Sermon at the Exaltation of the Holy Cross [2025]
My beloveds[1],
The Lord ascended on the Cross in order to exalt His humanity in the bosom of the Mostholy Trinity. He exalted His humanity on the Cross by the total endurance of pain for our sins, for which reason, deifying His perfect humanity through His Resurrection and Ascension to heaven, He took the humanity assumed by Him into the Trinity. And through this He became the living and perfect Sacrifice, the continuous Sacrifice before God for our salvation, to fill all of us, those who believe in Him, with His eternal glory, which strengthens us to fight to the end with all sin and with all passion within ourselves[2].
Therefore, the ascesis of fasting is not a minimalization of our body, but a strengthening and spiritualization of it, because we fill it with the glory of God and the strength of our patience. We endure hunger, we endure thirst, we endure injustices towards us, we pray for people and do not curse them, we pray for them and bless them, and all our ascetic patience is also inscribed in our body. Because it learns to be decent, it learns to wait, it learns to love God in his silence and people in their service[3].
The divine fast is filling our body with propriety, it is filling us with repentance, it is filling us with God’s glory. Fasting and prayer make us attentive, vigilant, make our minds clear and tender. Because they make us suitable for the relationship with God and with people, the relationship of great attention and intimacy. And the assumption of ghostual ascesis every day means the assumption of divine delicacy, continuous service, continuous relationship with God and with people[4].
The naturalistic perspective on the Crucifixion of the Lord, as in Mel Gibson’s film, emphasizes His wounds, His blood that flowed everywhere, the fact that there was no limb in which He did not suffer. But the Divine Icon of the Crucifixion of the Lord speaks to us about His Ascension on the Cross, it speaks to us about the inner transfiguration of His humanity, about the perspective of personal deification. For beyond all His wounds for us was the strengthening of His humanity, it was its deification, it was its filling with His divine glory. And this is also our fulfillment, of those who suffer all for the Lord: our filling with His glory and our ghostual transfiguration. Because the death is not the end of the Holy Martyr, but his transfiguration in torments is the beginning of his eternal joy in the Emperordom of God[5].
His revelation on Tabor, as we remember, was placed by the Lord in relation to His Crucifixion. For He said to them then: „Tell [this] vision to no one [Μηδενὶ εἴπητε τὸ ὅραμα], until the Son of man [does] rise from the dead [ἕως οὗ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ]” [Mt. 17, 9, BYZ]. Because His Resurrection explains His Transfiguration on Tabor. And how does it explain it? By the fact that His Resurrection is the eternal transfiguration of His humanity, accomplished by filling His humanity with His glory. What was done on Tabor in vision, i.e. the revelation of His glory to His Disciples, is accomplished by His Resurrection in the manifestation of His glory in all His humanity. Because the humanity of the risen Christ is full of His glory, as will our humanity be at the general resurrection. Because His Resurrection is the beginning of our resurrection, of all of us[6].
Today’s Evangel, composed of several passages from Ioannis 19, insists on the judgment and the Crucifixion of the Lord, so that in the end the Evangelist tells us that he was an eyewitness, that he was present. Because „he who saw it testified, and his testimony is true, and he knows that he says the truth, so that you may believe” [Ioannis 19, 35, BYZ] in God. For our faith is based on the true testimony of the Holy Apostles about the Lord. The apostolic testimony is the testimony of the Church of God. And when the Church reads both Scripture and Tradition with the same eyes of piety, she shows us that the life of the Church is her apostolic life, for from the Apostles of God to us, the life of the Church is the continuous stream of service and worship of God[7].
The life of the Church comes from the Holy Apostles to us, but God is the One who always fills us, in every century and each one of us, with His life. The life, teaching, service and worship of the Church come from the 1st century to the 21st century, but the living God is our God and He always fills us with His glory. Therefore, although we are the people of the history of the Church, who assume the entire history of the Church from Pentecost to today and live in His Church literally, we are the people of our time, because God is the same yesterday, today and forever. The life with God is not a descent into time, but an experience within the parameters of the moment. Because He enlightens us today, in the present moment, what to do and what to say, how to live christianly, because He is with us and in us through His glory[8].
The historical moment we celebrate today is september 14, 326: Saint Macarios of Jerusalem raised the Cross of the Lord in the Church of the Resurrection of the Lord[9]. Cross recently discovered by Saint Empress Helena. And Saint Macarios I of Jerusalem, because it is about him, was together with Saint Helena at the discovery of the Lord’s Cross[10]. That is why he also raised the Cross of the Lord, as the one who was the Patriarch of the city of Jerusalem, but also an eyewitness to the discovery of the Cross of the Lord[11].
And we, after 1699 years since that capital event of the Church, have also raised the Holy Cross and placed it in the middle of the Church for kissing. In order to show our love for the Lord and in order to confess to everyone that His Cross is our salvation. For His Cross is our ghostual life, our life full of struggle with our passions, but which fills us with His glory[12].
Therefore, my beloveds, today we will fast, even though it is sunday, in order to ascetically rejoice in the Lord, in the One who assumed His entire earthly life for us to fill us with His glory. We will fast in order to rejoice. We will fast in order to rejoice in the One who made the Cross our entrance into the Emperordom of God. For whoever enters in the eternal life through the Cross will inherit His eternal Emperordom. Amin[13]!
[1] Started at 7.44, in day of tuesday, on 9 september 2025. Sun, 19 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, Domnul S-a înălțat pe Cruce pentru ca să Își înalțe umanitatea Sa în sânul Preasfintei Treimi. El Și-a înălțat umanitatea Sa pe Cruce prin totala suportare a durerii pentru păcatele noastre, fapt pentru care, îndumnezeindu-Și umanitatea Sa desăvârșit prin Învierea și Înălțarea Sa la cer, a dus umanitatea asumată de El în Treime. Și prin aceasta S-a făcut Jertfa cea vie și desăvârșită, Jertfa continuă înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ca să ne umple pe noi toți, cei care credem întru El, de slava Lui cea veșnică, cea care ne întărește să luptăm până la sfârșit cu tot păcatul și cu toată patima în noi înșine.
[3] De aceea, asceza postului nu este o minimalizare a trupului nostru, ci o întărire și o înduhovnicire a sa, pentru că îl umplem pe el de slava lui Dumnezeu și de tăria răbdării noastre. Răbdăm foamea, răbdăm setea, răbdăm nedreptățile la adresa noastră, ne rugăm pentru oameni și nu îi blestemăm, ne rugăm pentru ei și îi binecuvântăm, și toată răbdarea noastră ascetică se înscrie și în trupul nostru. Pentru că el învață să fie cuviincios, învață să aștepte, învață să Îl iubească pe Dumnezeu în liniștea lui și pe oameni în slujirea lor.
[4] Dumnezeiescul post e umplere de cuviință a trupului nostru, e umplere a noastră de pocăință, e umplere a noastră de slava lui Dumnezeu. Postul și rugăciunea ne fac atenți, priveghetori, ne fac mintea clară și duioasă. Pentru că ne fac proprii relației cu Dumnezeu și cu oamenii, relației de mare atenție și de intimitate. Și asumarea ascezei duhovnicești în fiecare zi înseamnă asumarea delicateții dumnezeiești, a slujirii continue, a continuei relații cu Dumnezeu și cu oamenii.
[5] Perspectiva naturalistă asupra Răstignirii Domnului, ca în filmul lui Mel Gibson, subliniază rănile Sale, sângele Său care a curs peste tot, faptul că n-a fost mădular în care să nu sufere. Însă Dumnezeiasca Icoană a Răstignirii Domnului ne vorbește despre Înălțarea Sa pe Cruce, ne vorbește despre transfigurarea interioară a umanității Sale, despre perspectiva îndumnezeirii personale. Căci dincolo de toate rănile Sale cele pentru noi a fost întărirea umanității Sale, a fost îndumnezeirea ei, a fost umplerea ei de slava Lui cea dumnezeiască. Și aceasta e și împlinirea noastră, a celor care suferim toate pentru Domnul: umplerea noastră de slava Lui și transfigurarea noastră duhovnicească. Pentru că nu moartea e sfârșitul Sfântului Mucenic, ci transfigurarea lui în chinuri e începutul bucuriei sale celei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.
[6] Revelarea Sa pe Tabor, după cum ne amintim, a fost pusă de Domnul în relație cu Răstignirea Sa. Căci El le-a spus atunci: „Nimănui să [nu] spuneți vedenia [aceasta][Μηδενὶ εἴπητε τὸ ὅραμα], până ce Fiul omului [nu] are să învie din morți [ἕως οὗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ]” [Mt. 17, 9, BYZ]. Pentru că Învierea Lui explică Transfigurarea Lui pe Tabor. Și cum o explică? Prin aceea că Învierea Lui e transfigurarea veșnică a umanității Sale, făcută prin umplerea umanității Sale de slava Sa. Ceea ce pe Tabor s-a făcut în vedenie, adică revelarea slavei Sale Ucenicilor Săi, prin Învierea Lui se face arătarea slavei Sale în toată umanitatea Sa. Pentru că umanitatea Lui Hristos Cel înviat e plină de slava Lui, așa cum va fi și umanitatea noastră la învierea cea de obște. Pentru că Învierea Lui e începutul pentru învierea noastră, a tuturor.
[7] Evanghelia zilei, compusă din mai multe pasaje din Ioannis 19, insistă pe judecarea și pe Răstignirea Domnului, ca în cele din urmă Evanghelistul să ne spună că el a fost martor ocular, că el a fost de față. Pentru că „cel care a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia sa, și acela a cunoscut că le zice pe cele adevărate, pentru ca voi să credeți [ἵνα ὑμεῖς πιστεύσητε]” [In. 19, 35, BYZ] în Dumnezeu. Căci credința noastră se bazează pe mărturia adevărată a Sfinților Apostoli despre Domnul. Mărturia apostolică este mărturia Bisericii lui Dumnezeu. Și când Biserica citește deopotrivă Scriptura și Tradiția cu aceiași ochi ai evlaviei, ea ne arată că viața Bisericii e viața apostolică a ei, căci de la Apostolii lui Dumnezeu și până la noi, viața Bisericii e șuvoiul continuu al slujirii și al închinării lui Dumnezeu.
[8] Viața Bisericii vine de la Sfinții Apostoli până la noi, dar Dumnezeu e Cel care ne umple mereu, în fiecare secol și pe fiecare în parte, cu viața Lui. Viața, învățătura, slujirea și închinarea Bisericii vin din secolul 1 spre secolul 21, dar Dumnezeul Cel viu este Dumnezeul nostru și El ne umple mereu cu slava Lui. De aceea, deși suntem oamenii istoriei Bisericii, care ne asumăm întreaga istorie a Bisericii de la Cincizecime și până azi și trăim în Biserica Lui la propriu, noi suntem oamenii timpului nostru, pentru că Dumnezeu ieri, azi și în veci e același. Viața cu Dumnezeu nu e o coborâre în timp, ci o trăire în parametrii momentului. Pentru că El ne luminează azi, în clipa de față, ce să facem și ce să spunem, cum să trăim creștinește, pentru că El este cu noi și în noi prin slava Lui.
[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Înălțarea_Sfintei_Cruci.
[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Macarie_I_al_Ierusalimului.
[11] Momentul istoric pe care îl prăznuim astăzi e cel din 14 septembrie 326: Sfântul Macarios al Ierusalimului a înălțat Crucea Domnului în Biserica Învierii Domnului. Cruce descoperită recent de Sfânta Împărăteasă Helena. Iar Sfântul Macarios I al Ierusalimului, căci despre el e vorba, a fost dimpreună cu Sfânta Helena la descoperirea Crucii Domnului. De aceea a și înălțat Crucea Domnului, ca cel care era Patriarhul orașului Ierusalim, dar și martorul ocular al descoperirii Crucii Domnului.
[12] Iar noi, după 1699 de ani de la acel eveniment capital al Bisericii, am înălțat și noi Sfânta Cruce și am pus-o în mijlocul Bisericii spre sărutare. Pentru ca să ne arătăm iubirea noastră față de Domnul și pentru ca să mărturisim tuturor că Crucea Lui e mântuirea noastră. Căci Crucea Lui e viața noastră duhovnicească, viața noastră plină de lupta cu patimile noastre, dar care ne umple pe noi de slava Lui.
[13] Așadar, iubiții mei, astăzi vom posti, deși e zi de duminică, pentru ca să ne bucurăm ascetic de Domnul, de Cel care Și-a asumat toată viața pământească pentru noi ca să ne umple de slava Lui. Vom posti ca să ne bucurăm. Vom posti ca să ne bucurăm de Cel care ne-a făcut Crucea intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Căci tot cel care va intra prin Cruce în viața veșnică va moșteni Împărăția Lui cea veșnică. Amin!