Viața Sfântului Macarie Romanul [4]

Sfantul Macarie RomanulPartea întâi, a doua și a treia.

***

Viața Sfântului Macarie Romanul nu a rămas neobservată de scriitorii din veacurile care au urmat.

Dimitrie Cantemir o amintește în Divanul său, într-o înșiruire ierarhizată a tuturor categoriilor de Sfinți (cu exemplificări), pe un foarte onorabil loc secund între Sfinții Noului Testament, imediat după exemplul Sfântului Apostol Pavel și înaintea multor altor Sfinți bine cunoscuți și mult cinstiți în Biserica Ortodoxă:

„Lui Macarie Eghipteanul, în pustie, 2 pui de leu îi slujea (caută la „Prologul a trei Sfinţi Sirghie, Righin şi Theofil”, carii prin atâtea multe şi cumplite ale părţii Răsăritului jigănii atâta loc au îmblat şi fără sminteală s-au întors la Ierusalim, meseaţa [octombrie])”[1].

Chiar dacă memoria l-a înșelat puțin și l-a numit Macarie Egipteanul în loc de Macarie Romanul, este evident faptul că Viața Sfântului Macarie, prezentată de Sfântul Dosoftei, l-a impresionat profund.

Amănuntul în sine, al confuziei, dovedește tocmai asimilarea Sfântului Macarie Romanul, în conștiința lui Cantemir, cu marii Sfinți nevoitori în pustie.

Ceea ce este remarcabil, așadar, este că lui Dimitrie Cantemir nu i s-a părut nimic suspect în această hagiografie. Nu a detectat nimic apocrif sau în răspăr cu tradiția aghiologică a Bisericii.

Știm foarte bine că el era foarte bine pregătit în domeniul teologic și observăm că amintește tocmai de călătoria celor trei Părinți, „carii prin atâtea multe şi cumplite ale părţii Răsăritului jigănii atâta loc au îmblat”, fără ca întâmplările sau jigăniile să i se pară de domeniul fanteziei.

Mai mult, Cantemir îi numește Sfinți pe cei trei Părinți, după cum și Dosoftei îi numise.

Ne-a reținut atenția și un amănunt lingvistic: la un moment dat, Dosoftei îi numește țânci pe puii de leu care îl însoțeau pe Sfântul Macarie. Cantemir utilizează și el termenul, cu același sens (pui de animal) în Istoria ieroglifică: „vulpea prin pomi și prin copăcei găinele și păsăruicele scociorâia, și unele acmu vânatul dobândind, cu coada bârzoiată spre bârlogul țincilor săi, cum putea mai tare, să ducea”[2].

Într-adevăr, în Istoria ieroglifică nu aflăm un encomion închinat Sfinților, așa cum este cazul celui amintit, în Divan, în schimb, după cum am remarcat și în alte contexte, iese în evidență admirația lui pentru sihaștri din însuși faptul că autorul creează situații în care avatarul său, Inorogul, adoptă stilul de viață eremitic.

Reamintim pasajele:

Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind
și încă câte îl așteaptă socotind,
deodată în simceaoa [pe creasta] a unui munte
așé de înalt să sui. /…/

Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângăios purtătoare
era /…/

Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodată și la prundiș
din munte în șes coborându-să,
până în dzuă iarăși
la locul aciuârii sale să afla.
Într-acesta chip, Inorogul câtăva vreme
strâmtă și pustnică viață ducând[3].

E mai greu de înțeles cum Inorogul ducea viață „strâmtă și pustnicăși, în același timp, se bucura, „în vârful muntelui”, al unui munte foarte înalt, de poieni în care se găseau „pomi cu livedzi de toată poama roditoare/ și grădini cu flori în tot chipul de frumoase/ și de tot mirosul mângăios purtătoare”.

Lucrurile au sens doar dacă acceptăm semnificația alegorică a deschiderii locului în acest chip paradisiac, Cantemir sugerând, de fapt, că Inorogul ar trăi acolo după modelul Sfinților sihaștri, o viață pustnicească și totodată paradisiacă.

Însă chinurile nevoințelor și desfătările duhovnicești nu sunt concomitente în experiența isihaștilor (de obicei, deși această concomitență nu e cu totul exclusă) și, mai ales, nu se desfășoară pe același plan. E limpede că Dimitrie Cantemir a ales să unească, într-un mod voit paradoxal, cele două trăsături aghiografice esențiale, asceza cea mai aspră cu bucuriile extatice ale vedeniilor dumnezeiești, într-un pasaj cu semnificații ascunse (ca multe altele din Istoria ieroglifică).

Această interpretare este cu atât mai plauzibilă cu cât autorul însuși ne oferă ulterior o nouă descriere, în care peisajul paradisiac se estompează, lăsând să se vadă adevărata față a împrejurimilor:

într-un munte prea înalt și loc prea aspru
și fără suiș [fără cale de acces] aflându-l, i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile prăpăști,
hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât căutării amețală aducea[4].

Diferența de perspectivă asupra peisajului este dată de diferența dintre omul duhovnicesc și cel lumesc/ teluric.

Pentru conturarea primei ipostaze a Inorogului, cea de pustnic în sihăstria munților, Cantemir ar fi putut să facă apel tot la Dosoftei, de la care am reținut și noi, în mod aleatoriu, câteva exemple:

Acesta dintru Svinți
părintele nostru Fostirie,
ca soarele răsărind
despre Răsărite,
au străluminat părțâle Scăpătatului.
Că, suindu-sâ la un munte nalt
și tăcut,
rugându-sâ curat
și fără tinâ lui Dumnădzău, /…/
să feace de-adevărat luminători[5].

*

 Acesta născut,
crescut era
din cetatea cea mare
Nisiva,
și pustiiasca
și săhăstreasca viațâ
îndrăgind,
la naltele vărvuri a munțâlor au sosât
și a pustiei nevoi bărbăteaște răbdând,
vara pălit,
iarna de răcealâ și de ger căznit[6].

 *

 Acesta Svânt Nichita, dorind verguriia [fecioria]
și țânearea [abstinența/ asceza],
să sălășlui în munți
la mijlocul sosând
a tuturor bunătățâlor,
și să hrăni în cetățâle liniștii,
și suind d-imbe părți
sosî la cereasca petreacere[7].

Am preferat reproducerea poetică a fragmentelor dosofteiene pentru a observa mai bine că, în preocuparea sa de a scrie proză poetică, Cantemir îi urmează lui Dosoftei, deși scriitura lui implică și alte modele.

Pentru cea de-a doua ipostază a Inorogului, aceea de trăitor în mijlocul frumuseților edenice, Cantemir avea, de asemenea, la îndemână hagiografiile care descriu răpirile la Rai, despre care am vorbit mai sus.

Am adus în discuție toate aceste elemente pentru a înțelege mai bine de ce Cantemir s-a oprit asupra Vieții Sfântului Macarie Romanul și de ce aceasta a devenit un reper aghiografic esențial pentru el.

Mergând mai departe pe firul secolelor, reținem cele sesizate de Mihai Moraru: Ion Heliade-Rădulescu mărturisea că a citit Viața Sfântului Macarie Romanul, iar Eminescu nu numai că a citit-o, dar a și împrumutat „trăsături ale portretului literar” al Sfântului Macarie „în fabuloasele sale portrete de magi înțelepți”[8].

În privința lui Eminescu, sesizarea sa e importantă, însă privește numai aspectul evident al problemei. Adică nu este nimic neobișnuit ca Eminescu să fi creionat portretul unui mag „bătrân ca lumea” (Dumnezeu și om) – personaj prezent în mai multe poeme: Strigoii, Memento mori, În vremi demult trecute/ Povestea magului… –, impresionat fiind și împrumutând contururi din înfățișarea Sfântului Macarie.

Ceea ce M. Moraru nu a remarcat însă – și poate fi o adevărată provocare pentru critica literară – este faptul că însuși portretul Luceafărului, cea de-a doua dintre ipostazele sale metamorfotice, mai precis, împletește elemente de portret macariene:

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare
.

Ne amintim ce spune hagiografia: „Că veniia adevăr fericitul Macarie”.

Iar o altă variantă, reprodusă de Gaster și probabil cunoscută lui Eminescu (dacă nu cumva Gaster o avea de la Eminescu), precizează:

„am nemerit la o peșteră foarte ciudată [minunată], unde lăcuea Sfântul Macarie, luceafărul cel mare. […] iar un miros de mir venè spre noi […], văzum un păr albu, luându-l vântul în sus […] și văzum chipul ca de înger [luminos] al obrazului [al feței]”[9].

Faptul că „văzum un păr albu, luându-l vântul în sus” corespunde plutirii din versul eminescian. Iar „chipul ca de înger” a fost echivalat de poet cu o metaforă (izvorâtă cam din aceleași surse): „scăldat în foc de soare”.

Este foarte interesant felul cum Eminescu a unificat cele două variante, în privința acestui portret consistând dintr-un complex de elemente concrete și spirituale, pentru a ajunge la versurile: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”.

Nu insistăm acum cu alte comentarii asupra acestui subiect, pentru că ne propunem să revenim în curând cu o analiză integrală a Luceafărului, din perspectiva raporturilor sale cu izvoarele literare „vechi”. Problema este mult prea complexă pentru a putea fi epuizată în câteva paragrafe, în afara unui comentariu lămuritor asupra întregului context poematic.


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 86.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, p. 129.

[3] Idem, p. 201-202.

[4] Idem, p. 249.

[5] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, op. cit., f. 250rViața Sfântului Fostirie, 5 ianuarie.

[6] Idem, f. 257vViața Sfântului Ierarh Iacov de Nisiva [Nisibe], 13 ianuare, cel care a făcut „luminânde minuni”, după cum spune tot Sfântul Dosoftei.

[7] Idem, f. 431rViața Sfântului Nichita prezviterul și egumenul Michidiei, 4 mai.

[8] Mihai Moraru, op. cit., p. 80.

[9] Cf. Moses Gaster, op. cit., p. 226-227.

Viața Sfântului Macarie Romanul [3]

Sfantul Macarie RomanulPartea întâi și a doua.

***

Asemănările cu Alexandria populară au fost denunțate de către Moses Gaster, care s-a pronunțat în favoarea opiniei că această hagiografie este o compilație apocrifă:

„Dacă ne uităm mai de aproape la această parte din textul nostru, adică la întâmplările celor trei părinți, recunoaștem îndată izvorul lor (s. n.). Descrierea călătoriei lor până ce ajung la sf. Macarie este absolut identică cu călătoria lui Alexandru Machedon (s. a.) ce a făcut-o prin pustii, ca să ajungă la rai, ba se și pomenește chiar stâlpul lui Alexandru. Aceasta este partea cea mai fantastică din Alexandria care circula în Evul Mediu ca o carte deosebită, este partea cea mai atractivă, vorbește despre oameni scunzi de un cot, de jigănii ciudate, de munca lui Adam și a Evei [se referă la cei doi uriași, bărbat și femeie, care apar într-o vedenie, transmutați în unele variante din Alexandria populară și interpretați acolo ca fiind Adam și Eva – n. n.] copiată după aceea a lui Prometheu (s. n.) etc. […]

Viața sfântului Macarie, pe care o publicăm aici, este și ea una pusă pe Index, între cărțile oprite, chiar afurisite de Biserica Ortodoxă (s. n.), și tot cam analogă este judecata bolandiștilor, care au publicat-o între Acta Sanctorum, numind-o fabulosa. În literatura slavonă se numără [de] asemenea între cărțile apocrife. Cu atât mai surprinzător este a o regăsi între Viețile Sfinților, publicate de Mitropolitul Dosoftei, și nu este singura, ci precum o vom dovedi cu altă ocaziune, conține acel volum de „vieți” încă o sumă de apocrife foarte interesante (s. n.). […]

[Mai departe, Gaster oferă o explicație superficială faptului că înaltul ierarh moldovean, astăzi canonizat, privind hagiografia cu ochi duhovnicesc, nu a văzut nimic necanonic sau apocrif în ea:] „În vremea lui Dosoftei, adică pe la sfârșitul sec. XVII, noțiunea de cărți apocrife, prigonite pentru aceea că ar putea să introducă idei eretice contrarii celor dogmatice, se pierduse fără îndoială cu desăvârșire […]”[1].

Nu știu dacă sau când sau în ce condiții „a fost afurisită de Biserica Ortodoxă” Viața Sfântului Macarie, dar e cert, cum spuneam, că a dispărut din Minei călătoria celor trei Părinți, până la întâlnirea lor cu Sfântul Macarie.

Gaster insinuează însă că Sfântul Dosoftei nu era în stare să facă diferența între un text curat ortodox și unul apocrif/ eretic.

Sau cum putea să se piardă noțiunea de cărți eretice la sfârșitul secolului al XVII-lea, când ne aflam în plină campanie de apărare a Ortodoxiei împotriva tentativelor intense și repetate, fie din partea catolicilor, fie a curentelor reformate, de a se infiltra în rândurile românilor ortodocși sau chiar de a converti populația ortodoxă românească, și când, cu puțină vreme în urmă, avusese loc un Sinod panortodox, la Iași (în 1642), împotriva ereziilor[2]?

Oare, într-un asemenea climat, să nu fi fost Dosoftei atent la texte conținând „idei eretice contrarii celor dogmatice”?

Mai mult, Gaster susține că Sfântul Dosoftei era atât de mult lipsit de discernământ dogmatic, încât a introdus în Viețile Sfinților nu unul, ci „o sumă de apocrife”, ceea ce constituie o acuzație foarte gravă din punct de vedere teologic.

Mihai Moraru se menține cu observațiile în linia lui Gaster:

„Concepută în mediul greco-iudaic al Alexandriei [Egiptului], probabil în secolele III-IV, hagiografia de față conține o serie întreagă de elemente care-i dovedesc sorgintea. Cele mai importante dintre acestea sunt elementele comune cu așa-numita versiune Pseudo-Callisthenes a romanului lui Alexandru cel Mare, elaborată în același mediu și în aceeași perioadă. […]

[Comparativ cu alte vieți de Sfinți,] în textul din versiunea Dosoftei găsim o mult mai marcată predilecție pentru fabulos. Versiunile din Minee și din Paterice, în comparație cu versiunea tipărită de Dosoftei, conțin mult mai puține elemente fabuloase”[3].

Însă Dosoftei era un erudit al vremii sale (a încerca acum să-i conturăm portretul de erudit ne-ar ocupa foarte mult timp[4]) și „cel mai cunoscător, dintre români, al literaturii patristice în întreaga cultură românească veche, până în zorii secolului al XIX-lea”[5].

De aceea, nu vedem cum ar fi putut să-i scape inserția de erezii într-un text pe care-l prezenta publicului credincios ca ortodox sau cum ar fi putut să manifeste „predilecție pentru fabulos”.

Însă, atât la Moses Gaster, cât și la Mihai Moraru (ca și la mulți alți cercetători, de altfel) există tentația permanentă de a analiza hagiografia ca pe un text fabricat dintr-o serie de motive literare importate din alte surse (vechi testamentare sau antic-păgâne). În cazul lui Gaster, e lesne de înțeles că nu crede în autenticitatea hagiografiilor. Iar Moraru percepe „cultul sfinților ca reviviscență a politeismului antic”, care „a avut rolul de a pune în circulație literară o serie de legende locale”[6].

Să revenim, deci, la asemănările cu Alexandria populară. Ele sunt invocate fără a se proceda la o analiză comparativă clară și convingătoare, presupunându-se anterioritatea unei variante a Alexandriei populare, care să fi conținut toate elementele regăsibile și în hagiografia noastră. O demonstrație în acest sens nu există, cel puțin nu la noi. Nu s-a cercetat, de asemenea, nimic în legătură cu zona de contact în care s-ar fi putut realiza interferențele între cele două texte.

Se presupune, așadar, deoarece Alexandria este o istorie foarte veche și cu o vastă circulație, din Spania până în Persia, că ar fi logic să i se atribuie rolul de sursă față de hagiografia despre care discutăm.

Aceste presupuneri, oricât ar părea de logice, nu se întemeiază pe studii ample și corecte, care să valideze ipotezele. Ca și în cazul Vieții Sfinților Varlaam și Ioasaf, presupusă a fi plagiat viața lui Buddha, și aici sunt luate în considerație asemănări care pot avea multe explicații.

În primul rând, se spune că Alexandria populară este un „roman încreștinat”, adică o ficțiune care, îndepărtându-se cu mult de Istoria reală a vieții și războaielor lui Alexandru Macedon, a construit imaginea unui erou care s-ar fi lepădat de politeism și ar fi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

Or, tocmai această versiune neautentică și „încreștinată”, care inventează călătorii la Rai și în Infern ale lui Alexandru Macedon, este cea care apelează în mod evident la surse creștine, pentru a realiza această conversie a personajului.

Ne întrebăm, prin urmare, dacă nu ar fi mai corect să luăm în discuție o preluare și adaptare de pasaje în sens invers, din Viața Sfântului Macarie Romanul și din alte hagiografii în Alexandria populară.

Dacă teoria noastră e corectă, există mai multe elemente în Viața Sfântului Macarie care ar fi putut să-i tenteze pe interpolatorii fanteziști ai istoriei lui Alexandru: locurile unde se petrec faptele, respectiv Babilonul, Persia și India, cu rezonanță istorică, legată de războaiele lui Alexandru, descoperirea stâlpului lui Alexandru și, în fine, călătoria îndelungată, prin teritorii necunoscute și neobișnuite, a celor trei Părinți.

În ce privește stâlpul lui Alexandru, care i-a ajutat pe cei trei Părinți să se orienteze, prezența unor astfel de monumente inscripționate era o realitate a lumii antice. În Viața Sfântului Macarie nu are caracter fabulos: era ridicat în amintirea victoriei împotriva perșilor și indica drumul de urmat.

În Alexandria populară, în schimb, mesajul de pe stâlpul lui Alexandru este cu totul altul:

„Eu, Alexandru Machidon și împărat prespe toți împărații, venit-am până aicea. Și mi-au ieșit <înainte> 2 angheli [Îngeri] și mă certară să nu mai merg înainte de aicea. Eu mă întorșu îndărăt la lume. Și cine va vre să margă la raiu, până aice să vină, mai nainte să nu margă, că va peri de focul raiului și herovimii și sărafimii, că este pământ svânt”[7].

Se poate spune că acest mesaj – cu totul neverosimil de a fi fost notat pe stâlp de Alexandru – rezumă și interpretează vedenia Sfântului Macarie, reducând la un nivel elementar maniera comentariilor patristice la pasajele scripturale conținând vedenii angelice.

Același reducționism se remarcă și în explicația pe care i-o oferise anterior Evant/ Ivantie lui Alexandru: „Este raiul ocolit cu apă și zidit cu arame și acoperit cu foc, și-l străjuiesc herovimi și serafimi de foc pre poarta raiului și ziua și noapte”[8] – informație care descinde tot din vederea duhovnicească a Sfântului Macarie.

Să luăm însă la rând și celelalte elemente din Viața Sfântului Macarie Romanul, susceptibile de a fi fost inspirate din Alexandria populară, și să le analizăm.

Am discutat mai sus problema jigăniilor ciudate care apar în hagiografie și am ajuns la concluzia că autorul/ autorii au făcut uneori apel la denumiri care pentru noi sunt mitologice, pentru a indica ființe/ vietăți pe care nu le mai întâlniseră și pe care nu știau cum să le numească. Am precizat, de asemenea, că unele din aceste denumiri se regăsesc și în Biblie.

Și tot în Scriptură avem și exemplul măgăriței lui Balaam, care a vorbit, pentru a nu considera neapărat un element de basm situația bălaurului (care denumește un animal de dimensiuni mari[9]) care îl întâmpină și vorbește cu Sfântul Macarie.

În Alexandria populară există însă cu mult mai multe exemple de ființe cu adevărat fantastice: raci uriași, oameni cu șase/ șapte mâini și șase/ șapte picioare, alți oameni „cu un picior și cu o mână și cu un ochiu și cu o coadă de oaie”, care aveau mărgăritare și pietre scumpe în inimă și în pântece[10] etc, etc.

Există, într-adevăr, în hagiografia noastră, și unele pasaje care menționează teritorii indicate de asemenea și în Alexandria. Însă faptul că găsim, în ambele texte, țara piticilor și țara căpcânilor (între multe alte ființe și populații fabuloase, în cazul Alexandriei populare), nu demonstrează că hagiografia a impropriat aceste pasaje din istoria băsnuitoare a lui Alexandru.

Piticii din Viața Sfântului Macarie s-ar părea că denumesc mai degrabă maimuțe[11], pentru că teritoriul lor mai e numit și „țara moimelor”. Iar Dosoftei îi identifică pe piticii din Alexandria, „cât cotul de mari”[12], nu cu acești pitici din hagiografie, ci cu acea populație de oameni scunzi și sălbatici, poate chiar canibali, întâlnită de cei trei Părinți mai târziu, cu puțin înainte de a ajunge la peștera Sfântului Macarie, „[dintre care] cei mai mari era de un cot”[13].

Ceea ce nu înseamnă că Sfântul Dosoftei atribuia Alexandriei populare rolul de sursă a textului hagiografic, ci doar că a sesizat interferențe, pe care nu le-a considerat ca alterând autenticitatea Vieții Sfântului Macarie.

Iar căpcânii din Viața Sfântului Macarie nici nu par și nici nu se comportă precum cătcăunii din Alexandria populară: „oameni cu 2 capete: dinainte ave cap de om și grăie omenește, iar dindărăt ave cap de câne și lătra câ[i]nește”[14].

Despre cei numiți căpcâni în ediția românească a Vieții Sfântului Macarie, varianta latină amintită spune: „terram Chananaeorum ingressi sumus, qui ab aliis Cynocephali dicuntur [am intrat în țara cananeilor, care de alții sunt numiți cinocefali]” (PL 73, col. 417).

Au fost indicate, de asemenea, pasajele în care apar bărbatul uriaș și femeia uriașă, înlănțuiți, ca reprezentând o dovadă certă a reproducerilor din Alexandria populară.

Însă pasajele respective din Viața Sfântului Macarie sunt parte dintr-o vedenie mai lungă și mai complexă, care trebuie privită în integralitate și înțeleasă în sens duhovnicesc și profetic.

În Alexandria populară, sensul spiritual este cu totul degradat: iezerul mare cu osândiți (despre care se pomenește și în cazanii sau în alte hagiografii sau cărți ortodoxe, fără a fi neapărat o identitate în detalii) se transformă într-unul cu raci uriași[15], în timp ce bărbatul și femeia[16] sunt considerați a fi „Adam și Eva până la naștere lu Hristos”[17].

Această interpretare e aberantă din punct de vedere duhovnicesc.

În Viața Sfântului Macarie, simbolismul duhovnicesc al perechii de oameni uriași nu este descoperit, cum nu este descoperit nici al celorlalte vedenii înfricoșătoare, despre care știm numai că se referă la munca de veci a păcătoșilor. În mod evident, nu există aici nicio legătură cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva, despre care nicio carte ortodoxă nu spune că ar fi suferit vreun chin aparte în Iad până la venirea lui Hristos, ci doar că au așteptat „întru cele întunecate și în umbra morții” (Ps. 87, 6) venirea Lui.

În locul vedeniilor profetice ale celor trei Părinți călători din Viața Sfântului Macarie, în Alexandria populară povestirea călătoriei spre Rai a lui Alexandru continuă prin compilarea unor elemente cu adevărat mixte: ortodoxe și apocrife.

Apocrifă este toată așa-zisa poveste despre setieni sau macaraoniți[18] – de altfel, secte ale setienilor (ale celor care se pretind urmași ai Sfântului Seth) există până în ziua de azi, numai că în zilele noastre se declară sataniști fără ocolișuri[19]. De aici s-ar părea că derivă mitul despre blajini la români.

Despre acești setieni sau „nagomudrii, oameni goli și derepți”[20] se spune că, după căderea oamenilor din Rai, ei locuiesc mai departe „Edemul, ce ziceți voi Macaraon [țara fericiților]”[21], fiind urmașii lui Set, care n-a părăsit Raiul. Însă, în același timp, ni se spune că sunt în afara Raiului, că ei mor și că după moarte se duc „într-alt loc, și mai bun”[22].

Încurcăturile sunt mari și multe în Alexandria populară. Ceea ce nu este deloc cazul Vieții Sfântului Macarie Romanul.

Copiate după relatările ortodoxe sunt, însă, în Alexandria populară, descrierile peisajelor paradisiace:

„Și fu ostrovul nalt, și să suiră mult până ajunseră la nește pomi nalți, cu poamele dulci, și supt pomi fântâni reci și pren pomi pasări frumoase era și cânta frumos. Unele era albe, altele roșii, alte mohorite [de culoare roșu-închis], verzi, alte pestrițe. […]

Și merse spre răsărit 10 zile, și ajunseră la un câmp mare și frumos și cu toate florile frumoase. Și mirosie ca livanul și ca zmirna și tămâia, și era unele albe, altele negre, altele roșii, vinete, mohorite, albastre, galbine ca aurul era. Alexandru căută spre raiu, și văzu raiul 7 mile de pământ. Și era înalt, mai sus sta de toți munții[23].

Mai înainte de toate, reamintim ceea ce scrie în Cazania Sfântului Varlaam:

„Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși […] Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case” [24].

Iar celelalte detalii sunt corespunzătoare descrierilor din hagiografii, ca spre exemplu celor din Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, care a fost răpit la Rai:

„preste doao săptămâni am petrecut întru dulceața vederii […] ca cum eram în Raiu prea frumos […] Ci m-am văzut pre mine înbrăcat în haină luminoasă, ca când era de fulger țesută, și cunună pre capul mieu, de flori, mare, împletită, și cu brâu înpărătesc eram încins. Și mă bucuram foarte de frumusețea aceia, și mă minunam cu mintea și cu inima de negrăita frumusețea Raiului lui Dumnezeu, și umblând printr-însul mă veseliiam. Și era acolo pomi mulți întru carii pomi înnalți, vârfurile sale mișcându-le foarte veseliia vederea și mare bună mireazmă din ramurile lor eșiia. Și unii din pomii aceia era înflorind neîncetat, iar alții în chipul aurului înpodobiți, iar alți<i> feluri de roade cu negrăită frumusețe și podoabă avea. Și nu este cu putință frumusețea pomilor acelora a o asemăna nici cu un pom pământesc, că mâna lui Dumnezeu, iar nu a omului i-au zidit pre ei.

Pasări era în pomii aceia făr’ de număr, unile aripi de aur având, iar altele albe ca zăpada, iar altele cu feluri de înpiestriciuni [culori]. Și șădea pre rămurele pomilor Raiului și prea frumos cânta, cât de dulceața glasului cântărilor nu mă simțiiam pre sine-m[i]”[25].

Toate acestea (și multe altele) dovedesc inspirația celor care au creat romanul popular Alexandria din izvoare hagiografice și omiletice și ne îndeamnă să credem că nu Viața Sfântului Macarie Romanul conține fragmente prelucrate din Alexandria, ci mai degrabă lucrurile ar putea sta exact invers.

În fine…Mihai Moraru încearcă să aducă noi argumente în favoarea opiniilor emise de Gaster și încetățenite în istoria noastră literară:

„Nu este vorba numai de contaminările între cele două scrieri, evidente la nivelul diverselor episoade: stâlpul lui Alexandru, călătoria la iad și la rai, descrierea unor populații și a unor animale fabuloase etc. Este vorba de o corespondență mai profundă, care privește în întregime structura celor două scrieri, și anume de faptul că acest Macarie (Râmleanul) reprezintă, ca personaj, o însumare a trăsăturilor fericiților gymnosofiști[26] [yoghini, adepți ai filosofiei digambara[27]] care apar în Alexandria (Ivantie împărat). Acest lucru îl arată și numele sfântului, același cu numele generic al blajinilor sau fericiților (makarioi). Îl dovedește apoi situarea peșterii sale în preajma raiului, în acest caz fiind vorba de o reinterpretare în sens creștin a vechiului motiv al insulelor fericiților (makarioi nysoi, insulae fortunatae)” etc[28].

Faptul că numele Sfântului este Macarie nu dovedește nicio legătură cu ghimnosofiștii/ gimnosofiștii sau cu motivul literar al insulei fericiților. Există mulți sfinți ortodocși cu numele Macarie și alți mulți care au trăit în pustie și care și-au pierdut hainele din cauza vremii îndelungate petrecute în sihăstrie (e și cazul Sfintei Maria Egipteanca) sau care au ales, ca formă de asceză, să nu se mai folosească de haine.

Iar faptul că Sfântul Macarie se nevoiește undeva aproape de Eden nu îl privilegiază câtuși de puțin, dovadă fiind ispitirea de către diavol, căderea lui în păcat și chiar încercarea de a fugi din acel loc. Prin urmare, locul nu este câtuși de puțin un fel de insulă a fericiților, ci o pustie cât se poate de aspră și un loc de nevoință la fel de inospitalier ca oricare altul, de acest fel, din Viețile Sfinților.

Și prin aceasta, relatarea vieții Sfântului Macarie are un sens profund, didascalic[29], și se leagă organic de călătoria celor trei Părinți, pe care îi învață că nici locuirea lângă Rai nu te scapă de păcat și nu te mântuiește, dacă nu există determinare lăuntrică.

Înmiresmarea și împodobirea ca o biserică a peșterii în care locuiește Sfântul Macarie se datorează harismelor sale, dobândite prin îndelungata și dureroasa sa asceză – caracteristici care, de altfel, ca și frumusețea și lumina feței ca de înger a Sfântului Macarie, sunt văzute numai de către cei trei Părinți înduhovniciți, care dau o mărturie proprie numai oamenilor de acest fel în hagiografiile noastre.

Podoabele peșterii sunt văzute cu simțirile lăuntrice, spirituale ale celor trei Părinți, fiind evident faptul că un om care nu mai avea nici măcar o zdreanță să pună pe el nu ar fi avut cu să împodobească peștera în care locuia.

Altfel, locul e atât de sălbatic, de ostil vieții, încât supraviețuirea Sfântului depinde numai de pronia dumnezeiască, de un corb care îl hrănește ca odinioară pe Sfântul Ilie Prorocul.

Acolo trăiesc doar leii care vânează în pustie și se întorc seara la peșteră, lângă Sfântul Macarie. Iar când diavolul îl ispitește sub chipul soției sale, Sfântul, crezând iluziei demonice, e foarte preocupat ca aceasta să nu moară de foame, semn că locul și împrejurimile sunt cu totul sălbatice și neprimitoare, chiar dacă se află în vecinătatea Edenului.


[1] M. Gaster, Studii de folclor comparat, op. cit., p. 216-217.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[3] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 77, 79-80.

[4] Chiar dacă e vorba de informații periferice, se poate consulta:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Barilă.

[5] Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică, în Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 118.

[6] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 57.

[7] Cf. Alexandria, studiu introductiv, ediție și glosar de Florentina Zgraon, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2006, p. 151.

[8] Idem, p. 147. A se vedea și: Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 63.

[9] În latină: „ecce immensum ac terribilem draconem”, cf. Pl 73, col. 423.

[10] Cărți populare, op. cit., p. 60, 65-66. Sau Alexandria, op. cit., p. 136-137, 156-158.

[11] A se vedea Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 75.

[12] Cărți populare, op. cit., p. 56.

[13] În latină: „non autem inter illos longiorem praeterquam unius cubiti staturam vidimus”, cf. Pl 73, col. 420.

[14] Alexandria, op. cit., p. 137. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60.

[15] A se vedea Ibidem.

[16] Cf. Alexandria, op. cit., p. 138-139.

[17] Idem, p. 139.

[18] Cf. Idem, p. 144-146. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60-62.

[19] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Temple_of_Set.

[20] Alexandria, op. cit., p. 140.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 145.

[23] Idem, p. 140, 149-150. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60, 63.

[24] Varlaam, Carte romănească de învățătură, vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011. p. 256.

[25] Cătălina Velculescu, Nebuni pentru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 257.

[26] A se vedea: http://it.wikipedia.org/wiki/Gimnosofisti.

[27] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Digambara.

[28] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 77-78.

[29] Așa cum pe Zosima l-a înțelepțit pilda convertirii uluitoare a unei păcătoase notorii sau așa cum pe Sfântul Antonie cel Mare l-a uimit pilda vieții unui cizmar oarecare din Alexandria. În toate aceste cazuri, deși este vorba despre exemple existențiale care diferă foarte mult între ele, un singur lucru este esențial: voința sau determinarea lăuntrică.

Viața Sfântului Macarie Romanul [2]

Sfantul Macarie RomanulPartea întâi: aici.

***

Începem discuția noastră de la o precizare: este evident faptul că există, în această hagiografie, nenumărate elemente care pot fi catalogate drept incredibile sau fantastice de către cei care nu cred în minunile lui Dumnezeu.

Nu ne-ar interesa acest lucru, oricine fiind liber să creadă ce vrea, dacă n-am fi observat că înseși cărțile noastre de cult ortodoxe au cenzurat pasaje întregi din ea, mai precis călătoria celor trei Părinți până la întâlnirea cu Sfântul Macarie, precum și anumite detalii din relatările Sfântului sau legate de întoarcerea minunată a celor trei la Ierusalim.

Să urmărim însă faptele. Hagiografia ne vorbește despre dorul de Rai a trei monahi bătrâni, care doresc să ajungă în Eden…călcând pe pământ – despre această dorință a lor vom vorbi curând.

Ei sunt dintr-o mănăstire de undeva din Mesopotamia, teritoriul aflat între Tigru și Eufrat, adică între cele două fluvii care provin din râul care adapă Edenul, conform precizărilor scripturale (Fac. 2, 8-14).

Cei trei Părinți se decid, așadar, să se lase conduși de Dumnezeu, în dorința lor de a înfrunta orice primejdie, numai să ajungă la locul „unde odihnește Cerul”.

De aceea, „ca cei ce nu vom mai vedea lumea”, cei trei se închină la Locurile Sfinte de la Ierusalim, la locul nașterii Domnului din Betleem, dar și în alte locuri pe care noi nu le mai cunoaștem astăzi: o fântână care e legată cumva de călătoria magilor din Persia la Betleem[1], mormântul Sfinților trei tineri care au pătimit în Babilon împreună cu Sfântul Proroc Daniel, mormânt care atunci era în cetatea Ctesifon, precum și locul în care Sfântul Mare Mucenic Mercurie, la rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, l-a ucis pe împăratul Iulian Apostatul.

Evenimentele se petrec așadar cândva după secolul al IV-lea (după moartea lui Iulian Apostatul), dar până în secolul al VII-lea, în orice caz, înainte de invazia arabă-musulmană (arabii au jefuit orașul Ctesifon și l-au lăsat pradă ruinei), într-o epocă de înflorire a monahismului în Egipt, Palestina, și în alte regiuni din Europa și Asia, între care se număra și ținutul în care se afla mănăstirea lor.

După ce fac acest pelerinaj, părăsind cetatea Ctesifon (capitală imperială), cei trei Părinți pomeniți își lasă pașii purtați de Dumnezeu și încep să străbată teritorii mai puțin civilizate sau chiar neumblate de oameni.

De aici încep relatările care pot să pară neverosimile din mai multe motive: datorită menționării unor animale sau ființe care par fabuloase (vom discuta și acest lucru) și a apariției unor situații cu caracter supranatural. Și într-adevăr, în călătoria lor, cei trei Părinți trăiesc răpiri extatice, în care văd cele pregătite de Dumnezeu, în veșnicie, atât păcătoșilor, cât și Sfinților. Însă nu ne este precizat momentul în care ei intră în extaz, așa cum suntem obișnuiți să citim în alte vieți de Sfinți, ci se trece brusc de la relatarea unor întâmplări reale la expunerea unor vederi duhovnicești și invers.

Există totuși indicii ale faptului că Părinții sunt răpiți în extaz, ca atunci când, dintr-o dată, poposind lângă un pârâu, s-au aflat mutați din această lume într-o alta în care apele erau luminoase, cerul avea alte culori, vânturile, soarele, stelele, copacii erau toate mult mai minunate decât pe pământ, iar ei înșiși spun că petrec într-o astfel de stare chiar „mai mult de 100 de zile nemâncați, cum [numai] Dumnezeu știe”.

Această expresie poate să ne atenționeze că avem de-a face cu o revelație, cu o ieșire în extaz, fiind utilizată mai înainte de Sfântul Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.  Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2-4, Biblia 1988).

Trecând prin multe primejdii și scăpând numai prin rugăciune, Cuvioșii Serghie, Righin și Theofil ajung, purtați de Dumnezeu, la peștera Sfântului Macarie, de la care află că era de origine romană, nobilă, că fugise în noaptea nunții și fusese adus de Îngerul Rafail să trăiască în sihăstrie în acea pustie, având lângă sine numai doi lei.

Întâlnirea e revelațională/ împlinitoare pentru cei trei Părinți, pentru că și Sfântul Macarie avusese aceeași dorință de a se apropia de Eden – mai mult, din cele spuse se înțelege că avuseseră aceleași revelații de la Dumnezeu, despre locul osândiților și despre fântâna Drepților – și astfel cei trei Părinți află, dintr-o sursă duhovnicească credibilă pentru ei, a cărei sfințenie o constatau ei înșiși, că nu trebuie să caute să cunoască mai multe în acest sens.

Mai mult, Sfântul Macarie le relatează în amănunt viața sa minunată, și ei se întorc îmbogățiți duhovnicește la mănăstirea lor, având în plus pilda extraordinară a vieții Sfântului Macarie, pe care l-au descoperit în pustia cea mai adâncă, precum Părintele Zosima pe Sfânta Maria Egipteanca.

Cele două părți ale hagiografiei, călătoria celor trei Părinți și Viața Sfântului Macarie nu au sens una fără alta: a doua o complinește pe prima.

S-a spus însă că această călătorie la Rai reprezintă doar o tipologie literară, care se regăsește în mai multe texte:

„între acelea ale Occidentului voi pomeni numai legenda celor trei sihaștri care șed într-un schit lângă Eufrat și se iau după râul acesta ca să ajungă în rai. Mai este apoi călătoria celor o sută de călugări din Britania, descrisă de Gottfrid de Viterbo, care, între altele, dau de un palat, asemenea aceluia pe care-l întâlnesc cei trei frați din legenda noastră. Așa, s-ar putea urmări elementele deosebite, care, precum se vede, abia după sec. XI, cel puțin, poate chiar XII, au fost întrunite și alipite de viața pustnicească a sfântului Macarie, care se bucura de o reputație deosebită”[2].

Mă îndoiesc că acești presupuși compilatori din secolul al XII-lea ar mai fi arătat vreun interes față de pelerinajul inițial al celor trei Părinți sau și-ar mai fi dat seama de importanța cetății antice Ctesifon, unde se afla mormântul Sfinților trei tineri din Babilon și unde a fost ucis Iulian Apostatul, în bătălia de la Ctesifon dintre perși și romani – apropo, în ediția românească există o eroare, poate tipografică, pentru că se spune că Ctesifon era „departe de Babilon”, în timp ce în ediția latină din PL 73 (col. 416), se spune că era „nu departe de Babilon (non longe a Babylone)”.

De asemenea, amănuntul puțului/ fântânii care „i-a îndreptat” pe Magi ca să se închine lui Hristos face parte dintr-o tradiție creștină primară, amănunt care s-a pierdut și care de asemenea nu ar fi prezentat interes, dacă tot ce doreau presupușii compilatori era să creeze o legendă prin care să-i atragă pe creștini la credință, prin „descrierile fantastice, întâmplările fioroase, lucrurile ciudate și mai presus de toate călătoriile la rai: vedenia acelei fericiri nespuse, către care năzuie toate inimile, unde credinciosul își așteaptă răsplata trudelor și chinurilor acestei vieți, pe care o petrece adesea ca mucenicii”[3].

Adică totul e o făcătură menită să-i ademenească pe cât mai mulți la credința creștină…

Problema este că, de la Sfântul Pavel încoace, răpiri la Rai și descrieri ale unor viziuni extatice există în destul de multe hagiografii. Iar, pe de altă parte, atât dorința cât și vedeniile celor trei Părinți sunt reiterate de către Sfântul Macarie, în a doua parte a hagiografiei, cea care nu a avut parte de contestări și care a rămas în Minei – detalii care, în absența primei părți, sunt însă oarecum neclare.

În ce privește călătoria la Rai propriu-zisă, căutând, adică, Edenul pe firul celor două fluvii (sau numai pe al unuia dintre ele), nici aceasta nu este neortodoxă – și nu are, prin urmare, de ce să fie considerată un simplu motiv literar fantezist, fără fundament –, atâta timp cât cărțile ortodoxe susțin că Edenul se află în continuare pe pământ.

Acest lucru îl susține, spre exemplu, pe baza comentariilor patristice, Sfântul Dimitrie al Rostovului, în Hronograful său (reeditare la Ed. Pelerinul român, Oradea, 2005, p. 16-18):

hronograf 1hronograf 2hronograf 3hronograf 4Același lucru îl afirmă și Fer. Serafim Rose:

„Raiul, așa cum vom vedea, nu este doar ceva ce a existat înainte de cădere; el există chiar și acum, fiind vizitat de unii oameni încă trăitori pe pământ (s. n.). […]

Raiul nu este doar ceva duhovnicesc ce poate fi zărit acum în vedenie, așa cum l-a zărit Apostolul Pavel […]; el este și o parte din istoria pământului. […]

Din Viețile Sfinților și Drepților cunoaștem cazuri de fructe adevărate aduse de către cei care au fost înălțați în Rai – de pildă, merele aduse de Sfântul Eufrosin Bucătarul […] (Viețile Sfinților, 11 septembrie). O izbitoare experiere a Raiului se găsește în Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos din Constantinopole (sec. IX). […]

[După căderea Protopărinților] omul nu mai e în stare nici măcar să vadă Raiul, până nu i se deschid ochii cei duhovnicești și este înălțat precum Sfântul Pavel. Localizarea prezentă a Raiului, care a rămas neschimbat în firea sa, se află în tărâmul cel de sus, care pare, de asemenea, a corespunde unei efective înălțări de pe pământ; într-adevăr, unii Sfinți Părinți afirmă că și înainte de cădere Raiul era într-un loc înalt, fiind „mai sus decât tot pământul” [Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica]”[4].

Așa încât dorința celor trei Părinți poate fi într-un fel justificată. Eroarea lor – pentru că la Rai se ajunge numai prin asceza despătimirii și nu urmărind (totodată) un itinerar pământesc – a fost de altfel corectată de Dumnezeu, care i-a învățat adevărul prin întâlnirea lor cu Sfântul Macarie.

Altfel, există și alte exemple în Viețile Sfinților, în care protagoniștii își doresc foarte mult un lucru, despre care cred că este bun și duhovnicesc, și pentru care li se întâmplă chiar, în unele cazuri, să înconjoare pământul (lumea cunoscută până la acea dată) sau să facă lungi călătorii pentru a se lămuri.

Un alt motiv de contestare a autenticității Vieții Sfântului Macarie Romanul, îl constituie prezența unor animale „fabuloase”[5]. Așa par a fi cele menționate sub aceste nume: „aspide, și…bălauri și ehidne răspundzându-și, și dzâmbri, și vasiliscuri, și alte heri [fiare] neștiute, și onochetavri, și inorogi, și leoparduri”.

În varianta latină, amintită mai sus, sunt: „serpentes innumerabiles et dracones et aspides, sed et basiliscos et viperas et unicornes et bubalos […] alia quoque bestias mortiferas multos et venenosa animalia, quorum nomina vel naturam penitus ignoramus (s. n.)” (PL 73, col. 417).

Adică: „șerpi nenumărați și balauri [șerpi mari] și aspide [năpârci, vipere sau cobre], dar și vasilisci [șopârle] și inorogi [rinoceri] și bizoni [sau antilope: bubalos înseamnă și bizoni, dar și antilope] […] alte multe animale ucigașe și creaturi veninoase, ale căror nume și natură intimă nu o cunoaștem”.

Ediția românească vorbește, pe scurt, de alte fiare neștiute. Însă, din moment ce monahul/ monahii care povestesc – și care nu erau experți în zoologie – recunosc că era vorba de multe animale exotice pe care le vedeau pentru prima dată și despre care nu știau mai nimic, credem că ar fi mai firesc să considerăm că toate aceste denumiri, dintre care unele își au într-adevăr originea în mitologie, au fost folosite în lipsa unor nume științifice care să le poată fi atribuite.

Aceasta pe de o parte. Iar pe de altă parte, aceste vietăți sunt amintite chiar în Scriptură (inclusiv balaurii, inorogii și onochetavrii), unde fie denumesc animale reale, fie sunt interpretate alegoric, ca semnificându-i mai adesea pe demoni.

În acest sens, Sfântul Ieronim, spre exemplu, are un lămuritor comentariu (a se vedea PL 24, col. 163) asupra unora ca acestea, interpretând capitolul 13 de la Isaia, unde se află profeția despre pustiirea Babilonului și locuirea lui numai de fiare, vietăți periculoase sau demoni[6].

Pentru că adesea, în locurile pustii, alături de fiarele sălbatice, se găsesc și demonii. De aceea, Sfântul Ambrozie de Mediolanum îl blesteamă pe demon, trimițându-l „în pustiu, acolo unde sunt șerpi ca și tine”[7].

Așa încât, din punct de vedere ortodox, denumirile amintite în hagiografia noastră nu au de ce să smintească pe cineva.

Cel mai smintitor aspect, însă, legat de călătoria celor trei Părinți, pentru cei care au analizat hagiografia, l-a constituit existența unor pasaje care se aseamănă cu altele din Alexandria populară, cea plină de „basne”, așa cum o numeau, pe drept cuvânt, Miron Costin și Constantin Cantacuzino. Despre acest lucru vom vorbi mai departe pe larg.


[1] Nu știu ce eveniment important este legat de acestă fântână, despre care se spune că „i-a îndreptat pe magi din Persia spre închinarea Domnului Hristos”.

Mircea Eliade ne comunică o mărturie interesantă: „cei doisprezece Regi Magi […] cunoșteau revelația tainică a lui Seth cu privire la sosirea lui Mesia și urcau în fiecare an pe muntele unde se afla o peșteră cu izvoare și copaci. Acolo se rugau în șoaptă lui Dumnezeu, timp de trei zile, așteptând să apară Steaua”, cf. Mircea Eliade, Mefistofel și androginul, traducere de Alexandra Cuniță, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 45.

[2] M. Gaster, Studii de folclor comparat, ediție îngrijită, prefață și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2003, p. 218.

[3] Idem, p. 215-216.

[4] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, cartea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, în românește de Constantin Făgețan, Ed. Sofia, București, 2001, p. 110-113. A se vedea toată pledoaria sa, din cap. Raiul, p. 110-126.

[5] A se vedea Mihai Moraru, Studii și texte. II. Vechi legende apocrife, Ed. Adam, 2005, p. 75, n. 9-14.

[6] Is. 13, 21-22: „sed requiescent ibi bestiae et replebuntur domus eorum draconibus [baluri/ șerpi] et habitabunt ibi strutiones [struți] et pilosi [țapi sau satiri] saltabunt ibi et respondebunt ibi ululae [bufnițe] in aedibus eius et sirenae [viespi] in delubris voluptatis” (VUL).

LXX spune că vor dansa”, pe locul unde a fost cetatea, sirene și demoni” și că „onochetavri [centauri] acolo vor locui și aricii vor face pui în casele lor”.

[7] A se vedea Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Ambrozie al Milanului, la: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Traduceri patristice, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 37, http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/19/traduceri-patristice-vol-1-2009/.

Viața Sfântului Macarie Romanul [1]

Peste două zile prăznuim pomenirea unui Sfânt Părinte puțin cunoscut de către public, Sfântul Cuvios Macarie Romanul. Viața lui a fost eliminată sau ciuntită în sinaxare și în Minei, din cauza unor presupuneri legate de veridicitatea ei.

De aceea vrem să v-o prezentăm, în redactarea Sfântului Dosoftei al Moldovei, și să spunem apoi câteva cuvinte despre ea.

Sfantul Macarie RomanulÎntr-aceastaș[i] dzî pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Macarie Râmleanul[1] [23 octombrie]

Trei părinț[i] svinț[i] bătrâni Serghie și Righin și Theofil, de la Mănăstirea lui s[ve]tâi Asclipiie, ce-i în Mesopotamiia, adecâ țara între apele Tigrul și Efratul, să vorovirâ în bunâ voroavâ să îmble, să cutriiere pământul.

Și-ncepând calea, mearserâ de cutriierarâ locuri de-nchinăciuni. Și mearserâ și pre la puțul cel de apâ, ce-au îndereptat pre vlăhovnici [cei 3 Magi] din Persida spre închinăciunea Domnului Hristos. Și la Vithleem, în țara Palestinii, unde Îngerii au cântat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” [în slavonă în original].

[Începe relatarea celor trei Părinți:]

Și mearsăm vârtejind la muntele Eleonului, de unde S-au înălțat Domnul Hristos. Și iarăș[i] mearsăm în Ierusalim, feacem 20 de dzâle cutriierând Locurile Svinte și Mănăstirile, luând rugâ și blagoslovenie și slăvind pre Dumnădzău întru toate și ne-nsămnăm cu Svânta Cruce, ca ceea [aceia] ce n-om avea a mai vedea lumea.

Și, ieșind, mearsâm 25 de dzâle, trecum Tigrul la Persiia, venim la poiana unde au giunghiat Svetâi Mercurie pre Iulian Prestâpnic [Apostatul]. Și-ntrăm în țarâ.

Mearsăm în orașul Ctisifon[2], la mormântul Svinților Trei Otroci [Tineri:] Ananiia, Azariia și Misail, departe de Vavilon.

Și-nchinându-ne Svinților, slăvim pre Dumnădzău ce ne-au spodobit [învrednicit] a ne-nchina Sființilor sale [lor], mâncăm și băum de ne săturăm, mulțămind lui Dumnădzău, și, eșind din Ctisifon, mearsâm 24 de dzâle, pănâ la părțâle Indiei.

Și aflăm o căscioarâ, de cătră apusul cetățâi, și, eșind oamenii Indiei, ne goniră dintr-acea casâ. Că nu șed cu orașe, ce rășchiraț[i] [împrăștiați]. Și, iarăș[i], întrăm într-altâ casâ fără om, și [ră]masăm 2 dzâle, și adicâ [iată] venirâ omul cu femeaea-și, [și] în cap, în loc de cununi, purta sâgeț[i]* (*țăpuș[i][3]) ascuțâte. Și să spăriarâ, gândind că sântem iscoade, și mearsărâ de-și chemarâ soțâi [tovarășii], și venirâ vro 40 de oameni.

Și cercând [căutând] prin casâ, ne-aflarâ la rugâ, și pusărâ foc casii, [iar] noi deadem afarâ cu multâ fricâ, și ne-nțălegându-le limbii să răspundem, ne-nchisărâ într-o casâ strâmtâ, dzeace dzâle nemâncați.

Iară noi făceam rugâ dzua și noaptea, cântând și slăvind pre Dumnădzău, de-aciia veniră cu mulțâi și aflându-ne îngenuncheaț[i] la rugâ, ne luarâ și ne petrecurâ cu prăjini pănâ ne scoaserâ din țarâ.

Și eram nemâncați 70 de dzâle, cum Dumnădzău știe. Și-nsămnându-ne cu numele Tatălui și a Fiiului și a Svântului Duh, ne-am apucat de cale. Și mearsăm multe dzâle spre răsărite. Și sosâm, în [după] 40 de dzâle, la loc cu pomăt frumos și rodit și dulce la mâncat, preste samă de mult. Și mulțămind lui Dumnădzău și Domnul nostru Iisus Hristos, mâncăm de ne săturăm de ceale poame.

Și, de-acolo, mearsăm în țara căpcânilor, și nemicâ rău nu ne feacerâ, numai ce ne căuta. Pre-alocurea era cu mueri și cu copii, lăcuia pre supt pietri, ca herile în viedzunii* (*cuiburi) [ca fiarele în vizuini].

Și iarăș[i], luând drumul spre răsărit, 100 de dzâle și mai bine, sosâm în țara piticilor, [încât] nemicâ altâ nu vedeam, [decât] numai pitici. Și fugirâ de noi, deaca ne vădzurâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău, că ne-au izbăvit de dânșii și, deaca eșim din țara moimelor, venim la munte nalt, unde nice soarele nu luciia, nice copaci era, nice verdeațâ. Numai gângănii veninate, și glasuri de șuioratul lor, și scârșcări de dinții lor, de aspide, și de bălauri și ehidne răspundzându-și, și dzâmbri, și vasiliscuri, și alte heri [fiare] neștiute, și onochetavri, și inorogi, și leoparduri. Și slăvim pre Dumnădzău că ne izbăveaște de gurile lor, și ne-ntăreaște la cale.

4 dzâle audzând șueretul zmeilor, ne-am astupat urechile, că nu puteam răbda șueretele lor. Și, trecând muntele, sosâm la râpâ mare și adâncâ, unde nice urmâ de om era, nice fire de om îmblasâ pre-acolea. Și, zăbăvind 7 dzâle, [stam] cugetând cum vom face.

Și ne rugăm lui Dumnădzău să ne scoatâ de acea râpâ. Și adecâ [iată] o ciutâ veni împotriva [în fața] noastrâ, și mugi de departe naintea noastrâ. Și luându-ne pre urma ei, sosâm la alte râpi și primejdii. Și, surupându-ne, abiia cu nevoie putum de ne pogorâm la șes. Și era ciredzi de cerbi și ciute, și trecum acel șes prin ciredzi de ciute și de pili, fără nevoie.

Și, neaflând drum, rugând [pe] Dumnădzău, mearsem 70 și mai bine de dzâle, și sosâm la un loc șes, plin de pomât cu roadâ. Și luminâ nu să mai vedea acolo, numai negurâ întunecatâ. Și, ședzând puțântel, plânsăm și ne tânguim, că ni s-au închis calea și lumina.

Și, plângând acolo 7 dzâle, adecâ [iată] o porumbițâ, zburând stătu la loc [î]nalt, și purceasă [î]nainte-ne, noi mulțămind lui Dumnădzău, mearsăm după dânsâ.

Și sosâm la un znamăn [monument], stlăp [stâlp] de piatrâ cu cămarâ, și scriia în țărcălam: „Acest stlăp, au rădicat Alexandru, înpăratul machedonilor, când au gonit pre Darie Persul. Cine va vrea să să-nderepteadze de-aciecea, să ia na [la] stânga dincătro vin apele. Și cine va-mbla, să ia sunetele apelor, și va eși la luminâ. Că na direapta sânt munț[i] și râpi, și iazere mare pline de șerpi”.

Deaca citim stlăpul lui Alexandru, dobândim la suflet. Și lăudând [pe] Dumnădzău, tutinderea ce ne izbăveaște, purceasăm luând na stânga.

Și deaca mearsâm 40 de dzâle, ne tâlneaște putoare grea și iute. Și leșinam de putoare, și ne rugam lui Dumnădzău să ne ia sufletele. Și eram în multâ voia rea. Și veniia hreamăt mare, ca de nechedzături de cai mulț[i]. Și, deaca curmăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. Și mulțâme de munciț[i], cât nu să vedea apa de dânșii. Și adecâ boacete și vaete și plânsuri cu țâpete multe. Ca de mulțâme de oameni din iazer. Și audzâm glas din ceriu dzâcând: „Acesta-i locul cel de osândâ. Și aceștia-s carii să lepădarâ de Hristos”. Și cu fricâ mare trecum de acel iazer de osândâ.

Și, de-acolo, în câteva dzâle, sosâm unde era doi munți nalți. Și-ntre dânșii căutăm de vădzum un uriiaș foarte mare, legat cu 8 lanțuje de aramâ preste trup, cu 4 na direapta și cu 4 na stânga. Și foc mult supt dânsul de-l ardea, și țâpetele i să audzâia 30 de mile. Și deaca ne vădzu acel om mare începu a să boci, și să-nchinâ cu capul la pământ. Și era trupul lui pârjolit, de nu să vedea niceun păr pre trupul lui. Iară noi, de fricâ, ne-am acoperit obrazele, pănă-l trecum, și-mblând 5 dzâle tot îl audzâiam.

Și sosâm la strămninâ* (*râpâ), cu dâlboanâ adâncâ și mare. Și, de margine, era o muiare despletitâ, mare. Și un bălaur înpleticit, colăcit de la picioare pănă la capul ei, preste trup, și, când vrea să grăiascâ, o loviia preste gurâ șarpele, și părul ei era pănă-n pământ.

Și alte glasuri nepovestite eșiia din acea groapâ de gloate multe, dzâcând: „Fie-Ț[i] milâ de noi, Fiiul lui Dumnădzău”. Iară noi, de fricâ multă, dzisăm: „Doamne, frășeaște-ne [sfârșește-ne] aicea, că ochii noștri vădzurâ streine și preaminunate taine, și osânde mari [, încă fiind noi] pre pământ”.

Și, de-acolo eșind, vădzum […] și era ca niște vrabii cu-ntunearecele [cu miile]. Și graiul lor omenesc striga: „Iartă-ne, Doamne, iartă-ne, Dumnădzău[le], că sintem mai greșiț[i] decât toatâ lumea naintea ta”.

Iară noi feacem rugă la Dumnădzău, și dzâsăm: „Doamne, spune-ne ce sânt aceaste taine gro[a]znice a Tale, că ne ia fricâ vădzându-le”. Și, crepând naintea lor pământul, eși glas: „Nu vi-i dat să știți de-aceaste. Ce păzâțî-vâ nainte”.

Și, trecând locul cu fricâ, sosâm la câmpie strașnicâ și slăvitâ. Și adecâ 4 bărbați sta acolea, cu chip slăvit și nepovestit, și, naintea lor, darde [sulițe] ascuțâte de luciia. Și foc mare, fără samâ, și smoală, și iarbâ pucioasâ, zmei și ehidne și chelei. Și acei 4 bărbaț[i] avea în capete cununi de aur cu mărgăritari, țâind a mânâ toiage de aur. Și, deacă-i vădzum, cădzum la pământ și ne rugăm: „Miluiți-ne, bărbați cerești! Și să nu să atingâ de noi dărdzâle [sulițele] acealea și focul”.

Și răspunsărâ acei bărbați svinți: „Sculați cu pace, de vă păzâți calea ce v-au arătat Dumnădzău, fără fricâ! Că n-au putere asupra voastrâ, că acestea le păzâm noi pănâ la dzua Giudețului, când va veni Despuitoriul [Stăpânul] Dumnădzău”.

Și, auzind aceastea de la svinții bărbați [Îngeri], luâm îndrăznire. Și mearsâm 40 de dzâle, îmblând nemâncați, fără numai apâ.

Și, fără veaste, ne veni glas de cântători a gloate multe, și miros de tămâi nepovestite, și mirosâm miros de mir scump. Și, din glasul cântecelor, ș-a tămâilor, adormim. Și-n somn ni să-ndulcirâ budzele, ni să-ndulciră ca de stride [miere]. Și, deșteptându-ne, vădzum besearicâ mare de cristal, și în mijlocul ei, [era ceva] ca-n chip de jrătvănic [jertfelnic/ altar]. Și eșiia fântânâ [izvor] ca laptele din jrătvănic. Cât dzâceam că și-i lapte. Și bărbați strașnici și minunați sta pregiur apa aceaea, cântând cântări îngerești.

Și deacă-i vădzum, ne-am înfricoșat și stam uimiț[i], izumiți. Iară un svânt bărbat frumos, de-aceia ce sta pregiur apa aceiia fântâni [în preajma apei acelui izvor], ne socoti [ne luă în seamă] și dzâsâ: „Aceasta-i fântâna de fărâ moarte cruțatâ direpțâlor [izvorul nemuririi păstrat Drepților]”. Iară noi ne-nchinăm la pământ, slăvind pre Dumnădzău. Și pre acel svânt bărbat și pre toți svinții aceia.

Și cu multâ fricâ și bucurie, sosâm la alt loc, nice leac gustați[4], cum Dumnădzău știe. Ce budzele noastre, de dulceața aburilor acelora, trei dzâle să lipiia ca de stride.

Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi. Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadzănoaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul.

Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși]. Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei. Și eram mai mult de 100 de dzâle nemâncați cum Dumnădzău știe.

Și fără veaste venirâ la noi gloate, fără samâ de mulți bărbați, și femei și copii, [dintre care] cei mai mari era de un cot. Alalți și mai scundz[i]. Și ne-am spărit de dânșii, deacă-I vădzum, să nu ne cumva mănânce. Și gândiiam cum vom face. Și zâsâ fratele Serghie: „Dăi fraților, să ne zborâm [zbârlim] părul, să ne facem ciuhoși [ciufuliți/ cu părul vâlvoi] și să alergăm asupră-le. Sau ni-or mânca, sau or fugi”. Și feacem așea, și purceaserâ fuga scrășcând [scrâșnind] cu dinții asupră-ne, și trăsnind, și apucându-și cuconii. (Aceștea au războiu cu cucoarăle.)

Și trecând părăul, mearsăm unde lăcuea [locuiau] ei. Și aflăm acolo un fealiu de buruianâ* (*legumâ) ca laptele și ca stridea de dulce. De un cot era [creștea] deasupra pământului și mâncăm de ne săturăm de dânsâ, și ni s-au schimbat fața, și vârtutea ni s-au adaos [am căpătat putere]. Și slăvim pre Dumnădzău ce ne hrăneaște și ne-nderepteadzâ pururea la toate.

Și iarăș purceasăm pre cale nainte. Și mearsăm opt dzâle neștiind calea. Și țâindu-ne de acea cale ne-mblată, multe dzâle, aflăm peștera lui Svetii Macarie, luându-ne pre o cărărușe.

Și era peștera aceaea ca o besearicâ svântâ [ca o biserică sfântă] grijitâ și podobitâ. Atunce, rugându-ne și făcându-ne svânta cruce, ne bucurăm, și, întrând înnontru, pre nimerea n-aflăm. Și dzâsăm între noi: „aceastâ căscioarâ a fire de om iaste. Ce să așteptăm pănă în sarâ, să vedem”.

Și-ngăduind puțântel, adecâ miros de mir foarte minunat să feace în peșterâ, și ne veniia la nări. Și luând aminte spre răsărit, de la peșterâ vădzum închipuiturâ de podoabâ de bărbat gro[a]znic. Cu nemică altâ îmbrăcat, fără numai cu peri albi [cu părul său alb].

Că veniia adevăr fericitul Macarie și-i crescusâ părul capului de a[n]i mulț[i] și-i acoperiia tot trupul. Și venind Svântul [Sfântul] la peșterâ spre noi, ne aulmâ [ne simți] de departe. Și cădzu la pământ [și] începu a ne giura și a dzâce: „De sânteț[i] de la Dumnădzău, mi vă arătaț[i]. Iară de sânteț[i] de la Satan, vă duceț[i] de la mine, de la un smerit și păcătos”.

Iară noi strigăm și dzâsăm: „Blagoloveaște-ne, Sfântul lui Dumnădzău, că sântem șerbi [robi] a lui Dumnădzău, și ne-am lepădat de Satan și noi”. Atunce veni cătră noi, și-ntindzând mânule spre ceri, să rugâ la Dumnădzău, și ne blagoslovi. Și desfăcând părul de pre obraz, voroviia cu noi. Și-i era părul alb ca omătul, [încât] ni să punea pre ochi ceațâ de albiia lor [de albimea/ albiciunea perilor].

Și vădzum fața lui. Și de multe bătrâneațe nu i să vedea ochii, că-i era slobodzâte sufruncealele* (*sprânceanele) preste ochi. Iară unghile la mâni și la picioare căte de un cot era. Iar musteața, acoperindu-i gura, pogorâia de să [a]mesteca cu barba, și-mpreunâ-i agiungea pănă la picioare, și când grăia ț-părea că grăeaște de-afund. Și-i era piealea ca de țăstul de broascâ. Și ne-ntreba de unde sântem. Și „[de] ce-aț[i] venit la mine?”. Și-i spusăm toate [în]tămplările noastre, și cum ni-i voea să agiungem unde odihneaște Ceriul.

Și ne răspunsâ: „Fiii miei, nu poate neștine muricios [muritor] și-mbrăcat cu trup să între mai înnontru sau să socoteascâ minunile lui Dumnădzău și putearea [Lui]. Că eu, păcătosul, mult m-am silit și-am pus poarâ [străduință] să o fac aceasta.

Și preste noapte [, în vis sau în vedenie, în descoperire dumnezeiască,] mi-au spusu-mi Dumnădzău dzâcând: „Nu te băga a ispiti pre Dvorețul [Ziditorul] tău. Că ni-i [nu vei] putea a mai treace înainte de la acesta loc”. Iară eu dzâș [zisei]: „Că ce [de ce], Doamne?”, și-mi dzâsâ: „20 de mile de-acicea iaste păreate de her [fier], mai înnontru alt păreate de-aramâ (și din nontrul aceluia iaste Raiul, spre răsărit, unde odihneaște Ceriul, și din afarâ de Rai au tocmit Dumnădzău heruvimii, și sabiia cea de foc ce să-mvrăteaște [se învârtește], [ca] să păzascâ lemnul [pomul] vieții.

Și sânt acolo orecarii [Îngeri, care] de la picioare pănă la buric și la piept [au conformația] ca de leu. Capul de zmău. Mânul de cristal. Și sabiile de foc țâind a mânâ păzăsc zidiurile, să nu-ndrăzneascâ nime a treace mai înnontru, pentr-aceale de-acolo puteri gro[a]znice [înfricoșătoare]”. (Și Îngerii cei vârtucioș[i] den afarâ de Ceriu stau.) Și deaca am audzât aceastea de la Înger, n-am cutedzat a intra mai înnontru”.

Iară noi deacâ audzâm aceastea de [la] Svântul Macarie, ne-am fricoșat cu fricâ mare. Și pre Svântul Macarie măriiam, și cădzând la pământ am slăvit pre Dumnădzău. Că ne-au spus aceaste toate minuni a lui Dumnădzău.

Și era amu sarâ. Și ne dzâsâ: „Fiii miei, staț[i] înlaturi [înlături/ de-o parte] puțânel, că am 2 cuconi aicea, și vin din sarâ în sarâ, și mă tem, văzându-vâ streini, să nu vâ vatăme”.

Iară noi gândiiam că-s oameni. Și cum ne deadem înlaturi, adecâ 2 lei groznici venirâ reapede din pustie, și cădzurâ la picioarele lui, rugind de i să-nchinarâ. Iară noi, de fricâ, cădzum gios. Și puindu-ș[i] mânule preste dânșii, le dzâsâ: „Cuconașii miei cei buni, de la firea oamenilor venirâ neștini [unii] la noi, și să nu le faceț[i] strâmbătate, că sânt șerbii lui Dumnădzău”. Și ne chemâ Svântul Macarie: „Veniț[i], frațâlor, la noi, nu vă teamereț[i]. Și vom face vecerniia”.

Și mearsăm la svânția sa, și cursărâ [veniră] leii de ne-ntâmpinarâ, lingându-ne pre la picioare și pre cap. Și, ca niște oameni cuvântăreț[i] genunchind picioarele, ni să-nchinarâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău ce i-au îmblândzât spre noi. Și feacem vecerniia. Și ședzum toatâ noaptea, și a doa dzî dzâsăm Svântului Macarie: „Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aicea”. Și ne dzâsâ:

„Frațâlor, plecaț[i] audzul de-ascultaț[i], în cuvintele rostului mieu, să-nțăleageț[i] de[spre] rândul mieu [rânduiala mea], cum am venit aicea.

Eu, smeritul, am fost ficior unui Ioan singlitic din Râm [Roma]. Și mă însurarâ fără voea mea. Și, nuntiind, cănd fu sara de mă-nchisărâ la-mpreunăciune cu mireasa, nunta giucând, eu mă feciu că mi-i pre-afarâ, și eșiiu de m-am ascuns la o femeae săracâ și mișea, de-am ședzut ascuns 7 dzâle. Dumnădzău să o pomeneascâ. Și-m[i] aducea veștile* (*răspunsurile) pănă-n 7 dzâle. Iară dzâlele nunții meale feacerâ bocindu-le și căutându-mâ și nu mâ aflarâ.

Iar eu, deacâ trecurâ aceale 7 dzâle, m-am sculat noaptea slăvind și mulțămind lui Dumnădzău și acelii mu[i]eri sărace. Ș-am eșit la drumul cel mare. Iar iubitoriul de om și milostiv[ul] Dumnădzău, ce va [vrea] pre toț[i] să să spăsascâ [să se mântuiască], au trimis pre Rafail, Îngerul Său, în chip de moșneag, și aflându-l ședzând lăngâ drum, i-am dzâs: „Unde mergi, părinte?”. Și-m[i] dzâsâ: „Unde ți-i gândul tău, acolo mă duc și eu”. Iară eu dzâș: „Dumneata, părinte, îndereaptă-mâ la cale de viațâ”. Ș[i]-am purces a mearge după dânsul. Și luând poruncâ la orașe am avut de sațiu.

Și călcând drumul și calea toatâ, să nu dzâc mai mult, în trei a[n]i am sosât aicea. Și pănâ nu sosâsăm, ședzum de dormim. Și când m-am deșteptat, nu l-am vădzut ce să feace. Și-ncepuiu a plânge și a mă voera, și îndată mi s-arătă și-m[i] dzâsâ: „Eu sânt Rafail Arhanghelul, carele te-am adus într-acoace, în chip de moșneag bătrân. Ce să-ț[i] laș[i] toatâ voea cea rea [și] să nu te temi, ce să slăveșt[i] pre Dumnădzău că te-au adus aicea. Iată c-ai trecut de la-ntunearec [la lumină] ș[i]-ai vădzut minunatele lui Dumnădzău, și osânda păcătoșilor. Și fântâna cea fără moarte”.

Și dzâcând aceastea, Îngerul Domnului, Rafail, fi nevădzut și-ndatâ purceș a mearge. Și mă tlăni asânâ [mă întâlni asină] sălbaticâ păscând. Și o giuraiu de dzâș: „Ai, pre Dumnădzău ce te-au zidit, arată-mi locaș omenesc”. Și-ndatâ stătu de mă apropiiaiu, și mergea naintea mea, și m-au dus 2 dzâle. Și tlănim [întâlnim] un cerb mare. Și să-ntoarsâ asâna sălbatecâ. Și mă dusâ cerbul 3 dzâle.

Și iarăș ne tlăni un bălaur și cerbul să-ntoarsâ, iară eu, de fricâ, începuiu a giura pre bălaur să nu-m[i] facâ nevoe și sculându-sâ bălaurul pre coadâ ș-au deschis gura și grăi ca omul dzâcând: „Bine-ai venit, șerbul lui Dumnădzău Macarie, că sânt 12 a[n]i de când te-așteaptâ muntele acesta. Și iacă, ț[i]-am gătat și casâ de lăcuit, poruncit[ă] de Rafail Arhanghelul. Și-ncâ și chipul tău mi-au zugrăvit, și graiul, și iatâ că te văzuiu astăz[i]. Că sânt 8 dzâle de când te-aștept, de n-am mărs nice la mâncat nice la băut. Și astă sarâ văzuiu un ședzătoiu pre nuor luminat și-m[i] veni glas, dzâcând: Scoalâ, Anail, de privitedzâ pre șerbul lui Dumnădzău Macarie. Și acum ia-mblă [ia umblă] de-ț[i] vedz[i] locul”. Și mă dusâ pănâ la ușa aceștii peștere.

Și deac-am întrat înnontru, am aflat o leițâ [leoaică] moartâ și puii amândoi scâncind, neavând ce suge. Ș[i]-am luat de i-am hrănit cu mugur, ca cuconii miei prisne [adevărați]. Iară pre maica lor am îngropat afarâ în pământ”.

Și audzând aceasta, slăvim pre Dumnădzău. Și încâ noi vorovind, adecâ [iată] corbul veni de să pusâ în mijlocul nostru cu o pâine și giumătate în gurâ. Pusâ nainte-ne și să dusâ. Și ne dzâsâ bătrânul: „Cunoscut-am că nu ne-au părăsât Dumnădzău, ce încâ ne-au trimis și hranâ. Și voaâ [vouă] și mie, de-ndulcit. Că, iatâ că mulți a[n]i pănă astădz[i], de când luâm hranâ de la aceastâ pasăre, în toate dzâle, giumătate de pâine. Iară astădz[i] luâm de la dânsâ pâine de noi de toț[i]. Deci să mâncăm întăi, de-aciia [după aceea] voi spune și de păcatele meale”.

Și deaca mâncăm și feacem blagodarenie [mulțumire], începu a dzâce cătră noi:

„Deacă-mplui aicea 12 a[n]i, eșiiu na 7 ceas și ședzuiu cu cești țânci [pui], [și] adecâ [iată] Satan începu a mă ispiti* (*să-ș[i] facă pururea tot omul svânta cruce).

Căutaiu, vădzuiu un nemeteț [văl] de păiorâ [mătase] scump, feme[i]esc dzăcând gios înnainte-mi. Iar eu, un ticăit, m-am uimit și nu mi-am făcut cruce, și l-am luat de l-am băgat înnontru [în peșteră]. Ș[i]-am cugetat ce poate hi, de unde s-au luat acesta lucru preaceastea locuri. Și când fu a doa dzî, eșind, iarăș[i] aflaiu o cizmâ frumoasâ femeiascâ. O luai și o duș [dusei] la [lângă] nemeteț, și iarăș[i], ca și-ntăi, m-am uimit de nu-m[i] feci [făcui] svânta cruce. Iară când fu a treia dzî, la dzuâ demineațâ, eșiiu să mă-nchin lui Dumnădzău. Și iarăș[i] nu-m[i] feci svânta cruce pre obraz, ca să fiu feritu-mâ de fărăleagea și păcatul mieu, și iarăș[i] văzuiu urdzâtura vrăjmașului.

Adecâ o nevastâ ședea deasupra unii pietri îmbrăcatâ cu hainâ de aur foarte scumpâ, neprețuitâ. Și de frămseațea ei nu era sațâu. Și dzâșu [zisei] cătră dânsâ: „Dincătro te-ai luat de-ai nemerit aicea?”. Iară ea plângea cu jeale, cât mă feace de plânș [plânsei] și eu de milă-i. Și răspundzându-m[i] cu ovilite boacete, îmi dzâsâ: „Eu, mișel de ea, mă răspundzu nevasta lui Macarie, fatâ de singlitic rămlean, că mă logodirâ părinții după dânsul cu sâla, fără voea mea, netrebuindu-mi a mă mărita. Și, scăpând eu de la gioc și de la patul cel de nuntâ, am fugit luând drumul cel mare. Și necunoscând drumul, am luat munțâi și pustiile în cap și iatâ c-am nemerit aicea neștiind unde mă duc”.

Iară eu, un ticăit [nenorocit/ ticălos], tot încâ fiind uimit, o credeam ce grăiaște. Iară ea, cu meșterșug măguliia bietul mieu suflet, și eu nu pricepea[m], îngreuiat de păcatele meale, și o luaiu de mânâ de o adușu [adusei] într-aceastâ peșterâ. Și jeluindu-o de foame, îi dediu [dădui] să mănânce de-acest mugur, să nu moarâ, iară lacrămile ei nu să mai opriia.

Și-m[i] era sufletul ovilit pentru dânsâ. Și eram uitat, nefăcutu-mi cruce. Și când fu sara, îm[i] feciu ruga uitit, și cu urât feciu slujba lui Hristos de vecernie. Și m-am culcat la odihnâ. Și eu, un ticăit, deac-am adormit, iară ea îndatâ veni lăngă mine și, deșchizându-mi leanca [cămașa/ haina veche], ș[i]-au băgat mâna și mi-au pipăit tot trupul. Și eram în somnul mieu cu totul îngreuiat. Iară eu, un ticăit, ce nu mai po[f] tiseasem nice urmâ de păcat trupăsc, m-am uimit cu gândul, mi-am îndrăgit de dânsâ și o luaiu să mă culc cu dânsâ, și amu, cumu-ș[i] sosâiu într-îns păcat, îndatâ fu nevădzutâ de la mine. Și m-am aflat eu, un ticăit, dzăcând cu fața-n gios, pre pământ, ca de somn greu.

Și deaca m-am trezit din înșelăciunea lui Satan, mi-am venit la fire. Și mi-am socotitu-mi greșala, ș[i]-am aflat că-i multâ și fără de samâ foarte. Și eșind din chilie, am plâns cu amar. Și leii [a]ceștia nu mi-au venit 8 dzâle la mânâ, și nu-m[i] asculta, cunoscând păcatul mieu.

Iară eu, un ticăit, prăvind leii de departe, mă rugam lui Dumnădzău să mă iarte de-aceastâ greșalâ. Iară Iubitoriul de om Dumnădzău n-au trecut ruga mea, ce mi-au trimisu-mi leii. Ș[i]-am socotit să mă mut aiurea, într-altâ parte, să nu mâ cumva înșel iară, și voi fi lepădat de la fața Domnului. Și m-am sculat de-am eșit de la peștera aceasta. Și deac-am călcat cale de 2 dzâle, îm[i] astătu înainte Îngerul Domnului, dzâcând: „Unde te duci, Macarie?”. Și-i dzâșu: „Ducu-mâ de fug de fața păcatelor meale”. Și-mi dzâsâ Îngerul: „O ispitâ nu putuș[i] să suferi. Întoarnâ la chilie-ț[i]!”. Și-i dzâșu: „Cine ești tu, Doamne?”. Și dzâsâ: „Eu sânt Rafail, ce ț[i]-am îndereptat calea într-acoace”. Și deaca-m[i] dzâsâ așea, fu nevădzut de la mine.

Și-ntorcându-mâ la chiliia ceasta, am genunchiat naintea lui Dumnădzău 40 de dzâle și 40 de nopț[i] nemâncat. Și deaca m-am sculat, vădzuiu peștera aceasta având lumini în 4 unghiurile casii. Și un bărbat în porfirâ* (*urșinic [catifea]) îmbrăcat. Și cununâ de aur în capul lui, cu pietri scumpe. Și cânta cântec preaslăvit și ceresc. Și glasul lui, ca de nărod [norod/ popor] mare cântând. Și deaca obărși cântecul, să feace mirosealâ strașnicâ. Și-ndatâ să feace nevădzut acela ce s-au vădzut. Și-ndatâ iarăș[i] întrâ [intră] nuor de foc în peșterâ, și

culeasaȘ[i]-am cunoscut, feții miei, c-au fost Domnul Iisus Hristos, cu nuorii și cu foc întrat în peștera aceasta. Și l-au svințitu-l [a sfințit-o]. Și de-atunci, fiii miei, m-am rugat să moriu mai bine decât să fiu viu. Ș[i]-am cunoscut că-i omul o nemicâ. Și m-am spăriat mirând și nepricepându-mâ cum m-am spodobit [învrednicit] a vedea minuni ca aceastea. Și de-atuncea-s 70 de a[n]i și mai bine odoacâ [încă]. Și eram atunce de 48 de a[n]i.

Iatâ, aceastea-s, cari-aț[i] audzât, frațâlor. Și v-am spus ce-am lucrat pre lume. Să mă ertaț[i] pentru Dumnădzău. Și di-ț[i] putea și voi suferi ca aceastea, rămâneț[i] aicea. Iară de nu, Dumnădzău să vă-nderepteadze dincătro aț[i] vinit”.

Iară noi, nește păcătoș[i], deacă audzâm unele ca aceastea, slăvim pre Dumnădzău. Și adică sosârâ leii amândoi din pustie. Și puindu-ș[i] Sfântul mânule preste înșii, i-au blagoslovit, și cădzurâ de să-nchinarâ Svântului Macarie. Și dzâsâ cătră noi Svântul Macarie: „Puneț[i] mânule și voi în capetele [lor]!”. Iar noi cu fricâ multâ feacem ascultare. Și-i dzâsăm: „Dă-ne blagoslovenie, cinstite părinte, să ne ducem în lume, să povestim de tine și de svânta ta petreacere, să strigăm în toate besearicile și în mănăstiri. Și la Ierusalim, la preacuviosul episcop”. Și feace rugâ mare la Dumnădzău pentru noi și ne dzâsâ: „Spăsâțâ-vâ [mântuiți-vă] cu pace, sufleteștii miei fii, rugându-vâ pentru noi!”.

Și ne petrecurâ leii trei dzâle, de-acii ne sărutarâ urmele picioarelor și să-ntoarsărâ cătră svântul. Iară noi călătorim cătră lume oreceva dzâle și, sosând la părău, și puțânel adormind, fum apucaț[i] de dumnedză[i]eștii Îngeri și puș[i] în Ierusalim. Și deaca ne deșteptăm și ne vădzum [aici], am cugetat mirându-ne ce de cale [am străbătut] și cât de groznicâ o trecum ca prin vis ș[i]-am proslăvit pre milostivul Dumnădzău.

Și făcând rugâ pre scurt pre la toate Svinte[le] Locuri [de la Ierusalim], ne-am întors la mănăstirea noastrâ, de-am povestit călugărașilor câte vădzum și pățâm. Și de Svântul Macarie, de[spre] toate am spus. Ca audzând de svinția sa, să proslăveascâ pre Părintele și [pe] Fiiul și [pe] Svântul Duh. Căruia-I slava și putearea în veaci de veaci. Amen.

Iisus


[1] Cf. Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ctesiphon.

[3] Cuvânt scris marginal.

[4] Fără să fi mâncat nimic.

Predica la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [ 29 august 2008]

„Nu se cuvinte să iei de soţie pe femeia fratelui tău!”: sunt cuvintele care au răsunat şi după moarte în urechile lui Irod Antipa.

Live

Download this episode (28 min)

Pr. Dorin

Elisabeta Rizea şi suferinţa martiriului

Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.

Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.

A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.

Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.

A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.

In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei. „Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.

In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati ?dusmani ai poporului”.

35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.

La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid”. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.

Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea au inceput sa i se ia interviuri.

Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de stuff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…

Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.

In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. „Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.

Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.

O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” – spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.

Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.

Elisabeta Rizea:
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.

Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi. ‘Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.

Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.

M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.

Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Date şi mărturii despre Fericitul Valeriu Gafencu

Biografie

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.

Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: „Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.

Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de „fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o „epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.

Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.

Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.

Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.

Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.

Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….

Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: ” Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

IPS Bartolomeu Anania: „Stalp al rezistentei spirituale romanesti”
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim, Constanta: „Era fire de poet”
Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.

In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.

Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.

Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.

Facea mult caz de „constiinta pacatului”, pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.

Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. „Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har.” Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.

Virgil Maxim, Ploiesti: „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii”
Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guta, Craiova: ” Nu l-am auzit niciodata plangandu-se”
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.

Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.

Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.

Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.

IMNUL INVIERII**

Versuri-Valeriu Gafencu
Muzica-Mihai Lungeanu

Va cheama Domnul slavei la lumina, Sa creasca-n inimile noastre-nfrante,
Va cheama mucenicii-n vesnicii, Un om nascut din nou, armonios,
Fortificati Biserica crestina, Pe chipurile voastre sa se-mplante,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniti, crestini, luati lumina, Un clopot tainic miezul noptii bate
Cu sufletul senin, purificat! Si Iisus coboara pe pamant,
Veniti, flamanzi, gustati din cina, Din piepturile voastre-nsangerate
E nunta fiului de Imparat. Rasuna Imnul Invierii Sfant.

*Prezentam doar scurte pasaje din interviu, foarte multe din cele spuse de interlocutor regasindu-se in corpul stirii.
**Se canta de Sfintele Pasti, in noaptea invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Cf. sursa.

Pr. Gianina