Etichetă: Wilhelm Niesel

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.
***

Calvin neagă inerența/ interioritatea lui Hristos în Euharistie dar vorbește despre faptul că Hristos Se face inerent/ interior nouă prin cuvânt, semn [Euharistia privită ca simbol] și puterea Sfântului Duh (p. 223).

Adică cuvântul era mai transparent pentru Dumnezeu, în perspectiva lui Calvin, decât materia (pâine, vin, apă, ulei, care se sfințesc liturgic). De unde rezultă că Dumnezeu nu ar cuprinde și sfinți toate sau că nu poate să sfințească materia. Sau că e indiferent față de materie…când El S-a întrupat, a luat trup pentru noi și l-a umplut de slava Sa.

Însă toată drama lui Calvin pornește de acolo de unde nu vede persoana lui Hristos ca lucrând, în mod viu și actual, prin slava Sa, în fiecare Taină și în fiecare relație personală cu El.

Mărturia Scripturii despre Euharistie și despre prezența energetică a lui Dumnezeu în Biserică nu se conexau în mintea lui Calvin, pentru că el separa persoana lui Hristos de lucrarea Lui și nu vedea lucrarea și voința dumnezeiască ca fiind comune Treimii, de aceea avea o mare problemă când vorbea despre ce face Hristos și ce face Duhul Sfânt pentru noi. Pentru că el credea că Hristos face altceva decât Duhul sau Tatăl pentru mântuirea noastră.

*

Cum motiva Calvin negarea interiorității lui Hristos în Euharistie? Simplu…de năucitor! Spunea că dacă acceptăm că Hristos e prezent în Euharistie profanăm slava lui Dumnezeu prin care El a învins această lume (p. 224).

Însă noi ne împărtășim cu Hristos euharistic tocmai pentru ca să ne umplem de slava dumnezeirii Sale și nu pentru ca să ne batem joc de El.

*

Cap. al 15-lea se ocupă de forma de statalitate (p. 229 sq.).

Calvin distinge suveranitatea lui Dumnezeu asupra celor credincioși de ordinea politico-socială (p. 229). Din nou despre viața creștinului ca pelerinaj spre Împărăție (p. 230).

Nu putem separa, spune autorul, statul de Biserică, pentru că statul are același Domn ca și Biserica (Ibidem).

Și Calvin sublinia faptul că avem nevoie de ordine socială pentru o bună funcționare a Bisericii (Ibidem).

Datoria statului e aceea de a întreține și proteja viețile cetățenilor lui (p. 233).

Din perspectiva lui Calvin, Dumnezeu susține creația, lumea întreagă din cauza Bisericii Sale (Ibidem).

Însă statul, considera Calvin, trebuie să protejeze Biserica și să pedepsească idolatria, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, blasfemia și alte fapte imorale (Ibidem). Tot statul trebuie să ajute la răspândirea Evangheliei (p. 234).

Iar statul nu poate prospera dacă nu Îi slujește lui Dumnezeu (p. 235). Conducătorii, cei care produc legi civile, sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, a Legiuitorului suprem (p. 237).

Supunerea față de stat și de legislația lui (p. 238) pe premisa că Dumnezeu este Cel care i-a pus și îi îngăduie pe conducători (p. 240).

Însă Calvin subliniază și limitele puterii seculare și faptul că legitimitatea unui regim social nu e permanentă/ definitivă (Ibidem), pentru că e revocabilă.

Păcatele autorității de stat nu sunt plăcute lui Dumnezeu (p. 241). Și tocmai rebeliunea lor împotriva lui Dumnezeu  îi face să devină ilegitimi conducători statali (p. 242).

*

Cap. al 16-lea concluzionează asupra teologiei lui Ioan Calvin.

Autorul spune că tema cinstirii lui Dumnezeu e în prim-plan la Calvin (p. 246) și că teologia lui are o amprentă eshatologică (p. 247).

A vorbit despre unirea ipostatică în termenii Calcedonului (p. 247).

Relația dintre Scriptură și Întrupare a fost privită analogic cu relația dintre umanitatea lui Hristos și Logos (p. 248).

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a…
***

Cap. Biserica, al 13-lea al cărții, începe odată cu p. 182 și ea este văzută ca mama celor credincioși (Ibidem). În Biserică ne naștem și creștem (Ibidem).

Evanghelia deșteaptă credința în oameni și susține Biserica (Ibidem). Și Dumnezeu a depozitat tezaurul Evangheliei „în sânul Bisericii” (Ibidem).

Hristos lucrează și acum în Biserică și ne dăruie darurile Sale (p. 184).

Despre ordinare/ preoție în p.184-185. Ea e dumnezeiască/ de drept divin (p. 185).

Hristos a instituit Sacramentele/ Tainele (Ibidem).

Calvin folosește expresia „sfânta ordinare/ preoție” (p. 185) și autorul ei este Dumnezeu (Ibidem).

Autorul: „Biserica este sfera mântuirii personale a lui Dumnezeu și a întâlnirii dintre Hristos și noi înșine” (p. 185).

Biserica e „locul slujirii lui Hristos” (p. 186).

*

Și autorul, deși admite că teologia eclesială a lui Calvin are multe amprente romano-catolice, cum era normal să fie, totuși subliniază că el a fost „dependent” de teologia Părinților Bisericii din vechime (p. 186-87). Numai că Ioan Calvin, ca toți ereticii, a luat numai ce a vrut din Tradiția Bisericii și nu a acceptat întreaga Tradiție eclesială a Bisericii una.

În slujirea Bisericii, spunea Calvin, se observă condescendența lui Dumnezeu față de Biserica Sa (p. 187).

După definirea Bisericii ca maică a celor credincioși, Calvin se întoarce spre definirea ei ca Trup al Lui, în termenii Sfântului Pavel (p. 187 sq.).

„Biserica nu este o instituție rigidă, ci un organism viu, o comunitate a slujirii reciproce și a întrajutorării” (p. 188).

Doar Hristos e Domnul Bisericii (p. 188). În mod evident: o declarație antiprimațială dar și antisinodală, pentru că autorul accentuează: „niciun individ sau colectivitate nu conduc Biserica” (Ibidem).

Doar Hristos e Conducătorul și Capul Bisericii (Ibidem). Și El împărtășește fiecăruia dintre noi darurile Duhului (Ibidem). Și fiecare slujește în Biserică potrivit darului primit (Ibidem).

*

O a treia definiție a Bisericii din partea lui Calvin: „comunitatea oamenilor aleși” (p. 189). În Biserică el include și pe Îngeri și pe cei adormiți (Ibidem).

Dar fundamentul Bisericii constă în „tainica alegere a lui Dumnezeu” (p. 190). El nu e niciodată distant sau separat de Biserica Sa și ne cunoaște pe fiecare în parte (Ibidem).

În relație cu alegerea/ predestinarea, Calvin vorbește și despre Biserica nevăzută (p. 191). Însă, spune autorul, vorbind despre aceasta Calvin nu a vrut să rupă relația ei cu Biserica văzută ci a acceptat distincția Sfântului Augustin în această privință (Ibidem).

*

Calvin a considerat însă Biserica Romano Catolică „o falsă Biserică” (p. 192). Iar adevărata Biserică era pentru el cea care a păstrat adevărul nefalsificat și care slujește Tainele (Ibidem).

Și Calvin, care crease în mod fraudulos o organizație religioasă, se temea de schismă, de pericolul schismei (p. 195).

*

Pastorii și bătrânii Bisericii, spunea Calvin, trebuie să învețe și să mustre pe fiecare în parte (p. 197).

Despre pedeapsa excluderii de la Euharistie (p. 198).

Pastorii au datoria să predice și să administreze Tainele (P. 201). Pastorii și doctorii/ teologii Bisericii sunt cei care călăuzesc Biserica (Ibidem). Bătrânii îi ajută pe pastori, cât și diaconii (Ibidem).

Capitolul dedicat Bisericii este cel mai extins din carte.

*

Despre Sacramente în cap. al 14-lea, începând cu p. 211. Euharistia e un simbol pentru Calvin, p. 213 dar în ea se primește mila lui Dumnezeu (p. 214).

Zwingli era de părere că Sfântul Duh lucrează în noi credința fără aportul Sacramentelor (p. 215). Însă Calvin vorbea despre faptul că „Domnul confirmă credința noastră prin Sacramente” (p. 216).

Și Botezul tot simbol era pentru Calvin, simbolul prin care se face încorporarea în Biserică (p. 220).

Cu toate că erau simboluri, Calvin vorbea despre comuniunea cu Dumnezeu primită în urma împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului (p. 221).

Calvin: „Botezul ne certifică faptul că noi suntem spălați și curățiți, și Euharistia că noi suntem răscumpărați. Apa simbolizează pentru noi spălarea de păcate, iar sângele satisfacției/ al răscumpărării lucrează răscumpărarea noastră din păcat” (p. 221).

Și subliniază autorul, că perspectiva lui Calvin despre Euharistie nu are nimic de-a face cu o experiență mistică/ tainică, pentru că ea nu ne oferă unirea cu Dumnezeirea ci cu Mijlocitorul nostru, Hristos (p. 222).

De ce susține această aberație? Pentru că nu au teologia harului necreat, care se împărtășește prin Sfânta Euharistie și ne umple de viața lui Hristos.

Și cu toate că neagă împărtășirea harului lui Hristos prin Euharistie, Calvin afirmă în acest context un mare adevăr: „lucrarea lui Hristos nu poate fi separată de persoana Sa” (p. 222). Lucru pe care el tocmai l-a făcut…

Însă teologia ortodoxă spune tocmai acest lucru: prin Euharistie ne unim cu Hristos în mod ființial, Care ne umple de slava Sa în mod direct, comunional, nespus de profund. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos, Care le lucrează și Care e cu noi prin intermediul lor.

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a…
***

Pentru Calvin, îndreptarea și sanctificarea/ sfințirea o primim în același timp de la Hristos (p. 138). Iar dacă vrem să le despărțim atunci, spune el, vrem să fărâmăm unitatea persoanei lui Hristos (Ibidem).

Hristos e singurul garant al sanctificării noastre (Ibidem).

*

Cap. al 10: Viața omului creștin (p. 140 sq.).

Viața omului creștin e viața sub călăuzirea Domnului (141). Domnul ne-a eliberat de blestemul și de tirania Legii, unindu-Se cu noi (p. 142).

Noi nu ne mai aparținem nouă ci Domnului (p. 143). În lumea aceasta noi nu putem scăpa de cruce (p. 146). Pregătirea pentru suferință (p. 148).

Pentru Calvin, răbdarea creștină nu avea nimic de-a face cu stoicismul (Ibidem). Pentru ca să primim puterea de a rezista crucea trebuie să renunțăm la noi înșine (Ibidem).

Viața ca pelerinaj (p. 149).

Ne împărtășim de suferința Crucii Sale pentru ca să ne împărtășim de slava Sa (Ibidem).

Însă Calvin, subliniază autorul, nu ne îndeamnă să disprețuim lumea în sine (p. 151). Trebuie să fim mulțumitori pentru viața noastră (Ibidem).

*

Cap. al 11-lea e despre Rugăciune (p. 152 sq.)

Disciplina crucii ține vie în inima noastră rugăciunea (p. 152). Rugăciunea era văzută de Calvin ca una dintre roadele pocăinței, pe care Dumnezeu o face să răsară în noi (Ibidem).

Ioan Calvin definea rugăciunea în acest fel: „Rugăciunea nu este nimic altceva decât o extindere/ o revărsare (an expanding) a inimilor noastre înaintea lui Dumnezeu” (p. 152-153).

În rugăciune dăm curs gândurilor și dorințelor noastre înaintea Lui (p. 153). Ea e un fel de conversație a omului cu Dumnezeu, prin care intrăm în altarul ceresc și ne adresăm lui Dumnezeu, Celui care ne-a făcut făgăduințe puternice (Ibidem).

Domnul ne susține de fiecare dată în rugăciunile noastre (p. 154), pentru că nu există rugăciune fără Cuvântul (Ibidem).

*

Sfântul Duh, sublinia Calvin, ne învață să ne rugăm, pentru că El ne conduce mișcările inimii (p. 155). Iar rugăciunea o vedea ca pe o roadă a credinței.

Biserica e locul în care se exersează rugăciunea (p. 156). Iar noi suntem ascultați de Dumnezeu datorită mijlocirii preoțești/ arhierești [the priestly intercession] a lui Hristos (Ibidem). Pentru că jertfa și mijlocirea lui Hristos pentru noi sunt eficiente/ lucrătoare în Biserica Sa (Ibidem).

Iar Sfântul Duh împlinește slăbiciunea noastră (Ibidem).

Tăria rugăciunii noastre, precizează Ioan Calvin, constă în aceea că Dumnezeu Își împlinește făgăduințele Sale cu noi (p. 157). În rugăciune ne unim cu Dumnezeu pentru că „scopul rugăciunii este comuniunea cu Dumnezeu” (p. 158).

Iar fiind înrădăcinați cu putere, în mod zilnic, în rugăciune, creștem continuu în puterea Duhului Sfânt (Ibidem). Iar prin rugăciune stăm în comuniune cu Mântuitorul, prin puterea Duhului (Ibidem).

*

Cap. al 12-lea atinge problema catastrofică a teologiei lui Calvin: predestinarea. Capitolul se numește: Alegerea veșnică a lui Dumnezeu.

Autorul spune că predestinarea nu e la Calvin o problemă de teologie speculativă (p. 160). Și Calvin nu a încercat „să cuprindă” predestinarea umană (Ibidem).

Hristos este autorul alegerii noastre (p. 164).

Autorul cărții: „Certitudinea mântuirii în Hristos este, de asemenea, certitudinea alegerii, și vice versa: certitudinea alegerii este găsită numai în Hristos” (p. 165).

În prima ediție din Institutes, Calvin nu a editat un capitol special dedicat predestinării (Ibidem). Pe el l-a dezvoltat când a ajuns la teologia Bisericii și a vorbit despre cei aleși (Ibidem).

În Catehismul de la Geneva, spune autorul, editat în 1537, apare formulată teologia predestinării (Ibidem).

Și pentru că Ioan Calvin a avut fluctuații/ ezitări în ceea ce privește predestinarea, de aceea autorul nostru nu o consideră o problemă teologică principală a acestuia (p. 166).

Însă, în mod mirabil, autorul spune că teologia predestinării creată de Calvin este „expresia esențială a învățăturii evanghelice despre har” (p. 168). De ce? Și se explică: pentru că reduce fundamentul mântuirii numai la Dumnezeu (Ibidem), adică excluzând aportul uman.

Autorul vede predestinarea și ca pe o contrapondere la învățătura despre har romano-catolică (Ibidem).

Însă siguranța mântuirii se capătă din roadele noii vieții în Hristos (p. 171). Dar, accentuează Calvin, numai mila lui Dumnezeu e fundamentul mântuirii noastre (p. 179).

Concluzia nefastă a teologiei predestinării: nu ne trebuie asceză, fapte bune, lupta cu patimile…pentru că harul lui Dumnezeu lucrează întreaga noastră mântuire.

Prima parte, a 2-a, a 3-a…

***

Calvin îi pune alături de turci și evrei și pe „papiști”/ romano-catolici când vine vorba de teologia trinitară (p. 116).

Firile în Hristos, spune Calvin, nu fuzionează și nici nu se confundă reciproc ci „sunt unite în persoana lui Hristos” (p. 116-117).

Autorul dorește „o teologie strict revelațională” (p. 117), adică care să reiasă din Revelația dumnezeiască, pentru el Revelația fiind doar Scriptura.

Calvin i-a respins și pe Eutihie și pe Nestorie (Ibidem).

Autorul spune despre Calvin că nu a fost „un raționalist” (Ibidem).

Autorul: „Dumnezeirea lui Hristos umple toate lucrurile, ea nefiind restricționată de umanitatea lui Hristos deși locuiește împreună cu ea” (p. 118).

Calvin: „Cuvântul a ales trupul Fecioarei ca un templu în care a locuit” (p. 119).

*

Cap. 9: Harul lui Hristos întru noi, începând cu p. 120.

„Scopul/ țelul teologiei lui Calvin este Iisus Hristos, fiindcă privind către Sine noi trebuie să mărturisim pe <Dumnezeu, Care S-a revelat în trup>” (p. 120).

Hristos S-a dat pentru mântuirea noastră și meritele Sale sunt pentru noi dar El le posedă (p. 121).

Harul Său pentru noi e gratuit (Ibidem), spune Calvin, însă autorul cărții se grăbește să spună, că harul „nu este ceva, nu este o putere, nu este o îmbunătățire/ perfecționare a propriei noastre firi. Dumnezeu nu ne împarte nouă propria Sa ființă. Ci, mai degrabă, El Se împarte nouă pe Sine, ceea ce înseamnă că El ne dă nouă pe Iisus Hristos în noi înșine” (p. 122).

Însă dacă harul nu e o îmbunătățire/ înduhovnicire a firii noastre…înseamnă că nu ne schimbă deloc?

Calvin ne spune că avem parte, în comuniunea cu Mediatorul/ Mijlocitorul nostru, Iisus Hristos, de „o schimbare revoluționară/ capitală a propriilor noastre vieți” (p. 122).

Și aceasta, pentru că în persoana lui Hristos stă „mântuirea desăvârșită” a umanității (Ibidem).

La întrebarea „cum vine Hristos în noi”, autorul spune că răspunsul comun e „vine prin credință”, prin credința în El iar Calvin agreea acest răspuns (Ibidem).

Numai că credința în Hristos este o sintagmă interpretabilă (Ibidem).

Calvin dezbate problema credinței plecând de la crezul că „Sfântul Duh este legătura prin Care Preaputernicul Hristos ne leagă pe noi de Sine” (p. 123).

În p. 123, credința e văzută și ca lucrare a Sfântului Duh în noi, care ne leagă pe noi de Hristos și ne încorporează în Trupul lui Hristos.

Și numai dacă ajungem să avem intimitate cu Hristos trăim o lucrare reală de mântuire (p. 124).

Acesta e motivul pentru care autorul afirmă faptul, că „credința în sine nu are nicio valoare, pentru că nu se înțelege  spre mântuire” (Ibidem). Numai în relație cu Iisus Hristos avem o viață de credință (Ibidem).

În disputa sa cu Osiander, Calvin a respins faptul că „credința este însăși conținutul mântuirii” (Ibidem) și a spus că suntem în eroare, dacă uităm adevărul că Sfântul Duh este legătura Care ne unește pe noi cu Hristos (Ibidem).

Calvin a vorbit despre comuniunea tuturor mădularelor Bisericii cu Capul ei, despre sălășluirea lui Hristos în inimile noastre, despre unirea tainică (the hidden union) și căsătoria sfântă (the sacred marriage) dintre El și noi (p. 125).

*

Prin încorporarea noastră în Hristos, El devine pentru noi Domnul cel viu și Mântuitorul nostru (p. 126). Însă Calvin ne cheamă pentru asta la nașterea din nou, la pocăință, sfințire sau convertire (p. 127).

Calvin vedea pocăința ca naștere din nou sau ca participare la moartea și învierea Domnului (p. 127).

Autorul crede că trebuie să vorbim despre „caracterul eshatologic al întregii învățături a lui Calvin despre comuniunea cu Hristos” (p. 128).

Despre „procesul/ lucrarea sanctificării/ sfințirii” (the process of sanctification)  autorul vorbește ca despre „o creștere graduală” (p. 129).

Justificarea/ îndreptarea numai prin credință (p. 130). Și ea înseamnă că Dumnezeu recunoaște că noi, păcătoșii, avem comuniune cu Hristos (p. 132).

Și justificarea/ îndreptarea, din perspectiva lui Calvin, însemna două lucruri complementare: primirea iertării păcatelor noastre și a dreptății lui Hristos (Ibidem).

Dreptatea/ îndreptarea o primim numai în Hristos (p. 133).

Calvin, în aceeași dispută cu Osiander[1], amintea faptul că nu trebuie să disociem dreptatea/ îndreptarea pe care Hristos ne-o împărtășește nouă de lucrarea Sa ca Mediator/ Mijlocitor (Ibidem). Și aici se referea la Sacramente/ Taine, pe care le vedea ca pe cele care focusează/ concentrează credința noastră în întregime spre Hristos și nu numai spre un aspect al lui Hristos [al persoanei sau al vieții Lui n.n.], pentru că ele ne învață faptul, că fundamentul vindecării și al mântuirii noastre constă în legătura cu Trupul Său (Ibidem).

*

Autorul, este evident faptul, vrea să îl scoată pe Calvin drept teolog cu „teologie revelațională” (p. 134), adică conform Scripturii, și a subliniat de mai multe ori până acum acest lucru.

Însă Calvin nu e un teolog al Scripturii, ci un ideolog al Scripturii, pentru că nu se întreabă, la modul serios, despre cum s-a format, cum s-a păstrat și cum s-a comentat și trăit Scriptura până la el. Tocmai de aceea el scrie cu aerul că e primul care comentează și „luminează” Scriptura.

---

[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Andreas_Osiander.

Prima parte, a 2-a…

***

De la p. 80, cap. 5: Păcatul.

Autorul spune că Ioan Calvin nu credea că chipul lui Dumnezeu în om a fost cu totul distrus (p. 81) după căderea sa în păcat. Omul nu a ajuns o bestie după ce a păcătuit ci a rămas o ființă cu rațiune și cu voie liberă (Ibidem).

„Înstrăinarea de Dumnezeu a luat locul orientării sale originale/ inițiale către Creatorul său” (Ibidem). Și această înstrăinare e rădăcina căderii omului (Ibidem).

Peccatum originale e văzut de autor ca o revoltă/ împotrivire a omului față de Dumnezeu (Ibidem).

În dispută cu teologia Sfântului Augustin al Hipponei despre păcat, Calvin a afirmat că nu mândria e fundamentul tuturor relelor ci „necredința radicală și neascultarea” (Ibidem).

Când vorbește despre omul căzut, Calvin vorbește despre omul trup, în termenii cărții Facerea și ca despre un abis al deșertăciunii și depravării (p. 82).

Calvin nu e de acord cu ideea că păcatul original/ strămoșesc este ereditar, nu îl explică în mod psihio-fizic și nici nu îl vede ca pe „o maladie moștenită” de fiecare dintre noi (p. 82-83). Ci el spune că păcatul este hotărârea lui Dumnezeu (p. 83), făcând astfel din el o existență arbitrară a voii lui Dumnezeu.

Credința însă în Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu și ne oferă adevărata libertate (p. 87).

Autorul: „Căderea lui Adam s-a petrecut nu pentru că omul a fost creat în mod defectuos ci din cauză că omul, în el însuși, nu a avut capacitate dumnezeiască pentru perseverență” (p. 88) în bine.

*

Legea lui Dumnezeu, cap. 6, de la p. 92.

Calvin considera că legătura lui Dumnezeu cu Avraam și cu urmașii lui nu s-a bazat pe vrednicia lor ci pe mila lui Dumnezeu (p. 93), scoțând astfel orice aport uman din cadrul alegerii lui Dumnezeu.

Autorul: „Legea lui Dumnezeu este înrădăcinată în acest har și în această loialitate prin care El privește spre poporul Său, spre Biserică” (p. 93).

Idem: „Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este înrădăcinat în Întrupare. Dumnezeu ne-a înfiat pe noi ca fii [ai Lui] și mărturisește că El voiește întru noi, fiindcă Fiul Său, Cel Unul-Născut a împlinit această voință în lume” (p. 95).

Calvin a spus că Legea nu are nicio valoare și nu oferă nicio speranță reală fără Hristos (p. 96). Cultul vechitestamentar a vorbit, în mod umbros, despre Hristos (Ibidem). Legea a fost o făclie care ne-a făcut să nu ne îndepărtăm de calea adevărată (p. 97), spunea Calvin.

*

Cap. 7 începe cu p. 104: Vechiul și Noul Testament.

„Vechiul Testament promite ceea ce Noul Testament ne oferă nouă în Hristos. Mântuirea Sfinților Vechiului Testament este fundată, ca și a noastră de altfel, în Iisus Hristos” (p. 105). Hristos este fundamentul ambelor Testamente (Ibidem).

Vechiul Testament, spune Calvin, ne predică nouă despre Hristos (Ibidem). Jertfele și slujbele VT, regii și preoții vechi vorbeau despre Împăratul și Marele Arhiereu Hristos (p. 106).

NT însă, în comparație cu VT, „este suflarea de viață țâșnită din Întruparea Fiului lui Dumnezeu” (p. 107).

Pentru Sfinții Vechiului Testament, cuvintele lui Dumnezeu a fost mâncare și băutură spirituală/ duhovnicească ca și pentru creștini (p. 108).

„Vechiul Testament nu este nicidecum o carte care poate fi înlăturată, ca și cum nu ne-ar interesa, după cum nu e nici numai un auxiliar de care ne folosim pentru ca să înțelegem mult mai bine Noul Testament. Noi avem Vechiul Testament doar fiindcă trezește în noi credința în Iisus Hristos. În acest sens Vechiul Testament este una cu Noul Testament” (p. 108).

*

Odată cu p. 110, cap. 8: Mediatorul/ Mijlocitorul.

V și NT dau „o singură mărturie despre Hristos” (p. 110), spunea Calvin. Iar Mijlocitorul nostru e Hristos (p. 111).

Și totodată autorul afirmă aici faptul că Calvin credea, cum că „Dumnezeu Însuși trebuie să Se întâlnească cu noi în Hristos fiindcă noi înșine nu putem trece prăpastia care există între Creator și creatură, însă, fără îndoială, nu gândea o radicală distincție între Dumnezeu și creaturile Sale” (p. 112).

*

Am însă impresia că acest Calvin pe care ni-l prezintă Wilhelm Niesel e mult mai „temperat” în comparație cu Calvin citit în sine, fără interpret.

*

Fiul lui Dumnezeu, spune Calvin, a fost Cel care a luat inițiativa de a veni la noi, de a Se întrupa (p. 112).

Iisus Hristos este „omul adevărat” (p. 113). Umanitatea Sa a fost indispensabilă pentru lucrarea Sa de mântuire a oamenilor (p. 115).

Calvin a negat dualismul ereziei nestoriene (Ibidem).

Prima parte…

***

Cu p. 54 începe cap. al 3-lea al cărții, cel dedicat Treimii.

Și autorul ne spune că Calvin nu a folosit cunoașterea Scripturii pentru ca să „producă vreo descriere originală a ființei lui Dumnezeu” (Ibidem). Pentru că Calvin vorbea despre Dumnezeu ca despre Unul în Care Se disting trei persoane dumnezeiești (Ibidem).

Însă pentru Calvin, Dogmaticele trebuie să treacă testul Scripturii (p. 55) și, pentru noi, și pe al Tradiției și al experienței mistice. Numai că el nu era un rob al expresiilor scripturale, avertizând că nu trebuie să idolatrizăm textualitatea Scripturii (p. 56).

Și autorul ne spune că noi trebuie să exprimăm teologic „adevărul pe care Scriptura ni-l dă mărturie” (Ibidem).

El afirmă și faptul că Ioan Calvin a preluat din tradiția patristică dogma Treimii cu tot vocabularul teologic (Ibidem).

Însă nu e un adevăr deplin, cinstit, pentru că Calvin a preluat doar ideea de o ființă și trei persoane și nu toată pledoaria triadologică a Bisericii una.

Calvin a apărat dumnezeirea Fiului (p. 57) și a afirmat că unitatea lui Dumnezeu permite distincția personală (p. 58).

Fiul întrupat Se distinge de Cel care L-a trimis la nivel personal și nu ființial (Ibidem). Iar Calvin definea persoana dumnezeiască drept „modul de a exista în ființa lui Dumnezeu” (Ibidem). Caracteristicile personale ale persoanelor dumnezeiești sunt incomunicabile (Ibidem).

Calvin îl susține pe Filioque, ca și teologia romano-catolică (p. 59), deși Filioque contravine Scripturii. După cum „numai Scriptura” contravine și ea Scripturii, pentru că Scriptura vorbește despre paternitatea Bisericii și a Tradiției asupra ei.

*

Cap. 4, Despre creație și providență, începe cu p. 61.

Autorul spune că răscumpărarea nu a constituit pentru Calvin locul central în teologia sa, ci locul central l-a ocupat cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine a omului credincios (Ibidem). Iar cunoașterea lui Dumnezeu, în mod fundamental, e la Calvin strict scripturală (Ibidem).

Calvin, spune autorul, face și distincția între cunoașterea generală a Scripturii și cunoașterea pentru mântuirea noastră (Ibidem), fapt pentru care vorbește mai întâi despre Dumnezeul creației apoi despre Dumnezeul răscumpărării (p. 62), deși e unul și același.

Motivația lui? Pentru că numai prin Hristos primim străfulgerarea/ luminarea că Dumnezeu e Creatorul lumii (p. 62).

Însă reducerea Revelației la răscumpărarea în Hristos ține de ideologia protestantă, care supraevaluează ceva în detrimentul a altceva, ca și când am putea să vorbim despre mântuire fără creație.

La Calvin, ca și la alți „reformatori”, Revelația nu e un continuum, de la Dumnezeu, Cel din veci, Care creează lumea, pentru ca lumea să se îndumnezeiască întru El pentru veci, ci, mai degrabă, episodică și, episodul principal e Crucea…și punct!

Calvin vorbește și despre Fiul în mod instrumentalist, desemnându-L drept instrumentul prin Care Tatăl a creat cerul și pământul (p. 62). Dumnezeu Tatăl a creat toate prin Fiul Său (p. 63).

Omul e format din trup și suflet și prin rațiunea și voința lui se distinge de creaturile neraționale (p. 65). Sufletul este esențial în om și el se distinge de trup (Ibidem).

Imortalitatea sufletului vs. mortalitatea trupului (Ibidem).

A susținut creația din nimic (p. 66). Sufletul nostru e creat de Dumnezeu pentru fiecare în parte, negând astfel preexistența sufletelor (Ibidem).

Nemurirea sufletului era pentru Calvin „darul harului lui Dumnezeu” (Ibidem) și el afirma și faptul că doar Biserica „înțelege adevărata ființă a omului” (Ibidem).

Nemurirea sufletului nostru însă, afirma Ioan Calvin, nu este aceeași cu nemurirea lui Dumnezeu iar noi nu suntem trecători ca animalele câmpului (Ibidem).

Autorul: „Asemănarea omului cu Dumnezeu nu consistă în faptul că omul este înzestrat cu rațiune și voință, ci în faptul că aceste facultăți, în omul original, erau direcționate/ îndreptate în întregime spre cunoașterea și ascultarea lui Dumnezeu” (p. 68).

Și autorul nostru vorbește despre teologia lui Calvin despre asemănare în termeni romano-catolici, spunând că sufletul și trupul sunt darurile naturale primite de om de la Dumnezeu, pe când asemănarea cu Dumnezeu este „un dar supranatural…care este supraadăugat constituției psiho-fizice a omului și care-i este împărtășit din afară” (p. 68).

Însă prin această teologie mincinoasă se scoate harul lui Dumnezeu din om, nu mai e văzut harul ca fiind constitutiv omului, cum că așa a făcut Dumnezeu pe om: plin de har. Și atunci căderea omului în păcat nu mai e văzută ca o cădere reală, care produce schimbări dramatice în om…dacă harul vine din afară…și nu ne aparține.

În p. 70 autorul vorbește despre antropologie ca nefiind separată de hristologie, pentru că Hristos a restaurat în Sine firea noastră căzută.

Calvin ne atrage atenția că trebuie să Îl vedem pe Dumnezeu ca fiind Creator și la timpul prezent și nu numai la trecut (Ibidem). Lucru specificat de către autor în secvența dedicată providenței dumnezeiești.

Iar purtarea Sa de grijă față de creația Sa se manifestă prin aceea că o susține (Ibidem). El conduce întreaga creație spre împlinirea/ sfârșitul ei (Ibidem).

Autorul spune că Ioan Calvin și-a început teologia providenței plecând de la Deut 22, 8, văzând-o ca purtare de grijă a Lui față de creația Sa (Ibidem).

Dumnezeu susține și stăpânește toate lucrurile (p. 71).

Protecția paternală a lui Dumnezeu față de Biserica Sa (p. 74), Biserica fiind văzută ca „obiect al providenței dumnezeiești” (Ibidem).

Însă Biserica nu era pentru Calvin „țelul final al providenței lui Dumnezeu” (Ibidem).

Cei care fac rele sunt văzuți și ei ca instrumente ale providenței dumnezeiești (p. 77), însă Dumnezeu nu e responsabil de rău (Ibidem).

Prof. Dr. Wilhelm Niesel, The Theology of Calvin, Translated by Harold Knight, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, 1956 (apărută în germană, la München, în 1938), 254 p.

*

După stadiul cercetărilor încep capitolele dogmatice: 1. Cunoașterea lui Dumnezeu, 2. Treimea, 3. Creație și Providență, 4. Păcatul, 5. Legea lui Dumnezeu, 6. Vechiul și Noul Testament, 7. Mijlocitorul [nostru], 8. Harul lui Hristos dinăuntru nostru, 9. Viața omului creștin, 10. Rugăciunea, 11. Alegerea veșnică a lui Dumnezeu [predestinația], 12. Biserica, 13. Sacramentele/ Tainele, 14. Stăpânirea/ forma de guvernământ seculară, 15. Concluzii, 16. Index de nume.

*

Autorul ne oferă o lucrare de sinteză făcută doar pe textele sursă ale lui Calvin[1].

*

Și textele sursă sunt 3:

*

Autorul consideră Învățătura credinței creștine a lui Calvin drept cartea sa fundamentală (p. 22), în care a vrut să ofere „esența a ceea ce Dumnezeu a vrut să ne învețe pe noi în Cuvântul Său” (p. 23). Adică a vrut să facă „o sinteză a conținutului Scripturii” (Ibidem).

Însă mintea umană e prea slabă pentru a cuprinde ființa lui Dumnezeu, spune Calvin (Ibidem). Și de aceea tot ce putem spune despre Dumnezeu și relația Sa cu umanitatea suntem învățați de către Însuși Dumnezeu (p. 23-24).

Calvin își considera teologia „o <filosofie creștină> pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă în Scriptură” (p. 24). Totul se reduce pentru Calvin la Scriptura ruptă/ despărțită/ scoasă din Tradiție, adică din casa unde s-a născut Scriptura.

Ca să citim Scriptura cu adevărat trebuie să ne întoarcem spre Dumnezeu, spune Calvin, ca El să ne schimbe prin Duhul Său (Ibidem). Iar Sfântul Duh era considerat de el ca „singurul interpret adevărat al Scripturii” (Ibidem). Adică n-avem nevoie de Biserică…ci ne învață numai Dumnezeu, în mod exclusiv.

Scriptura nu era pentru Calvin un spațiu în care putem să ne satisfacem tot felul de „curiozități prostești/ nebunești” ci e locul unde putem să Îl cunoaștem pe El (p. 27).

Iisus Hristos e considerat de către autor: „Mijlocitorul întru Care Dumnezeu Însuși Se comunică pe Sine nouă” (Ibidem) și „sfârșitul Legii și esența Evangheliei” (Ibidem).

Cuvântul Scripturii, spune Calvin, plin de puterea Duhului, când atinge inima noastră devine „un cuvânt al vieții, care convertește sufletul” (p. 28) nostru. De unde autorul nostru trage concluzia, că în ultimă instanță Scriptura „se ocupă de Hristos Cel viu” (Ibidem).

Și Calvin nu și-a dorit o teologie „extrasă din Scriptură” (Ibidem), precizează autorul, ci un mijloc de a trăi adevărata evlavie, care „constă în cunoașterea lui Hristos” (p. 29).

Autorul subliniază și faptul, că pentru Calvin „adevăratul teolog nu poate fi decât un slujitor” (Ibidem) și că el a oferit în teologia lui „un compendium/ o adunare de învățături dumnezeiești culese/ selectate din Scriptură” (Ibidem).

Calvin a afirmat că în Scriptură noi stăm față în față cu Dumnezeu Însuși (Ibidem). Dumnezeu ne vorbește și azi prin cuvintele Sale și întotdeauna ne revelează pe Dumnezeu Însuși (Ibidem).

Exclusivismul lui Calvin, ca al tuturor falșilor „reformatori”, care trebuie să nege, să rupă, să se despartă tot mai mult de Tradiția Bisericii: „Sfânta Scriptură este singurul criteriu/ singura judecată/ singura normă a învățăturilor Bisericii” (p. 30). Și, ca urmare, a negat orice lucru despre care nu s-a scris în Scriptură.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, precizează Calvin nu trebuie să devină în teologia noastră „un principiu formal” (p. 30), adică o învățătură teologică indiferentă față de relația cu persoana Lui.

Autorul spune că Calvin nu înțelegea inspirația Scripturilor drept „una mecanică” (p. 31) însă nici nu și-a pus problema să demonstreze inspirația ei pentru toată lumea (Ibidem).

Peter Brunner[2] a atras atenția că Calvin a comparat cuvântul Scripturii cu o oglindă (Ibidem) iar oglinda reflectă o imagine care nu e identică cu ea însăși (p. 31-32).

Calvin considera „cuvântul [literalitatea] Scripturii drept un instrument al Duhului” (p. 32). Duhul Sfânt se folosește de cuvintele Scripturii fără a se identifica cu cuvintele ei ci doar le pătrunde pe ele (Ibidem), le umple de har.

La fel ca în cazul cuvintelor Scripturii și a relației dintre cuvintele ei și Duhul Sfânt, și în cazul Euharistiei Calvin afirma că „Euharistia este instrumentele prin care Duhul Sfânt se folosește pentru ca să lucreze în sufletele noastre alegerea” (Ibidem), alegere care la Calvin înseamnă predestinare spre viață sau spre moarte.

Ideea fatală de instrumentalizare a cuvintelor și a materiei, de aici, mai departe, și a oamenilor și a ființelor și a întregii creații…Când ele sunt folosite ca și când nu ar însemna nimic.

Calvin ne amintește că cuvântul Scripturii e „mort” pentru noi dacă nu suntem „înviați/ renăscuți dumnezeiește” (Ibidem).

Iar Scriptura, subliniază autorul, nu poate renunța la literele și cuvintele ei dar „nici nu se identifică cu aceste cuvinte” (p. 32-33).

Autorul spune: „Iisus Hristos este sufletul Legii, punctul focal/ de focalizare/ de convergență al întregii Sfintei Scripturi…Căci Domnul Cel viu nu Se identifică cu cuvintele scrise ale Scripturii! Dacă s-ar petrece astfel lucrurile, El nu ar fi decât o simplă idee sau anumite lucruri, dar nu Hristos Însuși. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat trebuie să Se distingă/ să Se deosebească [să fie de altă esență n.n.] față de cuvintele Scripturii” (p. 33). Și asta te face să privești transcendent cuvintele Sale, să le vezi ca pe o cale de intrare în relație cu Dumnezeul treimic.

Autorul oferă un pasaj din Calvin în p. 34, în care acesta spunea că turcii/ mahomedanii nu se închină Dumnezeului cerului și al pământului ci unui idol, pentru că nu acceptă Chipul [ipostatic] al lui Dumnezeu, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Însă nici evreii nu sunt departe de mahomedani, afirma Calvin, pentru că și ei neagă faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (p. 34).

De aceea Calvin, precizează autorul, mărturisea faptul că „noi ne întâlnim cu Dumnezeu în mod personal numai în Iisus Hristos, Care în realitatea personală a vieții Sale este Chipul lui Dumnezeu Tatăl” (p. 35).

Tot autorul spune: Iisus Hristos „este oglinda lui Dumnezeu, după cum cuvântul Scripturii ne reflectă harul și adevărul lui Hristos” (Ibidem).

Și autorul recunoaște faptul că „a învăța despre inspirația literală [a Scripturii, în sensul că Dumnezeu ne-ar fi predat cuvânt cu cuvânt Scriptura, fără legătură cu Sfinții ei scriitori n.n.] duce la Scriptolatrie/ Bibliolatrie” (p. 36).

Calvin: nu putem să înțelegem Scriptura dacă „Dumnezeu Însuși nu-Și face simțită prezența Sa dumnezeiască în năuntrul nostru” (p. 37).

Și autorul vorbește la Calvin, după cum prevăzusem, tot în mod instrumentalist și despre Profeți, ei fiind doar instrumentele lui Dumnezeu pentru a Se revela și nu intimii Lui (Ibidem).

Calvin vorbește și despre cunoașterea lui Dumnezeu în creație și istorie (p. 40), despre „cunoașterea naturală” ca fiind proprie tuturor (p. 49) Însă avem nevoie neapărată de cunoașterea lui Hristos (Ibidem).

---

[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_calvin.

[2] Idem: http://de.wikipedia.org/wiki/Peter_Brunner.