„Viiaţa lumii” [IV]

Poemul se desfăşoară mai departe pe tema norocului schimbător (fortuna labilis, cum îl numeau anticii) şi a instabilităţii acestei vieţi. Nici împăraţii nu îşi ştiu soarta, care multora le-a adus un sfârşit neaşteptat, dureros şi ruşinos. Şi oricât ar fi fost împăraţii de mari, moartea le-a curmat tuturor viaţa: Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste.

Moartea curmă destinele omeneşti, pentru că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul, adică a hotărât, în înţelepciunea Sa, momentul sfârşitului fiecărui om, aşa cum şi pământul şi universul întreg – am văzut anterior – au stabilit, tot de către pronia divină, un sfârşit al lor.

Ideea morţii care stăpâneşte destinele umane şi pe care o întâlnim adesea în poemele lui Eminescu, ar putea fi inspirată şi de aici, Costin oferindu-ne o probă indubitabilă pentru tradiţionalitatea ei în gândirea românească. Aceeaşi tradiţie ortodoxă din care a extras poetul şi tema vieţii ca vis şi părere. Aşadar, trebuie să recalculăm influenţele romantice, în cazul unor versuri de genul: Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I).

Şi, ca să mai rămânem puţin în preajma asemănărilor dintre poemul lui Eminescu şi cel al lui Costin, putem stabili şi o altă paralelă, în ce priveşte imaginea morţii care îi seceră indistinct pe oameni, inclusiv pe cei înţelepţi şi pe teologii cei mari, care au cugetat asupra sensului acestei lumi. Spune Costin: Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia, / Hălăduiţi [scăpaţi] de lume, nici theologhia / V-au scutit de primejdii, Sfinţi Părinţi ai lumii, / Ci v-au adus la moarte amară pre unii. / (…) Cursul lumii aţi cercat, lumea cursul vostru / Au tăiat. …

Exact aceleaşi cugetări le exprimă şi Eminescu, când afirmă: Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

În fine, în opinia lui Miron Costin, moartea este vrăjmaşă a oamenilor, care nu se împrieteneşte cu nimeni. Fericită este doar viaţa care leapădă de la sine grija celor pământeşti şi priveşte către cele cereşti şi nemincinoase. Altfel, painjini sunt anii şi zilele noastre (cf. Ps. 89, 10: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen”). Iar de cei ce îşi fac planuri multe pe acest pământ, cum să înşele şi să stăpânească, Dumnezeu îşi bate joc de gândurile lor: Ceriul de gândurile noastre bate jocurie (cf. Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”)

Acest vers a fost socotit de către unii exegeţi ca fiind o dovadă a caracterului umanist al poemului costinian şi a îndepărtării autorului de cugetarea ortodoxă tradiţională, fără ca să îşi da seama că era chiar o parafrază din Sfânta Scriptură!

Concluzia poemului este că viaţa noastră este o uşă prin care trecem spre cele veşnice, că omul e cenuşă şi vierme şi că singurul lucru care contează este viaţa trăită în credinţă şi fapte bune, care face să urmeze viaţa veşnică şi fericită.

Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un comentariu în esenţă al propriilor sale versuri, tâlcuind înţelesul lor, şi din această interpretare reiese mai mult decât clar faptul că poemul său nu are nicio legătură cu umanismul – decât, poate, aleatorie, dacă cineva doreşte să forţeze lucrurile: Din toate stihurile să înţeleg deşărtările, şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie din David prorocul, mai ales [adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut – n.n.].

Psa. Gianina

„Viiaţa lumii” (III)

Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere / (…) Spuma mării şi nor sup cer trecător : aşa sună câteva versuri din poemul lui Costin, al căror sens l-am remarcat anterior şi la Sf. Varlaam şi care este calchiat după Ps. 38, 8-9.

Şi parafraza continuă: Zice David prorocul: „Viaţa iaste floare, / Nu trăieşte, ci îndată iaste trecătoare”. / „Viiarme sunt eu şi nu om”, tot acela strigă. (cf. Ps. 102, 15; 21, 6).

Până aici este desfăşurat primul gen de paradigmă a lumii: lumea ca ispită, ca realitate negativă, lumea vicleană şi veacul desfrânat.

Cea de-a doua ipostază a lumii este una semi-nefastă. Avem o nouă reprezentare, a lumii ca şi creaţie a lui Dumnezeu, în care însă a intrat morbul păcatului şi al stricăciunii şi care există între hotare temporale bine delimitate de către Însuşi Făcătorul întregului univers. O caracterizare sumară ar semnifica tabloul înfăţişat de Costin astfel: frumuseţe perisabilă, splendoare destinată morţii şi transfigurării. Versurile sunt următoarele:

Ceriul faptu [făcut] de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el sfârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarele şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi, stele iscusite, ceriului podoba [podoaba] ,
Vă aşteptă groaznică trâmbiţa şi doba [toba].
În foc te vei schimosi, peminte [pământule], cu apa. (…)
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, Părinte al tuturor, Doamne şi Împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Supt vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa…

Acest episod secund al poemului urmăreşte referatul biblic, versetele profetice cu privire la Apocalipsă. Conform Sfintei Scripturi, soarele, luna şi stelele se vor întuneca la sfârşitul acestei lumi, iar pământul, cu mări şi oceane, va arde şi toate vor trece prin focul transfigurator, pentru că Dumnezeu va face „cer nou şi pământ nou” (Ps. 101, 26-27; Is. 13, 10; 60, 19 ; Ioil. 3,4; Mt. 24, 29; Mc. 13, 25; Apoc. 21, 1, etc.)

Descrierea costiniană are caracter cataclismic, urmărind să pună în evidenţă sensul spre care se îndreaptă lumea, faptul că decăderea ei se va sfârşi printr-un foc poruncit de Dumnezeu, care va curăţi lumea de păcate şi de tot ceea ce era vechi şi o va reînnoi.

Deşi există această patină cataclismică, tabloul lui Costin conţine şi câteva imagini care dezvăluie pecetea frumuseţii dumnezeieşti asupra universului zidit de El. Soarele şi luna sunt lumini de aur, sunt cununi ale cerului, stelele sunt iscusite şi podoaba tăriei. Ele arată amprenta Ziditorului asupra lor, felul în care au fost create: cu o desăvârşită delicateţe şi frumuseţe. Iscusirea stelelor portretizează, de fapt, măiestria Creatorului dumnezeiesc. În traducerile noastre vechi, care au supravieţuit până la tipăriturile lui Coresi, se vorbeşte, în Ps. 8, 3 spre exemplu, despre urzirea cu degetele lui Dumnezeu a cerului cu stele („Când privesc cerurile, lucrul degetelor Tale, luna şi stelele, pe care Tu le-ai urzit…”).

Aceasta este atitudinea ortodoxă – la care aderă pe deplin şi Miron Costin – , căreia îi repugnă bogomilismul şi toată erezia celor care consideră creaţia materială rea şi nedemnă de a se atinge Dumnezeu de ea şi Îl îndepărtează pe El de zidirea Sa, fie prin inventarea unui creator intermediar, fie prin exilarea lui Dumnezeu în transcendenţă.

Autorii noştri din vechime nu făceau literatură, ci făceau dogmatică, teologie ortodoxă, chiar şi nişte mireni precum Miron Costin, Dimitrie Cantemir sau Constantin Cantacuzino. Erau teologi de mare respiraţie şi tot aşa au fost mulţi boieri şi domnitori români din istoria noastră.

(Va urma – aici)

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Viiaţa lumii” (II)

Textul poemului este un melanj de parafraze scripturale şi de alte dezvoltări ale unor teme şi motive, care îşi au originea tot în Biblie, al căror mesaj central se rezumă la avertismentul asupra deşertăciunii lumii şi a vicleniei cu care ea ucide sufletele celor care iubesc aparenţele. Aparenţe care sunt numai iluzia perenităţii celor pământeşti.

În cele ce urmează, vom scoate în evidenţă ideile principale ale acestui poem, care sunt esenţialmente creştine şi ortodoxe.

Viaţa omului pe acest pământ este cumplită, este cu griji şi primejdii, care fac ca omul să trăiască permanent cu ameninţarea morţii. Asemănarea vieţii cu o aţă subţire, care se taie repede, ar putea fi inspirată din Eccl. 12,5-7 („…fiindcă omul merge la locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă; mai înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii, şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.), dar şi din alte locuri scripturale, pe care nu le-am identificat încă.

Prima constatare este imediat secondată de punerea în evidenţă a caracterului ipocrit şi iluzoriu al lumii: O, lume hicleană, lume înşelătoare! Iluzia nu este în acest caz – aşa cum nu este nici la Eminescu, care se va inspira de la Sfântul Dosoftei, de la Costin şi Cantemir – o maya buddhistă, ci ea constă în halucinarea duhovnicească, în înşelarea celor care îşi pun toate speranţele în viaţa aceasta, când ar trebui să conştientizeze faptul că trec zilele ca umbra, ca umbra de vară (parafrază la Ps. 143, 4: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec.”).

Dar însăşi personificarea lumii, pe care o practică şi Dimitrie Cantemir în Divanul, este de sorginte biblică, neotestamentară mai ales. Lumea aceasta este, în viziunea de esenţă bizantină a celor doi cărturari, o personificare negativă, a răutăţii şi a stricăciunii, atunci când ea reprezintă acea masă de oameni care preferă să trăiască departe de Dumnezeu, care nu-L acceptă pe Hristos în viaţa lor. Este lumea care îl are stăpânitor pe diavolul (cf. In. 12, 31), sau veacul desfrânatu (cf. Mt. 12, 39: „Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da…”). În această ipostază prezintă Mântuitorul Hristos lumea care nu vrea să asculte de El şi tot astfel o regăsim şi în versurile costiniene, ca şi în Divanul cantemirean.

Comparaţiile alese de Miron Costin, pentru a pune în evidenţă perisabilitatea lumii, sunt foarte concrete, foarte plastice. Imaginea vieţii ca o aţă subţire este dublată de aceea a anilor care se aleargă ca o roată, a vremilor care se duc ca o umbră vaporoasă, pe care nicio poartă / A le opri nu poate şi a lumii care trece ca apa în cursul său. Impresia creată este una foarte puternică, de rostogolire neostoită, de prăvălire, de lipsă de consistenţă şi stabilitate.

Rusticitatea acestor imagini nu este de factură populară, ci este şi ea o secondare a referatului biblic. Acelaşi caracter rustic l-au semnalat mai mulţi cercetători şi în operele Sfinţilor Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, cu precizarea că plasticitatea imaginilor avea amprentă biblică, o amprentă simbolică ce ascunde înţelegeri duhovniceşti profunde şi multiple.

Dacă cineva se mai îndoieşte de caracterul tradiţional ortodox al ideaticii şi imagisticii costiniene, din cele ce am discutat anterior, şi le mai confundă încă, cu un discurs umanist, îi oferim un pasaj foarte semnificativ, din Cazania Sfântului Varlaam, în care acesta accentuează următoarele: Călătoria noastră în această lume iaste foarte sârguitoare, ca o apă repede ce cură [curge, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a curge repede]. Aşa şi noi curăm [curgem] şi ne apropiem de moarte, şi zilele noastre trec ca o umbră de nor fără de ploaie. Ca corabia pre mare ce o bate vântul spre margine, ca o piatră din deal la vale când se răntună [se răstoarnă] şi nu să poate opri, aşa merge de tare şi viaţa noastră către moarte. Şi noi suntem ca nişte nemernici [străini] în această lume. Din cazania la Duminica a treizecea.

(Va urma – aici)

Psa. Drd. Gianina Picioruş

„Viiaţa lumii” [I]

Poemul lui Miron Costin este considerat – şi studiat astfel în şcoli şi facultăţi – ca un „poem filosofic”, primul de acest gen din literatura română. Premisele unei astfel de interpretări se află în catalogarea personalităţii autorului drept „umanistă”, plecându-se de la faptul că şi-a făcut studiile în Polonia, la colegiul iezuit din Bar, pe când tatăl său, boierul Iancu Costin, se afla acolo în exil împreună cu familia.

Cercetătorii noştri s-au grăbit însă să tragă concluziile, concluzii favorizate şi de perioada comunistă, însă acestea nu pot rezulta din premisele pe care ni le oferă poemul. Adică studiile din străinătate, chiar şi într-o perioadă umanistă, nu ne conduc neapărat la concluzia că l-au transformat pe Miron Costin într-un umanist convins.

Iar prin umanism, după cum înţelege toată lumea de fapt, avem de-a face cu un concept denumit drept ideologie revoluţionară, prin care se scoate Dumnezeu din universul imediat şi e claustrat în transcendenţă, atenţia literaturii şi a ştiinţelor fiind îndreptată spre om, spre omul păgânizat, spre omul fără rădăcinile sale religioase.

Dar, sunt cronicarii noştri…umanişti?

Răspunsul nostru e acela, că în sensul prezentat mai sus, cu adânci consecinţe nefaste din punct de vedere teologic şi existenţial: nu, în niciun caz! Cărturarii noştri, cronicarii erau nişte mireni profund religioşi şi devotaţi Ortodoxiei.

Iar Miron Costin şi Constantin Cantacuzino sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o coştiinţă înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă scripturistică şi patristică.

În cele ce urmează, ne vom întemeia afirmaţiile printr-o analiză a poemului Viiaţa lumii, pe care alţii îl consideră un poem filosofic, dar pe care noi îl caracterizăm, cu argumente solide, ca fiind profund teologic.

Ne întâlnim în cazul acestui poem [prima poezie în limba română, anterioară publicării psalmilor versificaţi ai Sfântului Dosoftei al Moldovei], cu o reiterare a disputei din Divanul lui Dimitrie Cantemir. Ca şi poemul lui Costin, şi opera lui Cantemir amintită acum e considerată ca fiind prima lucrare filosofică românească, însă, dacă o citim cu atenţie şi fără preconcepţii vedem că e profund teologică, că are profunde racordări scripturistice şi patristice.

Dacă vrem să comparăm poemul lui Costin cu Divanul lui Cantemir, observăm că ambele tratează o temă teologică: deşertăciunea lumii. Numai din punctul de vedere al credinţei ortodoxe se pot vedea lucrurile în această perspectivă.

Motto-ul poemului lui Costin e celebrul vers al Ecclesiastului: „Deşertarea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”. În predoslovia, în introducerea poemului, autorul afirmă că scopul redactării lui, pe lângă dovedirea virtuţilor limbii române e acela de a arăta că există cărturari şi în neamul românesc.

Dar, şi mai esenţial decât atât: e aceea, că el vrea să plece „voia” locuitorilor acestei ţări, spre învăţăturile Scripturii Sfinte:

„şi să fie spre învăţături Scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voe. Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu. Amin.”

[va urma – aici]

Psa. Drd. Gianina Picioruş