Etichetă: Zaza

Poate de un an și ceva urmăresc varianta românească a Răpirii. În afar de Zaza (pseudonim, bineînțeles) și 31 de ani, lucru cu guvernul, din București, cu rude de prin Teleorman și cu multe plimbări prin Asia și Europa…sau mai știu eu pe unde…nu știu despre autoarea noastră.

Însă blogul ei de fildeș, unul insolit și făcând abstracție de cititori (care să o placă așa cum e…dacă vor citeală) e o raritate frumoasă, deșteaptă rău de tot, intertextuală, cu istorii reale și literare, cu multilingvism și multiculturalism la greu…încât cei 31 de ani te uimesc bine de tot.

Am stat și m-am gândit: De ce să nu vorbesc despre oamenii care contează, care mă uimesc tot timpul și să îmi pierd timpul cu ce fraieri sunt ortodocșii noștri online, baptiștii lor online, alte neamuri conlocuitoare și alde dute-vino? Dacă tot stai și recenzezi tâmpițele…începe să îți placă să fii și tu ca ei, fapt pentru care am zis să o dăm în zona grea, acolo unde suntem noi vecini cu gândul lor și cum ne place nouă.

Scrie mult, scrie foarte bine, te uimește pe fiecare zi și e greu să o urmărești tot timpul, că sare din franceză în engleză, din oltenisme în asiatisme la greu, te lovește în spaniolă, te duce în fața unei fotografii alb-negru duioasă, te umorizează, te face să te simți femeie deșteaptă (e de bine?!!!!), se autopersiflează, se autoexpune, îți dă un jurnal semi-personal, semi-secret pe față…fără să îți spună nimic despre ea…sau fără să te bage în seamă.

Te instruiește…și te părăsește.

O să mai vină și mâine…te bagă în 13 subiecte…și te lasă cu ochii în nori, adică în nimbuși.

Mâine mai vine, cu aceeași secretomanie și îți mai spune că e în Cambodgia, în Turcia sau în Bangkok, îți dă trei denumiri de străzi, ce se mănâncă p-acolo, de ce România nu e ca Japonia sau Groenlanda nu e ca la Fetești…și pa și pusi!

Însă va reveni, poimâine, și îți va cita dintr-un autor englez, spaniol, persan sau gruzin, din ce va vrea mușchiul ei, îți va expune o treabă de care nu ai habar (dar dacă vrei să afli, fratele meu, fă excavații)…și iarăși pleacă în misiune secretă nu mai știu unde, și nu imaginar, ci pe bune, că îți arată și pașaportul și ștampile și necazuri de pe-acolo, hăt, departe de noi și de lumea noastră în culori portocalii.

Adică, mai pe scurt: un blog pentru deștepții cu trei capete, care vor să fie făcuți de o femeie (adică nu sunt misogini, ei, adică da…) și care o să învețe să o iubească, pentru că nu ai ce face: cine te face…te atrage. Erată: cine te educă…te emoționează.

Mă uitam la Părintele Usca azi, care a dat un interviu…și a spus că, în 2007, l-a văzut pe un alt confrate la blog…și așa și-a făcut și el blog, pentru că era în stare de el. De aici mi-a venit cu povestea: cum am început noi onlineul.

În 2006, prin începutul anului, am trecut la online non-stop și am dat cu ochii peste tot și mi-am dat seama că blogul e scrisul de azi. Și am citit, paralel cu scrisul tezei mele doctorale, zeci de bloguri, de peste tot, până m-au plictisit enorm. Cele mai multe erau, au fost și vor fi plictisitoare, pentru că cei care le fac nu trăiesc…ci dorm pe ei.

În 2006 a fost o tentativă de scriere la ziar din partea mea, am făcut, cu o echipă, 3 numere de ziar și ne-am împotmolit în bani, dar, mai ales, în lipsa de perspectivă. Când nu te trec cuvintele și ziua și noaptea, când nu galopează prin tine, e adevărat: e greu să le chemi cu  o mâna de grâu, ca pe bibilici, ca să le dai să mănânce. În paralel făcusem ziarului un forum, unde eu și doamna preoteasă scriam la greu…iar colegii de echipă șomau la greu.

Și, când am văzut că ziarul, forumul și echipa noastră era vai de viitorul lor, am terminat-o cu forumul (ziarul s-a autosuspendat)…și am trecut imediat la WordPress…și la alte sisteme de blogging, pentru ca să facem treaba treabă.

Acum, noi cu noi, scriem și vrem lucruri de top, grele, ne plac insolitățile, lucrurile foarte diverse, pe multe trepte de înțelegere…și eram puși, în WordPress (prima miză de atunci…și de acum, după 4 ani), în fața unui public sec, chior, diletant.

Cine să mă creadă, pe atunci, că eram scriitor cu 100 de cărți scrise, cu 28 de ani la activ…și că vream să scriu blog insolit, adică supergreu?Era o prostie…pentru minți înguste, cum, pentru aceleași minți, am rămas și astăzi. Așa că evidența publică, pentru mulți…nu îndumnezeiește sau nu uimește, ci îndrăcește, înveninează și mai mult, prostește…publicul.

Și, ne-am uitat ochi în ochi, după vreo 3 zile de blogging pe WordPress…și doamna preoteasă mi-a spus: Ia-o izi, pentru că aici e grădinița, grupa inferioară! Și cum, gura ei, mi-a spus multe adevăruri de-a lungul vremurilor, am făcut ascultare…și cred că am făcut bine. Adică am luat-o mai de jos, nu de foarte jos (josul ăsta…e foarte sus pentru mulți) și nu am fost noi înșine. Nici acum nu suntem noi înșine, decât arare clipe, ca să nu îndrăcim și mai mult publicul smerit.

Însă ceea ce mi-a plăcut la Zaza (mă enervează că nu îi știu numele, pentru că nu îmi place să îi spun omului pe poreclă) e faptul că ea nu se uită la public, ci o dă înainte cu ce vrea și cum e ea. Nu face rabat…pentru înțelegere.

Eu trebuie să fac asta, pentru că mă gândesc la rolul teologic și cultural formator pe care îl jucăm la nivel online, și știu că nu toți au avut parte de  frumuseți excedentare. Noi o dăm mai lungă, mai scurtă, acum și cu o carte, mai lungă, mai scurtă, din teologie în cultură, din poză în predică, din opinii în reflecții, din aplicații online în programe…pentru că știm că teologia e cea mai matematică dintre toate și e grea, dacă îi bubui cu ea tot timpul.

Pentru mine e foarte ușor să fac numai teologie, comentarii pe texte patristice, pe dogme, pe Scriptură, pe Viețile Sfinților, în care să vorbim ore întregi…până când ni se usucă gura sau tastele. Însă…câți urmăritori am? Dacă dintre cele câteva mii de vizitatori, săptămânali, ai noștri, vin doar câțiva și zic 3 chestii la comentarii…ce s-ar întâmpla, dacă nu am mai da-o scurtă, cotită, prelungită, și am fi…superermetici ca Zaza?

Am fi tot noi cu noi, noi cu 3 inși, și ne-am simți tot la fel de inutili pentru prezenteitate.

Însă, pe zi ce trece, ne gândim dacă ridicând blogul, pe cote mari, am făcut un bine sau un rău? Adică țara ne vrea proști…și nouă ne arde de teologie mare și sfântă?!

Mai pe scurt: am ajuns creator de online în 2006, pentru că citeam lucruri puerile prin toate țările și România mea, am făcut online la 50% din capacitatea mea, am încurajat pe unul sau pe altul…și în 2010…iar nu am ce să citesc serios, în masă, ci numai așa, insular. Adică ioc oameni de litere veniți la nivel online, care să lucreze la cât îi lasă bretelele.

Auzi, ei se întreabă: dacă scriitura de pe blog…e tot la fel de bună…ca cea din carte? Dar cea din carte, din cartea cu care ai rupt copacul, nu e făcută tot pe taste acum? Ce mare diferență e din a pune pe blog…și a pune în carte, când și colo și colo…e numai chestie de pus Wordul la ochiul cititorilor?

Nu, dragii mei, în România nu se scrie bine de foarte multă lene și pentru că nu sunt mulți, care să îi ducă capul să facă asta!

Deci nu există cap mult…dar există multă lene, greață, sictir de sine, neîncredere în sine (adică și tu știi că ești prost de bubui) și de aceea nu scrii, nu pictezi, nu gravezi, nu faci copii, nu faci Biserici, nu faci instituții, nu faci preoție dumnezeiască, nu faci avocatură de renume mondial, nu ești Bill Gates, nici Da Vinci, nici Maria Dolores…nimeni.

Final de bine, de ultrabine: toată stima noastră, doamnă autoare Zaza, și vă invidiem (în bine) pentru faptul că scrieți la nivelul în care simțiți să fiți…pentru că, la noi, spre exemplu, tot din București, tot din regiunea Teleorman (adică poate să iasă ceva bun…de acolo?!) venim și vă înțelegem. Și vă admirăm, chiar dacă nici cu dv. nu avem vreun contract de colaborare sau de privatizare sau de dispersare de fonduri…

Vă mulțumim…de nu avem cuvinte!…

Ps: Atenție! Pentru cei care cred că autoarea descrisă supra e…vreo Sfântă a noastră…nu e! Scrie numai bine…