Înmormântarea ÎPS Nicolae Corneanu [1 octombrie 2014]

IPS Nicolae CorneanuToate imaginile au fost preluate de pe Basilica. ro și Trinitas TV. ro.

catafalcul IPS Nicolae CorneanuÎPS Acad. Dr. Nicolae Corneanu a adormit în seara zilei de 28 septembrie 2014 (zi de duminică) și a fost prohodit în catedrala mitropolitană din Timișoara, azi, miercuri, 1 octombrie 2014. În catedrala unde a slujit timp de 52 de ani. Iar Sfânta Liturghie și Înmormântarea sa au fost transmise în direct la Trinitas TV și Radio Trinitas.

*

Mesajul de condoleanțe al Patriarhului României

duminică, 28 septembrie 2014

Către:

Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei

Am aflat cu multă durere în suflet că, în seara zilei de 28 septembrie 2014, a trecut din această viaţă Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, ierarh venerabil al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, arhipăstor erudit şi harnic, promotor al valorilor credinţei şi culturii creştine în dialog multiconfesional.

Împreună cu ierarhii Sfântului Sinod, cu preoţii, monahii şi credincioşii îndoliatei Arhiepiscopii a Timişoarei, înălţăm în aceste zile rugăciuni pentru odihna sufletului său în lumina şi pacea Preasfintei Treimi, împreună cu vrednicii ierarhi ai Bisericii lui Hristos din poporul român.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

catafalc 2*

Pe de o parte, om de distinsă cultură umanistă, dar şi cunoscător al teologiei Sfinţilor Părinţi. Ataşat valorilor Ortodoxiei, dar şi spirit deschis spre valorile altora. Fire dinamică în ciuda aparenţelor, fire disciplinată, tenace, cu voinţă puternică, a slujit Biserica cu multă diplomaţie şi cu multă răbdare”, a mărturisit ÎPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

*

„Mi-a fost mitropolit timp de aproape zece ani când am fost Episcop de Caransebeş. Se numără între personalităţile care au constituit piatră de hotar pentru viaţa mea, pentru drumul pe care l-am urmat în partea a doua a vieţii, adică cea de Episcop”, a spus ÎPS Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

*

„Mitropolitul Nicolae Banatului făcea parte din categoria ierarhilor cu greutate, şi intelectual şi teolog şi om de administraţie, făcea parte din rândul ierarhilor grei pe care i-a avut Biserica noastră în sensul bun al cuvântului”, a transmis ÎPS Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

*

Mesajul Casei regale a României

Am aflat cu adâncă tristeţe vestea trecerii la cele veşnice a Mitropolitului Nicolae al Banatului. Rareori ne-a fost dat să ne simţim mai aproape de Dumnezeu şi în pace sufletească decât în prezenţa sa.

A păstorit marea comunitate bănăţeană mai bine de cinci decenii, rămânând fidel locului şi oamenilor, dar mai ales propriilor principii şi simţăminte.

Mitropolitul Nicolae a avut curaj şi demnitate, în momentele grele ale lungii sale vieţi. El s-a lăsat condus de virtuţile libertăţii, demnităţii şi iubirii în fiecare dintre înfăptuirile sale.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Regele Mihai

*

Sfanta Liturghie 1Lit 2Lit 3*

Dumnezeiasca Liturghie de la înmormântarea sa, în format audio, 1. 15. 24 minute, transmisie directă a Radio Trinitas. Începând cu Ectenia morților. A fost inclusă în arhiva de aici.

*

Slujba Înmormântării

A început la ora 11 și câteva minute. Fiind slujită de Patriarhul României, dimpreună cu ierarhi, preoți și diaconi.

Inm 1Inm 2Inm 3Inm 4Inm 5Inm 6Inm 7Între 11. 54-56, Patriarhul Daniel a rostit Evanghelia de la In. 5, 24-30. Apoi a rostit una dintre cele 3 rugăciuni de dezlegare.

Inm 8De la ora 12.00, Patriarhul Daniel a ținut cuvântul de evocare. În timp ce băteau clopotele catedralei.

Inm 9Predica Patriarhului s-a terminat la 12. 14 minute. Și apoi a vorbit Pr. Ionel Popescu, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Timișoarei, până la ora 12. 35.

Inm 1012. 36. Sărutarea cea mai de pe urmă.

Inm 1112. 43-44. Otpustul. Rostit de Părintele Patriarh.

12. 45-47. Veșnică pomenire (de două ori), a treia oară: Hristos a înviat din morți

Inm 1212. 47. S-a încheiat slujba de Înmormântare.

12. 48. Cântându-se Sfinte Dumnezeule al Prohodului, s-a ieșit din catedrală cu trupul mitropolitului. Care va fi îngropat în gropnița de sub Sfântul Altar.

*

Slujba Înmormântării Mitropolitului Nicolae Corneanu, în format audio, în transmisia live a Radio Trinitas. Fila audio are 1. 45. 16 minute. A fost inclusă în arhiva de aici.

Revedere. Promoția 2002 FTO

fotografie de grup, de Marius Nedelcu

Întreaga arhivă a evenimentului e compusă aici.

În file audio aveți toată desfășurarea publică a revederii noastre. Alături de fotografii și 3 file video.

promotia 2002, 1promotia 2002, 2
.
.
..
.
.
.
promotia 2002, 10

Diac. Dr. Florin Marica

.
promotia 2002, 13
promotia 2002, 14promotia 2002, 15
promotia 2002, 16promotia 2002, 17

***

Promoția 2002 a fost compusă din

Achihăiei T. Teodor Constantin ↔ Agafiței Gh. Mihai ↔ Albu Gh. Viorel ↔  Alexe P. Adrian ↔ Andronic Șt. Gigi Sebastian↔  Antoce D. Dan Alexandru ↔ Antohi (Asavei) M. Gheorghe ↔ Anton A. Adrian Liviu ↔ Anton I. Cristian ↔ Apostol C. Florin Bogdan ↔ Apostu C. Cristian ↔ Argatu Gh. Mihai ↔ Ariton S. Marin Cristinel

Barbu C. Valter ± Barbu V. Elgad Virgiliu  ± Barbu V. Petrică Florinel  ± Bărbulescu S. Florian  ± Bătrâneanu D. Eduard Tudor ± Bighiu Gh. Mitică ± Bîrleanu N. Vasilică  ± Bîrzu N. Petru Lucian  ± Bistriceanu C. Dumitru  ± Bonef A. Marian  ± Brînaru O. Tudor ± Bucur P. Adrian George  ± Buscă P. Tudor  ± Busuioc T. Florin

Câdă Gh. Nicolae Cristian ≡ Calancea Gh. Vasile Iustin ≡ Ceapariu A. Ionel ≡ Cerbu I. Dragoș Felix ≡ Chilianu C. Petrișor Iulian ≡ Chiosea C. Ciprian Valentin ≡ Cîrlan V. Vasile ≡ Coman M. Mihail ≡ Coman P. Ioan Pavel ≡ Coman V. George Alexandru ≡ Comănescu I. Horațiu Gabriel ≡ Constantin M. Ionel ≡ Coresciuc P. I. Roger ≡ Costiuc I. Bogdan ≡ Cotorceanu N. Leonardo Adrian ≡ Cristea N. Vasile ≡ Cucu T. Florin

Dima D. Marius Cristian ≈ Dinică Gh. Florin Cătălin ≈ Dochia D. I. Andrei Victor ≈ Donisă I. Vasile Adrian ≈ Doroftiese T. Gabriel ≈ Dragomir T. Florian Paul ≈ Dragomireascu D. Cătălin ≈ Dumitru I. Marius Adrian ≈ Dumitru M. Marius Bogdan ≈ Dumitru Șt. Gelu

Enciu M. Adrian Mihai ≠ Ene N. Daniel Adrian ≠ Epuran T. Mircea

Feraru C. Doru  Cosmin § Filip I. Sorin Dănuț §  Filip T. Emanuel § Fișcuci Șt. Nicușor Valentin

Geantă M. Marius Adrian ∩ Ghelase N. Marius Ionel ∩ Gheorghe A. Valentin ∩ Gheorlan V. Florin ∩ Ghinea Gh. Stelian Adrian ∩ Gîță Valentin Emil ∩ Grigore C. Gabriel Constantin ∩ Grîncearov N. Kiril ∩ Guguleanu I. Cristian

Hagiu N. Nicolae ÷ Hancheș J. I. Marcel Iulian ÷  Holbea N. Ion ÷  Hurmuzache M. Cătălin

Ilie V. Doinița × Ioan Gh. Ovidiu × Ionuț Ion Gh. Alexandru × Ionașcu P. Marius Dan × Ionescu Gh. Cezar × Iordăchescu I. Ionuț Viorel × Irimia Gh. Cristian Vlad × Irimia V. Ioan × Ivan A. Ginel Aurelian × Ivan C. Doru

Lică Gh. Valentin Petre

Măciucă O. Mihai Cristian ¬ Măieran T. Tudor Ștefan ¬ Manea I. Nicolae ¬ Manea V. Marius Mădălin ¬ Marcu D. Dan ¬ Marica M. Florin ¬ Marina-Fiț T. Liviu Octavian ¬ Marius I. Silviu ¬ Matei C. Bogdan ¬ Matei Gh. Adrian Cosmin ¬ Matei T. George ¬ Maxim V. Cătălin Marian ¬ Meleștean Gh. Ilie ¬ Mera Gh. Claudiu Vasile ¬ Mihai N. Ionuț ¬ Mincă I. Alexandru ¬ Mititelu N. Longen ¬ Mitroi V. Florin Valentin ¬ Mogoș P. Doru Constantin ¬ Munteanu I. Petru Ciprian ¬ Munteanu I. Rusalina ¬ Munteanu V. Cristian ¬ Murariu C. Cosmin Constantin

Neacșu I. Adrian ◊ Neacșu I. Ioan Dragoș ◊ Neagu M. Cornel ◊ Neagu T. Antoniu ◊ Nebunu Gh. Cristian ◊ Neculai I. Mihail ◊ Nedelcu C. Ion Constantin ◊ Nica M. Nicolae ◊ Nicolaescu C. Constantin Sergiu

Olteanu A. Silviu Andrei  ⁄  Oprea S. Cosmin Cristian  ⁄  Oros Al. Florian Ioan  ⁄   Ouatu Gh. Gheorghe

Pârju C. Ionel Sergiu ↑ Pârvu R. Sebastian Lucian ↑ Pătru V. Cristian ↑ Păunescu I. Eugen Cătălin ↑ Pavlusenco I. Bogdan Marinică ↑ Petrache N. Ionuț Cristian ↑ Petre A. M. Marius Marian ↑ Picioruș O. C. Dorin Octavian ↑ Pîrlog L. Liviu ↑ Pîslaru N. L. Sorin ↑ Pîslaru V. Florin ↑ Podariu I. Adrian ↑ Poiată C. Constantin Ștefan ↑ Poleucă A. Gheorghe ↑ Popa I. Al. Florin ↑ Popa I. Ciprian Ionuț ↑ Popescu D. George ↑ Popescu Gh. Bogdan ↑ Popescu S. George Iulian ↑ Predoi S. Gheorghe ↑ Prelipcean Gh. Nelu Angel ↑ Pripon N. Alexandru

Roșu C. Ciprian Cătălin ‡ Rotaru C. Costel  ‡ Rotundu A. Gelu  ‡ Rusnac V. Vsevolod  ‡ Schipor I. Dumitru  ‡ Simerea I. Ovidiu  ‡ Sinca N. Constantin  ‡ Sîrbu Șt. Viorica ‡ Slamna F. Iulian Robert  ‡ Slavov S. Ivalin  ‡  ‡ Stan D. Ionel  ‡ Stanciu E. Cristian  ‡ Stancu N. Marian  ‡  Stârceanu A. Bogdan Ioan ‡  Stoian R. Constantin Emanoil ‡  Stoica I. Bogdan Ștefan ‡  Stoica I. Iulian ‡  Stroea Gh. Octavian ‡  Strugar V. Constantin

Șorcaru C. Bogdan Ionuț ÷ Ștefănescu C. Dumitru

Tănase Șt. Vasile Leonard √ Toma A. Iliuță Iulian √ Tomozei I. Claudiu √ Toporceanu R. Mihai √ Trifu – Haiduc A. Narcis √ Trofin I. Liviu Gabriel√  Tudor D. Florin √ Tudor I. Ion Mădălin √ Tudor N. Gabriel √ Tudose I. Ionuț Emanuel √ Turcu A. Silviu Marian

Ursu A. Claudiu  ø Uță I. Marius Constantin ø Vasilescu C. Cătălin Eugen ø Vlad A. Ștefan Laurențiu ø Vlad D. Marian ø Voica C. Bogdan Vasile ø Voinea Gh. Florin ø Voinea N. Gheorghe Valentin ø Vrânceanu I. Robert

Zaharia I. Ion

***

promotia 2002, 18
.promotia 2002, 20
promotia 2002, 21promotia 2002, 22
..
.
..
.
.
..
promotia 2002, 32
.
.
...
.
.
...
..

.
.
.
.
.
.
.
promotia 2002, 52

*

Marius Nedelcu, ziarul Lumina, vineri, 18 octombrie 2013:

„La Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti a avut loc ieri, 17 octombrie, revederea preoţilor şi teologilor care au format promoţia 2002 a acestei instituţii de învăţământ.

Foştii studenţi au participat la Sfânta Liturghie, au pomenit în rugăciune pe profesorii lor trecuţi la cele veşnice, apoi s-au reunit în băncile facultăţii. Preoţii, profesorii şi foştii studenţi teologi au fost binecuvântaţi cu acest prilej de PS Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal.

Revederea promoţiei 2002 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti la 11 ani de la absolvire a început ieri dimineaţă la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul facultăţii, unde un sobor de slujitori, format din preoţi cadre didactice ale facultăţii bucureştene şi foşti studenţi teologi, a săvârşit Sfânta Liturghie.

La final a fost oficiat şi Te Deum-ul de mulţumire pentru binefacerile revărsate de Dumnezeu asupra absolvenţilor promoţiei 2002 şi asupra profesorilor de teologie care i-au îndrumat. După slujba de mulţumire, soborul de slujitori a săvârşit slujba Parastasului pentru părintele profesor Petre David, îndrumătorul acestei generaţii de teologi, precum şi pentru profesori de teologie şi foşti colegi trecuţi la Domnul.

După momentul din paraclisul facultăţii, foştii studenţi s-au reunit în Amfiteatrul „Preot profesor Ioan G. Coman“ al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, în cadrul unui curs festiv în care s-a strigat catalogul promoţiei 2002, şi fiecare dintre cei prezenţi a relatat ce a făcut de la absolvire, în anii care au trecut.

Alături de studenţi s-au aflat părintele prodecan Gheorghe Holbea, părintele profesor Vasile Răducă, părintele profesor Adrian Gabor, părintele profesor Ionuţ Moldoveanu, părintele lector Radu Mureşan şi părintele asistent Costea Tănăsache, cadre didactice la facultatea bucureşteană.

„Este un moment de mare bucurie să îi întâlnesc pe cei care au format prima promoţie la care am fost şi eu îndrumător împreună cu părintele profesor Petre David, dar şi pentru că a fost o promoţie apropiată de sufletul nostru, cu care am făcut lucruri deosebite. Părintele Petre David a iubit foarte mult studenţii şi mi-a transmis această dragoste şi această modalitate foarte filială de a mă apropia de ei. Revederea lor mi-a produs multă bucurie pentru că am văzut în ei mulţi vrednici slujitori ai altarului Sfintei noastre Biserici şi ai poporului binecredincios“, a spus pr. Radu Mureşan.

„Ziua de astăzi a fost extrem de emoţionantă pentru că a debutat aşa cum începea de fapt fiecare zi de vineri din săptămânile anilor de studenţie, când îndrumătorul nostru de an, părintele profesor Petre David, venea cu noi în Biserica «Sfânta Ecaterina» unde împreună ne rugam şi participam la Sfânta Liturghie, iar apoi mergeam la cursuri. Părintele Petre David a încercat în această perioadă să ne fie un exemplu, un model şi a reuşit pentru că fiecare dintre noi îl purtăm în suflet“, a spus diac. Florin Marica, inspector eparhial la Sectorul Teologic-educaţional al Patriarhiei Române, absolvent al promoţiei 2002.

„Astăzi ne aflăm cu toţii în stare de comuniune, pentru că avem posibilitatea să ne revedem după 11 ani, în care am crescut, în care am trecut prin multe evenimente, prin multe situaţii care ne-au maturizat, care ne-au marcat şi ne-au pus în faţa unor alegeri şi opţiuni prin care noi ne-am reafirmat permanent fidelitatea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos“, a spus protosinghelul Maxim Vlad”.

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii

Matei 15, 21-28

„În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o fe­me­ie cananeeancă, din acele ţi­nu­turi, ie­şind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doam­­ne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răs­puns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.

Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Ru­sa­lii ne arată dra­go­s­tea fără margini a unei ma­me în­du­­rerate din cauza su­fe­rin­ţei fiicei sale. Femeia ca­na­neeancă se identifică în mod deplin cu su­­­ferinţa copilei sa­le, iar aceasta o vedem din faptul că ea nu-I cere Mântui­to­ru­lui Hris­­­­tos: „miluieşte pe fiica mea“, ci „miluieşte-mă“. Astfel, fe­­meia cananeeancă de­­vine mo­del de iubire şi pur­tare de gri­jă a părinţilor faţă de copiii lor.

Copiii ca persoane umane în creştere sunt darurile cele mai scumpe ale lui Dumnezeu pentru părinţi şi pentru umanitatea întreagă, care fără copii nu-şi mai poate continua existenţa. Însă aceste daruri minunate, pentru istorie şi veş­ni­cie, trebuie cultivate cu multă atenţie, multă iubire şi multă răb­dare. Naşterea, creşterea şi educaţia copiilor sunt o lucrare sfântă de împlinire a omului prin iubirea faţă de cei mai apropiaţi semeni ai săi: soţia, copiii, rudele, prietenii, vecinii, colegii şi toţi cei care îi cer ajutor.

Creşterea copiilor în plan bio­logic şi spiritual este şi o maturizare a părinţilor în iubirea lor darnică, harnică şi respon­sa­­bilă.

Copiii trebuie edu­caţi în duhul Evangheliei iubirii lui Hristos şi al valorilor creştine, prin rugăciune şi îndemn la viaţă sfântă şi fapte bune.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă „pă­rinţii să se îngrijească nu de modul cum vor dobândi bani copiii lor, ci de modul cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cer­ceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se înto­vă­răşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răs­puns în faţa lui Dum­nezeu“ 1*.

Modelând spiritual caracterul copiilor, părinţii cultivă totodată bunătatea şi nobleţea lor părintească, astfel încât copiii buni devin fericire pentru părinţi, iar părinţii buni fericire pentru copii.

În familie se cultivă spiritul comuniunii de iubire paternă, fili­ală şi fraternă, se formează personalitatea. După cum tatăl sau mama nu sunt în familie fiinţe impersonale, tot astfel nici copilul nu este în familie o fiinţă impersonală, ci o persoană unică şi irepetabilă. Copilul are un chip şi un nume, iar sufletul său este chemat la viaţă pe pământ şi în ceruri, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facere 1, 26-27).

Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial şi social, copilul îşi formează prima imagine despre lume şi societate, cultivă dra­gostea de părinţi şi fraţi, respectul faţă de aproapele şi de lo­curile natale.

Caracterul copiilor nu se formează numai prin cuvinte şi activităţi, ci şi prin modul de viaţă al părinţilor, prin exemplul dat de aceştia. Legătura armonioasă şi afectivă cu părinţii, care este mai intensă la vârsta co­pilăriei, constituie componenta principală a formării co­pilului.

Tendinţa copiilor de a-i imita pe părinţi se menţine chiar şi atunci când aceştia îşi for­mează propriile familii. În­deosebi legătura armonioasă dintre părinţi şi a copiilor cu părinţii lor este cea mai bună te­melie pentru dezvoltarea mo­rală şi spirituală a copiilor. Dim­potrivă, lipsa armoniei în re­­laţiile dintre părinţi in­fluen­ţează negativ, uneori întreaga viaţă a copiilor.

Autoritatea părinţilor nu trebuie să se întemeieze pe asuprire şi constrângere, ci pe iubire, dialog şi ajutor. Exer­citarea ei ca putere opresivă sau violentă dă naştere unor stări negative, conştientizate mai ales în epoca noastră.

Îndeosebi în societatea contemporană, care exercită o presiune irezistibilă asupra copi­lului cu multiple posibilităţi şi tentaţii, dialogul părinţilor cu fiul sau fiica lor în vederea înţelegerii corecte a lucrurilor este deosebit de necesar. Co­pilul nu este chemat să urmeze în viaţă un drum întâmplător, ci trebuie să-şi aleagă propriul drum dintr-o mulţime de posibilităţi care i se oferă. În acest sens, el trebuie ascultat, ajutat şi îndrumat.

În vremea noastră cauzele nefericirii copiilor şi tinerilor – precum sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea etc. – s-au înmulţit într-un mod alarmant. În aceste condiţii, sporirea aten­ţiei şi a iubirii părinteşti în lucrarea de creştere şi educaţie a copiilor constituie o nevoie vitală.

Iubirea copiilor faţă de părinţii lor cuprinde în sine împlinirea îndemnului Sfintei Scripturi, şi anume: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…“ (Ieşire XX, 12), iar această cinstire se exprimă prin dragoste fiască, ascultare, bună purtare, sârguinţă la învăţătură şi fapte bune.

În acelaşi timp, copiii şi tinerii trebuie să respecte şi să preţuiască pe toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii lor care-i educă şi-i formează ca să devină oameni luminaţi şi competenţi, pe preoţii şi pe naşii lor de Botez – părinţii spirituali -, care îi călăuzesc pe calea cre­dinţei şi a mântuirii, a sfin­ţeniei şi a bucuriei duhov­niceşti.

Prin studiu, cu timp şi fără timp, şi activităţi educative, copiii valorifică cei mai frumoşi ani ai vieţii, folosind timpul în mod eficient pentru a deveni oameni înţelepţi şi competenţi, buni şi paşnici, harnici şi darnici.

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capa­dociei, îndeamnă tinerii să înveţe asemenea albinelor, care „nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l depă­şim. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa, în astfel de scrieri, să culegem tot ceea ce ne este folositor şi să ne ferim de ce este vătămător“ 2*.

În societatea secularizată de azi, aflată în criză economică şi financiară, dar mai ales spirituală, în care familia creştină se confruntă cu grave probleme de ordin economic şi moral, social şi spiritual, apărarea, promovarea şi consolidarea insti­tuţiei sacre a familiei pe temelia valorilor evanghelice netrecătoare, pe bunătate şi res­ponsabilitate, pe demnitate şi solidaritate trebuie să fie o preocupare permanentă a Bisericii în lucrarea ei socială şi misionară.

Societatea contemporană, chinuită de egoism şi indife­renţă, devine adesea „o aglo­me­raţie de monade închise“, fără comuniune de iubire reală şi soli­dară între oameni. Într-un spaţiu al profitului necon­di­ţionat, definit prin transformarea fiinţelor umane în obiecte sau în cifre cu semni­ficaţii economice şi profitabile, copiii devin adesea simple obiecte şi ţinte vulnerabile sau total ignoraţi.

Pentru a preveni astfel de răni deschise în viaţa familiei, oamenii trebuie să înveţe să îi respecte pe copii şi să îi înţeleagă. Mântuitorul Iisus Hristos i-a primit cu dragoste pe copii şi pe tineri şi i-a ascultat cu seriozitate.

Aceste două coordonate trebuie să carac­teri­zeze relaţiile autentice şi nece­sare, desconsiderate, astă­zi, sub pretextul afirmării liber­tăţii individualiste a omului contemporan. Instabilitatea familială, divorţul, violenţa, di­minuarea fidelităţii conjugale, dispreţul faţă de valorile tra­diţionale au condus la traumele actuale suferite de cei lipsiţi de apărare, drame ignorate sau considerate simple informaţii oferite de mass-media.

Deşi Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor menţionează „princi­piul interesului superior al copilului“ (art. 2 (2)), exploa­tarea, părăsirea, răpirea sau uci­derea copiilor repre­zintă păcate săvârşite, în continuare, la adăpostul indiferentismului, al consumismului şi al profitului material, trăsături definitorii ale societăţii contemporane secularizate şi consumiste.

Alături de părinţii trupeşti ai copiilor, slujitorii Sfintelor Altare, ca părinţi sufleteşti, sunt datori să îi ocrotească pe copii, pe cei mai mici fii ai Bisericii, prin iubire părintească, prin sfat bun, prin îndemn la viaţă spirituală şi prin programe pastorale pentru copii şi pentru părinţii lor.

Părinţii copiilor trebuie să redescopere, împreună cu slujitorii Bisericii, grija pentru copii, puterea rugăciunii curate şi ajutorarea spirituală şi materială a copiilor, importanţa edu­caţiei creştine şi frumuseţea iubirii părinteşti, daruri necesare cinstirii altarului sfânt al familiei, binecuvântat de Dum­nezeu şi aşezat la temelia vieţii umane.

În faţa provocărilor din societatea de azi, Biserica nu poate să rămână indiferentă, pentru că misiunea ei constă tocmai în vestirea Evangheliei iubirii lui Hristos pentru lume şi a modului de vieţuire în conformitate cu aceasta.

Astfel, prin demersul edu­caţional-formativ din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul elevilor promovând cunoaşterea lui Dumnezeu – Creatorul cerului şi al pământului, a omului creat după chipul lui Dumnezeu, a universului ca dar al lui Dum­nezeu, a valorilor moralei creş­tine, precum: prietenia, dra­gostea, pacea, dreptatea, re­con­cilierea, res­ponsa­bi­li­tatea, solidarita­tea şi coopera­rea între semeni, ca principii de bază ale cre­dinţei şi vieţii creştine.

Educaţia religioasă, realizată prin intermediul lucrării Bisericii în şcoală, reprezintă o şansă, care se oferă fiecărui elev, de cu­noaş­tere a Cuvântului lui Dum­nezeu, ca izvor de lumină pentru viaţa omului dornic de iubire şi fericire eternă.

În complementaritate cu sistemul educaţional religios des­făşurat în şcoală, Biserica Ortodoxă Română a implementat, începând cu anul 2006, un program intitulat „Hristos împărtăşit copiilor“. Programul se adresează tuturor copiilor şi tinerilor cu vârste cuprinse între 6 şi 17 ani cu speranţa constantă de a deschide mintea şi sufletul acestora spre valorile credinţei creştine.

Proiectul „Hristos împărtă­şit copiilor“ a rodit nu numai prin rezultatele frumoase obţi­nute la nivel naţional, ci şi prin ge­nerarea altor programe edu­ca­ţionale, ca de pildă, „Alege şcoa­la!“ şi „Copilul învaţă iubi­rea lui Hristos“, prin care copiii învaţă cât de necesară este edu­caţia intelectuală, dar şi cea spiritual-fi­lantropică, de ajutorare a semenilor aflaţi în dificultate.

Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materia­list-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dum­nezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică.

De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei ceru­rilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană.

Astfel, cateheza creştină trebuie să-i înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte, care nu se limi­tează la materie, profit imediat şi viaţă biologică terestră, ci evi­denţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă, în lumina şi fericirea Preasfintei Treimi.

În Biserică învăţăm de la Sfinţii Părinţi că educaţia tine­rilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci ea este cea mai însemnată dintre arte.

Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu există nicio altă artă mai mare decât aceasta…căci ce este egal cu faptul de a armoniza sufletul şi de a forma gândirea tânărului? („Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-şi crească copiii“).

Pe lângă educaţia copiilor şi a tinerilor, grija părintească pentru aceştia se arată şi în grija pentru sănătatea lor fizică şi duhovnicească. În acest sens, mai ales copiii săraci trebuie ajutaţi de parohie şi de programele social-filantropice ale Bisericii, pentru a simţi iubirea lui Hristos pentru ei.

Casele pentru copii orfani, centrele de zi pentru copii ale Bisericii au ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos arătată faţă de copii şi tineri, aşa cum a arătat-o faţă de fiica bolnavă a femeii cananeence, văzând credinţa tare a mamei, izvorâtă din iubirea ei îndurerată.

Să ne rugăm Bunului Dum­nezeu, Părintele luminilor, să dăruiască părinţilor, copiilor şi tuturor celor ce ajută familiile care nasc şi cresc copiii în credinţă şi viaţă sfântă, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, „toată darea cea bună şi tot darul cel desă­vârşit“ (cf. Iacob 1, 17), pace şi sănătate, bucurie şi ajutor pe calea credinţei luminate şi a faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria familiei, binele Bisericii şi al societăţii. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creş­te­rea copiilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucu­reşti, 2007.

2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, Omilia a XXII-a. Către tineri, în Colecţia PSB, serie nouă, vol. I, Editura Ba­silica, Bucu­reşti, 2009, p. 321.

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!

Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!

Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.

Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu“.

*

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care este relatată vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului, este plină de învăţături duhovniceşti.

Ceea ce ne reţine atenţia în mod deosebit în Evanghelia de astăzi sunt iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece.

Domnul nostru Iisus Hristos are milă de acest om sărman, marginalizat de ceilalţi oameni şi nefericit prin faptul că nu vedea. El se chinuia să supravieţuiască, pentru că era în acelaşi timp bolnav şi sărac. Evanghelia nu ne spune dacă orbul avea familie sau rude, dar spune că el cerşea la marginea drumului. Probabil, cineva îl aducea acolo şi-l lăsa ca să cerşească, întrucât el nu se putea deplasa singur, fiind nevăzător. Tristeţea acestui om nevăzător era sporită de singurătatea lui, deşi pe lângă el trecea multă lume. Dar orbul de la Ierihon se simţea singur şi neajutorat, mai ales pentru că, oricât de mulţi erau cei care îi dădeau o bucată de pâine sau un ban, nimeni nu-i putea dărui ceea ce îi lipsea fiinţei sale, şi anume vederea ochilor. 

Evanghelia de astăzi ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?“ (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul“ (Luca 18, 37).

Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel care a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 38).

Cei care mergeau înaintea lui Iisus şi anunţau venirea Lui i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige, probabil crezând că orbul îi va cere Mântuitorului Iisus Hristos bani sau hrană.

El însă mai tare striga. De ce? Pentru a nu pierde şansa unică a vindecării sale. Deci orbul acesta avea o credinţă puternică în sufletul său, şi anume credinţa că numai Iisus din Nazaret îi poate dărui lumina ochilor. Credinţa sa insistentă sau stăruitoare creşte în timp ce Iisus Se apropie de el.

Cu cât înainta mai mult Iisus spre locul unde se afla orbul, cu atât acesta sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!“ (Luca 18, 39).

Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul Însuşi l-a auzit, deşi era înconjurat de o mulţime tumultuoasă de oameni. Atunci, Iisus S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l cunoască pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca lui Iisus, câţiva oameni au adus pe orb de la marginea drumului în mijlocul drumului, aproape de Iisus. De fapt, Iisus l-a chemat pe orb lângă Sine, în mulţime, ca să audă şi să înţeleagă toţi cei prezenţi în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani şi nici hrană.

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!“ (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit“ (Luca 18, 42).

În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline.

Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?“, nu „ce vrei să-ţi dau?“. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, mergea după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu“ (cf. Luca 18, 43).

Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret, prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om pentru mântuirea oamenilor.

Orbul acesta, care mai înainte era ajutat de alţii ca să meargă pe drum, acum merge singur fără ajutor, vede lumina soarelui şi feţele oamenilor, dar mai ales vede că viaţa sa este o viaţă nouă, izvorâtă din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni.

Ca atare, el preamăreşte pe Dumnezeu Cel mult milostiv. Când Mântuitorul Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni.Trebuia ca lumea să-l vadă acum ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Totuşi, în cazul de faţă, Domnul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „Rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta“, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca orbul vindecat să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10).

Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Aşadar, din Evanghelia vindecării orbului din Ierihon înţelegem cu prioritate că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferinţă şi răspunde la rugămintea celui bolnav: „Fie-Ţi milă de mine!“(Luca 18, 38) sau „Miluieşte-mă!“, mai ales când credinţa acestuia este puternică şi rugăciunea lui este stăruitoare.

Iisus Se opreşte din drumul Său ca să-i vindece pe oameni de boală, înnoind astfel calea sau sensul vieţii lor. În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon.

Când bolnavul se roagă lui Dumnezeu ca să fie vindecat, se întâmplă uneori să vină asupra lui ispite din partea unor oameni care încearcă să-l împiedice să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav.

Ei se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme pe Iisus. Aceştia s-au obişnuit prea mult cu fatalitatea unei boli cronice. Ei s-au obişnuit atât de mult cu infirmitatea orbului cerşetor, încât nu credeau că într-o zi viaţa lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuşi, credinţa şi speranţa orbului care-şi dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare.

De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului.

El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită.

Din Evanghelia de astăzi mai înţelegem că îndată ce simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să-I urmăm Lui, adică să ascultăm ceea ce El ne învaţă şi să cultivăm ceea ce El ne transmite prin iubirea şi sfinţenia Lui. Când a trecut Iisus pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, avea totuşi o vedere sau o simţire duhovnicească puternică, izvorâtă din credinţă şi speranţă.

Orbul a simţit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana lui Iisus Hristos, a simţit că Iisus poate dărui lumină ochilor, întrucât în El locuieşte şi lucrează Dumnezeu, Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Şi a fost lumină“ (cf. Facere 1, 3) şi a creat omul viu (cf. Facere 1, 26).

Cu alte cuvinte, orbul de la Ierihon, deşi nu vedea cu ochii trupeşti, vedea duhovniceşte prin credinţă; avea o altă simţire decât cea a simţurilor trupeşti, şi anume avea simţirea puterii vindecătoare a lui Dumnezeu lucrând în Iisus din Nazaret, simţea oarecum adevărul că Iisus este Dumnezeu-Omul în mijlocul oamenilor.

În acest sens, orbul de la Ierihon, cel vindecat de Iisus, a devenit, prin credinţa şi prin recunoştinţa sa, un dascăl pentru oamenii din timpul său şi pentru noi, cei de astăzi. Văzând rugăciunea lui, Biserica a învăţat să stăruie în rugăciune, invocând mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“ sau „Doamne, miluieşte!“.

Dacă noi ne rugăm stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi orbul de la Ierihon, cu credinţă puternică, în vreme de suferinţă sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluieşte!“, atunci vom vedea duhovniceşte prezenţa lui Hristos lângă noi, vom auzi duhovniceşte cum ne cheamă tainic spre El, pe noi, cei aflaţi la „marginea drumului vieţii“, şi vom simţi cum ne vindecă şi ne ia cu El pe calea mântuirii, pentru a mărturisi în lume iubirea Preasfintei Treimi. Amin!

† Daniel,

Patriarhul Biericii Ortodoxe Române

Predică la Duminica după Botezul Domnului

 Botezul Domnului

Începutul propovăduirii Domnului

„În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea.

Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.

De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

 Matei 4, 12-17

 *

„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4).

*

Cuvintele „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sunt, de fapt, cuvintele prin care Hristos Domnul începe propovăduirea Evangheliei Sale.

Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar etc.

Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi.

Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci, în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan.

Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Prin îndemnul sau chemarea Mântuitorului Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), Evanghelia de astăzi ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În Taina Sfântului Botez, omul primeşte iertarea păcatelor, harul înfierii şi puterea de a se lupta cu păcatul. Prin Botez se iartă păcatele care au fost săvârşite până în acel moment şi se dăruieşte o putere a lui Dumnezeu ca omul să poată birui ispitele.

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, îndată după Botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 2-13).

Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos respinge ispitele durerii, pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni.

Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi (cf. Luca 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice şi „le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor.

Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică (cf. Filipeni 2, 4-10). Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care omul se leapădă de Satana şi se uneşte cu Hristos.

Deci, prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii, întrucât el trece de la existenţa fără Hristos la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul) ” (Ioan 11, 25).

Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (cf. Matei 3, 13-17), Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh, omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, omul primeşte nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică „botezul spre iertarea păcatelor”; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii…”1*.

Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi „sânul maternal” al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti: „…acea apă mântuitoare v-a fost şi mormânt, şi mamă…”2*.

„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere” 3*.

Iar această înfiere baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea lui din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul Simbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi, când noul botezat primeşte iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite (în cazul în care cel botezat este adult) până în momentul Botezului.

Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii şi iertării păcatelor, numită şi „botezul lacrimilor”.

Dacă Botezul propriu-zis, în apă şi în Duhul Sfânt, se săvârşeşte o singură dată, „botezul lacrimilor” sau Sfânta Taină a Pocăinţei se săvârşeşte cât mai des, pentru ca omul să se curăţească de păcatele săvârşite după Botez şi să se poată împărtăşi, fără de osândă, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca să dobândească viaţa veşnică.

În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie „ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc” 4*.

Acelaşi Părinte duhovnicesc spune că „pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă” 5*.

Pocăinţa sinceră cu regret şi lacrimi pentru păcatele săvârşite aduce iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Plânge şi tu, deci, păcatul şi nu îl plânge aşa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuşi a spus: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se pocăiască şi să trăiască (Iezechiel 18, 23)”. Cere de la tine o osteneală mică şi îţi dăruieşte lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ţi hărăzească ţie cămara mântuirii” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a pune începutul cel bun în viaţa lui? La Biserica lui Hristos:

„Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: „Ţie unuia am greşit şi rău în faţa Ta am făcut” (Psalmul 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Omiliile despre pocăinţă).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rosteşte următoarele cuvinte: „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos – Domnul nostru…” (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: „…şi-i învredniceşte pe dânşii fără de osândă a se împărtăşi cu înfricoşătoarele şi nemuritoarele Tale Taine…” (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…).

Deci, pocăinţa, înţeleasă ca schimbare a vieţii păcătoase şi mărturisire a păcatelor în faţa preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii, este împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui, urmată de împărtăşirea cu Sfintele Taine, care este unirea desăvârşită a omului cu Dumnezeu.

Pocăinţa aduce pace sfântă şi bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar şi în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Avem, aşadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă şi-l face roditor, tot aşa lacrimile pocăinţei aduc bucurie în cer şi pe pământ, când în sufletul păcătosului bolnav de păcate şi pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Întrucât în viaţa aceasta pământească omul este supus permanent ispitelor de tot felul, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a Pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune.

Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Note:

1. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a II-a mistagogică, 5, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 349.

2. Idem, Cateheza a II-a mistagogică, 4.

3. Teodor de Mopsuestia, Omilii catehetice, 14, 9; cf. Olivier Clément, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95.

4. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VII, 8, în Filocalia românească, vol. IX, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 154.

5. Idem, Cuvântul V, 2, p. 128.

Predică la Botezul Domnului

Botezul Domnului

„În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.

Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

(Matei 3, 13-17)

*

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită şi Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii. Ea are o semnificaţie deosebită pentru viaţa creştină, deoarece nimeni nu poate deveni creştin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică şi în Împărăţia cerurilor. Ştim aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învăţaţii Legii vechi, şi anume cu Nicodim, care era un om înţelept şi duhovnicesc.

Iisus îi spune acestuia că „de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor” (In. 3, 5).

Aşadar, Taina Sfântului Botez este taina naşterii din nou, taina naşterii duhovniceşti a persoanei. Prin naşterea biologică sau trupească, omul se naşte pentru viaţa aceasta pământească şi merge spre moarte din cauza păcatului strămoşesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziţie sau înclinaţie spre păcat.

Deci, cine se naşte fizic întru Adam, ca om, se naşte pentru a muri fizic, însă cine se naşte spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă şi Duh Sfânt, se naşte pentru a trăi veşnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregăteşte începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credinţă, viaţă curată şi fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obşte, şi învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi.

Aşadar, legătura tainică între Botezul din Biserică şi începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor este conţinutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă nu se naşte din apă şi din Duh în Biserică.

Apa este folosită la Botez pentru a arăta că după cum ea este element esenţial pentru viaţa trupului, tot aşa este Duhul Sfânt necesar pentru viaţa spirituală a fiinţei umane, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, întrucât Duhul Sfânt îi dăruieşte omului harul înfierii, îl curăţeşte de toată întinăciunea, îl conduce la înviere şi îi dăruieşte viaţa veşnică în lumina Sfintei Treimi.

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiţia umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat şi moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curăţire şi de schimbare.

Această schimbare sau înnoire înseamnă că omul cel vechi al păcatului neascultării trebuie să moară, ca să se nască omul cel nou care trăieşte veşnic în comuniune de ascultare şi iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este şi sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieşit în public şi S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani.

Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată şi Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieşit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17).

Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie”.

De la Botezul Domnului am învăţat, în mod deosebit, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, este Unul din Sfânta Treime. Taina aceasta a cunoscut-o mai întâi Maica Domnului, când îngerul i-a spus cum va naşte un Prunc, deşi ea nu a cunoscut bărbat, şi anume: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Vedem aşadar că întreaga Sfântă Treime a lucrat întruparea sau înomenirea Fiului, deşi numai Fiul S-a făcut Om.

Însă, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ceea ce ştia numai Maica Domnului s-a arătat public, când Fiul Care S-a făcut Om este însoţit şi confirmat de glasul Tatălui din ceruri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17), şi de către Duhul Sfânt Care coboară peste El sub formă de porumbel.

Deci, am putea spune că sărbătoarea Botezul Domnului, Epifania sau Teofania, este şi serbare a arătării Preasfintei Treimi întrucât la Botezul Domnului în Iordan S-a arătat întreaga Sfântă Treime. În lumina Botezului Domnului Hristos înţelegem de ce Botezul creştin se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Mântuitorul Însuşi, la sfârşitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălţa la ceruri, porunceşte Apostolilor Săi să meargă şi să înveţe neamurile credinţa în Iisus Hristos şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19).

După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot aşa Sfântă Treime este prezentă şi când se botează fiecare om pentru a deveni creştin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creştin. În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli şi prin botezul mulţimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41).

Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi şi face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simţit sfinţenia Lui şi I-a zis: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14), pentru că el s-a născut pe cale naturală şi purta în firea lui păcatul strămoşesc, însă Mântuitorul S-a născut fără de păcat, adică mai presus de fire, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria.

Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlineşte dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiţiei umane, al unei vieţi care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viaţa Lui cea fără de moarte veşnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid şi Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că şi atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid şi harul Duhului Sfânt introduce pe om în viaţa Sfintei Treimi.

Preotul care săvârşeşte Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veşnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui.

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înţelesului Botezului, şi anume: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubeşte întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veşnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creştin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primeşte binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci şi familia şi Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci şi unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veşnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie şi pentru Biserica întreagă, sobornicească.

Copiii care nu sunt botezaţi, sub pretextul că nu sunt suficient de maturi ca să înţeleagă Taina Botezului, sunt lipsiţi de o binecuvântare unică, aceea a unirii lor personale cu Sfânta Treime în Sfânta Biserică, iar dacă se întâmplă să moară nebotezaţi, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieţii veşnice, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Când se botează copilul, în aceeaşi zi el primeşte şi Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primeşte o mulţime de daruri duhovniceşti spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica şi cu alţi copii, creşte duhovniceşte în iubirea de Dumnezeu şi de Biserică.

Totodată, în aceeaşi zi în care copilul primeşte Botezul şi Mirungerea, în mod obişnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primeşte şi Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înţelege copilul la vârsta de 6 săptămâni.

De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înţelegem cum pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, dar înţelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtăşanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruieşte viaţă veşnică.

Faptul că Biserica botează copiii, îi mirunge şi îi împărtăşeşte în aceeaşi zi arată că un copil este o persoană umană întreagă. După cum Dumnezeu Copilul, Care S-a născut în peştera din Betleem, era Persoană, tot aşa fiecare copil botezat este o persoană pusă în legătură de iubire eternă cu Persoanele Sfintei Treimi.

El nu este o parte dintr-un om, ci el este un om întreg, este o persoană şi are o valoare unică şi eternă. Copilul nu este la început un animal care devine apoi om, ci din momentul conceperii sale, copilul este om, iar prin Botez, el devine persoană binecuvântată, având un nume şi un chip îndreptat spre numele şi chipul Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, deoarece după chipul Sfintei Treimi a fost creat omul când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26), folosind pluralul tainic al lui Dumnezeu Unul şi Multiplu, adică Dumnezeul-Treime.

Vedem aşadar cât de mare este demnitatea de a fi creştin. Când se botează un om, o fiinţă biologică raţională devine o fiinţă teologică, eclesială, purtătoare de Dumnezeu. Copilul botezat este introdus în iubirea Preasfintei Treimi. El primeşte numele unui sfânt, pentru a arăta că de fapt calea Botezului este calea sfinţeniei vieţii prin harul Preasfintei Treimi.

La Botez, adultul sau copilul, prin naşul său, face un legământ, şi anume un legământ pentru toată viaţa, adică depune voturi baptismale, întrebări şi răspunsuri (asemenea voturilor monahale). Prima întrebare: Te lepezi de satana? şi de toate lucrările lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Şi apoi la întrebarea: Te uneşti cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Şi crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat şi Dumnezeu! Toate acestea le făgăduieşte cel care se botează sau naşul pentru copil, ca început de viaţă nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Aşadar, toată viaţa celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana şi de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, şi o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În măsura în care omul se leapădă de satana şi de toate lucrările lui şi se uneşte cu Hristos, în aceeaşi măsură el simte bucuria harului şi iubirii lui Dumnezeu în viaţa sa.

De aceea, creştinul adevărat este un om al iubirii jertfelnice şi al bucuriei sfinte chiar şi atunci când trece prin necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39).

În această zi a Botezului Domnului, noi, românii, ne aducem aminte cu bucurie că poporul nostru a fost botezat sau creştinat nu la comandă de sus în jos, ci a fost creştinat lent, profund şi paşnic de-a lungul mai multor veacuri pe când se forma ca popor nou în istorie din daci şi romani.

Deci, nu avem o dată, un an al creştinării noastre ca popor. Există o legătură tainică de iubire între Hristos şi fiecare popor creştin, dar mai ales între Hristos şi popoarele care au suferit mult pentru a-şi păstra de-a lungul încercărilor istoriei identitatea lor creştină. De aceea, cu bucurie şi speranţă ne gândim la faptul că pe stema ţării noastre se află vulturul purtător de Cruce înălţându-se spre cer, pentru a ne arăta că avem o vocaţie creştină pentru eternitate, că purtăm taina Crucii ca taină a biruinţei asupra suferinţei prin speranţă şi asupra morţii prin Înviere, de la începuturile noastre ca popor creştin şi până la sfârşitul istoriei.

Prin urmare, poporul român purtător de Cruce şi de Înviere îşi arată demnitatea sa dacă nu îşi uită Botezul său, legătura lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat ca parte constitutivă a identităţii şi existenţei sale.

Am văzut înainte de Crăciun şi la Crăciun mulţimea de copii frumoşi care au cântat colinde, ca nişte îngeri, lăudând pe Pruncul Iisus, pe Dumnezeu Care S-a făcut Copil, adică S-a făcut Om pentru noi oamenii, ca să ne descopere taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa Lui cea veşnică.

Dar toate aceste frumuseţi: ale copiilor care colindă de Crăciun, ale mănăstirilor, ale bisericilor, ale troiţelor, ale sărbătorilor sfinte şi ale tradiţiilor luminoase, tot ceea ce a fost creat ca frumuseţe în arta de inspiraţie creştină, în muzică, tot ceea ce este frumos şi înălţător spiritual în poporul român dreptcredincios sunt roade ale Sfântului Botez, ca legătură a lui de iubire sfântă cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime şi cu toţi sfinţii pe care îi cinsteşte Sfânta Biserică.

Trebuie să amintim că în ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârşeşte Sfinţirea cea Mare a apei. Această apă pe care Duhul Sfânt o sfinţeşte este apă de binecuvântare, apă de sfinţire a sufletului şi a trupului şi a naturii înconjurătoare, dar şi izvor de bucurie pentru oamenii care o primesc cu credinţă, evlavie şi dragoste.

Sfinţirea cea Mare a apei sau Aghiasma Mare, care se săvârşeşte numai cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Ortodoxiei. Ea se săvârşeşte în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat nu într-un spaţiu închis, ci în râul Iordan.

De obicei, această slujbă se săvârşeşte lângă un râu curat sau un izvor, iar dacă nu se poate acolo, aceasta se săvârşeşte în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă şi cu multă evlavie pentru momentul acesta sfânt.

Sfinţirea cea Mare a apei are mai multe părţi, iar prin conţinutul ei scoate în evidenţă mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire arătată în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în Botezul Său în Iordan. De aceea, rugăciunile şi cântările acestei zile fac legătura între Naşterea Domnului şi Botezul Domnului, dar şi între Botezul Mântuitorului şi mântuirea oamenilor, a celor care cu credinţă şi bucurie au primit Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

La sărbătoarea Botezului Domnului se sfinţeşte firea apelor, aşa cum ne spune o cântare din această slujbă: „astăzi se sfinţeşte firea apelor”. Astfel, Biserica ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este preamărit astăzi în mod deosebit de către întreg Universul, de creaţia întreagă. De ce? Pentru că El a venit să mântuiască pe oameni, dar şi să pregătească un cer nou şi un pământ nou. Astăzi se sfinţeşte creaţia întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire şi transfigurare în cerul nou şi pământul nou din Împărăţia cerurilor (vezi cartea Apocalipsa, cap. 3).

Frumuseţea şi bogăţia rugăciunilor din slujba numită Sfinţirea cea Mare a apei ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat şi ne foloseşte gustarea apei sfinţite, când ascultăm slujba sfinţirii ei cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste.

Dacă o primim cu credinţă şi cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, casele noastre şi tot spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii cu apă sfinţită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei.

Iar noi trebuie să fim creştini nu doar în zi de duminică, ci creştini în toate zilele, în orice loc ne-am afla. Apa sfinţită ne aduce aminte că suntem botezaţi cu apă şi cu Duh Sfânt şi suntem creştini, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl după har în iubirea Lui nesfârşită faţă de Fiul Său Iisus Hristos Care S-a făcut Om, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Aghiasma Mare se gustă pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul veşniciei şi al infinitului).

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufleteşti şi trupeşti. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. În acest sens, apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne înmulţeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi şi alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deşi doreşte să facă binele, totuşi nu are putere suficientă pentru a săvârşi binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârşească răul. Însă apa sfinţită îi dă omului putere să biruiască ispitele şi să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie şi Împărtaşanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântaţi cu apa sfinţită, noi şi casele noastre, cei dragi ai noştri şi toate activităţile noastre, pentru ca viaţa noastră să fie lumină din lumina lui Hristos şi bucurie din bucuria sfinţilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predică tematică la Duminica a XXII-a după Rusalii

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

(Luca XVI, 19-31)

„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.

A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!

Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.

Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea care l-au „coborât” pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman.

A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci.

Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa.

Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui.

Prin urmare, înţelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut şi pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Nu bogăţia l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuinţare.

Pentru că nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele.

Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „…Nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi. Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din Împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici de bunurile cereşti”1*.

Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbeşte despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înţelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârşit în viaţa lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sau indiferenţa lui faţă de suferinţa aproapelui său.

Ştim din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit. Adică nu se acceptă ca firească indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:

„- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?

– Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor”2*.

Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi.

În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: „am fost bolnav şi nu M-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu M-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.

Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Deci, criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă este iubirea milostivă.

Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor.

Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi.

Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul (sau iadul) cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 41-43).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor.

Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită şi milostivă.

Aşadar, înţelegem că omul are o foarte mare responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în suferinţă, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său.

La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de el sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi.

De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor.

Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferinţă, sărăcie şi necaz celor mai mulţi dintre oameni.

Din păcate, astăzi există unii oameni care au belşug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă uşurinţă şi nepăsare, în timp ce alţi oameni mor de foame.

În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: „Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, şi foame de Tine celor ce au prea multă pâine!”.

Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.

Astfel, criza financiară de astăzi este în esenţă tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică şi ecologică, credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El sunt surse de speranţă şi de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei şi suferinţei, singurătăţii şi disperării, dezbinării şi conflictelor de tot felul.

Aşadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieţii particulare şi sociale. Întreaga viaţă umană este chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respiraţie a sufletului şi printr-o vedere divino-umană a umanităţii şi a creaţiei.

De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5).

De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.

În concluzie, din Evanghelia de astăzi înţelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământeşti trecătoare, trăită în izolare şi indiferenţă de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.

Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a preţui şi cultiva chipul Său în noi şi chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălăşluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt şi să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferenţa cu grija faţă de alţii, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violenţa cu pacea, disperarea cu speranţa, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, Omilia a III-a.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, Omilia a şaptea.