Mireasmă [1]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Dumnezeiasca Biserică e un pustiu al tăcerii. Dacă intri de unul singur, tăcerea plină de har e cea care te ia în primire. Pentru că intri în tăcere ca într-o liniște duhovnicească, intri în spațiul rugăciunii și al odihnei sfinte. Interioare. Care e adevărata odihnă. Cel care nu iubește Biserica nu știe ce e ea pentru noi: e calea mântuirii de fiecare zi. Cu o glumă și o drăcuitură, neștiutorul nesimțit o șterge din fața lui, o minimalizează cu totul. Dar nimeni nu poate minimaliza Biserica lui Dumnezeu, pentru că El o susține în existență! El, prin noi, oamenii, cei credincioși Lui.
Acolo, în familie, se șterge fața sfântă a Bisericii. Mamele și bunicile nu mai au timp de catehizarea copiilor și ei cresc ca niște ierburi din punct de vedere duhovnicesc. Cresc la întâmplare, n-au un mod de viață creștinesc, firesc, normal, manierat, și sunt ai nimănui.
Biserica e tăcerea rugăciunilor noastre, dar și bucuria multă a praznicelor. Când e închisă, păianjenii lucrează de zor la pânzele lor, sarea urcă în pictura pereților și o macină, iar pictura e cea mai fragilă teologie din fața noastră, pe care trebuie să o apărăm ca pe o vedenie. Căci vedeniile sunt transpuse iconografic. Vedeniile Sfinților sunt privirea noastră bisericească. Sunt modul nostru de a vedea simplu, profund, duios.
Statisticile privesc Biserica prin prisma prezenței la Slujbe, potrivit cuantumului financiar al salariilor, care e monument istoric, ce s-a petrecut aici semnificativ. Dar viața Bisericii e un firesc nesfârșit, e modul în care noi ne trăim viața și ne descoperim în discuțiile dintre noi.
Am început romanul în 385[1], în drum spre casă, trăindu-l mai întâi. Nu știi când începe, dar îți dai seama că îl scrii când îl trăiești. Când faci parte din el. Anul trecut a scăpat de la înec, iar pe grupul de whatsapp tocmai primisem vestea că e în comă și că a fost operat pe creier. Șanse minime. Când Împăratuʼ avusese accidentul fatal, lovit de o mașină, din spate, și lăsat inconștient, l-am vizitat acasă, la pat, după care am fost și la Octavian, care era proaspăt căsătorit. Și eram sub sentimentele rele transmise de părinții lui. Că fiul lor e la pat, în stare vegetativă, iar noi suntem vii…Și atunci am fost șocat de resentimentele lor. Nu mă așteptam să îi urască pe toți din jur. Și acum aud despre el…și nu știu dacă băutura a contat sau alt lucru interior.
Împăratuʼ avea mania curățeniei, își peria hainele, mergea într-un mod „distins”, impropriu pentru vârsta lui, și se spăla îndelung pe dinți. De aici porecla imperialității. Am stat un an la aceea în gazdă și atunci l-am cunoscut. La majoratul fiului lui Mircicuță am împrumutat un sacou de la el, apoi i l-am înapoiat dimineața și am rămas la el. Și de la aceste gesturi galante pentru un tânăr, învățate în familie cel mai probabil, poate de la sora lui mai mare, am imaginea lui în pat…inconștient, fiind prizonierul părinților lui. Nu știu dacă a murit sau unde e îngropat, nu mai știu nimic despre el, pentru că privirea lor mi-a retezat orice dorință de a-l mai revedea.
S-a petrecut aceeași tărășenie și la moartea lui Doru. De ce vărul meu a murit, iar eu nu mai mor o dată?! Și dacă am fi murit cu toții, s-ar fi simțit mai bine?…N-am înțeles niciodată dorința morții și mă bucur că n-am înțeles-o. Pentru că am înțeles din plin bucuria vieții și nevoia de nemurire bună, binecuvântată.
Rugăciunile mele sunt atotcuprinzătoare. Nu las pe nimeni afară. Îi includ pe toți în brațele mele, deși e obositor să gestionezi dialogurile cu toți. Rugăciunile nu dialoghează, ci își asumă întreaga umanitate. Te simți bine rugându-te, te simți la un loc cu toți, împreună. Și acest împreună nu e tranzitoriu, nu e de-o clipă, ci are întemeierea permanenței.
De ce a băut mult Octavian, tatăl meu? Nu mi-a răspuns niciodată în mod cinstit. Care era motivul din spatele beției lui, a beției lui violente? Am făcut și eu parte din neîmplinirea lui? Căci până am ajuns Duhovnicul lui s-a luptat mult interior cu mine, cu statutul meu de om credincios. I se părea o prostie viața mea de om credincios. Peste trei zile împlinesc 35 de ani de viață duhovnicească. De viață în credință. Dar mai apoi și-a dat seama că sunt împlinit și a început să îi placă și lui pacea lui Dumnezeu. L-am văzut tăcând, l-am văzut și pe bunicul meu Marin, tatăl lui, tăcând, îmi știu tăcerile mele, abisale…Însă tăcerile lor au venit încet, dar sigur, spre mine. Și mă bucur pentru liniștea lor! Că nu toți cei din Cimitir au pace. Nu, nu toți! Ci pacea e a acelora care și-au dorit-o, care au venit spre Domnul păcii.
Tăcerea lui Moromete am văzut-o în ei. O cugetare continuă, un mod de a-și trăi propriile lor romane. Cei care se pierd în visări au amplitudinea romanului, lărgimea lui, dar e nevoie și de abisalitatea acestuia. Căci cel mai enervant lucru în cultura de azi sunt amănuntele fără conștiință, fără abisalitate. Așa, și dacă știu cum arătau camerele, hainele, chipurile, gândurile lor mărunte, le știu și inima lor?! Nu pot să-l respir pe Balzac cel plin de amănunte, de amănunte banale, care ne dă detalii cu nemiluita despre exteriorul lucrurilor, dar mă odihnesc când îl aud vorbind despre înțelegerile lui sufletești. Pentru că aceste înțelegeri sunt experiența omului, pe când detaliile sunt statistice. Iar romanul are nevoie de viața omului, pentru că el trebuie să transmită experiență.
Ceaiul verde m-a făcut propriu scrisului. Ceaiul verde sprijină romanul, îl face să fie în această zi. De ce am băut un litru și jumătate? Pentru că mi-am lăsat transpirația în veșmintele Dumnezeieștii Liturghii de azi. Trebuia să mă rehidratez pe drum și bine am făcut. Tânărul de lângă mine, cu mustață și barbă de proaspăt ieșit din adolescență, mi-a plăcut. După ce a citit online, s-a jucat puțin, apoi a adormit. Și mi-a plăcut modul îngrijit în care dormea. Fără gură deschisă, fără zgomote…
[1] Început pe 3 august 2025, zi de duminică călduroasă.