Sermon on the Sunday before the Exaltation of the Holy Cross [2025]
My beloveds[1],
Niculaie Moromete, the character through whom Marin Preda spoke about himself, understood that when a person lives well, when he becomes prosperous, he begins to spit on books[2], to no longer need them. Because people go to School not for books, not for knowledge, but for money, to have a job. And that there are few who love books, who love knowledge, because they understand that this, the knowledge, represents the light of man. That it represents our real lay in the world, in history, in understanding personal worth. Because when you know the history of the world, you no longer relate to your small community, but to the entire history of the world, seeing who you are in comparison to all of history, not just in comparison to your small world[3].
The personal ego swells like a turkey in feathers when it compares itself to its little world. Seeing that he has something more than others, he rejoices like a jealous child, because his reporting is to the few people in his life. But when you compare yourself to everyone before you, when you see how small you are next to the great people of history, you understand that the conceit is a great stupidity. Because it is not the self-opinion that fulfills us, but what we truly work on. And if what we work on is something valuable, then that fulfills us, our work that we toil on, and not vain praises[4].
And if the good life makes you renounce books, stop reading, it also makes you stop worshiping when you pass by Church, because you don’t go to Church anymore. But you only go where you like, where you are provided with pleasures, i.e. self-forgetfulness, and not where you are awakened from the ideological sleep. For the ideological sleep of our time is the well-being without responsibility. We are only interested in having, but not in building ourselves. And so we have a house with a lot of equipment, a heavy house, crammed with things, but an empty soul, devoid of great and holy thoughts, feelings, and projects[5].
I see fewer and fewer people making the sign of the Holy Cross. I see fewer and fewer people who read, who fast, who pray, who think christianly about the things that happen in their life. Because most people have no holidays, no fasts, no theological foundations in their life, because they are not interested in life with God. And when you are not interested in life with God, you are not really interested in yourself either. Because God is the answer to all your needs and questions[6].
To find out about your birth, about what you looked like when you were little, about how you thought, you have to ask your parents. You have to ask those who were witnesses of your life. Likewise, if you want to know how God created the world, how He created man, who you are and what you must do and where you will end up after death, you have to ask God, the One who made you. And if you don’t ask Him, if you don’t want to know His love, His mercy towards you, you don’t know anything about your life, you are like a blind person in life, because you don’t receive the real answers for your life from anyone. For only He, our God, is the One who gives us all the answers to our life[7].
For „no one has ascended into heaven, but He who descended from heaven, the Son of man, Who is in heaven” [Ioannis 3, 13, BYZ]. And He came down from heaven in order to tell us the truth about Himself and about the Father and about the Holy Ghost and to ascend us into heaven, so that we may be in eternal communion with Himself and with the Father and with the Holy Ghost, with our triune God. And that is why, if we want answers from God, we find them in the Scriptures of the Church and in the books of our Holy Fathers. Because He has always spoken to His Saints and speaks to them unceasingly, and they write to us about His things. Therefore, we learn from His Saints who our God is and how we must serve Him unceasingly[8].
He descended to us through His incarnation, but He never separated Himself from the Father and the Holy Ghost, for with Them He is in eternal, inseparable communion. In the same way, we are together with people, because we are of the same being with all people, but at the same time we are inseparably with God. Because His glory dwells in us and, through it, we are never separated from our God. And thus, the experience of the ghostual life teaches us the same being of the Trinity, how our God, the One according to His essence, is triune in persons[9].
The serpent lifted up by Saint Moisis in the wilderness was a prefiguration of His Crucifixion on the Cross. Because, on the Cross, the Lord lifted up His humanity [Ioannis 3, 14, BYZ], which He assumed, and the lifting up of His humanity means its complete purification, its transfiguration. Because He, until the end, had no sin and through this He showed the true fulfillment of man: the holiness. For man was created by God for a life in holiness, for the life with Him, and the life with God is the perfect fulfillment of man. Because the holiness makes man understand his true potencies, the purpose for which he was created by God[10].
And the holiness is continuous experience of God’s glory, it is continuous knowledge of Him, it is continuous sight of Him, it is continuous reception of divine enlightenments. For the holiness is the overflow that fills us, it is the outpouring of God’s glory in our being, which makes us God’s intimates, His friends, His true servants. That is precisely why ghostual people do not fulfill His commands in order to fulfill them, but in order to get closer and closer to God. They do not fulfill His commandments for their own sake, but as a path that leads to ever greater inner union with Him[11].
But all our holiness is born of faith in the God of our salvation. And therefore, everyone who believes in Him and is sanctified in Him unceasingly does not perish in Hell, because he has in him the eternal life of the Emperordom of God [Ioannis 3, 15, BYZ]. And His most holy Emperordom is in us even now, because this is His glory, which sancti- fies us unceasingly[12].
The Incarnation of the Lord represents His great love for us [Ioannis 3, 16, BYZ]. For He came to live, die, and rise for us and to exalt us to heaven. Why did He do all this for us, for each one of us? Because He loves us perfectly and eternally! And therefore, He wants no one to perish, but for all to inherit His eternal Emperordom. For He came into the world in order „to save the world through Him [σωθῇ ὁ κόσμος δι᾽ Aὐτοῦ]” [Ioannis 3, 17, BYZ], through His divine-human person[13].
He became incarnate in order to live the true human life, the one in obedience to God. And through this, not only the perfect example of man was shown, but also our Savior, the Most Good. Because, through the hypostatic union of divinity with humanity in His person, He gives us all His glory, through which we can sanctify ourselves unceasingly in relationship with Him. Therefore, He is not only our example of a perfect christian life, but also the source of our holy life, because He fills us with His glory from enough, through which we sanctify ourselves unceasingly[14].
But we cannot receive His glory and we cannot be saved outside His Church, because we receive His glory through the Holy Mysteries of the Church. Many imagine that they receive His glory only by reading the Divine Scripture. However, we receive His glory sacramentally, we receive it through Baptism, through Chrismation and through the Eucharist at the beginning of our churchly life and then through all the Mysteries and Services of the Church. The christian life is churchly, it is a life lived in the rhythm of the Church and not just through reading or prayer. You must live like the Church, live churchly, in order to be a christian. And the salvation is the life in holiness of the Church[15].
The fishes live in the water, as christians live in the glory of God in the Church. Every rational fish lives, if it stands in the glory of God in His Church. Leaving the Church means falling from grace, falling from His glory. And we can no longer speak of a christian life once you have moved away from the Church, but of a life as you please[16].
That is why, my beloveds, the false churches are not demolished by the bulldozer, but by repentance. The repentance and the returning to the true Church means recognizing that you lived in a lie before. But to understand the theological lie in which you lived, you need Godʼs enlightenment. You must understand His will with all of us, you must see how great and pure His Church is and that only here is your salvation. Because the salvation is lived in the Church that God founded and not men. And His Church is the Church of Pentecost. It is the Church that was born at Pentecost, when His glory descended in His Saints[17].
And the life of the Church is a continuous assumption of the life of the Lord. Everything that the Lord did and preached is our way of being. And He was born assuming His Cross for us, assuming all His suffering for us, to show us that the ascesis is our salvation. And that, only through suffering, do we cleanse ourselves of sins and through all the good, ghostual life. Amin[18]!
[1] Started at 7. 29, in day of monday, on 1 september 2025. Sun, 18 degrees, wind of 14 km/h.
[2] Marin Preda, Moromeții, vol. 2, roman, Ed. Minerva, București, 1970, p. 81.
[3] Iubiții mei, Niculaie Moromete, personajul prin care Marin Preda a vorbit despre sine, înțelesese că omul, atunci când ajunge să trăiască bine, când ajunge prosper, începe să scuipe pe carte, să nu mai aibă nevoie de ele. Pentru că oamenii merg la Școală nu pentru cărți, nu pentru cunoaștere, ci pentru bani, pentru ca să aibă un loc de muncă. Și că sunt puțini cei care iubesc cărțile, care iubesc cunoașterea, pentru că înțeleg că aceasta, cunoașterea, reprezintă lumina omului. Că ea reprezintă situarea noastră reală în lume, în istorie, în înțelegerea valorii personale. Pentru că atunci când cunoști istoria lumii nu te mai raportezi la mica ta comunitate, ci la întreaga istorie a lumii, văzând cine ești tu în comparație cu toată istoria, nu doar în comparație cu lumea ta mică.
[4] Egoul personal se umflă ca un curcan în pene când se compară cu mica lui lume. Văzând că are ceva mai mult decât alții, el jubilează ca un copil gelos, pentru că raportarea lui e la cei câțiva oameni din viața lui. Dar când te compari cu toată lumea de dinaintea ta, când vezi cât de mic ești tu pe lângă marii oameni ai istoriei, înțelegi că înfumurarea e o mare prostie. Pentru că nu părerea de sine ne împlinește, ci ceea ce lucrăm cu adevărat. Și dacă ceea ce noi lucrăm e un lucru valoric, atunci acela ne împlinește, ne împlinește lucrul nostru pe care îl trudim, și nu laudele deșarte.
[5] Și dacă traiul bun te face să renegi cărțile, să nu mai citești, tot el te face să nu te mai închini când treci pe la Biserică, pentru că nu mai mergi nici la Biserică. Ci mergi numai acolo unde îți place, unde ți se furnizează plăceri, adică uitări de sine, și nu acolo unde ești trezit din somnul ideologic. Căci somnul ideologic al vremii noastre e bunăstarea fără responsabilitate. Ne interesează doar să avem, dar nu și să ne construim pe noi înșine. Și astfel avem o casă cu multă aparatură, o casă greoaie, ticsită de lucruri, dar un suflet gol, lipsit de gânduri, sentimente și proiecte mari și sfinte.
[6] Văd tot mai puțini oameni care își fac semnul Sfintei Cruci. Văd tot mai puțini oameni care citesc, care postesc, care se roagă, care gândesc creștinește lucrurile care se petrec în viața lor. Pentru că cei mai mulți n-au sărbători, n-au posturi, n-au fundamente teologice în viața lor, căci nu îi interesează viața cu Dumnezeu. Și când nu te interesează viața cu Dumnezeu, nu te interesează cu adevărat nici de tine însuți. Pentru că Dumnezeu e răspunsul la toate nevoile și întrebările tale.
[7] Ca să afli despre nașterea ta, despre cum arătai când erai mic, despre cum gândeai, trebuie să îți întrebi părinții. Trebuie să îi întrebi pe cei care au fost martorii vieții tale. Tot așa, dacă vrei să știi cum a creat Dumnezeu lumea, cum l-a creat pe om, cine ești tu și ce trebuie să faci și unde vei ajunge tu după moarte, trebuie să Îl întrebi pe Dumnezeu, pe Cel ce te-a făcut pe tine. Iar dacă nu Îl întrebi pe El, dacă nu vrei să cunoști dragostea Lui, mila Lui cu tine, nu știi nimic despre viața ta, ești ca un orb în viață, pentru că nu primești de la nimeni răspunsurile reale pentru viața ta. Căci doar El, Dumnezeul nostru, e Cel care ne dăruie toate răspunsurile vieții noastre.
[8] Căci „nimeni nu S-a suit întru cer, fără numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul omului, Cel care este în cer” [Ioannis 3, 13, BYZ]. Și El S-a coborât din cer pentru ca să ne spună adevărul despre Sine Însuși și despre Tatăl și despre Sfântul Duh și pentru ca să ne urce pe noi în cer, ca să fim în comuniune veșnică cu Sine și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic. Și de aceea, dacă vrem răspunsuri de la Dumnezeu, noi le găsim în Scriptura Bisericii și în cărțile Sfinților noștri Părinți. Pentru că El a vorbit mereu cu Sfinții Lui și vorbește neîncetat cu ei și aceștia ne scriu nouă despre cele ale Sale. De aceea, noi învățăm de la Sfinții Lui cine este Dumnezeul nostru și cum trebuie să Îi slujim Lui în mod neîncetat.
[9] El S-a coborât la noi prin întruparea Sa, dar nu S-a despărțit niciodată de Tatăl și de Duhul Sfânt, căci împreună cu Ei este în comuniune veșnică nedespărțită. Tot la fel, noi suntem împreună cu oamenii, pentru că suntem deoființă cu toți oamenii, dar în același timp suntem în mod nedespărțit și cu Dumnezeu. Pentru că slava Lui locuiește în noi și, prin ea, noi nu suntem niciodată despărțiți de Dumnezeu nostru. Și astfel, experiența vieții duhovnicești ne învață deoființimea Treimii, cum Dumnezeul nostru, Cel unul după ființa Sa, este întreit în persoane.
[10] Șarpele înălțat de Sfântul Moisis în pustie era o prefigurare a Răstignirii Sale pe Cruce. Pentru că, pe Cruce, Domnul a înălțat umanitatea Sa [Ioannis 3, 14, BYZ], pe care Și-a asumat-o, și înălțarea umanității Sale înseamnă curățirea ei deplină, transfigurarea ei. Pentru că El, până la sfârșit, păcat nu a avut și prin aceasta a arătat adevărata împlinire a omului: sfințenia. Căci omul a fost creat de Dumnezeu pentru viața în sfințenie, pentru viața cu El, și viața cu Dumnezeu este împlinirea desăvârșită a omului. Pentru că sfințenia îl face pe om să înțeleagă adevăratele sale potențe, scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu.
[11] Iar sfințenia e continuă experiere a slavei lui Dumnezeu, e continuă cunoaștere a Lui, e continuă vedere a Lui, e continuă primire de luminări dumnezeiești. Căci sfințenia e preaplinul care ne umple, e revărsarea slavei lui Dumnezeu în ființa noastră, care ne face intimii lui Dumnezeu, prietenii Lui, slujitorii Lui cu adevărat. Tocmai de aceea, oamenii duhovnicești nu împlinesc poruncile Lui ca să le împlinească, ci pentru ca să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Nu împlinesc poruncile Lui pentru ele însele, ci ca pe calea care duce la o tot mai mare unire interioară cu El.
[12] Însă toată sfințenia noastră se naște din credința în Dumnezeul mântuirii noastre. Și de aceea, tot cel care crede în El și se sfințește neîncetat întru El, nu piere în Iad, pentru că are în el viața cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu [Ioannis 3, 15, BYZ]. Și Împărăția Lui cea preasfântă e în noi încă de acum, pentru că aceasta e slava Lui, cea care ne sfințește pe noi neîncetat.
[13] Întruparea Domnului reprezintă marea Sa iubire pentru noi [Ioannis 3, 16, BYZ]. Căci El a venit ca să trăiască, să moară și să învie pentru noi și să ne înalțe pe noi în cer. De ce a făcut toate acestea pentru noi, pentru fiecare dintre noi? Pentru că ne iubește desăvârșit și veșnic! Și de aceea, El voiește ca nimeni să nu piară, ci toți să moștenească Împărăția Lui cea veșnică. Căci El a venit în lume pentru ca „să mântuie lumea prin El [σωθῇ ὁ κόσμος δι᾽ Aὐτοῦ]” [Ioannis 3, 17, BYZ], prin persoana Sa divino-umană.
[14] El S-a întrupat pentru ca să trăiască viața umană cea adevărată, cea în ascultare de Dumnezeu. Și prin aceasta nu S-a arătat doar exemplul desăvârșit de om, dar și Mântuitorul nostru Cel preabun. Pentru că, prin unirea ipostatică a dumnezeirii cu umanitatea în persoana Sa, El ne dăruie tuturor slava Lui, prin care putem să ne sfințim neîncetate în relație cu El. De aceea, El nu e doar exemplul nostru de viață creștină desăvârșită, ci și izvorul vieții noastre sfinte, pentru că ne umple cu slava Lui din destul, prin care ne sfințim neîncetat.
[15] Dar nu putem primi slava Lui și nu ne putem mântui în afara Bisericii Sale, pentru că slava Lui o primim prin Sfintele Taine ale Bisericii. Mulți își închipuie că primesc slava Lui doar citind Dumnezeiasca Scriptură. Însă, slava Lui o primim sacramental, o primim prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie la începutul vieții noastre bisericești și apoi prin toate Tainele și Slujbele Bisericii. Viața creștină e bisericească, e o viață trăită în ritmul Bisericii și nu doar prin citire sau prin rugăciune. Trebuie să trăiești ca Biserica, să trăiești bisericește, pentru ca să fii creștin. Și mântuirea este viața în sfințenie a Bisericii.
[16] Peștii trăiesc în apă, așa după cum creștinii trăiesc în slava lui Dumnezeu în Biserică. Orice pește rațional trăiește, dacă stă în slava lui Dumnezeu din Biserica Sa. Ieșirea din Biserică înseamnă cădere din har, cădere din slava Lui. Și nu mai putem vorbi de o viață creștină odată ce te-ai depărtat de Biserică, ci de o viață după bunul plac.
[17] De aceea, iubiții mei, falsele biserici nu se dărâmă cu buldozerul, ci prin pocăință. Pocăința și întoarcerea la adevărata Biserică înseamnă recunoașterea că ai trăit în minciună mai înainte. Dar ca să înțelegi minciuna teologică în care ai trăit, ai nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegi voia Lui cu noi toți, trebuie să vezi cât de mare și de curată e Biserica Lui și că numai aici e mântuirea ta. Pentru că mântuirea se trăiește în Biserica pe care a întemeiat-o Dumnezeu și nu oamenii. Și Biserica Lui e Biserica Cincizecimii. E Biserica ce s-a născut la Cincizecime, când slava Lui s-a coborât în Sfinții Săi.
[18] Și viața Bisericii e o asumare continuă a vieții Domnului. Tot ceea ce a făcut și a propovăduit Domnul este modul nostru de-a fi. Și El S-a născut asumându-Și Crucea pentru noi, asumându-Și întreaga suferință pentru noi, ca să ne arate faptul că asceza e mântuirea noastră. Și că, numai prin suferință, ne curățim de păcate și prin toată viața cea bună, duhovnicească. Amin!