostenie I-ai dăruit;

Bucură-te, că precum soarele cel arzător, ne-ai strălucit nouă cele trebuincioase vieţii;

Bucură-te, că mâna ta cea stângă nu ştia ce dreapta săvârşeşte;

Bucură-te, că, hrănind cu pâine pe cei înfometaţi, de chinuri şi de moarte i-ai izbăvit;

Bucură-te, că mângâind pe cei deznădăjduiţi cu un cuvânt bun, multă bucurie le-ai adus;

Bucură-te, cea care, căutând Împărăţia lui Dumnezeu, ai împărţit cele folositoare trupului;

Bucură-te, că dobândind prieteni prin avuţii, ai aflat sălaşurile raiului;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!


Condac IV

În mijlocul furtunii de necazuri ce a căzut peste întreg ţinutul, când oamenii au fost pedepsiţi pentru păcatele lor cu o boală de moarte, cu multă mărime de inimă, o suflete iubitor, ai împlinit cuvântul lui Hristos despre bolnavi, în taină ajutându-i, fără ştiinţa celor din casa ta; şi înălţând rugăciuni fierbinţi pentru aceştia, ai primit de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi cerând să se facă slujbe pentru cei adormiţi, i-ai însoţit către veşnica odihnă. Iar acum ai dobândit de la Dumnezeu binecuvântata Împărăţie, unde nu este durere, nici întristare; şi alăturându-te lor, cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos IV

Auzind într-una din zilele acelea amare că fiul tău cel mare a fost ucis cu cruzime de către un slujitor, rănită a fost inima ta cea părintească, o, de cruce purtătoare femeie! Dar n-ai fost într-atât întristată de moartea sa, cât de grabnica ei venire. Şi cu atât mai mult te-ai mâhnit pentru ucigaşul său. Dar aducându-ţi aminte de Domnul Însuşi, Care a vărsat lacrimi de sânge în Gheţimani, te-ai întărit prin rugăciuni către El, înecând durerea cea de maică întru voia Sa. Iar noi, minunându-ne de credinţa ta plină de smerenie, cuvine-se să-ţi aducem aceste laude:

Bucură-te, că ai privit această viaţă pământească ca o cale mâhnicioasă;

Bucură-te, că adormirea familiei tale ai socotit-o precum o scurtă despărţire;

Bucură-te, că ai alungat necazurile lumeşti cu credinţa în voia lui Dumnezeu;

Bucură-te, că nu te-ai asemănat soţiei lui Iov, ci ţi-ai întărit deznădăjduitul soţ în credinţă;

Bucură-te, că l-ai iertat pe nesăbuitul ucigaş, precum Hristos a iertat pe cei ce L-au răstignit;

Bucură-te, că L-ai rugat pe Mântuitorul lumii să dăruiască Împărăţia Cerurilor fiului tău;

Bucură-te, că prin necazuri ţi-ai dezlipit inima de cele ale lumii;

Bucură-te, că ducându-ţi crucea ţi-ai aprins şi mai mult dragostea pentru Dumnezeu;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul V

Prin voia lui Dumnezeu, cel de-al doilea fiu iubit al tău, năprasnic sfârşit a avut pe câmpul de luptă; dar primind şi această cruce fără de cârtire, ai cinstit mlădiţa cea tânără cu multe rugăciuni, cu patruzeci de Liturghii de pomenire şi bogate milostenii. Şi mângâindu-ţi soţul cu vorbe bune, spre a nu-şi pierde iarăşi nădejdea în Dumnezeu, cu lacrimi de umilinţă, precum o porumbiţă rănită, ai petrecut multe nopţi în linişte şi rugăciune, cugetând la plecarea din această lume şi preschimbând plângerea cea de îngropare în cântare de laudă către cel Atotputernic: Aliluia!

Icosul V

Văzându-te tânjind a te ascunde de lume într-o mănăstire, soţul tău mult te-a rugat să nu-l laşi singur cu cei cinci copii. Iar tu, o, blândă mieluşea, învăţată fiind să-ţi tai cu smerenie voia spre binele celorlalţi, i-ai zis cu supunere: „Facă-se voia Domnului!”. Şi luându-ţi din nou crucea luptei în viaţa lumii acesteia, pe umărul ce fusese rănit de grele necazuri, ţi-ai înmulţit şi mai mult privegherile, postirile şi rugăciunile, trăind în căsătorie precum un locuitor al pustiei. Iar noi minunându-ne de ascultarea şi ostenelile tale, cu umilinţă te lăudăm aşa:

Bucură-te, că ai primit taina cununiei pe care cu mare evlavie ai cinstit-o;

Bucură-te, soţie credincioasă soţului tău, pe care cu smerenie l-ai slujit;

Bucură-te, puternică nevoitoare în această lume ce ţi-ai purtat crucea cu răbdare;

Bucură-te, biruitoarea patimilor trupeşti, ce ai învins vrăjmaşul în luptă;

Bucură-te, că ţi-ai păstrat veşmântul sufletului alb în această lume întunecată;

Bucură-te, stea cu blândă luminare, ce străluceşti în mijlocul învolburării vieţii;

Bucură-te, că te-ai rugat fierbinte căsătorită fiind, chip de râvnă monahilor făcându-te;

Bucură-te, maică blândă şi îndurătoare, ce i-ai urmat pe sfinţi în chinurile ce le-ai suferit;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul VI

Fiul tău Calistrat s-a arătat a fi vestitorul vieţii tale de nevoinţă, căci a povestit lumii tainica şi minunata ta luptă: rugăciunile tale toată noaptea nu încetau; scânduri aspre ţi-ai pus ca pat trupului tău; mâinile tale s-au înăsprit de mulţimea metaniilor; trupul ţi s-a uscat de asprimea postului; ochii tăi erau scăldaţi de râurile lacrimilor, iar preacuratul tău glas pururea cânta: Aliluia!

Icos VI

Harul a strălucit în inima ta, o sfântă maică, şi a dăruit aripi rugăciunii tale să se înalţe mai presus de toate. Înflăcărată cu dumnezeiescul foc şi tânjind spre Dumnezeu precum o pasăre a raiului, ai dorit să cercetezi locaşul lui Dumnezeu; căci duhul tău era purtat într-acolo, lepădând toată amărăciunea vieţii; şi ai fost mângâiată în mijlocul necazurilor tale primind darul harului de la Tatăl. Iar noi, trândavii, văzând râvna pentru Domnul din sufletul tău, numai cu gura putem a te lăuda strigând unele ca acestea:

Bucură-te, că primind focul harului ai zburat spre înălţimi, de pe pământ la cer;

Bucură-te, că după ce ai gustat dulceaţa raiului te-ai sălăşluit întru Hristos Iisus;

Bucură-te, că arzând de dragoste pentru Domnul, ai primit de la El darul lacrimilor;

Bucură-te, că deşi în taină te rugai, ai iubit mai mult biserica decât casa;

Bucură-te, căci cugetând la mântuirea lucrată de Domnul, petreceai vinerea singură şi fără de mâncare;

Bucură-te, că urmând pe îngerii cei fără de trup, nu-ţi îngăduiai somn, pentru a te ruga;

Bucură-te, că dobândind har în inima ta, te-ai făcut lăcaş al Domnului;

Bucură-te, că primind Sfintele Taine ai pregătit sălaş Sfintei Treimi în sufletul tău;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul VII

După adormirea soţului tău, dorind să te alipeşti de Rai cu tot sufletul, o, mărită Iuliana, ai adăugat nevoinţe peste nevoinţe; şi tânjind după Hristos mai presus de toate, te-ai nevoit întru smerenie şi dragoste. Pentru aceasta ai primit de la El darul lacrimilor de străpungere şi o inimă plină de milostivire către toţi; şi trăind încă de pe pământ ca în rai, lăudai pe Dumnezeu cântând: Aliluia!

Icos VII

Un nou semn ne-a arătat Domnul prin tine: căci, împărţind veşminte călduroase tuturor, fiind atunci o iarnă aspră, ai încetat a te mai duce la biserica lui Dumnezeu. Dar într-o dimineaţă, când preotul Domnului a mers la biserica Dreptului Lazăr, a auzit o voce venind dinspre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce zicea: „Du-te şi spune Iulianei, văduva cea milostivă: Pentru ce nu vii la biserica lui Dumnezeu să te rogi? Rugăciunea de acasă este plăcută Domnului, dar nu precum cea de la biserică!” Iar apoi glasul a continuat zicând: „Şi să o cinsteşti, căci are nu mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt odihneşte întru ea!” Iar când, cu frică, ai aflat de această slăvită minune, ai cerut tuturor celor ce au auzit de ea să o păstreze în taină, şi degrab ai alergat către Preacurata Stăpână la biserica lui Dumnezeu şi, cu lacrimi fierbinţi, sărutând icoana sa, ai înălţat umilincioase rugăciuni. Iar credincioşii, săltând de bucurie că Împărăteasa Cerurilor, bucuria tuturor, într-atâta te-a iubit, te-au slăvit pe tine cu veselie:

Bucură-te, că L-ai iubit pe Hristos cu toată inima ta;

Bucură-te, că I-ai înălţat lacrimi fierbinţi;

Bucură-te, că dragostea ai cinstit-o mai mult decât rugăciunea şi postul;

Bucură-te, că erai pururea la toate slujbele Bisericii;

Bucură-te, că ai fost numită „cea milostivă” de Maica lui Dumnezeu;

Bucură-te, că erai întru totul umbrită de Preasfântul Duh;

Bucură-te, că nu de la oameni ai primit slavă, ci de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu;

Bucură-te, lumină lină ce luminezi ţinutul Muromului;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!


Condac VIII

Străină minune este a vedea cum Domnul a dat fiilor săi preaiubiţi multe necazuri pe pământ adeverindu-şi astfel dragostea pentru ei. Pentru aceasta, ţie, cea binecuvântată, care ai primit mare milă de la Născătoarea de Dumnezeu în Biserica Domnului, ţi s-a rânduit să primeşti şi mai multe încercări, ca astfel să arăţi mai multă dragoste pentru Dumnezeu, să fii încununată şi să povăţuieşti pe cei în întristări înspre răbdare, ca toţi să cânte lauda: Aliluia!

Icos VIII
 
 

Când prin pronia cea negrăită a lui Dumnezeu o mare foamete a pustiit din nou ţinutul tău, toţi erau lipsiţi, şi chiar şi tu, văduva cea milostivă, în cruntă sărăcie ai ajuns. Dar încredinţându-te pe tine şi pe copiii tăi purtării de grijă a lui Dumnezeu, le-ai poruncit să rabde toate până la moarte; asemenea şi slujitorilor tăi le-ai cerut stăruitor să nu îndrăznească să râvnească la cele ale altora. Şi ascultători făcându-se, întru frică au păzit această poruncă zicând ţie:

Bucură-te, singura mângâiere în acele vremuri de cumplită foamete;

Bucură-te, că ai suferit în trup căutând tot mai mult cereasca cetate!

Bucură-te, că în mijlocul cumplitelor întâmplări ai păstrat în minte poruncile şi mânia Domnului;

Bucură-te, că maică fiind ai avut milă de copiii ce erau chinuiţi de foamete;

Bucură-te, că prin puterea credinţei ai răbdat mulţime de necazuri;

Bucură-te, că ţi-ai povăţuit copiii şi slujitorii ce erau într-un cuget cu tine să-şi poarte crucea;

Bucură-te, că te-ai rugat Domnului, vărsând lacrimi cu cei ce plângeau şi împreună-pătimind cu oamenii;

Bucură-te, căci cu inimă zdrobită, te-ai întristat pentru păcatul Rusiei;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condac IX

Toată suflarea primind hrană la bună vreme, te laudă pe Tine, Preabunule Dumnezeu, Care deschizi atotmilostivă mâna Ta către toţi, chiar mai înainte de a ne ruga noi. Dar aleasa Ta căuta împărăţia cerurilor chiar şi lipsită fiind de toate bunătăţile pământului Tău şi nu înceta să cânte către Tine lauda: Aliluia!

Icos IX

Ritorii cei pământeşti nu pot înfăţişa chinurile din sufletele maicilor când sunt zdrobite de suferinţa iubiţilor copii; iar tu, îndelung-răbdătoare şi milostivă fiind către toţi, neputând să afli pâine pentru proprii copii, i-ai hrănit cu buruieni, şi i-ai mângâiat zicându-le stăruitor: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Iar noi învăţând puterea răbdării de la tine, te cinstim cu cântări de laudă:

Bucură-te, străină călătoare prin lumea cea pământească, ce cu amărăciune ai pribegit prin ea;

Bucură-te, căci căutând patria cea cerească ai rămas în această lume o orfană fără adăpost;

Bucură-te, că după ce ai avut mulţimi de bogăţii ai ajuns sărmană, flămândă şi sărăcăcios îmbrăcată ;

Bucură-te, că mai înainte dădeai milostenii, iar mai apoi te-ai alăturat copiilor lipsiţi de pâine;

Bucură-te, că privind spre bucuria ce avea să vină, ţi-ai luat crucea, cu nădejde;

Bucură-te, că încredinţându-te voii lui Dumnezeu ai primit calea sărăciei şi pribegiei;

Bucură-te, că privind către patimile Mântuitorului ai primit fără de cârtire crucea din această viaţă;

Bucură-te, că întărită fiind în slăbiciuni de puterea Preasfântului Duh ai cântat în mijlocul necazurilor: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condac X

Din copilărie dorind mântuirea sufletului tău, cu toată inima la Domnul cugetai în tăcere; şi, deşi aveai multă grijă de rudenii precum Marta, în duhul tău ai iubit partea Mariei. Şi pururea dorind după viaţa cea binecuvântată, ai păstrat în toată vremea amintirea morţii în cugetul tău, iar în inima ta rugăciunea lui Iisus, astfel îndulcindu-ţi viaţa cea plină de amărăciune, până ce, o, preacinstită, ai ajuns la comoara raiului cea mult dorită, strigând Domnului: Aliluia!

Icos X


Ai arătat în trupul tău cel slab că puterea vitejiei este un zid ce valurile vieţii a-l zdrobi nu pot; şi supunându-te rânduielii fireşti şi părtaşă fiind multor necazuri, sfârşitul vieţii te-a ajuns la cărunteţe. Iar Bunul Dumnezeu, Cel singur sfânt, dorind să te curăţească precum o perlă preacurată, ţi-a trimis boală în cea de-a doua zi după Naşterea Domnului, ca văzând pe Mântuitorul lumii, să zici plecând, precum Simeon: „Acum liberează Stăpâne, pe roaba Ta în pace, ca să Te privesc pe Tine, Slava mea şi Mântuitorul sufletului meu cel păcătos”. Iar rudeniile te-au mângâiat cu dragoste zicând:

Bucură-te, că ai trecut marea, ajungând la limanul cel lin;

Bucură-te, că ai părăsit viaţa aceasta, dorind cămara de nuntă cea cerească;

Bucură-te, că n-ai judecat pe nimeni niciodată şi nici tu nu vei fi judecată de Judecător;

Bucură-te, că săvârşind fapte de milostenie ai fost numărată cu cetele fecioarelor înţelepte;

Bucură-te, că ai zburat în cămările cereşti pe aripile blândeţelor de porumbiţă;

Bucură-te, că ai cercetat chipul lui Hristos, Lumina cea lină a vieţii veşnice;

Bucură-te, că precum o rază preastrălucitoare ai zburat în cămara de nuntă a Tatălui;

Bucură-te, că ai sălăşluirea cu cetele sfinţilor întru Duhul Sfânt;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul XI


Tânjind după cântările îngereşti din cămările cele de sus, nu ai încetat să înalţi rugăciuni cu lacrimi chiar şi pe patul de moarte; că deşi ziua, mari suferinţe în trup pătimeai, noaptea în taină pentru rugăciune te trezeai şi precum o candelă aprinsă ţi-ai dăruit ultima pâlpâire. Iar când ceilalţi au aflat de luptele tale cele de noapte, o, porumbiţa Domnului, cu blândeţe le-ai zis: „Dumnezeu caută şi spre rugăciunea celui bolnav”. Căci şi îngerii Îl laudă neîncetat, pururea cântând: Aliluia!

Icos XI


Chiar luminată fiind de sfânta lumină, de harul Duhului, te-ai privit mereu ca o sărmană păcătoasă. Pentru aceasta, încrezându-te numai în milostivirea Mântuitorului, după o curată mărturisire, cu lacrimi ai primit Sfânta Împărtăşanie, o preacinstită maică. Şi astfel, unită fiind cu Mântuitorul tău şi primind cu credinţă neîndoielnică adeverirea veşnicei Împărăţii, ai lăsat copiilor şi nouă tuturor, un legământ de dragoste, rugăciune şi fapte bune. Iar apoi, întinzându-te, luându-ţi metaniile în mână şi făcând semnul Sfintei Cruci, ai rostit ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! În mâinile Tale, încredinţez duhul meu! Amin.” Şi astfel, precum o candelă ce se stinge, în pace ai zburat către lăcaşurile nestricăciunii, într-un vis poruncind ca trupul tău să fie îngropat lângă cel al soţului şi prietenului tău. Iar noi, cu umilinţă bucurându-ne cu cei apropiaţi ai tăi de sfârşitul tău plin de pace şi binecuvântat, urmând înălţării tale îţi cântăm cinstite laude cu îngerii, zicând:

Bucură-te, că în ceasul cumplit al sfârşitului te-ai arătat pildă de smerenie;

Bucură-te, că ai fost pentru noi pildă de rugăciune până la al tău sfârşit;

Bucură-te, mireasă a lui Hristos al cărei creştet, cu coroană a fost împodobit de Mire;

Bucură-te, sfânt şi curat templu ce până la sfârşitul tău ai fost acoperită de Domnul cu alb acoperământ;

Bucură-te, că sfântul tău trup a fost, chiar şi după moarte, mai binemirositor decât crinii câmpului;

Bucură-te, că noaptea erai luminată de lumânări aprinse de o putere nevăzută;

Bucură-te, că uşor ai trecut prin vămile văzduhului pentru marea ta milostivire către cei săraci;

Bucură-te, că ai purtat multe cruci şi ai ajuns în Împărăţia lui Dumnezeu;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condacul XII

Primind darul mijlocirii pentru lumea din care ai plecat, întru dragostea ta nu i-ai părăsit pe cei ce te iubesc şi pe cei iubiţi ai tăi de pe pământ; şi ajungând cu bucurie în locaşurile raiului te-ai învrednicit de binecuvântată veselie împreună cu cei ce au plecat înaintea ta. Iar fiii tăi, călăuziţi fiind de duhul tău, viaţă evlavioasă au petrecut, unul pe altul învăţându-se să păstreze sfânta Ortodoxie. Fiica ta, Teodosia, primind haina cea călugărească, a adormit întru sfinţenie, schima cea mare având, înălţându-se spre tine, precum un puişor sub aripile tale. Iar noi acum, cântări de laudă din inimă alcătuindu-ţi, cu stăruinţă ţie ne rugăm: roagă pe Hristos Dumnezeu ca şi noi să-I aducem în vecii vecilor cântarea: Aliluia!

Icos XII

O, sfântă femeie! Preaslăvita Biserică a lui Hristos îţi cântă cu bucurie cântări de îngropăciune, găsind sfintele tale moaşte a fi frumos mirositoare; şi numărându-te cu cetele sfinţilor pe tine, ceea ce mai înainte ai fost preabinecuvântată de însăşi Maica Domnului, acum se bucură cu strălucire: cuvine-se să slăvim pe cei ce au fost slăviţi de Dumnezeu; căci cinstea adusă sfinţilor, Domnului Celui ce sălăşluieşte întru ei se aduce. Pentru aceasta, săltând cu inima şi unindu-ne întru Duhul, toţi cei dreptcredincioşi, laolaltă cu îngerii să cântăm astăzi împreună:

Bucură-te, podoaba ţinutului Murom;

Bucură-te, strălucirea poporului rus;

Bucură-te, frumuseţea femeilor creştine;

Bucură-te, vârful maicilor sfinte;

Bucură-te, că ai fost ridicată la cer de îngeri;

Bucură-te, că ai fost binecuvântată de Dumnezeu;

Bucură-te, slava neamurilor tale;

Bucură-te, mângâierea tuturor celor ce te laudă;

Bucură-te, milostivă Iuliana, lauda Muromului şi podoaba femeilor!

Condac XIII

O, milostivă şi curată turturea, binecuvântată şi dreaptă Iuliana! Cu dragostea ta cea de-a pururea, primeşte aceste laude din inimă, şi ca o maică plină de milostivire, ce ai grijă de ai tăi copii, roagă pe Multmilostivul Mântuitor să ne dăruiască harul Duhului Sfânt, întru care toate binecuvântările pământeşti şi cereşti sunt tăinuite; ca astfel fiind îmbogăţiţi să trecem această viaţă plină de tristeţi în pace şi împreună cu tine să moştenim binecuvântata Împărăţie a Preasfintei Treimi, cu slavă cântând: Aliluia! Aliluia! Aliluia!

Rugăciune

O, fericită şi dreaptă Iuliana, ce în chip minunat ai fost numită „văduva cea milostivă” de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu! Către tine alergăm, maica cea plină de milostivire, rugându-ne ca şi noi să primim milă. Căci în viaţa ta, răbdându-ţi crucea, şi însăţi încercată fiind prin multe, cu rugăciunile tale poţi a ne ajuta şi nouă în cumplitele necazuri; căci tulburaţi de multe păcate fiind şi împovăraţi de multe scârbe, suntem împresuraţi şi de vrăjmaşi cumpliţi. Pentru aceasta, o, maică ce ţi-ai purtat crucea, cere pentru noi duhul blândeţii şi al răbdării, adevărată pocăinţă pentru păcatele noastre, tăria de a ne împotrivi nevăzuţilor vrăjmaşi şi de a-i birui, încredere neclintită în voia lui Dumnezeu în mijlocul tuturor întristărilor şi primejdiilor, ca şi noi să ne ducem crucea fără cârtire, spre mântuirea sufletelor noastre şi să-I slujim cu credinţă lui Hristos, Mântuitorul nostru. Roagă pe Multmilostivul Dumnezeu, o, milostivă aleasă a Domnului, ca El să sălăşluiască întru noi, precum în tine, harul unei inimi milostive către toţi, ce binecuvintează chiar şi pe vrăjmaşi, care nu osândeşte decât păcatele sale, căci prea mult ni s-a împuţinat dragostea, pentru păcatele noastre; şi numai cu numele ne mai arătăm noi a fi ucenici ai lui Hristos de vreme ce în inimă şi fapte suntem precum păgânii, cu iubire de sine îngrijindu-ne numai de noi înşine. O, fericită, mijloceşte pentru toţi cei din pământul nostru şi pentru toţi cei ce sunt departe ca să dobândească pace şi bunăstare şi mai ales întoarcere către evlavia ta cea strămoşească, încetarea răutăţii şi zavistiei, înmulţirea dragostei frăţeşti şi a împăcării, a pocăinţei pentru păcatele noastre şi harul luminării şi sfinţirii noastre încât cu o gură şi o inimă să mărturisim Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită în veci vecilor. Amin.

Rugăciune


O, milostivă Iuliana, ajutătoarea orfanilor, maică ce ţi-ai purtat crucea! Cu dreapta ta cea milostivă fă să se pogoare asupra noastră celor ce ne rugăm ţie, bogăţia darurilor tale şi roagă pe Multmilostivul Dumnezeu, al Cărui Însuşi nume este dragostea, să ne dăruiască nouă mare milă. Fii grabnică ajutătoare maicilor cu prunci; fii păzitoarea curăţiei şi dragostei celor căsătoriţi, înţeleaptă învăţătoare a copilaşilor şi a tinerilor, milostivă mângâietoare a orfanilor şi a întristaţilor; duioasă tămăduitoare a celor ce sunt înviforaţi de păcate; puternică apărătoare a celor aflaţi în încercări din pricina duşmanilor, şi milostivă mijlocitoare înaintea Domnului şi a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu pentru toţi cei ce te cheamă în ajutor. Şi roagă-te, o, sfântă bineplăcută a lui Dumnezeu, ca Domnul să ne dăruiască darul Preasfântului Duh, ca prin acesta fiind păziţi şi mântuiţi să slăvim împreună cu tine pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

*

Acatistul a fost tradus după varianta în limba engleză realizată de Isaac E. Lambertsen: Akathist hymn to the holy & righteous Juliana the merciful, translated by the reader Isaac E. Lambertsen from the church Slavonic aflat aici. Am consultat de asemenea şi acatistul în limba rusă de aici, apărut în 1930 cu binecuvântarea Mitropolitului Evloghie, pe care acatistul în limba engleză îl urmează întocmai.

Traducere şi explicaţii de Victor Popescu-Sandu.

Sfânta Iuliana cea Milostivă (+ 2 ianuarie, viaţa)


VIAŢA SFINTEI IULIANA CEA MILOSTIVĂ[1]

Binecuvântat este Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Binecuvântat este Unul-născut Fiul Său, Cuvântul lui Dumnezeu cel fără de început şi veşnic, Care din Tatăl s-a născut, Dumnezeu din Dumnezeu, născut mai înainte de veci, Puterea cea stăpânitoare prin Care toate s-au făcut. Binecuνântat este Sfântul Mângâietor şi de viaţă dătătorul Duh, care de la Tatăl purcede şi S-a arătat oamenilor prin Fiul; Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, trei persoane ce una în fiinţă sunt, o slavă, o fiinţă şi o neschimbată împărăţie. Fiinţă fără de început, un Dumnezeu făcător şi stăpânitor şi păzitor al tuturor veacurilor, pe Care puterile cereşti Îl binecuvintează şi cetele îngereşti Îl slăvesc, Ce dăruieşte înţelepciune şi judecată celui care cere şi nu dispreţuieşte pe păcătosul care se pocăieşte pentru a afla mântuirea.

Pentru aceasta mulţumesc acestui bun şi multmilostiv Dumnezeu, păcătos şi rău precum sunt şi nevrednic de a lăuda bunătatea Sa; Lui Îi aduc mărturisirea şi lauda mea, şi mă rog să-mi asculte rugăciunea în această zi când Îl chem şi să dăruiască cuvinte buzelor mele pentru a putea grăi despre o viaţă cuvioasă, plină de strălucire duhovnicească. Cuvine-se cu adevărat să-L binecuvintezi şi să chemi ajutorul Său; căci, aducându-mi aminte de mama mea, acea sfântă şi plină de virtute doamnă, faptele sale cele sfinte, milosteniile, postirile, metaniile, privegherile cele de toată noaptea, lacrimile neîncetate, rugăciunile şi toate celelalte virtuţi ale sale, mi-e teamă să nu le dau uitării şi tăcerii. Căci cuget la acea slugă care a fost pedepsită, fiindcă, în loc să înmulţească talantul Stăpânului său, l-a îngropat în pământ. Apoi mi-e teamă şi că cineva, auzindu-mă, ar putea crede că încerc să înşel doar fiindcă e mama mea şi că ceea ce am scris nu este adevărat.

Dar Domnul Dumnezeul nostru Cel viu, Care cunoaşte toate lucrurile chiar mai înainte de facerea lor, ştie că nu mint căci grăiesc adevărul după cum l-am văzut cu proprii mei ochi şi l-am simţit cu propriile mele mâini. Şi să nu îmi fie mie a minţi despre sfinţi. Dacă cineva aude ceea ce am scris şi este surprins de graiul împodobit şi nu vrea să creadă, fie ca Domnul să aibă milă de ei, căci ei se gândesc numai la slăbiciunea omenească şi toate cele spuse despre oameni şi le închipuie rele. Dacă cineva vrea cu adevărat să verifice cinstita şi evlavioasa viaţă a sfintei mele mame Iuliana, să-i întrebe pe cei ce au slujit-o şi pe vecinii dimprejur despre ce fel de viaţă curată a dus din tinereţe, căci sunt mulţi care o ştiu şi şi-o amintesc pe fericita Iuliana pe când trăia şi cunosc lucrările şi faptele sale de virtute. Căci, dacă locurile unde a trăit fericita Iuliana ar avea gură, nu ar înceta să vorbească despre lucrările şi faptele sale de virtute; căci ea cu adevărat a imitat viaţa şi virtuţile sfinţilor ce mai înainte au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. Cum aş putea vorbi despre cele ce sunt mai presus de puterile mele? Căci sunt păcătos şi netrebnic. Dar cred că acel suflet curat şi milostiv mă va povăţui şi mă va învăţa ce cuvânt să alcătuiesc despre ea, pe mine care sunt fiul ei după trup, dar în duh sunt robul ei sau vreo stârpitură nefolositoare. Înţelegeţi aceasta deci toţi ce sunteţi martorii acestei vieţi ziditoare, dacă graiul meu e îndeajuns de puternic.

Cade-se mai întâi să spun câteva cuvinte despre cine erau părinţii săi, unde şi cum a trăit şi cum a murit. Toate acestea ne sunt cunoscute în amănunt nouă. Nouă despre care n-aş putea spune că suntem copiii săi, ci robii săi, căci nevrednic sunt a mă numi fiu al unei asemenea sfinte femei de vreme ce nu i-am urmat virtutea. Dar vă voi spune o minunată istorie despre ceea ce s-a întâmplat în familia noastră. În zilele evlaviosului ţar şi mare prinţ Ivan Vasilievici[2] a toată Rusia trăia la curtea sa imperială un om evlavios şi milostiv pe nume Iustin[3] Nediurev ce avea rangul de econom. Avea o soţie care era, la fel ca şi el, de Dumnezeu şi de săraci iubitoare, pe nume Ştefanida, fiica lui Grigorie Lukin din ţinutul oraşului Murom. Ei au trăit plini de evlavie şi de virtute având mulţi fii şi fiice, multe bogăţii şi mulţi robi. Lor li s-a născut şi fericita Iuliana. Pe când avea şase ani, mama sa a părăsit această viaţă, iar Iuliana a fost dusă, în ţinutul oraşului Murom de către bunica sa, mama mamei, o văduvă pe nume Anastasia Lukina, soţia lui Grigorie Lukin, fiica lui Nichifor Dubenschi. Aceasta a crescut-o în evlavie şi virtute timp de şase ani. Când fericita Iuliana avea doisprezece ani, bunica sa a părăsit şi ea această viaţă şi i-a cerut fiicei sale, Natalia Arapova, soţia lui Putin Arapov, să o ia pe nepoata Iuliana în casa sa şi să o crească cum trebuie şi în evlavie căci mătuşa sa avea opt fiice şi un fiu.

Încă de când era foarte tânără fericita Iuliana a iubit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică. Era plină de respect şi supusă mătuşii şi verişorilor săi şi iubea smerenia şi tăcerea în toată vremea. Se dăruia rugăciunii şi postului şi pentru aceasta era adesea dojenită de mătuşa sa şi batjocorită de verişorii ei, fiindcă îşi chinuia trupul său fiind atât de tânără. În fiecare zi îi spuneau: „O, fată nesăbuită, de ce îţi omori trupul când tu eşti atât de tânără şi de ce vrei să-ţi distrugi frumuseţea cea feciorească?” Astfel ei încercau adesea să o facă să mănânce şi să bea dimineaţa. Ea nu ceda niciodată ci primea toate cu mulţumire şi pleca în tăcere. Era supusă tuturor căci din copilărie avusese o fire delicată, tăcută, liniştită şi smerită şi se lipsea de distracţii şi orice fel de jocuri. Dacă era silită de copiii de vârsta sa să joace diverse jocuri deşarte şi să cânte, precum adesea se întâmpla, ea nu se alătura niciodată lor, ci se prefăcea că nu ştie să se joace şi astfel îşi ascundea virtutea. În schimb se ocupa cu torsul şi broderia. Şi sfeşnicul ei nu se stingea nici noaptea (Pilde 31,18). Făcea haine pentru orfani, văduve şi neputincioşii din sat şi se îngrijea de cei în nevoi şi de cei bolnavi aşa încât toţi erau uimiţi de înţelepciunea şi evlavia sa. Şi frica lui Dumnezeu s-a sălăşluit într-însa. În acel sat cea mai apropiată biserică era cam la două verste depărtare aşa încât, cât a fost mică, nu a avut ocazia să meargă la biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu sau să audă un preot învăţând despre mântuire. Astfel încât numai bunul ei simţ i-a fost învăţător spre virtute căci, precum spune Sfântul Antonie cel Mare: „Cei ce au o minte sănătoasă nu au nevoie de Scripturi”.

Fericita Iuliana a urmat acest cuvânt: fără să studieze cărţi şi fără învăţător, încă de mică, ea a împlinit toate poruncile şi, precum o nestemată de mare preţ, a strălucit în mijlocul cenuşii crescând în evlavie şi dorind să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar, cât a fost mică, n-a avut această ocazie şi era batjocorită de cei neştiutori pentru faptele sale cele bune. Totuşi, întunericul vicleniei nu poate vătăma în nici un fel frumuseţea soarelui căci ea era ca o casă zidită pe stâncă. Râurile au trecut peste ea, vânturile au bătut-o, dar n-au putut să o clatine. Precum Apostolul spune: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia” (Rom. 8, 35) Iar dumnezeiescul David zice: „Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului. Nu se va clătina în veac” şi „Nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor.” (Ps. 124)

Când fericita Iuliana a împlinit şaisprezece ani a fost dată în căsătorie lui Gheorghe Ossorghin, un nobil bogat ce trăia în judeţul Murom[4] şi au fost cununaţi de preotul Patapie ce slujea în biserica Dreptului Lazăr, prietenul lui Dumnezeu, din satul[5] soţului ei. Mai târziu, fiind plin de virtuţi, acest preot a intrat în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” aflată în de Dumnezeu păzitul oraş Murom, unde a luat numele călugăresc de Pimen şi apoi a ajuns arhimandrit. Acest preot i-a învăţat frica lui Dumnezeu după predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, le-a arătat cum trebuie să trăiască soţii cu soţiile lor, le-a spus despre rugăciune şi post, despre milostenie şi alte fapte bune. Ea a ascultat cu mare atenţie şi râvnă cuvântul cel dumnezeiesc, învăţătura şi poveţele şi ceea ce a fost sădit în ea, precum într-un pământ bun a crescut şi s-a înmulţit; ea nu numai că a ascultat învăţătura dar s-a şi hotărât să pună în practică. Şi astfel, după ce preotul i-a învăţat şi le-a dat binecuvântarea sa, au plecat la socrul ei, Vasile, căci părinţii soţului ei încă mai trăiau. Socrul ei era un om bogat şi cunoscut la curtea ţarului iar soacra sa era şi ea dintr-o familie bună şi învăţată. Aveau doar un fiu şi două fiice, multe sate şi robi precum şi multe alte proprietăţi.

Când au văzut că nora lor este din familie nobilă, pricepută la multe lucruri bune şi delicată, s-au bucurat, au slăvit pe Dumnezeu şi au dat în mâinile ei conducerea gospodăriei. Ea era cu toată smerenia foarte ascultătoare şi supusă lor, nu ieşea niciodată din cuvântul lor, nici nu-i contrazicea vreodată ci îi respecta foarte mult şi îndeplinea fără cârtire toate câte îi spuneau să facă, aşa încât socrii ei se minunau şi o respectau mult şi ei pentru aceasta. Atunci când rudele sau altcineva o încercau cu diferite întrebări şi discuţii, ea dădea la fiecare întrebare un răspuns potrivit şi plin de înţeles astfel încât toţi se minunau de bunul său simţ şi slăveau pe Dumnezeu.

Încă din tinereţe fericita Iuliana fusese obişnuită să se roage îndelung lui Dumnezeu în fiecare seară şi să facă o sută sau mai bine de metanii şi abia apoi să se culce. De asemenea, în fiecare dimineaţă când se trezea, se ruga mult Domnului şi îl învăţa şi pe soţul ei să facă la fel căci, după cum spune marele apostol Pavel: „Ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Cor. 7, 16) şi către soţ la fel zicând. Şi iarăşi: „Dacă însă te vei însura n-ai greşit” (I Cor. 7, 28) şi „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” (I Cor. 7, 38).

Fericita Iuliana era mâhnită că nu ajunsese încă la forma cea mai înaltă a vieţii feciorelnice, dar a auzit pe acelaşi apostol care zice: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare.” (I Cor. 7, 27), „Femeia este legată prin lege şi nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; ea se va mântui prin naşterea de prunci, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun„. (cf. I Cor. 7, 39, 4; I Tim. 2, 15; 5, 10) Şi iarăşi se spune în altă parte: „Viaţa omenească este împărţită în două stări: cea călugărească şi cea normală (obişnuită); celor din starea obişnuită le este îngăduit să se căsătorească şi să mănânce carne, dar în rest trebuie să împlinească celelalte porunci ale lui Hristos exact ca monahii”. „Se poate să trăieşti în lume cu soţ şi tot să fii plăcut lui Dumnezeu”. „Nu tot cel ce se tunde [în monahism n. trad.] se mântuieşte ci cel care împlineşte cele ale călugărului” şi, „dacă cineva trăieşte în lume cu o soţie şi împlineşte legea, este mai bun decât un călugăr care nu a împlinit toată legea” şi „un mirean virtuos este o minune în lume”[6].

A cugetat îndelung la toate acestea. Deşi ea şi soţul fuseseră cununaţi în căsătorie legiuită ea tot se silea după lege să împlinească toate poruncile Domnului Iisus Hristos. Nu lăsa nici măcar o seară să treacă fără rugăciuni îndelungate aşa încât îi mai rămânea puţină vreme pentru somn, dar totuşi dimineaţa se trezea devreme şi se ruga mult lui Dumnezeu.

Atunci când soţul ei era plecat în slujba Ţarului pentru un an sau doi sau câteodată chiar trei[7] ea nu mai dormea noaptea ci spunea rugăciuni îndelungate către Dumnezeu. Sfeşnicul ei nu se stingea toată noaptea căci lucra cu mâinile din greu la roata de tors şi la brodat. După ce vindea ce lucrase, dădea cele obţinute săracilor sau pentru construirea bisericilor, căci se pricepea la broderii. Făcea multă milostenie, dar păstra totul în taină faţă de socrii săi. Singura care ştia era o tânără slujnică prin care trimitea milosteniile celor nevoiaşi. Făcea aceasta în fiecare noapte fără ca cineva să ştie. După cum spune sfântul evanghelist Matei şi Însuşi Hristos Domnul cu sfintele Sale buze: „deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta…, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 2-4).

În timpul zilei cu osârdie se îngrijea de gospodărie şi avea grijă de văduve şi orfani ca o adevărată mamă a lor. Îi spăla cu propriile sale mâini, îi îmbrăca, îi hrănea şi le dădea de băut. În ea se împlinea cuvântul înţeleptului Solomon: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soţului, iar câştigul nu-i va lipsi niciodată„. (Pilde 31, 10-11) Dacă cineva rămânea în urmă, nu se îngrijora, căci toţi din casa ei erau îmbrăcaţi şi hrăniţi, şi dădea fiecăruia de muncit pe măsura puterilor. Ura mândria şi semeţia şi nu îi chema niciodată pe slujitori cu porecle şi nici nu-i cerea niciunuia să-i aducă apă să se spele pe mâini sau să-i scoată încălţările, toate acestea făcându-le ea singură. Doar când nevoia o cerea, atunci când veneau musafiri, o serveau slujitorii ca un lucru ce se obişnuia atunci. Dar de îndată ce plecau musafirii, ea se schimba complet şi se ocăra neîncetat şi cu smerenie spunând: „Cine sunt eu, femeie netrebnică, ca să fiu servită de asemenea oameni, chipuri ale lui Dumnezeu?” Şi slăvind pe Dumnezeu pentru acestea întru toate era chip al virtuţii.

Dar unii slujitori erau nesăbuiţi, neascultători şi leneşi la slujba lor. Alţii se certau cu ea dar ea răbda toate acestea cu smerenie. Toate le lua asupra sa şi se învinuia spunând: „Eu însămi păcătuiesc pururea înaintea lui Dumnezeu, iar El este răbdător cu mine, deci ce aş putea să le cer acestora care sunt oameni ca şi mine; deşi Dumnezeu ni i-a încredinţat nouă spre slujire, sufletele lor sporesc mai mult decât ale noastre”. Îşi amintea de cuvintele Mântuitorului: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa tatălui Meu Care este în ceruri„. (Mt. 18, 10) Nu învinovăţea niciodată pe slujitorii care o ocărau şi pentru aceasta era mustrată adesea de socrii şi soţul ei. Dar pe ea nu o mâhneau nici unele dintre acestea ci stătea tare, neclintită precum un stâlp, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu şi în Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Se ruga adesea marelui făcător de minuni Nicolae, de la care a primit mult ajutor, după cum ea însăşi a povestit. Într-o noapte, pe când soţul era plecat, s-a ridicat la rugăciune ca de obicei, iar diavolul, cel ce urăşte binele, laolaltă cu demonii săi au încercat să o împiedice şi prin înşelătorii au adus mare frică şi groază asupra ei.

Fiind încă tânără şi fără experienţă, ea s-a înfricoşat, s-a aşezat în pat, s-a acoperit cu o pătură şi a adormit degrabă. A văzut o mulţime mare de demoni venind spre ea cu tot felul de arme, dorind să o omoare. Au început să o ameninţe zicând: „Dacă nu încetezi ceea ce faci te vom omorî pe loc”. Atunci, fiind foarte înfricoşată, şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi către Preacurata Maică şi a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae. Sfântul a apărut degrabă ţinând în mână o carte mare cu care a început să-i lovească pe demoni alungându-i astfel pe toţi, aceştia dispărând precum fumul. Apoi şi-a ridicat dreapta şi a binecuvântat-o zicând: „Fiica mea! Fii tare şi puternică şi nu te înfricoşa de ameninţările demonilor, căci Hristos mi-a poruncit să te apăr de demoni şi de oamenii cei răi”. Apoi s-a trezit imediat şi a văzut foarte limpede cum un bătrân cinstit a ieşit pe uşa camerei iute ca un fulger; s-a sculat şi a văzut că uşa era încuiată bine ca de obicei. Din acea clipă înainte ea s-a bucurat foarte ca şi cum a primit un semn, slăvea pe Dumnezeu şi se minuna în sinea ei. Nu a spus nimănui despre aceasta, ci s-a dăruit cu şi mai multă râvnă faptelor bune.

În scurtă vreme după-aceea, ca pedeapsă pentru păcatele noastre, mânia lui Dumnezeu a lovit pământul rus: a fost o mare foamete[8] şi foarte mulţi au murit. În acea vreme, ea dădea multe milostenii dar nu spunea nimănui despre acestea. Lua mâncare de la soacra sa pentru mesele de dimineaţă şi prânz şi le dădea săracilor. Încă din copilărie, ea nu mânca nimic înainte de prânz şi nimic după prânz până la masa de seară. Dar când soacra sa a văzut aceasta i-a zis: „Dragă noră, ştii ce bucuroasă sunt când văd că ai început să mănânci atât de des, dar sunt uimită că ţi-ai schimbat obiceiul. Când era pâine din belşug, n-am putut să te fac să vii la mesele de dimineaţă şi prânz, iar acum, când e lipsă de mâncare în lume, iei şi masa de dimineaţă şi de prânz”. Nevrând să se dea de gol, ea i-a răspuns: „Înainte să încep să am copii, nu mi-era foame, dar când am început să dau naştere am slăbit şi mi-au scăzut puterile şi nu mă pot satura.

Mi-e foame nu numai în timpul zilei, ci şi noaptea, dar mi-e ruşine să vă cer mâncare”. Soacra sa se bucura să audă aceasta şi îi trimitea multă mâncare să aibă nu numai ziua ci şi noaptea. Nu era deloc lipsă de mâncare în casă deoarece fuseseră păstrate multe grâne din anii trecuţi. Deci ea primea mâncare de la soacra sa, dar nu mânca nimic din ea ci o împărţea toată celor care aveau nevoie. Când murea vreun sărac, ea plătea pentru a fi spălat, aducea haine de înmormântare şi trimitea bani pentru a fi înmormântat. Când vedea pe cineva din satul ei că era înmormântat, fie că îl cunoştea sau nu, se ruga mult pentru sufletul aceluia.

La scurtă vreme după ce foametea s-a sfârşit, a izbucnit deodată o epidemie groaznică şi mulţi au murit din cauza acestei boli care se numea postrel[9]. Din cauza acesteia mulţi oameni nesăbuiţi se încuiau în casă şi nu primeau pe cei infectaţi şi nici măcar nu se atingeau de hainele lor. Pe de altă parte, fericita Iuliana, fără ştirea socrilor, spăla într-o baie, cu propriile sale mâini, pe mulţi dintre cei infectaţi, îi îngrijea şi se ruga Domnului pentru însănătoşirea lor. Când murea vreunul, ea plătea pregătirile de înmormântare, se îngrijea de slujbă şi spăla pe cei rămaşi orfani cu propriile-i mâini. Astfel a trăit mulţi ani cu socrii săi, nefiind niciodată neascultătoare sau morocănoasă, ci îi cinstea, precum o fiică cinsteşte pe părinţii săi.

Când socrii ei, călugări fiind, au murit la o vârsta foarte înaintată, i-a cinstit cu cântări de îngropăciune şi cu psalmi şi cu o înmormântare bineplăcută lui Dumnezeu. A împărţit multe milostenii întru pomenirea lor mănăstirilor, bisericilor şi săracilor. A plătit liturghii pentru ei în multe biserici şi a dat mese în casa sa pentru preoţi şi călugări, săraci, văduve şi orfani şi pentru toţi cei din nevoi. A dăruit mâncare din belşug tuturor celor care veneau rugând pe toţi să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi şi a trimis milostenii prizonierilor până în a patruzecea zi. Soţul ei fiind departe, a dat multe din avuţiile lor ca milostenie, nu numai atunci, ci în fiecare an, întru pomenirea celor morţi căci a auzit în Sfintele Scripturi „că cele ce le facem aici, aduc mult bine şi mângâiere sufletelor celor adormiţi”, şi iarăşi: „Unge pe altul cu mir şi tu vei fi primul care vei simţi mireasma”, temându-se de ceea ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Oricine stăpâneşte avuţia părinţilor şi nu dăruieşte nimic din ea lui Dumnezeu, adică milostenie, este hoţ şi tâlhar; căci nu a dobândit-o prin munca sa, ci prin sudoarea tatălui”. Deci, temându-se de această poruncă, fericita Iuliana s-a silit să dea toate avuţiile rămase de la socrul său întru pomenirea lor. Ea însăşi, a început, mai mult decât oricând, să se ostenească pentru virtute.

A trăit astfel mulţi ani cu soţul ei, în deplină virtute şi curăţie, după cuvântul lui Dumnezeu şi au avut zece fii şi trei fiice. Dintre aceştia, patru fii şi două fiice au murit de copii. Au crescut şase fii şi o fiică[10] şi au lăudat cu mulţumire pe Dumnezeu căci au auzit cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: „Soţia se va mântui prin naştere de fii” (I Tim. 2, 15). Mulţumind lui Dumnezeu pentru copiii care muriseră, a zis cuvântul dreptului Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21). Căci a auzit cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Copiilor binecuvântaţi, binecuvântată le este odihna. Pentru ce au a răspunde de vreme ce nu este păcat întru ei (n-au săvârşit nici un păcat). Căci sunt număraţi cu fiii lui Iov şi cu copiii ucişi de Irod; ei slăvesc pe Dumnezeu cu îngerii şi se roagă Domnului pentru părinţii lor”. Pentru aceasta ea nu s-a mâhnit pentru copiii care au murit şi se bucura de cei ce trăiesc.

Dar diavolul, care urăşte tot ce este bun, a încercat să o tulbure în toate chipurile posibile şi a stârnit certuri deşarte între copiii săi şi slujitori. Ea vorbea cu ei cu multă înţelepciune şi delicateţe şi îi împăca. Satana nu putea să-i facă ei nici un alt rău şi, fiindcă voia să o aducă la deznădejde şi să o despartă de Dumnezeu, l-a împins pe unul dintre robi să-l omoare pe fiul ei cel mare. Sau, mă gândesc, s-ar putea să fi fost voia lui Dumnezeu, căci, după cum spune proorocul David: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările tale” (Ps. 118, 71), ca astfel fericita Iuliana să se îngrijească de sufletul ei mai mult decât până atunci. „Chiar aurul, se spune, nu este desăvârşit până nu este pus la încercare” şi: „Dacă vezi pe cineva mai tânăr decât tine că moare şi nu te schimbi, cum te vei mântui?” şi: „Dacă nu poţi învăţa din necazuri, cum poţi învăţa când ţi-e bine?”

Când a murit fiul său, fericita Iuliana a fost foarte mâhnită, nu atât pentru moartea sa, cât pentru sufletul lui, căci a avut o moarte năprasnică. Ea nu şi-a pierdut cumpătul, ci cu cuvinte de mângâiere şi-a îndemnat soţul să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu şi l-au pomenit cu cântări de psalmi, au dat milostenii din belşug şi au dat sărindare pentru el. Dar apoi, puţin după aceea, un alt fiu a fost omorât fiind în slujba Ţarului. Deşi s-a mâhnit puţin, a făcut-o în sufletul său şi nu în trup, căci nu striga şi nici nu-şi smulgea părul fără cuviinţă precum fac alte femei ci, ziua şi-a pomenit fiii cu milostenii, cu slujbe bisericeşti, hrănind săracii, iar noaptea nedormind, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor fiilor săi adormiţi.

Apoi a început să-l roage pe soţul ei să o lase să plece la mănăstire, dar el nu vroia, iar ea i-a zis: „Dacă nu mă laşi voi fugi de acasă şi tot voi scăpa”. Atunci, soţul a rugat-o în numele lui Dumnezeu să nu-l părăsească, că de acum a îmbătrânit şi mai sunt şi copii mici. I-a citit din cărţile lui Cosma preotul şi ale altor Sfinţi Părinţi: „Veşmintele negre, zicea el, nu ne mântuiesc dacă nu trăim după rânduiala călugărească şi veşmintele albe nu ne vor pierde dacă vom face cele bineplăcute lui Dumnezeu. Cel care merge la mănăstire ca să scape de sărăcie şi pentru că nu vrea să aibă grijă de copiii săi, nici nu vrea să muncească şi nici nu caută dragostea Domnului ci leneveşte doar, pe când copii săi orfani vor plânge şi se vor tângui tot mereu zicând: „De ce ne-au părăsit părinţii noştri care ne-au născut, şi ne-au lăsat într-aşa o sărăcie şi suferinţă?”. Dacă avem poruncă să hrănim pe orfanii altora, cu atât mai mult nu trebuie să ne lăsăm proprii copii să moară de foame.

Şi i-a citit mai multe sfinte scrieri. După ce le-a ascultat a renunţat la dorinţa sa zicând: „Facă-se voia Domnului!” Dar l-a implorat pe soţul său, ca, dacă e să mai trăiască împreună, măcar să nu mai aibă relaţii trupeşti.

Şi astfel şi-au făcut paturi separate în aceeaşi cameră. Pentru soţ a făcut acelaşi pat unde dormise şi până atunci, iar pentru sine, precum o pasăre ce a scăpat dintr-o prinsoare, a lepădat toate lucrurile lumeşti şi din tot sufletul şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a început să postească şi să se înfrâneze peste fire. Vinerea nu mânca nimic, se închidea singură într-o cămăruţă separată din casă şi se dăruia cu totul rugăciunii către Dumnezeu. Lunea şi miercurea mânca o dată pe zi, mâncare negătită uscată. Sâmbăta şi Duminica punea masa în casa ei pentru preoţi, văduve, orfani şi pentru slujitorii ei la care era mâncare din belşug. Ea însăşi îi servea şi de dragul lor bea şi ea un pahar mic de vin, nu pentru că voia vin ci pentru că nu voia să-i mâhnească pe oaspeţi. Căci auzise porunca Mântuitorului care zice: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Lc. 14, 12-14).

Sfinţii Părinţi, cunoscând slăbiciunea omului, şi fiind sub însuflarea Sfântului Duh, nu au interzis mâncarea şi băutura spre slava lui Dumnezeu, ci au zis: „Când faci un ospăţ şi inviţi pe fraţii tăi şi pe cei slăviţi, e bine şi aşa, şi frumos; dar, mai ales invită pe fraţii tăi cei săraci, ca să nu fii lipsit de nici una din răsplătiri: adică aici vei fi slăvit de cei bogaţi şi, pentru milostenia către cei săraci, ţi se va dărui de Dumnezeu veşnica odihnă”. Fericita Iuliana, urmând acest cuvânt, cel mai mult se îngrijea de cei săraci. Dormea doar o oră, două, seara, pe o sobă fără aşternuturi. Aşeza pe ea lemne cu colţurile ascuţite înspre trupul ei, aşeza cheile de fier sub coastele sale şi ca pernă folosea din acelaşi lemn. În acest chip îşi pedepsea ea trupul. Fiindcă nu vroia să se odihnească, ea doar se întindea până ce adormeau slujitorii pentru ca apoi să se trezească şi să se roage Domnului toată noaptea până ce băteau clopotele de Utrenie. Apoi se ducea la biserică la Utrenie şi la Sfânta Liturghie. În timpul zilei se ocupa cu lucrul mâinilor şi cu chivernisirea gospodăriei într-un chip bineplăcut Domnului. Asigura slujitorilor toată mâncarea şi îmbrăcămintea necesară şi dădea fiecăruia de lucru după puterile lui.

Avea grijă de văduve şi orfani, ajuta pe cei în nevoi în tot felul şi era chipul tuturor virtuţilor. Şi simplu zicând cu cuvintele dreptului Iov era „ochii celui orb, piciorul celui şchiop” (Iov 29, 15), adăpost pentru cei fără adăpost, îmbrăcăminte pentru cei goi. Suspina dacă vedea pe cineva suferind şi nici un cerşetor nu pleca din casa ei cu mâna goală. Pe slujitori îi călăuzea ca pe copii. Ura mândria şi semeţia şi, ca o adevărată mamă, nu ca o stăpână, în loc să ameninţe, era bună cu slujitorii care o supărau, învăţându-i din dumnezeieştile Scripturi fără ameninţări sau bătăi.

Deşi nu citise cărţi, îi plăcea să asculte citiri din dumnezeieştile cărţi, şi tot ce auzea asculta cu atenţie, tâlcuind toate pasajele mai grele precum un filozof sau un om învăţat. Mereu zicea cu lacrimi: „Cu ce fapte bune putem să ne rugăm Domnului pentru noi înşine şi cum putem alunga păcatele ce ne ameninţă? Cum putem pune stavilă patimilor şi cum putem urma în vremea noastră vieţile sfinţilor din vechime şi cum vom putea face milostiv pe Hristos, nemitarnicul judecător, la cea de-a doua Sa venire?”

După ce s-a îndepărtat cu trupul de soţul ei nu şi-a mai spălat trupul în baie. Cu neputinţă este a descrie toate celelalte fapte bune ale sale şi a le pune în scris, căci nu ştiu ce bine nu a săvârşit. Nu jignea şi nu supăra pe nimeni şi se ferea de tot răul. Ce cuvinte potrivite s-ar putea găsi pentru a lăuda toate aceste osteneli? Cine ar putea spune toate cele dobândite de ea? Cine ar putea descrie întristările sale? Cine ar putea număra milosteniile sale? Unde sunt cei care spun că nu te poţi mântui trăind în lume? Dumnezeiescul Efrem zice: „Cum poţi zice că nu ne putem mântui în mijlocul lumii? Dacă vrei, îţi voi spune în puţine cuvinte: nu locul este cel care ne mântuieşte ci o inimă şi o voinţă întoarse către Dumnezeu. Adam, în rai fiind şi în mare pace, s-a pierdut, pe când Lot în mijlocul sodomiţilor, ca şi cum ar fi fost pe valurile mării, a fost mântuit. Saul, în palatul său fiind şi-a pierdut şi viaţa aceasta şi pe cealaltă pe când Iov, stând în cenuşă în mijlocul grelelor necazuri, a primit cununa drepţilor”. Aşadar cel care spune că nu te poţi mântui în mijlocul oamenilor nu ştie nimic şi are o părere foarte proastă despre dumnezeieştile sinoade care sunt adunate adesea[11]. Aceste porunci le-a împlinit ea. Fericita Iuliana a trăit cu soţul ei, a avut copii şi slujitori dar a fost bineplăcută lui Dumnezeu şi Dumnezeu a numărat-o cu sfinţii din vechime, precum vom arăta mai târziu. Dar să ne întoarcem la cele de care vorbeam înainte.

Fericita Iuliana a mai trăit cu soţul ei încă 10 ani după separarea lor şi când acesta a murit s-a lepădat şi mai mult de cele lumeşti zicând cu proorocul David: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările tale” (Ps. 118, 71) şi „porunca Domnului mi-a deschis urechile„. „Nu mă voi împotrivi şi nici nu voi cârti”, zicea ea. I-a mângâiat pe copii zicând: „Nu vă mâhniţi prea mult, copiii mei, căci moartea tatălui vostru este o lecţie şi o învăţătură pentru noi păcătoşii, aşa încât văzându-o să ştim că şi pe noi ne aşteaptă acelaşi lucru. Pocăiţi-vă mereu, dobândiţi toate virtuţile, şi mai ales, daţi milostenie cât de mult puteţi şi iubiţi-vă sincer unul pe altul”. I-a învăţat pe copii multe din dumnezeieştile Scripturi şi şi-a îngropat soţul cu psalmi şi cântări. Săracilor a împărţit pomeni din belşug şi a dat şi la multe mănăstiri şi biserici sărindare pentru sufletul soţului, căci ea nu se îngrijea de împărţirea averilor stricăcioase ci mai degrabă de dobândirea dreptăţii.

În fiecare noapte nu mai dormea ci se ruga lui Dumnezeu pentru soţul ei ca să i se dăruiască iertarea păcatelor căci auzise cuvântul Scripturii care zice: „O soţie bună îşi mântuieşte bărbatul chiar şi după moartea acestuia”. Ea urma pe evlavioasa împărăteasă Teodora şi alte sfinte femei care s-au rugat pentru soţii lor după ce aceştia mureau.

De atunci înainte a adăugat postiri peste postiri, rugăciuni peste rugăciuni, lacrimi peste lacrimi şi dădea milostenie nemăsurată, aşa încât câteodată nu mai avea în casă decât o monedă. Atunci se împrumuta ca să dea obişnuita milostenie la cei nevoiaşi. Mergea în fiecare zi la biserică să se roage. Când venea iarna împrumuta bani de la copiii ei pentru a-şi face haine de iarnă dar le dădea săracilor iar ea rămânea toată iarna fără haine călduroase. Ghetele le purta direct pe piciorul gol şi în loc de ciorapi punea coji de nucă şi cioburi ascuţite de vase sparte sub tălpi chinuindu-şi astfel trupul. Mulţi cunoscuţi îi ziceau: „De ce îţi chinui trupul în halul acesta la vârsta ta?”, iar ea le răspundea: „Nu ştiţi că trupul ucide sufletul. Aşa că îmi voi omorî trupul astfel încât să-mi mântuiesc sufletul la ziua Domnului nostru Iisus Hristos”. Iar altora le zicea: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi„. (Rom. 8,18) Sau: „Cu cât se strică mai mult trupul meu aici, cu atât mai puţin vor avea viermii de mâncat în viaţa viitoare. Ce folos să-ţi îngraşi trupul dacă-ţi distrugi sufletul?”.

Într-o iarnă a fost atât de frig încât pământul se crăpase din pricina gerului şi pentru o vreme ea nu s-a mai dus la biserică ci se ruga acasă. Într-o zi, foarte de dimineaţă, când preotul a intrat în biserica Dreptului Lazăr din sat, a auzit venind dinspre icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o voce care zicea: „Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică să se roage. Rugăciunea ei de acasă este bineplăcută lui Dumnezeu, dar nu atât de mult ca rugăciunea din biserică. Dar trebuie să o cinsteşti căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt sălăşluieşte întru ea„.

Preotul a alergat apoi cu mare spaimă la fericita Iuliana, a căzut la picioarele ei cerând iertare şi i-a povestit despre vedenia sa. Ea a ascultat cu multă reţinere cele spuse deoarece nu erau spuse în taină, ci de faţă cu multă lume şi apoi i-a zis: „Vă înşelaţi! Nu cumva e vorba de sfinţia voastră? Cine sunt eu, o păcătoasă înaintea Domnului, ca să fiu vrednică de o astfel de întâmplare?” Apoi i-a rugat stăruitor pe preot şi pe cei ce auziseră acestea, să nu le spună nimănui, nici înainte, nici după moartea ei. Atât de mare era smerenia sa încât nici după moarte nu vroia să fie lăudată de oameni. Imediat după aceasta a mers la biserică şi a rugat să se facă o slujbă de mulţumire, iar ea s-a rugat mult cu lacrimi şi a sărutat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dintr-o dată, chiar în acel moment, o mireasmă minunată s-a răspândit în biserică şi în tot satul încât toţi se minunau şi slăveau pe Dumnezeu. Astfel cuvântul preaînţeleptului Pavel către Timotei: „Pe văduve cinsteşte-le” (I Tim. 5, 3) s-a împlinit, căci însăşi Maica Domnului, cea mai curată dintre toate făpturile a dat mărturie despre această văduvă şi a poruncit ca ea să fie cinstită. Din acea zi fericita Iuliana a început să meargă în fiecare zi la biserică să se roage.

Se obişnuise să-şi spună rugăciunile într-o cameră separată ce fusese păstrată pentru primirea călătorilor. În acea cameră se afla o icoană a Mântuitorului, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a marelui sfânt Nicolae, făcătorul de minuni.

Într-o seară a venit în această cameră pentru a se ruga după cum îi era obiceiul şi dintr-o dată camera s-a umplut cu aşa o mulţime de demoni încât de abia dacă mai aveau loc pe uşă. Se întindeau spre ea cu tot felul de arme vrând să o omoare. Dar ea, punându-şi toată nădejdea în puterea lui Hristos, nu se temea ci şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi zicând: „Dumnezeule Atotputernice, nu lăsa pradă fiarelor un suflet ce se mărturiseşte Ţie şi nu uita de tot un ticălos suflet ci trimite pe Sfântul Nicolae să mă ajute pe mine sluga Ta”.

În acea clipă Sfântul Nicolae a apărut ţinând un băţ mare în mâna sa şi a izgonit duhurile necurate până au dispărut precum fumul. Dar pe unul l-a prins şi l-a chinuit iar apoi a binecuvântat-o pe sfântă cu crucea şi dintr-o dată s-a făcut nevăzut. Demonul suspina zicând: „Nu a fost zi în care să nu-i fi făcut necazuri Iulianei. Am adus dezbinare între copiii şi slujitorii ei, dar nu am îndrăznit să mă apropii niciodată de ea din pricina milosteniei, smereniei şi rugăciunii ei”. Ea avea pururea o metanie în mână şi zicea rugăciunea lui Iisus. Când mânca sau bea zicea mereu rugăciunea lui Iisus, iar când se aşeza pe pat buzele şi adâncurile[12] ei se mişcau întru lauda lui Dumnezeu. De multe ori când am văzut-o dormind, mâna sa tot se mişca pe metanie.

Apoi demonul a fugit strigând: „Iuliana, multe necazuri am avut azi din pricina ta, dar îţi voi face rău la bătrâneţe – o mare foamete – şi nu vei mai hrăni pe alţii ci tu însăţi vei muri de foame”. Ea a făcut semnul sfintei cruci şi demonul a dispărut. Fericita Iuliana a venit la noi foarte înspăimântată şi schimbată la chip. Vedeam că este tulburată şi am întrebat-o de ce, dar atunci nu ne-a zis nimic ci numai mult mai târziu ne-a povestit în taină, poruncindu-ne să nu zicem nimănui.

A trăit astfel zece ani ca văduvă, arătând mare bunătate tuturor şi a dat multe din avuţiile sale ca milostenie. A păstrat numai ce era absolut necesar pentru nevoile casei, chivernisind hrana numai pentru un an, ceea ce era în plus împărţind celor nevoiaşi. Ea a trăit până în vremea domniei lui Boris[13]. În acele vremuri a venit o mare foamete[14] peste tot pământul Rusiei, încât mulţi dintre oameni ajungeau să mănânce carne stricată sau chiar carne de om şi mulţimi de oameni au pierit de foame. În casa fericitei Iuliana erau o mare lipsă de mâncare şi de cele necesare căci grâul pe care-l semănase nici măcar nu ieşise din pământ, iar vitele şi caii ei muriseră. S-a rugat de copiii şi slujitorii ei să nu se atingă de nimic din cele ce aparţineau altora sau erau furate. Iar ea, având câteva vite, haine şi veselă le-a vândut pe toate ca să cumpere mâncare, a hrănit pe slujitori şi a dat şi milostenie din belşug celor care cereau, căci în sărăcia ei ea nu a renunţat la obişnuita milostenie şi nici măcar un singur cerşetor nu pleca de la casa ei cu mâna goală. Când a ajuns la sărăcie lucie, încât nu mai avea nici măcar un bob de grâu în toată casa, ea nu s-a îngrijorat ci şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.

În acea vreme s-a mutat într-un alt sat, Vocinevo, din regiunea Nijni-Novgorod unde cea mai apropiată biserică era la două verste depărtare. Slăbită din cauza vârstei şi a sărăciei nu mai mergea la biserică ci se ruga Domnului acasă dar era foarte îndurerată din această cauză. Dar, aducându-şi aminte de Sfântul Corneliu,[15] care nu a fost vătămat fiindcă se ruga acasă, de Iov care stătea pe grămada de gunoi şi a văzut pe Dumnezeu, de cei trei tineri din cuptor, Daniel din groapă, Iona din chit, de Ieremia care se ruga lui Dumnezeu din groapă, din aceste pilde fericita Iuliana a căpătat mângâiere. Dar, când lipsa din casa ei a devenit mult mai mare, i-a adunat pe toţi slujitorii şi le-a zis: „Vedeţi şi voi că mai e puţin şi foametea ne va doborî; dacă vreunul dintre voi vrea să rabde cu mine, foarte bine, dar dacă cineva nu vrea, poate pleca liber, ca să nu moară de foame pentru mine”. Cei mai ataşaţi au făgăduit să rabde cu ea, dar alţii au plecat. Le-a dat drumul să plece binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, fără să arate nici cea mai mică urmă de mânie. Apoi le-a spus celor rămaşi să adune o plantă numită talpa-gâştei şi coaja unui anume fel de plop; din acestea le-a spus să facă pâini din care ea, copiii şi slujitorii s-au hrănit. Prin rugăciunile ei pâinea era dulce şi nimeni din casa ei nu s-a îmbolnăvit din cauza foamei.

Cu această pâine ea hrănea săracii şi nu lăsa pe nici un cerşetor să plece din casa ei fără să-l hrănească, căci în acea vreme erau nenumăraţi cerşetori. Vecinii îi întrebau: „De ce vă duceţi la casa Iulianei căci ea însăşi moare de foame?”, dar cerşetorii le spuneau că au mers prin multe sate unde au primit pâine bună, dar nicăieri n-au mâncat o pâine atât de dulce ca a acestei văduve – căci mulţi nu ştiau cine era ea. Vecinii ei, care oricum aveau destulă pâine, au trimis la casa ei să ceară nişte pâine, pe care după ce au gustat-o au mărturisit şi ei că este foarte dulce. Uimiţi fiind, ziceau între ei: „Slujitorii ei sunt foarte pricepuţi la coacere pâinii”, căci nu înţeleseseră că pâinea ei era dulce datorită rugăciunii. Ar fi putut să-L roage pe Dumnezeu să nu-i lase casa să sărăcească dar nu s-a opus voii lui Dumnezeu, ci a îndurat cu răbdare şi mulţumire, căci ştia că prin răbdare aflăm Împărăţia cerurilor. A răbdat astfel în sărăcie vreme de doi ani fără să se mâhnească sau să se tulbure; nici nu s-a văitat nici a păcătuit cu cuvântul şi nici n-a luat numele Domnului în deşert. Dar nici nu a cedat sărăciei ci era mai veselă decât în anii din urmă.

Când i s-a apropiat sfârşitul, s-a îmbolnăvit pe 26 decembrie şi a fost bolnavă timp de şase zile. Dar ce fel de boală era? În timpul zilei stătea întinsă în pat rugându-se neîncetat, dar noaptea se ruga lui Dumnezeu stând în picioare fără ajutorul nimănui. Slujnicele râdeau de ea şi ziceau: „Nu e bolnavă cu adevărat: ziua stă întinsă iar noaptea se roagă în picioare”. Dar ea le explica: „De ce râdeţi de mine? Nu ştiţi că Dumnezeu cere rugăciune chiar şi de la cel bolnav?” zicându-le şi multe altele din dumnezeieştile scripturi.

În dimineaţa celei de-a doua zi din ianuarie[16], l-a chemat pe duhovnicul său, preotul Atanasie, şi s-a împărtăşit cu de-viaţă dătătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeul nostru, iar apoi s-a ridicat puţin în pat. Şi-a chemat copii, slujitorii şi pe toţi cei ce trăiau în sat şi i-a învăţat despre dragoste, rugăciune, milostenie şi alte fapte de virtute. Apoi a adăugat: „Încă din tinereţe am tânjit totdeauna după marele cin îngeresc,[17] dar nu am fost potrivită din cauza păcatelor şi a puţinătăţii mele, căci fiind o biată păcătoasă, nu am fost vrednică. Dar, fiindcă aşa a voit Dumnezeu, slavă dreptei Sale judecăţi”. A rugat să se pregătească o cădelniţă în care să se pună tămâie; i-a sărutat pe toţi cei de faţă dăruindu-le pace şi iertare, s-a întins, şi-a făcut semnul sfintei cruci de trei ori, şi-a înfăşurat metaniile pe mână şi a spus ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” şi „În mâinile Tale încredinţez duhul meu. Amin.”[18] Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului pe care L-a iubit din tinereţe. În acea clipă toţi au văzut pe capul ei o coroană de aur şi o lumină albă. După ce a fost spălată, a fost pusă într-o cameră separată iar în acea noapte au putut fi văzute acolo lumânări arzând şi toată casa era plină de bună mireasmă.

În acea noapte, s-a arătat uneia dintre slujnice şi a cerut să fie mutată în ţinutul Murom şi să fie pusă în biserica Dreptului Lazăr – prietenul Domnului, lângă soţul ei. Şi după ce a fost pus trupul ei sfânt şi mult-pătimitor într-un sicriu de stejar şi dus în ţinutul Murom, acolo am îngropat-o pe 10 ianuarie 7112 (1604) lângă biserica Dreptului Lazăr[19] în satul Lazarevskaya, unde s-a ostenit şi a suferit.

Astfel a trăit fericita Iuliana. Acestea au fost sfintele sale lucrări şi fapte. Nu am spus nimănui despre viaţa ei până ce a murit fiul ei Gheorghe, şi, cum săpam groapa lui, am dat peste moaştele sfintei pline de mir bine mirositor. Pentru aceasta am simţit nevoia să scriu viaţa sfintei, căci mi-era teamă că moartea mă va lua şi viaţa sfintei va fi lăsată pradă uitării. Am scris doar pe scurt câteva lucruri din multe, aşa încât lucrarea mea este scurtă atât pentru scriitori cât şi pentru cititori.

Iar voi, fraţi şi părinţi, să nu mă osândiţi că am scris, căci sunt neştiutor şi nevrednic şi să nu credeţi că acestea sunt neadevărate fiindcă eu [cel care am scris] sunt rudă cu mama. Căci ochiul atoate-văzător, Hristos Domnul Dumnezeul nostru, ştie că nu mint. Să nu-mi fie mie să necinstesc cinstea acestei doamne, mamei mele, scriind ceva născocit de mine.

„În anii ce au urmat,[20] copiii şi rudele milostivei Iuliana au ridicat deasupra mormântului ei o biserică de iarnă închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Pe data de 8 august 1614, Gheorghe, fiul fericitei, a murit. Şi începând să pregătească un loc de îngropăciune pentru el în cripta familiei Ossorghin, au găsit sicriul fericitei Iuliana nestricat, deşi nu ştiau cine se află în el. Pe 10 august, după slujba înmormântării lui Gheorghe, când cei care luaseră parte la slujbă au mers la casa adormitului, femeile curioase ale satului au deschis sicriul şi au văzut că era plin de mir bine mirositor. Când invitaţii au plecat de la masa de parastas, femeile le-au povestit ce au văzut la familia Ossorghin. Copiii milostivei Iuliana au alergat la sicriu şi au văzut că femeile au spus adevărul. Au luat cu adâncă evlavie un vas de mir şi l-au dus la Catedrala din Murom poate ca o mărturie a cuvintelor lor. În timpul zilei, acest mir era ca sucul (cvas) de sfeclă, dar noaptea se îngroşa şi devenea un ulei de culoare roşu închis.

Întru uimirea lor, nu au îndrăznit să cerceteze întregul trup al binecredincioasei Iuliana: au văzut doar că mâinile şi picioarele ei erau nestricate; nu i-au văzut capul deoarece o grindă ce susţinea coşul bisericii era aşezată deasupra capacului sicriului. În acea noapte, mulţi au auzit bătând un clopot în biserica dreptului Lazăr şi au alergat la biserică crezând că cineva trage clopotul de incendiu; dar nu era nicăieri vreun foc de stins. Cei care au sosit au băgat de seamă că sicriul răspândea o mireasmă dulce. Vestea despre această întâmplare s-a răspândit repede în ţinuturile înconjurătoare şi mulţi veneau la sicriul sfintei ungându-se cu mir şi primind tămăduirea feluritelor dureri.

Când mirul a fost împărţit aproape tot, bolnavii au început să ia pământ de sub sicriul milostivei Iuliana, atingându-se cu el şi, după măsura credinţei lor, primeau uşurare în neputinţele lor.

Astfel, Ieremia Cervev, un locuitor al Muromului, a mers cu soţia sa şi cu doi copii bolnavi la sicriul milostivei Iuliana. Fiul şi fiica sa aveau o boală datorită căreia, de mai mult de doi ani, le curgea sânge din mâini şi din picioare, şi nu puteau nici măcar să-şi ridice mâinile până la gură. După ce au făcut rugăciune şi un parastas la sicriul sfintei şi au atins pe copiii lor cu pământ de la mormânt, Ieremia şi soţia sa s-au întors acasă. Copiii au dormit o zi şi o noapte întreagă, iar când s-au trezit, puteau să-şi facă semnul crucii singuri. După o săptămână erau complet sănătoşi iar vestea vindecării s-a răspândit în întreaga ţară.

Un ţăran pe nume Iosif din satul Makarova suferea de o cumplită durere la dinţi şi de mai multă vreme nu mai putea să mănânce, să bea sau să muncească. La sfatul soţiei, a mers singur la sicriul milostivei Iuliana într-o după-amiază, s-a rugat fericitei, a atins puţin pământ de dinţii săi şi s-a întors acasă sănătos.

Într-o noapte, a izbucnit un foc în satul Lazarevo şi au ars patru case cu acoperişuri de plumb. Bătea un vânt nemaipomenit de tare şi focul se apropia din ce în ce mai mult de biserică. Preotul a alergat la biserică, a luat repede cu amândouă mâinile pământ de la mormântul Sfintei Iuliana şi l-a aruncat în foc. Atunci vântul şi-a schimbat direcţia, focul a scăzut încet-încet, arzând doar în jurul bisericii şi în final cu rugăciunile sfintei, focul s-a stins.

Preotul Mihail zăcea la pat de cinci luni şi a făcut rugăciuni şi parastas către sfânta Iuliana, a băut apă sfinţită, s-a atins cu pământ de la mormântul sfintei şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost bolnav niciodată.

Un ţăran din satul Koledino, pe nume Clement, avea un puroi la picior care îi aducea multă durere. Înrăutăţindu-i-se boala şi auzind de minunile săvârşite de fericita Iuliana, i-a rugat pe prietenii săi să-l ducă la mormântul sfintei; acolo s-a săvârşit o slujbă de mulţumire (molebn)[21], a atins cu pământ de la mormântul sfintei puroiul său şi grabnic a primit tămăduire.

O ţărancă pe nume Tecla din satul Lazarevo, care era bolnavă de multă vreme, a fost adusă la racla sfintei unde s-a făcut un molebn şi grabnic s-a tămăduit.

Un om pe nume Silvestru din satul Corocearov, bolnav de trei ani a fost adus în localitatea Lazarev la mormântul sfintei, unde după ce s-a săvârşit un molebn, şi s-a atins cu pământ de acolo, s-a însănătoşit bucurându-se.

Un ţăran din satul Podbolotia pe nume Andrei, cocoşat şi slăbit de puteri de doi ani nu se mai putea pleca sau ridica şi venind la mormântul binecredincioasei Iuliana, unde s-a slujit un molebn, s-a atins cu pământ şi s-a atins cu apă sfinţită, degrab s-a făcut sănătos, slăvind pe Dumnezeu.

Maria, o slujitoare a boierului Matei Cerkasov, ce trăia într-o margine a Muromului, orbise şi nu mai vedea. Când prietenii şi familia ei au adus-o la racla sfintei Iuliana şi au făcut un molebn şi un parastas pentru sfântă, a simţit cum vederea îi revenea. Pe drumul de întoarcere în Murom a putut chiar să culeagă ciuperci şi zmeură.

Un om din satul Pansârev pe nume Iosif s-a îmbolnăvit la gât şi nu putea să vorbească. I s-a dat apă de la moaştele Sfintei şi în acel ceas s-a făcut sănătos, a început să vorbească, boala trecându-i totul.

O femeie fără vedere din satul Gorohov, după ce a fost dusă la racla sfintei unde s-au înălţat rugăciuni către milostiva Iuliana, şi-a redobândit vederea întorcându-se acasă dând slavă lui Dumnezeu.

Un băiat de zece ani a paralizat şi şi-a pierdut vederea. A fost dus la biserica Arhanghelului Mihail, unde s-a săvârşit slujbă către binecredincioasa Iuliana şi copilul dintr-o dată a putut vedea o lumânare arzând; după puţin timp şi-a recăpătat sănătatea în întregime, slâvind pe Dumnezeu şi pe sfântă.

Agata, soţia lui Teodor, un preot ce slujea în biserica Arhanghelului Mihail, avea o durere necruţătoare la o mână, încât nici nu o putea mişca. Milostiva Iuliana a apărut nefericitei femei şi i-a zis: „Mergi la biserica Sfântului Arhanghelului Mihail şi sărută icoana dreptei Iuliana! Tu ai într-un loc două monede de argint – şi i-a arătat locul unde se aflau acestea şi i-a poruncit să le dea preotului pentru a le atinge de icoana sfintei. Ea a făcut tot ce i se spusese: a ascultat un molebn şi un parastas, a băut aghiazmă, şi-a atins cu pământ mâna şi s-a tămăduit slăvind pe Dumnezeu şi pe sfânta Iuliana, bucurându-se.

O femeie oarecare, Tecla Artemeva, din satul Lazarevo, soţia lui Matreanov, fiind bolnavă de ochi a fost adusă la biserică unde s-a săvârşit un molebn, după care s-a spălat cu apă sfinţită şi degrab a primit însănătoşire slăvind pe Dumnezeu şi pe binecredinciosa Iuliana.

Fiul unui boier pe nume Feodor, zăcea în boală grea de mai mulţi ani şi fiind paralizat nu putea să se mişte deloc. I s-a adus apă sfinţită şi pământ de la mormântul sfintei. Feodor a băut apa şi s-a atins cu pământul şi s-a vindecat.

Fiul lui, pe nume Simeon, suferea de multă vreme de o boală mintală. S-au săvârşit rugăciuni către sfânta şi acesta şi-a revenit, rămânând sănătos până la sfârşitul vieţii.

Iosif Kovkov, un curtean din Moscova, era grav bolnav, încât toţi credeau că în curând va muri. Dar i-a venit gândul de a trimite pe servitorul său, Anicius la racla binecredincioasei Iuliana. Acesta a săvârşit un paraclis pentru sănătatea stăpânului său bolnav, şi a luat cu el aghiazmă şi pământ. După ce Kovkov s-a stropit cu apa şi s-a atins cu pământul adus, şi-a recăpătat sănătatea imediat. Cel vindecat a călătorit apoi pe jos până în satul Lazarevo pentru a mulţumi milostivei Iuliana”.

Slavă Dumnezeului nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După revoluţia din octombrie 1917[22] s-a dat ordin să se elimine cultul moaştelor. Aşa că în Murom în 1923 au fost desfăcute moaştele Sfinţilor Cneji Petru şi Fevronia, ale Sfinţilor Cneji Constantin Mihail şi Teodor. Moştele Sfintei Iuliana au fost deschise şi verificate de două ori: pe 24 februarie 1924 şi pe 14 decembrie 1930. În 1931 moaştele au fost trimise la muzeul din Murom. La sacrilegiu a participat preotul renovaţionist Mihail Ivanovici Gheorghievski. După aceasta în colţul de rugăciune al casei lui, în fiecare noapte a început să apară Sfânta Iuliana, plângând şi pronunţând aceleaşi cuvinte: „Doamne! Ce au făcut?” În final preotul n-a mai suportat şi a plecat din sat, şi din acesta motiv nici nu a mai slujit. Biserica din Lazarevo a fost închisă în acelaşi an 1931. În 1989 moaştele Sfintei Iuliana au fost returnate credincioşilor şi aşezate în catedrala Buneivestiri, pe atunci singura din oraş şi deschisă pentru slujbe. După aceea ele au fost mutate în biserica Sfântul Nicolae Naberejnîi, unde se află până în zilele noastre.

Familia avea moaşte separat de cele distruse de foc. În timpul revoluţiei, (după ce a obţinut binecuvântarea de la episcopul său) Mihail Mihailovici Ossorghin a părăsit proprietatea familiei cu o părticică din moaşte aşezate într-o icoană mică de metal ce se putea deschide şi pe care o purta la gât. A plecat din Rusia cu aceste moaşte şi ajungând în cele din urmă la Paris a pus moaştele într-o icoană. Această icoană cu moaşte se află în biserica închinată Sfintei Iuliana în America în oraşul Santa Fe din New Mexico[23].

***

Doamne, binecuvintează! În august 2002 la noi în biserică era un grup de pelerini din Moscova. Urmăream cu atenţie o femeie care cu mare evlavie punea flori pe racla cu moaştele maicii Iuliana şi a izbucnit în plâns. Dupa aceasta, încet, a venit spre mine şi mi-a povestit despre cum s-a vindecat soţul ei. În mai al aceluiaşi an, ea a fost la moaştele sfintei Iuliana împreună cu pelerini din Moscova. După ce li s-a explicat cum se foloseşte uleiul din candela de la moaştele sfintei, ea a adus câteva sticluţe. Trebuie menţionat că anume în acea călătorie soţul ei a refuzat hotărât să meargă cu ea la Murom. Când s-a întros acasă, el era în pat foarte bolnav. Din neatenţie se lovise la picior şi se vedea cu ochiul liber că locul respectiv se înroşise şi făcea puroi. Spre seară piciorul s-a umflat puternic. Când s-a dus la doctor a fost sfătuit că neapărat trebuie tăiat, altfel intră în cangrenă. Femeia l-a convins pe bărbat să ungă piciorul bolnav cu ulei de la sfânta Iuliana. Trei zile au citit acatistul ei şi au pus un bandaj cu ulei pe piciorul bolnav. Încă din prima zi a ieşit puroiul, în a doua s-a retras umflătura, iar în a treia a rămas numai un pic roşu în jurul locului bolnav. La a doua călătorie la moaştele sfintei Iuliana ei s-au dus împreună.

De 30 de ani sufăr de poliartrită şi toate încheieturile mele erau mereu inflamate. Pe 25 februarie cu greu m-am ridicat din pat. Trebuia neapărat să merg la biserică la slujbă, şi mi-era din ce în ce mai rău. Atunci m-am rugat fierbinte: „Maică Iuliana, ajută-mă! Mă aşteaptă la biserică oamenii, şi eu stau acasă cu boala mea?!” Şi minune! Durerea a dispărut ca luată cu mâna. Am plecat la biserică. Plin de recunoştinţă am sărutat moaştele Sfintei, am cântat acatistul Sfântului Nicolae şi trei ore am ascultat spovedaniile oamenilor.

Protoiereiul Nikolai Stroikov

Sfânta binecredincioasă Iuliania, roagă-te Domului pentru noi!

Colega mea, după călătoria în oraşul Murom, a dat ulei sfinţit şi acatistul Sfintei Iuliana soacrei bolnave de cancer (80 de ani). Aceea, citind acatistul şi ungând locul bolii cu uleiul, s-a vindecat curând. Rănile s-au vindecat, au dispărut. Colega nu a putut veni acum să transmită aceasta istorie. Despre faptul ca aceasta a fost cunoscut oamenilor, scriu eu.

O.P. Smirnova din oraşul Dzerjinsk

Doamne, miluieşte!

În noiembrie 2002 eram însărcinată în luna a cincea dar eram în pericol să pierd sarcina. O anume putere m-a împins spre Murom, la moaştele sfintei, să o rog pe ea sa mă ajute să păstrez copilul încă nenăscut. Am ajuns la biserica voastră la matuşka Iuliana şi am înţeles că nu pot pleca. Am stat în biserică şi cu lacrimi m-am rugat. Aşa binecuvântare am simţit înăuntru că m-am întors acasă ca şi cum aş fi avut aripi. Dumnezeu după rugăciunile Sfintei Iuliana mi-a dat o fetiţă. S-a născut de sărbătoarea icoanei Maicii Domnului de la Feodorovskii, şi de aceasta am botezat-o Maria.

Roaba lui Dumnezeu Irina din Moscova

Pe 1 ianuarie 2001 în timpul slujbei de seară în ajunul pomenirii matuşkăi Iuliana mă durea foarte tare spatele şi mi-era greu să stau în picioare la slujbă. Am sărutat sfintele ei moaşte şi durerea a trecut complet. Mulţumesc Matuşkăi pentru rugăciunile ei sfinte.

R.B. Evghenii


[1] Viaţa Sfintei Iuliana a fost scrisă în jurul anului 1630, chiar de fiul acesteia, Drujina, cu numele de botez Calistrat, care a fost unul dintre fruntaşii oraşului Murom între anii 1610-1640. Acest fapt este extrem de rar în istoria Bisericii, ca o persoană atât de apropiată cum este un fiu, să scrie viaţa mamei sale sfinte. Dar cu atât mai mare este bucuria creştinilor că pot vedea în detaliu, prin ochii fiului, viaţa de zi cu zi a unei sfinte femei.

[2] Ivan al IV-lea numit „cel Groaznic” a domnit între anii 1533 şi 1584.

[3] Iustin este menţionat într-un document din sec. al XVI-lea ca fiind angajat al ţarului în regiunea Vladimir. Familia Sfintei Iuliana făcea parte din boierimea curţii imperiale a acelor vremuri. Toate numele de familie prezente în această Viaţă sunt atestate în diverse documente ruseşti ale vremii ajunse până la noi.

[4] Oraşul Murom se află în regiunea Vladimir fostă Riazan, la SE de Moscova.

[5] Este vorba de satul Lazarevo care a fost numit aşa după hramul bisericii: Dreptul Lazăr.

[6] Majoritatea acestor citate sunt luate din cartea, celebră în perioada medievală rusească, Izmaragd (Smaraldul). Tema acestei cărţi de omilii din Sfinţi Părinţi este: cum poţi să te mântuieşti trăind în lume şi având familie. Având în vedere că textele citite de soţul Iulianei când a încercat să o convingă să rămână în familie sunt foarte asemănătoare cu anumite pasaje din Izmaragd, este foarte probabil ca familia sfintei să fi avut în casă un exemplar.

[7] În varianta scurtă a Vieţii, fiul sfintei spune că acesta era plecat în locurile unde erau războaiele conduse de ţar. Probabil că este vorba de cele împotriva tătarilor duse de Ivan cel Groaznic pentru cucerirea hanatului Kazanului (1552) şi apoi al Astrahanului (1556) precum şi cele pentru cucerirea Siberiei (1583).

[8] Este vorba de foametea din anul 1570.

[9] Această boală se pare că era o formă de anthrax.

[10] Doar cinci dintre aceştia au mai trăit mai mult decât mama lor: Teodosia (care a devenit călugăriţă), Calistrat (autorul acestei vieţi), Gheorghe, Ivan şi Dimitrie.

[11] Probabil că se referă la canoanele date de sinoadele Bisericii despre cei ce defaimă căsătoria. Iată un asemenea canon: „Dacă cineva ar defăima nunta, şi pe ceea ce se culcă cu bărbatul său, credincioasă fiind şi evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o, ca şi cum nu ar putea intra în împărăţia cea cerească, să fie anatema” (1 de la Gangra).

[12] Aici pare a fi vorba despre legătura dintre respiraţie şi rugăciunea lui Iisus despre care vorbesc scrierile isihaste.

[13] Acesta a domnit între anii 1598-1605.

[14] Este vorba de foametea ce a lovit Rusia între anii 1601-1603 când datorită unei crize de secară preţul pâinii a crescut enorm. Se estimează că din pricina foametei au murit peste 500.000 de oameni. Oamenii s-au şi răsculat fiind cunoscută „Răscoala foametei Godunov”.

[15] Fapte 10, 30-31.

[16] Pomenirea Sfintei Iuliana se face de obicei pe 2 ianuarie dar mai este pomenită şi în data de 15 octombrie, zi în care, în anul 1869, s-a săvârşit mutarea sfintelor sale moaşte.

[17] Este vorba de viaţa monahală.

[18] La 400 de ani după acest „Amin” în Rusia anului 2004, ca urmare a covârşitoarei mărturii creştine pe care a dat-o Sfânta Iuliana prin viaţa sa, avea să se instituie „Sărbătoarea naţională a milei„: 21 august.

[19] Tot aici a fost îngropată şi fiica Sfintei, schimonahia Teodosia.

[20] Această continuare se află numai în varianta scurtă a Vieţii scrisă de fiul ei. (n. trad.) Unele minuni au fost traduse din ediţia episcopului Evghenie de Murom, Sankt Petersburg, 1910, p. 12-15.

[21] Molebn (молебен) este o slujbă specifică Bisericii Ortodoxe Ruse, asemănându-se ca structură cu Te-deum-ul şi sfeştania, fiind o rugăciune de mulţumire sau cerere.

[22] Prezentăm în continuare o scurtă istorie a sfintelor moaşte ale Sfintei Iuliana şi câteva minuni recente.

[23] Adresa este: St. Juliana of Lazarevo Russian Orthodox Church, 3877-A West Alameda, Santa Fe, NM 87507-7623, Phone: 505 471-9075. Site: sursă. . Aici este citeţ un strănepot al sfintei, Mihail Ossorghin VII care a şi construit această biserică. O altă biserică cu hramul Sfintei Iuliana şi cu o părticică din sfintele ei moaşte se află în Rusia. Site: sursă.

Notă explicativă asupra traducerii

Viaţa Sfintei Iuliana cunoaşte două variante, una scurtă şi una lungă. Prezenta ediţie în română este varianta lungă, fiind o traducere după ediţia în limba engleză tradusă de profesorul T.A. Greenan, „The Life of Saint Iulianiya Lazarevskaya”, translated from the Church Slavonic and introduced, Sourozh (London) 31 (Feb 1988), p. 1-20.

Traducerea Prof. Greenan se bazează pe două variante în limba în limba rusă: în primul rând pe cea a episcopului de Murom, Evghenie, apărută la Sankt Petersburg în 1910 şi pe cea a filologului rus M.O. Skripil ce a publicat o ediţie critică consultând 27 de manuscrise din cele 30 existente ale Vieţii sfintei.

Am consultat de asemenea şi ediţia critică a episcopului Evghenie: Zitie sv. pravednoi Iulianii Lazarevskoy, Tipografia Sinodală, Sankt Petersburg, 1910; The Tale of Uliania Lazarevskaia, text bilingv rus-englez, trad. de Jana Howlett (Jesus College, Cambridge), aflată aici, precum şi The life of the holy & righteous Juliana of Lazarevo, translated from the Russian by the reader Isaac E. Lambertsen, from The Lives of the Saints in the Russian Language, as set forth in the Menology of Saint Dmitri of Rostov, Supplemental Vol. II (January-April): The Lives of the Russian Saints (Moscow: Synodal Press, 1916), pp. 5-18 aflată aici.

Traducere, note şi notă explicativă finală de Victor Popescu-Sandu.

Scrierile teologice ale Arhiepiscopului Ioan şi problema „influenţei apusene” în Teologia Ortodoxă*

de Fericitul Serafim Rose

1. „Teologia cea de sus”

Astăzi am sărbătorit praznicul Părinţilor de la Sinoadele Ecumenice, care este în fiecare an în această perioadă după 16 iulie[i] [1]. După cum ne spune slujba ce le este închinată, aceşti Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice sunt cei şapte stâlpi de înţelepciune pe care Hristos Dumnezeul nostru a întemeiat Biserica. Este foarte important pentru noi ca, într-o asemenea zi, să ne gândim ce este teologia. Mai întâi de toate trebuie să fim foarte conştienţi că teologia nu este doar o chestiune a unor oameni care merg la şcoală, care devin foarte înţelepţi în citirea Scripturilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, ca apoi – fie singuri sau împreună cu alţii – să elaboreze foarte frumos şi logic, ceea ce gândesc ei că crede Biserica. Toate acestea sunt din punctul de vedere al unei înţelegeri omeneşti. Teologia este ceva mai înalt.

Un teolog foarte renumit al Bisericii de azi, din generaţia veche – ce acum e pe cale să dispară şi al cărei mesaj trebuie să-l înţelegem dacă vrem să rămânem ortodocşi – este Pr. Mihail Pomazanski[ii] [2] din Jordanville. Fiind conştient de toate dificultăţile pe care le întâmpină Ortodoxia acum, de acei oameni ce cad în învăţături greşite şi de toate aceste ispite ce ne aşteaptă, a zis: „Suntem în siguranţă într-un singur loc: slujbele bisericeşti”. Aceasta pentru că întreaga noastră teologie este conţinută în dumnezeieştile slujbe, ce au fost alcătuite de mari Părinţi, ca Sfântul Ioan Damaschin şi mulţi alţii, încă din vremea acestor Sinoade Ecumenice când întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii a fost foarte bine stabilită.

Astfel, Părintele Mihail ne scrie că dumnezeieştile slujbe sunt o garanţie [a dreptei credinţe, n. trad.] pentru noi în caz că oamenii încep să primească învăţături greşite.[iii] [3] De asemenea, în aceeaşi scrisoare, aminteşte în special Condacul către aceşti Părinţi. Acest condac, ce este repetat şi cu alte ocazii când sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi, sună astfel:

„Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă, care, purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”.[iv] [4]

Vedem aici că teologia este ceva ca o haină ţesută de sus: O haină a Adevărului ţesută din teologia cea de sus. Aceasta este, cu siguranţă, o concepţie despre teologie cam diferită de acele cursuri simple de ceea ce se numeşte teologie. Teologia – cunoaşterea lui Dumnezeu, ştiinţa lui Dumnezeu – este ceva ce vine de sus prin inspiraţie dumnezeiască. Când Sfinţii Părinţi se adună la Sinoade şi Duhul Sfânt este cu ei, acele lucruri pe care ei le condamnă, le definesc şi le hotărăsc nu sunt simple expresii ale înţelepciunii omeneşti, ci sunt ceva ce vine de sus.

2. Teologia Arhiepiscopului Ioan

Avem în vremea noastră, foarte aproape de noi, pe cineva care este teolog exact în acest fel: Arhiepiscopul Ioan Maximovici[v] [5], care, prin harul lui Dumnezeu, ne-a fost dăruit în aceste vremuri din urmă. La el găsim foarte multe lucruri ce ne ajută să rămânem creştini ortodocşi adevăraţi chiar şi în vremurile foarte dificile ce ne aşteaptă. Vedem în el un om Sfânt, un ascet cu o pravilă de rugăciune şi de ajutorare a celorlalţi şi chiar de neodihnă. Acest fapt este extrem de înalt şi înălţător; chiar dacă noi înşine nu facem acestea, totuşi vedem în el un exemplu plin de inspiraţie despre cum trăieşte un Sfânt Părinte în zilele noastre.

Continuăm să găsim noi comori în el, aspecte ce nu au fost prea mult discutate în trecut. Şi acum am ajuns la cea de-a zecea pomenire a adormirii sale, pe care am cinstit-o cu mai puţin de o lună în urmă. Se întâmplă de asemenea ca aceasta să fie şi a 50-a aniversare de când a devenit preot şi monah. Deci se cuvine a găsi acum o altă comoară a sa: comoara scrierilor sale teologice, care până acum au fost foarte puţin cunoscute, chiar şi în ruseşte. Am reuşit să adunăm câteva din scrierile lui, de fapt doar puţine; şi vedem că, într-adevăr, deşi nu este cinstit ca fiind un mare teolog, este de fapt un teolog mult mai mare decât mulţi dintre oamenii ce sunt slăviţi ca fiind teologi. Dar el este un teolog exact în sensul teologiei celei de sus şi nu doar al lecţiilor de şcoală sau academice, cum le numim noi. Din aceasta putem afla ceva foarte important despre cum să fim şi să rămânem creştini ortodocşi conştienţi şi adevăraţi şi cum să transmitem bogăţiile tradiţiei Ortodoxe, ce este ameninţată să se piardă de pe faţa pământului.

În ceea ce priveşte formaţia sa teologică, Arhiepiscopul Ioan, când era în Serbia, după ce a terminat Facultatea de Drept, a urmat obişnuita Academie Teologică şi a primit ceea ce noi numim titlul de doctor în teologie; aceasta înseamnă că a trecut prin toate cursurile şi ştie deci totul despre chestiunile, problemele teologice ş.a.m.d. În spatele acesteia, se află, totuşi, ceva mult mai important pentru un teolog adevărat – şi printr-un adevărat teolog înţelegem pe cineva care vorbeşte cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu, nu doar repetă ceea ce găseşte în cărţi. Adică, era dintr-o familie foarte evlavioasă, el însuşi fiind foarte evlavios din copilărie. Avea experienţa Sfintei Rusii dinainte de revoluţie, mergea la mănăstiri, cinstea Icoanele făcătoare de minuni, cinstea pe Sfinţi şi pe oamenii duhovniceşti, citea Vieţile Sfinţilor şi a fost pătruns de această întreagă atmosferă în Rusia, fapt ce era încă posibil atunci pentru oamenii evlavioşi. Pentru aceasta a devenit mai târziu un aşa de mare Teolog şi un aşa de mare Sfânt.

În afară de aceasta, vedem că a existat o persoană care l-a inspirat, deşi nu în sensul în care am spune azi că l-a „influenţat” (adică, nu putem spune că această persoană a influenţat aceasta sau aceea, ci mai degrabă l-a inspirat pe Arhiepiscopul Ioan să fie în întregime în Biserică şi să fie un teolog). Această persoană a fost Mitropolitul Antonie Hrapoviţki[vi] [6]. A fost primul întâistătător al Bisericii Ruse din Exil, un mare ierarh al ultimelor zile ale vechii Rusii şi o foarte importantă personalitate istorică a zilelor noastre, atât atunci cât şi acum. Era cunoscut pentru vorbirea sa liberă, pentru marea sa îndrăzneală şi pentru că nu era prea politicos când era vorba de probleme importante ale Bisericii.

Era un luptător foarte conştiincios pentru cele mai bune tradiţii ortodoxe. Accentua mereu nevoia de a ne „întoarce la Sfinţii Părinţi”, pe care bineînţeles că Arhiepiscopul Ioan a urmat-o întru totul; şi vorbea de asemenea şi despre teologia ortodoxă ca fiind foarte mult legată de viaţa duhovnicească şi morală ca opoziţie faţă de acea teologie învăţată simplu în şcoală şi apoi repetată.

Scrierile Mitropolitului Antonie sunt, totuşi, destul de diferite de cele ale Arhiepiscopului Ioan, pentru că Mitropolitul Antonie era implicat foarte mult în lumea academică. Era conducătorul mai multor academii teologice şi trebuia să fie mereu conştient de problemele timpului său. Trebuia să ştie ce gândeau nişte oameni ca tolstoiştii – oameni care încercau să submineze credinţa în Dumnezeu şi în Biserică – şi se gândea mereu cum ar putea să transmită mesajul Ortodoxiei unor asemenea oameni. Scria mereu lucrări despre teologia ortodoxă, fiind el însuşi foarte legat de problema prezentării Ortodoxiei oamenilor care erau departe de ea. Astfel, găsim că scrierile sale sunt de fapt mult mai puţin sugestive decât cele ale Arhiepiscopului Ioan, despre care vom vorbi acum.

3. Echilibrat între extreme

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puţine ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericeşti care aveau o circulaţie foarte restrânsă şi care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericeşti din Iugoslavia anilor 1920 şi `30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China şi America. Am găsit printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînţeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varşovia în 1930 şi din care probabil n-au mai rămas decât câteva copii.

Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci – dar are şi mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov şi a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”[vii] [7]. A scris de asemenea despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă şi multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiţia ortodoxă şi este el însuşi un izvor de adevărată teologie ortodoxă. Nu are nici un fel de influenţe străine sau vreo supraaccentuare a unei părţi a tradiţiei din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuţiile ce se poartă în limba engleză despre aşa-zisa influenţă apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevăratul stil ortodox iconografic, dar în acelaşi timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite[viii] [8] şi au fost binecuvântate să se afle în Biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reuşit să se descurce cu un subiect care la vremea aceea era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie opunându-se la ceea ce el numea: interpretarea scolastică a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puţin prea departe în direcţia opusă şi astfel a pus un accent prea mare pe semnificaţia rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată.

Aceasta se întâmplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alţi teologi. Unii merg puţin prea departe într-o parte şi ca o contracarare a acestui fapt celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere şi cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învăţătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – şi în acelaşi timp a corectat câteva dintre greşelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său.

De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferinţele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinţilor Părinţi vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedeşte natura umană a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferinţele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta şi a arătat de asemenea şi partea bună a învăţăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una şi alta, unii apărând un punct de vedere, alţii apărându-l pe celălalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el niciun fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era.

4. „Influenţa apuseană”

La fel a fost şi cu problema „influenţei apusene”, despre care Mitropolitul Antonie a vorbit, de asemenea, mult. Este foarte important pentru noi să aflăm exact ce înseamnă aceasta, deoarece este adevărat că, pentru mai multe sute de ani, în Biserica Ortodoxă au existat împrumuturi în scrierile teologice, din apus, de la romano-catolici. Unii oameni vorbesc puţin prea mult despre influenţa apuseană; merg prea departe şi vor să arunce tot din ultimii 700 de ani. Bineînţeles că aşa ceva este greşit. Dar la Arhiepiscopul Ioan observăm că, la fel cum era foarte echilibrat faţă de Mitropolitul Antonie când au fost proteste împotriva învăţăturii lui, tot aşa echilibrat era şi în ce priveşte problema influenţei apusene.

Odată noi înşine l-am întrebat pe Arhiepiscopul Ioan despre problema învăţăturii Mitropolitului Antonie şi în felul său aparte, a dat din mână spunând, „Este nesemnificativă”. Cu alte cuvinte, această învăţătură are părţi foarte importante şi dacă sunt greşeli în ea, este un fapt secundar, neimportant.

Arhiepiscopul Ioan a avut aceeaşi atitudine şi faţă de un alt mare ierarh din teologia ortodoxă: Mitropolitul Petru Movilă[ix] [9], care a trăit în secolul al XVII-lea, în acelaşi timp cu Sfântul Iov de la Pociaev, în vestul Rusiei. Mitropolitul Petru era acuzat că este prea influenţat de apus; iar unii chiar vroiau să-l elimine de tot, spunând că nu e ortodox. Arhiepiscopul Ioan, avea, totuşi, mare evlavie la el şi putem vedea în această atitudine un aspect foarte important despre întreaga problemă a influenţei apusene.

Problema influenţei apusene a pătruns în Biserică după Sinodul de la Florenţa din 1439. Atunci a fost o vreme când, pentru motive politice, teologii bizantini au mers în apus şi au capitulat; adică au cedat în faţa învăţăturii romano-catolice şi au acceptat anumite învăţături care nu erau ortodoxe. Au semnat cu toţii Unirea cu Roma – toţi cu excepţia marelui stâlp al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului. După aceasta au urmat timpuri foarte grele pentru Biserică.

Noi, studiem acum aceste fapte după 500 de ani. Putem vedea că această falsă unire a fost bineînţeles respinsă şi că Biserica Ortodoxă nu a acceptat-o. Dar la vremea aceea şi o perioadă destul de îndelungată după aceea – peste o sută de ani – problema Unirii de la Florenţa a fost una foarte dificilă pentru Biserică. În Rusia, imediat ce Mitropolitul Isidor s-a întors şi a zis, „Am semnat Unirea”, l-au dat afară. A venit la Biserică şi Ţarul însuşi era acolo. „Ce-ai făcut?” a zis ţarul. „Ai semnat Unirea cu Roma?” – şi l-au băgat la închisoare şi au respins total Unirea. A trebuit să se reîntoarcă în Apus, scăpând prin Polonia şi în cele din urmă a ajuns cardinal în Biserica romano-catolică, un apostat de la Ortodoxie.

Sfântul Marcu al Efesului, pe de altă parte, a respins Unirea, mai întâi în Apus şi apoi în Grecia; şi când s-a întors a adunat în jurul lui oameni care erau de asemenea împotriva Unirii. Apoi, la numai 15 ani după Sinodul de la Florenţa, prin judecăţile lui Dumnezeu – şi foarte probabil tocmai pentru că fusese acceptată Unirea – a căzut Constantinopolul. După aceasta a fost patriarh Ghenadie, un ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, care a respins Unirea; dar, pentru multă vreme, a existat multă confuzie în Biserica Greacă. Există o carte întreagă pe acest subiect, a lui Timothy Ware (P.S. Kallistos), numită Eustratios Argenti[x] [10] (Oxford, 1964), ce discută atitudinea grecilor faţă de Roma tocmai în aceste secole după 1450.

Vedem că era mare confuzie în Grecia: dacă catolicii sunt parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocşi chemau franciscani sau iezuiţi să predice în bisericile lor. Romano-catolicii şi ortodocşii aveau chiar slujbe în aceleaşi biserici, deşi, în multe locuri din Grecia, aveau altarul într-un loc separat. În mod clar, ei nu prea ştiau dacă au acceptat sau nu Unirea. Erau mulţi care se împotriveau cu putere, dar alţii ziceau „Păi, am semnat actele; toţi au semnat, şi Patriarhul a semnat, şi Împăratul. Nu suntem îndatoraţi?”

În Grecia această problemă era mult mai gravă decât în Rusia, dar acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Rusia. În partea vestică a Rusiei au venit misionarii latini şi au încercat să atragă oamenii spre a deveni romano-catolici. De aici a pornit problema influenţei apusene în Rusia.

Această situaţie deja continua de 100 de ani şi mai bine, când, la sfârşitul secolului al XVI-lea, latinii au mai făcut o unire, de data aceasta în partea vestică a Rusiei: Unirea de la Brest-Litovsk, împotriva căreia a luptat Sfântul Iov de la Pociaev. În mod vădit, încercau să cucerească întregul Răsărit. Se foloseau de confuzia oamenilor din Grecia (dacă sunt sau nu în unire) ca de o şansă de a-şi instala proprii lor misionari, de a-şi aşeza proprii episcopi în oraşele greceşti, ca apoi să preia, de fapt, întregul Răsărit, începând cu Grecia şi mergând spre Rusia.

Acestea au fost vremuri foarte grele pentru Ortodoxie. Marii Părinţi ştiau că romano- catolicii au luat-o razna în doctrina lor şi s-au despărţit de Biserică şi totuşi era şi propaganda aceasta de a face parte din Biserica Latină, ca şi cum papa ar fi fost conducător între episcopi.

În acelaşi timp, în Apus a apărut ceea ce numim noi azi „Renaştere”: o întreagă mişcare culturală care, bineînţeles, că în mare parte, era o revigorare a vechilor idei păgâne. Întreaga semnificaţie a Renaşterii poate fi probabil însumată ca fiind o continuare a mişcării scolastice timpurii din Apus. Adică era caracterizată printr-o dezvoltare a înţelepciunii lumeşti, a ceva ce nu este necesar pentru mântuirea sufletului. Atunci, ştiinţa – a învăţa despre natură – a început să aibă importanţa pe care o are azi, limbile au început să fie studiate, erau făcute traduceri şi vechii clasici greci şi latini erau reîntorşi din uitare, ei fiind foarte puţin studiaţi în secolele timpurii după căderea Greciei şi Romei. Nivelul de învăţătură a crescut: oamenii au devenit mai conştienţi de istoria lumii, de ştiinţă şi de înţelepciunea lumească în general.

Prin ea însăşi această înţelepciune lumească nu are importanţă; dar odată ce cineva pătrunde în ea, acela capătă o anume atitudine a minţii. Această atitudine nu este în ea însăşi ostilă mântuirii, dar trebuie înţeleasă corect pentru a afla cum poate cineva să-şi mântuiască sufletul dacă o are. De fapt, în secolul XX, această mişcare culturală apuseană a invadat întreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie azi, probabil cu excepţia unor triburi din Uganda şi Kenya, este implicat în această problemă de a şti cum să-ţi mântuieşti sufletul odată ce ai devenit înţelept lumeşte şi sofisticat, ştiind despre istoria lumii, ştiinţă, etc.

5. Dând răspuns pentru credinţa noastră

În secolul XVII, atât în Rusia cât şi în Grecia, educaţia ortodoxă era la un nivel foarte scăzut. În acea vreme erau oameni precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că, în această aşa-zisă înţelepciune, această cunoaştere, această „educaţie de nivel universitar” venită din Apus era un mare pericol pentru Ortodoxie, deoarece oamenii ortodocşi obişnuiţi erau foarte simpli.

Sfântul Apostol Petru ne spune în Epistola sa că trebuie să fim gata să dăm răspuns celor ce ne întreabă despre credinţa noastră[xi] [11]. Astfel, o persoană simplă, ce crede Ortodoxia în felul în care a moştenit-o, nu prea e capabilă să aibă un răspuns atunci când cineva foarte deştept şi sofisticat îl întreabă tot felul de lucruri despre credinţă – şi nu neapărat cu o intenţie rea.

Am avut un exemplu chiar în mica noastră discuţie de ieri. Am citit în Vieţile Sfinţilor că a venit un balaur şi a început să ispitească pe sfânt, precum la Sfânta Marina sau Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Ce trebuie să credem noi despre aceasta? Citeşte acest text unor oameni ce trăiesc aici în Platina sau în San Francisco sau oriunde în lumea modernă şi care n-au fost crescuţi total în duhul evlaviei Ortodoxe şi vor avea tendinţa să râdă de tine. Încerci să le dai o explicaţie: „Păi, erau cu adevărat balauri”, şi ei zic: „Hai, nu ne păcăli, inventezi tu. Asta e superstiţie. Vrei să spui că tu încă mai crezi asta?” Ce le răspunzi? Sau dacă vreun copil de-al tău citeşte acasă viaţa unui Sfânt şi apoi se duce la şcoală şi vorbeşte despre ea, oamenii vor râde de el cu gura până la urechi. „Vrei să spui că tu chiar ai citit povestioarele alea naive?”, vor zice. „Balauri apărând într-un nor de fum?”.

În Vieţile Sfinţilor, părul Sfintei Marina şi barba Sfântului Ioan Mult-pătimitorul sunt cu adevărat pârlite de balaur cu focul ce iese din gura sa. Cum trebuie înţeleasă aceasta? Sfânta Marina era la închisoare; cum a trecut balaurul de pază, cum a trecut de uşa încuiată? Ce se întâmplă acolo? În primul rând, există balauri? Dacă eşti prea simplu în credinţa ta, vei zice: „Păi, cred, pentru că asta e ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi”. Iar ei vor zice: „Da, aşa e, dar tu trebuie să aduni scrierile Sfinţilor Părinţi, să le corectezi şi să arunci asemenea chestii din ele”. Şi, de fapt, dacă ne uităm la Biserica Romano-catolică de azi, vom vedea că exact asta fac. Ei cred că Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe nici nu există; i-au aruncat afară pentru că spun că asta e superstiţie.

De aceea, odată cu venirea educaţiei apusene, există pericolul ca Ortodoxia să fie atât de simplă şi de primitivă încât să nu ştie să răspundă despre ea însăşi. Astfel, va exista doar o insulă de oameni care vor zice simplu: „Cred, pentru că aşa am moştenit”; iar oamenii care au o educaţie apuseană nu vor putea crede. Vedem deci, că este nevoie să înţelegem ce este această problemă a educaţiei apusene, pentru a le putea răspunde cu propriile lor argumente şi pentru a le spune exact ce se întâmplă[xii] [12].

De fapt, chiar avem argumente. Există oameni care au citit Vieţile Sfinţilor şi le cred pentru că aşa le-au moştenit de la Sfinţii Părinţi, dar care în acelaşi timp au trecut prin universitate şi înţeleg ce se petrece în mintea apuseană. De fapt, după cum am spus, orice ortodox de azi are o minte apuseană. E clar că nu a scăpat niciunul, poate doar câţiva ţărani de undeva, care au o mentalitate simplă. Majoritatea oamenilor ortodocşi de azi – din Grecia, din Uniunea Sovietică, din toate acele ţări din spatele Cortinei de Fier, sau din Orientul Apropiat – au fost infectaţi de această educaţie apuseană – şi de aceea trebuie să avem un răspuns la acest nivel.

Exact acest lucru s-a întâmplat în Rusia. Existau oameni ce vedeau foarte departe, precum Mitropolitul Petru Movilă care au văzut că nu le putem răspunde decât dacă mai întâi învăţăm ce ştiu ei. Când a devenit Mitropolit al Kievului, a observat că aici erau şcoli foarte simple – şcoli greco-slavone – ce învăţau tradiţia simplu, aşa cum au moştenit-o, fără să poată răspunde la întrebările oamenilor care erau învăţaţi în ştiinţele apusene. De aceea a zis că trebuie să existe o şcoală latină. Oamenii au devenit deodată îngroziţi şi au zis: „Asta e ceva străin, e din afara Tradiţiei noastre”. Iar răspunsul său a fost: „Nu! Trebuie să aflăm ce ştiu ei, ca să le putem răspunde”.

Astfel, a înfiinţat intenţionat o şcoală latină şi, pentru un secol şi mai bine, învăţământul teologic din Rusia se făcea aproape numai în limba latină, toate cărţile fiind în latină. Bineînţeles că există şi aici pericole. Trebuie să fi capabil să distingi ce este Ortodoxie adevărată şi unde s-au împotmolit latinii în propriile lor învăţături. La aceea vreme nu era aşa de rău cum e azi, pentru că azi latinii au luat-o cu totul razna, în vreme ce atunci încă mai păstrau câte ceva din ce era înainte de Schismă. De aceea, cineva care are prudenţă şi discernământ poate citi aceste texte şi poate afla unde au dreptate şi unde greşesc şi le poate folosi în mod corespunzător.

Au fost cazuri când Mitropolitul Petru a folosit fraze care veneau direct de la latini şi nu se aflau la Părinţii dinainte. În asemenea cazuri nu trebuie să ne supărăm prea tare. Se întâmplă că tradiţia Ortodoxă este Tradiţia Adevărului şi de aceea, însăşi această Tradiţie corectează eroarea, oricând o afirmaţie exagerează sau deviază. Catehismul Mitropolitului Petru Movilă, de exemplu, a fost mai târziu corectat de un teolog grec. După aceea a fost corectat chiar şi mai mult în Rusia de Mitropolitul Platon şi în cele din urmă de Mitropolitul Filaret al Moscovei, marele ierarh care a eliminat învăţământul teologic în limba latină. Mitropolitul Filaret a trăit la începutul secolului al XIX-lea, deja două secole mai târziu. Atunci învăţătura apuseană fusese deja asimilată şi nu mai era necesar să aibă totul în latină. Ruşii aveau cărţile lor în ruseşte, nivelul educaţiei fusese mult ridicat, iar oamenii care mergeau la seminariile Ortodoxe sau la academiile teologice ştiau la fel de multe despre toată această învăţătură apuseană ca şi cei din apus. De aceea venise vremea ca ortodocşii din Rusia să renunţe a mai învăţa în latină şi să înceapă să înveţe în ruseşte.

Aceasta, deci, a fost marea misiune a Mitropolitului Filaret al Moscovei; să zică: „Nu mai suntem în vremurile în care noi să avem nevoie să mai fim atât de dependenţi de învăţătura apuseană într-o limbă apuseană. Să avem acum totul în propria noastră limbă şi să ne străduim să o curăţăm de tot ce nu e cum trebuie”. Prin acest proces au fost eliminate anumite cuvinte care nu erau rele în mod special prin ele însele, dar nu erau exact în conformitate cu vocabularul patristic.

Astăzi avem o situaţie în care Ortodoxia, fiind trecută prin această învăţătură apuseană, este capabilă să răspundă oamenilor din apus cu propriile lor argumente. Adică, suntem la fel de sofisticaţi ca şi ei; suntem la fel de „la curent” cu ştiinţa modernă şi învăţătura modernă; şi nu vom mai fi în poziţia ţăranului care pur şi simplu nu ştie ce să spună atunci când cineva începe să critice balaurii.

Din contră, acum o persoană care citeşte istoriile despre balauri va fi foarte pregătită în a căuta învăţătura patristică în această privinţă: cum se face că un demon care este imaterial poate pârli o barbă. Ştim că, după Sfântul Macarie cel Mare şi alţi Părinţi, diavolul nu este în întregime imaterial. Numai Dumnezeu este imaterial; iar demonii şi îngerii au trupuri adevărate, chiar dacă sunt cu mult mai puţin grosiere decât ale noastre. Acesta a fost şi cazul cu acei balauri care au torturat-o pe Sfânta Marina şi pe Sfântul Ioan Mult-pătimitorul. Nu erau fiare, ci erau demoni ce luaseră formă pentru a-i înspăimânta pe asceţi. Ştim aceasta din mai multe motive, mai ales datorită faptului că atunci când Sfântul făcea semnul crucii sau se ruga, balaurii dispăreau. Este clar că aceasta era o apariţie a demonilor.

Mai sunt şi alte cazuri precum cel al Sfântului Gheorghe în care se pare că a fost implicat un balaur adevărat, un fel de fiară adevărată. Astfel de fiare au existat; de fapt există chiar date despre ei. Chiar recent – acum 30 de ani în Monterey – a fost trasă la mal o asemenea fiară: era foarte neobişnuită, semănând cu ceea ce am putea numi „un monstru marin”. Aceasta este o altă chestiune, când sunt chiar fiare adevărate care nu dispar când faci semnul crucii şi când chiar le tragi trupurile pe străzi precum a făcut Sfântul Gheorghe.

Există bineînţeles, şi multe alte privinţe în care trebuie să ştim cum să interpretăm ceea ce am moştenit de la Sfinţii Părinţi. Putem face asta tocmai ştiind ce gândesc oamenii sofisticaţi din apus.

Aceasta a fost de fapt poziţia Mitropolitului Petru Movilă, care, în ciuda unor expresii care au fost corectate mai târziu şi nu au fost acceptate, este, în mare, un foarte mare Părinte. Ne-a transmis Ortodoxia şi a ajutat Ortodoxia să se apere singură împotriva ereticilor care încercau să ia Ortodoxia de la noi şi să o plaseze în întregime sub influenţa Apusului latin şi a înţelepciunii lumeşti. Datorită unora precum Mitropolitul Petru Movilă putem noi astăzi să ne împotrivim acestor apuseni cu propriile lor argumente.

6. Surse străine pentru mântuirea sufletelor

La fel, observăm această chestiune a aşa-zisei influenţe apusene într-o serie de cărţi ce au fost adaptate de Părinţi Răsăriteni, greci sau ruşi, după surse apusene. De exemplu, deja la 150 de ani după Petru Movilă, avem în Grecia pe marele Părinte Sfântul Nicodim din Sfântul Munte[xiii] [13], care a preluat mai multe cărţi direct din apus, în special cea numită „Războiul Nevăzut”. Unii oameni încă critică aceasta spunând: „De ce trebuie să iei cărţi din Apus când noi avem cărţile noastre în Răsărit?” Trebuie să înţelegem deci, care este semnificaţia acestui gest. Este puţin diferită faţă de situaţia lui Petru Movilă, deoarece Sfântul Nicodim lua ceva, special pentru scopuri duhovniceşti.

Raţiunea acestei fapte era că Sfântul Nicodim se îngrijea foarte mult de cum să prezinte tradiţia şi spiritualitatea Ortodoxă unor oameni care deja erau departe de vechea tradiţie a evlaviei. Aceştia aproape pierduseră mireasma Ortodoxiei. Unei persoane care nu e prea conştientă de limbajul ortodox duhovnicesc sau de viaţa duhovnicească nu-i poţi da dintr-o dată „Scara” Sfântului Ioan. Ştim oameni care o iau, o citesc şi zic: „O, asta-i pentru călugări. E prea avansată. N-o pot înţelege”. De aceea, trebuie să existe pentru ei ceva mai pentru nivelul lor, mai de „ABC”. Deja au fost corupţi de educaţia apuseană, deci trebuie să le dai ceva puţin mai elementar. Astfel, în mod special, Sfântul Nicodim a luat din Apus o carte ca „Războiul Nevăzut[xiv] [14], care în mare nu e o carte rea, pe care în plus a corectat-o, eliminând tot ce era latin şi a introdus lucruri ortodoxe.

Mai târziu, episcopul Teofan Zăvorâtul din Rusia a făcut ceva mai mult, prezentând această carte ca fiind excelentă pentru călăuzirea duhovnicească, în mod special pentru nivelul elementar. Acest fel de carte nu a apărut în vremurile vechi deoarece cei de atunci nu erau corupţi ca noi cei de azi. O carte ca „Războiul Nevăzut” este pentru noi cei de azi care suntem corupţi. Trebuie să ne întoarcem la izvoarele noastre, iar această carte ne ajută tocmai pentru a ne întoarce spre ele. Aceasta, deci, ne ajută să avem o imagine mai echilibrată a întregii probleme a influenţelor apusene.

Un caz similar a apărut atunci când Sfântul Macarie al Corintului, un prieten al Sfântului Nicodim, a scris o carte despre Împărtăşirea deasă. Datorită neglijenţei în viaţa duhovnicească, în acea vreme, atât în Grecia cât şi în Rusia, era obiceiul de a primi Împărtăşania foarte rar, adică o dată pe an, sau alte variante minime. Bineînţeles, aceasta nu era prea bine; reprezenta un minim de viaţă duhovnicească.

Ştim că toţi Sfinţii Părinţi din toate timpurile au încurajat primirea Sfintei Împărtăşanii mult mai des decât atât. Aceasta nu înseamnă neapărat mereu sau în fiecare zi, dar mai des decât o dată pe an. De fapt, deşi depinde de fiecare părinte duhovnicesc cât de des îi dă binecuvântarea cuiva să se împărtăşească, este adevărat că orice preot din zilele noastre care se îngrijeşte de încurajarea vieţii duhovniceşti, va încuraja oamenii să primească Împărtăşania la toate Marile Praznice şi de mai multe ori în timpul posturilor, ceea ce înseamnă destul de des.

Astfel se întâmplă că toată această idee a împărtăşirii dese a apărut în Apus. În 1640, un om din Franţa pe nume Ardenon a scris o carte numită „Despre deasa împărtăşire” ce prezintă scrierile Sfinţilor Părinţi pe acest subiect. În mare nu este o carte rea. Poate că se află unele lucruri în ea ce sunt spiritualitate catolică pură, dar sunt şi câteva capitole bune care sunt citate clare din Sfinţii Părinţi despre primirea Sfintei Împărtăşanii.

Cam în aceeaşi perioadă, în Spania, cineva pe numele său Miguel de Molinos[xv] [15] a scris şi el despre Împărtăşirea deasă. Este foarte probabil, deşi nu o putem dovedi chiar acum, ca Sfântul Macarie să fi citit una sau ambele cărţi şi chiar să fi tradus capitole întregi din ele pentru cartea lui. Nu trebuie oricum să ne supărăm prea tare că poate a luat o practică spirituală apuseană, dacă realizăm că Sfântul Macarie adapta din Apus ceva ce poate fi important pentru noi în starea noastră coruptă; de aceea nu e nimic greşit în acest lucru. De fapt, aceasta este ceea ce am putea numi o adevărată înţelepciune teologică: când nu ne temem de ceva străin doar pentru că e străin. Cineva poate lua ceva străin, având o înţelepciune mai înaltă, pe care o dă Biserica şi poate să adapteze pentru sine ce e folositor şi să arunce ce nu e bun.

Acest fel de înţelepciune teologică este exact ce găsim la Arhiepiscopul Ioan. El nu avea prea multe prejudecăţi împotriva surselor apusene. Se afla în plinătatea tradiţiei Ortodoxiei, în plinătatea tradiţiei acelora care adaptau de oriunde puteau surse pentru folosul duhovnicesc. De aceea, el cinstea în mod egal pe Mitropolitul Petru Movilă şi pe Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Dacă aceşti doi ierarhi par să se contrazică unul pe altul în câteva puncte, o înţelepciune teologică mai înaltă poate afla unde se află ei într-o legătură mai adâncă; şi nu trebuie să ne mâhnească prea tare aceste mici diferenţe, dacă unul este pro-apusean sau anti-apusean.

În cele din urmă, devine, în unele privinţe pro-apusean. Arhiepiscopul Ioan, de fapt, în articolul său despre iconografie spune că, în secolele când influenţa vestică venea înspre Răsărit, erau multe aspecte în care aceasta era negativă, dar şi multe aspecte prin care era un lucru bun. Aceasta, bineînţeles, porneşte de la ideea de a învăţa pentru a putea şti ce se întâmplă în Apus, pentru a putea combate ideile apusene pe propriul lor teren şi chiar de a adapta unele cărţi duhovniceşti pentru folosul Ortodoxiei. Să ne aducem aminte încă o dată că noi suntem astăzi într-o situaţie în care toţi cei care sunt ortodocşi sunt cufundaţi complet în această lume apuseană, în această înţelegere apuseană a lucrurilor; de aceea, am face bine să ştim să luăm înţelepciune din ea, să ştim ce să acceptăm şi ce să respingem.

Gestul pe care l-a făcut Arhiepiscopul Ioan cu mâna – ca şi cum ar zice „e neimportant” – poate fi aplicat, de exemplu, felului în care Mitropolitul Petru Movilă a folosit cuvântul „transubstanţiaţie”[xvi] [16]. Se întâmplă că acest cuvânt este legat de teologia lui Toma D`Aquino despre substanţă şi accidenţi şi aşa mai departe. Nu acceptăm această învăţătură, este prea filosofică pentru noi; şi de aceea nu e nevoie să folosim acest cuvânt. Poţi folosi cuvântul fără să fii nevoit să accepţi toată filosofia lui Toma D`Aquino; dar este mai bine să folosim alte cuvinte cum ar fi transformare sau prefacere, etc. Oricum, nu trebuie să ne supere folosirea acestui cuvânt: putem folosi orice promovează evlavia în aceste surse apusene şi să nu ne supărăm prea tare pentru aceasta.

7. Mai presus de ceartă

Lucrul important pe care noi îl învăţăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie[xvii] [17]. Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut niciun fel de controversă. Chiar şi atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov şi trebuie să arate unde îi citează pe Părinţi greşit şi unde învăţătura sa nu e Ortodoxă – chiar şi acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noştri savanţi. Din contră, este foarte calm. Unde e o anumită învăţătură a Părinţilor – o prezintă; şi unde Bulgakov greşeşte arată: „Aici nu e bine, aici a citat greşit”.

Dintre toţi aceşti eretici ai şcolii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinţi. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinţi prea bine şi de aceea sunt foarte impresionaţi când, de exemplu, Bulgakov citează o învăţătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că există o concepţie imaculată – ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învăţătura ortodoxă nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoşesc şi de asemenea că ea avea urmările păcatului în mintea sa[xviii] [18].

Nu există nici un dubiu că a fost expusă aceloraşi păcate la care, în general, toată firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuşi, nu a înţeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoşenia Maicii Domnului; şi a citat 50 de texte din slujbele bisericeşti şi din scrierile Sfinţilor Părinţi despre această problemă a nepăcătoşeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte şi a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov, ori scotea un text din context undeva, unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur şi simplu n-a înţeles cum se citesc Sfinţii Părinţi şi încerca să-i forţeze şi să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că aceşti Sfinţi Părinţi nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimaşe. Unii oameni care merg la şcoli academice ţin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” şi astfel să „triumfe”. E ca o ceartă de nivel studenţesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm şi limpede care este învăţătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Această libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuşi el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shangai, când şcoala rusă de catehism era la sfârşitul anului. În astfel de şcoli ortodoxe ruseşti aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenţii trebuiau să se ridice şi să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoşi, cât de cuviincioşi, şi altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul şcolii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învăţat profesorul pe studenţi. La această examinare orală, s-a ridicat o fată şi recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră Profeţii mari şi Profeţii mici din Vechiul Testament”. Ştim, bineînţeles, că pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne Profeţii sunt împărţiţi în cei care au scris cărţi lungi cu prorocii importante în ele şi cei care au scris cărţi foarte mici în care profeţiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincţie clară şi un ajutor pentru a învăţa. Poţi memora numele mai bine dacă înveţi că există 12 Profeţi mici şi aşa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuşi, este limpede că nu e aşa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 Profeţi mici, destul de bine, după cum îi memorase, dintr-o dată Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există Profet mic!” Bineînţeles că fata s-a emoţionat iar profesorul a fost mustrat că i-a învăţat pe copii despre Profeţi mici şi mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învăţase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînţeles, nu există Profeţi mici. Oricine este Profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un Sfânt. Este adevărat că unii au prorocit mai puţin iar alţii mai mult, dar la Dumnezeu toţi sunt de seamă, toţi sunt Profeţi mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deşi bineînţeles accepta faptul că se învaţă care sunt mici şi care mari. Aceasta arată din nou echilibrul său, sobrietatea şi libertatea sa – şi faptul că pentru el, învăţătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinţilor Părinţi: ceva „ţesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citeşti în cărţi. Ajută şi ceea ce citeşti în cărţi şi e bine să înveţi. Dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspiraţie şi un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că Teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuşi, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeieşti, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el Teologia nu ţinea doar de faptul de a citi cărţi şi de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învăţătura Bisericii din slujbe. Şi de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar şi atunci când demonstrează ce e bine şi ce e greşit.


* Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care a fost scris acest articol se poate citi capitolul „Supercorectitudine” din cartea Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 456-470. Aici se arată că articolul de mai jos a fost scris ca un răspuns echilibrat dat acelor „supercorecţi” creştini care considerau că Ortodoxia a fost supusă în ultimele veacuri unei devastatoare influenţe apusene, astfel încât mulţi dintre marii sfinţi şi învăţători precum: Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Nectarie, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan Maximovici erau văzuţi ca nişte scolastici ce trebuiau corectaţi de către noii teologi „supercorecţi”. Iată ce spune într-o scrisoare fericitul Părinte Serafim: „Pr. Mihail Pomazansky şi alţi buni teologi vor admite fără şovăire că au existat asemenea ’influenţe apusene’ în textele teologice din ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază că influenţele au rămas doar exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune altceva înseamnă a admite că Ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste ultime veacuri şi abia acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. […]

Dacă asemenea renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, Pr. Mihail Pomazansky, nu sunt defel ortodocşi, ca şi, în general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor acestor vremuri? [Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averchie şi toţi ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de periculos: fără să vrea, ei îşi surpă de sub picioare temeliile ortodoxe”. (Op. cit., p. 461)

Iar într-o altă scrisoare către un preot, Părintele Serafim arată cu claritate: „Acest lucru vă îndreaptă către un fel de protestantism, socotind că există un fel de lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe care numai grupul dumneavoastră reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie latină» este pusă în joc de către Pr. Alexander Schmemann şi colegii săi cu scopul de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Să nu cădeţi în această capcană! Există mari teologi ai ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii, deci subiectul cu pricina nu este unul foarte important”. (Op. cit., p. 461-462)

[i] [1] În calendarul folosit de Biserica Ortodoxă din America, în Duminica a 5-a după Rusalii se face prăznuirea Sfinţilor Părinţi ce au participat la primele şase Sinoade Ecumenice.

[ii] [2] Părintele de origine rusă Mihail Pomazansky (1888-1988) este autorul a numeroase articole pe diverse teme teologice şi al lucrării „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, carte ce a fost tradusă de Părintele Serafim în limba engleză.

[iii][3] Cu toate că există voci printre teologi care spun că nu numai limbajul cărţilor de cult trebuie actualizat, ci însuşi conţinutul acestora trebuie schimbat în ce priveşte numele unor eretici condamnaţi în ele.

[iv][4] Vezi Mineiul pe Iulie, ziua a şaisprezecea.

[v][5] Sfântul Ioan Maximovici, Făcătorul de Minuni (1896-1966) a fost proslăvit de Dumnezeu cu Moaşte întregi, aflate astăzi în catedrala Bucuria tuturor celor necăjiţi din San Francisco. Era înrudit cu Sfântul Ierarh Ioan (Maximovici) de Tobolsk (1651-1715). Sfântul este de asemenea şi mare făcător de minuni, o parte dintre acestea fiind descrise în două cărţi apărute şi în limba română. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora în anul 1994.

[vi][6] A trăit între anii 1864-1934.

[vii][7] Lucrare tradusă şi în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000.

[viii][8] Probabil ca în afara acestor limite se află, de ex., acele icoane cu reprezentări necanonice ale Sfintei Treimi.

[ix][9] Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2002.

[x] [10] Scriitor bisericesc din sec. XVIII.

[xi] [11] I Petru 3, 15

[xii] [12] Este tot o lucrare a dragostei de aproapele.

[xiii] [13] Sfântul Nicodim a trăit între anii 1749-1809 fiind contemporan cu Sfântul Ierarh Macarie al Corintului: 1731-1805.

[xiv][14] Carte scrisă de italianul Lorenzo Scupoli (1530–1610) şi apărută la Veneţia în 1589 cu titlul „Războiul spiritual”.

[xv][15] 1640-1696; Cleric romano-catolic, fondatorul mişcării quietiste, condamnat de papa Inochentie al XI-lea. A scris despre împărtăşania deasă cartea cu titlul: „Scurt tratat despre împărtăşirea zilnică”, apărută la Veneţia în anul 1687. Tot aici a tipărit şi Sfântul Nicodim Filocalia în anul 1782 şi deci se poate ca aici să fi găsit cei doi şi cartea lui Molinos.

[xvi] [16] Acesta este termenul romano-catolic pentru prefacerea darurilor ce se petrece în momentul epiclezei în cadrul Sfintei Liturghii.

[xvii] [17] Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim şi în prefaţa pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creştinii ortodocşi din zilele noastre care sunt înconjuraţi de non-ortodocşi, sunt foarte folositoare distincţiile atente pe care le face între învăţăturile ortodoxe şi cele ale romano-catolicismului şi protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodcşilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învăţătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creştinul ortodox să-şi înţeleagă credinţa mult mai bine.

Pr. Mihail, în toate scrierile sale nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidenţieze prin asprimea criticilor sale – greşeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecţii smerite şi senine despre bogăţia învăţăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită şi experimentată de veacuri de către teologii şi creştinii simplii dinaintea lui. Chiar şi atunci când, în numele adevărului, găseşte că este necesar să critice o concepţie, fie ea înăuntru sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicateţe şi bună intenţie, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat.

Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece şi raţionalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi şi contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanţă cu de Dumnezeu inspirata învăţătură a Ortodoxiei. De aceea, prima ei ţintă şi intenţie este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământeşti, pentru a întrezări dumnezeiescul început şi sfârşit al tuturor lucrurilor şi astfel să dăruiască energia şi încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu şi la casa noastră cea cerească.

Acesta este cu siguranţă, înţelesul şi duhul Teologiei celor trei străluciţi «eologi» ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazians şi Sf. Simeon Noul Teolog; ei, se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe şi acesta va rămâne tonul şi sarcina teologiei chiar şi în vremurile noastre analitice şi împietrite la inimă. […] Pr. Mihail este calm şi obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmaţii sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.”, Cf. Protopresbyter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12.

[xviii] [18] Această expresie trebuie înţeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoşenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoşesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat ea nu a fost străină ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj –Napoca, 2000, p. 65.

Iată ce spune şi Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele «Spălaţi-vă şi vă veţi curăţi» [Isaia 1, 16], mi-a venit gândul: «Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată chiar şi numai cu gândul». Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lămurit: «Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul». Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăţia ei”, Cf. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. de Diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145.

…………………………………….

Acest text a fost transcris de pe o casetă audio cu un cuvânt liber rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976, la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinţilor Părinţi ai celor Şapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan. Ulterior, Părintele Serafim a inclus câteva idei din acest cuvânt şi în articolul său: „Teologia Ortodoxă a Arhiepiscopului Ioan Maximovici” apărut pentru prima oară în Calendarul Sfântul Gherman pe anul 1976 şi apoi ca introducere la cartea Arhiepiscopului Ioan: „Cinstirea Maicii Domnului în tradiţia ortodoxă”.

Articolul a fost publicat în limba engleză în revista: „The Orthodox Word”, nr. 175-176, anul 1994, p. 142-158 iar în limba română în revista: Glasul Bisericii, 66 (2007), nr. 1-3, p. 140-156.

Traducătorul mulţumeşte Frăţiei Sfântului Gherman pentru permisiunea de a publica acest articol în limba română.

Traducere din limba engleză şi note de Victor Popescu-Sandu

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno