Mireasmă [2]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Trebuie să înveți mersul în societate. E la fel ca mersul în picioare. Te ține de mâini mama ta, te îndeamnă, te face să te crezi în stare, și apoi îți începi proprii pași. Nesiguri, ezitanți, dar sunt ai tăi! Și e nevoie ca cineva să te introducă în societate, să mergi pe picioarele tale și să nu fii imitatorul steril al altora. Că starul e la mile depărtare, nu știe de tine și nici nu-l interesează, dar tu te îmbraci ca prostuʼ ca el, îi faci pașii de dans, îi porți trențele. Și ești o clonă culturală, pentru că nu te-ai descoperit pe tine însuți. Și Miruna din Mângâiere tocmai asta face: îi ajută pe cursanții ei să meargă pe propriile lor picioare. Să nu se amăgească pe ei înșiși. Să nu intre pe drumul ușor, care pare al lor, dar e o înfundătură. Căci atunci când ajungi la zid trebuie să te întorci, trebuie să recunoști în fața ta și a tuturor că ai greșit și că nu aceea era direcția ta în viață.
M-a enervat tot timpul muțenia, lipsa dialogului real între oameni. Începi să vorbești despre vreme, despre ce e bine și rău în societatea noastră, câteva date despre tine și începe să i se pară că e prea mult. Că a dat prea mult din casă. Dar nu mărunțișurile acestea sunt de vină, ci faptul că nu au experiența gândirii. A formulărilor de sine. Îi obosește multul, dăruirea de sine. Ar dori să te audă pe tine, dar n-au lucruri pe care să ți le dea la schimb. Și pentru că nu au, pleacă din fața ta.
Am vrut de-a lungul vieții să dialoghez cu mulți oameni, dar și-au iubit muțenia lor. Eroismul muțeniei e un satanism. Închiși în ei, aceștia se cred niște cetăți nebiruite, când ei sunt niște cetăți goale, cu multe lucruri incomestibile. Dar citesc iubirile, căutările, răspunsurile tale. Vor să te devoreze în liniște, frază cu frază, dar să nu contribuie la binele tău. Pentru că binele tău îi eclipsează pe ei.
Doar fețele ne rămân de privit! Dar fețele sunt mormântale fără dialog. Sunt grimase, sunt pierderi în gol. Fețele sunt aruncarea în ocean, dar oceanul e taina de care avem nevoie. N-am ajuns la ocean, dar m-am bucurat de mare de mai multe ori. O bucurie contemplativă. Apa mlăștinoasă a Deltei m-a însingurat. Cu mult mai mult a mării, dacă aș pleca într-o croazieră. Rolul baptismal al apei este fundamental pentru fiecare dintre noi, dar întinsul nesfârșit al apei te umple de tristețe. Pentru că întinsul apei e ca tăcerea geloasă dintre noi, e ca necomunicarea ce distruge romanele.
La urma urmei ce înseamnă să fii actual? Pentru că romanele nu sunt rețete de bucătărie, ci universuri trăite. Nimic mai fals decât actualitatea romanului, atâta timp cât el este o problemă personală. Un muzeu construit cu migală pentru a fi decriptat cu migală. Orice aș scrie e actual, pentru că le trăiesc acum, în clipa de față. Pictez acum, mănânc acum, iubesc acum. Cei care vor veni după mine vor avea lumea lor de trăit, dar asta nu înseamnă că lumea mea a murit. Pentru că eu, ca și ei, facem parte din aceeași lume, din lumea tuturor. Iar lumile noastre personale sunt lumea noastră, a tuturor. Ce scriem și trăim sunt puse la un loc. Pe aceeași pagină. Poți citi fiecare pagină, te poți vedea pe tine însuți în mine, în dorința mea de a mă explica continuu, poți merge mai departe în fiecare zi. Dar ești format din tot ce ai înmagazinat. Și e bine că stau așa lucrurile! Căci, fără a înmagazina în fiecare zi, suntem fără așteptări.
– De ce nu începeți odată?! Ce vreți să spuneți, în definitiv?!!, îmi zise William Shakespeare, mort în 1616. Care s-a născut și a murit tot acolo: la Stratford-upon-Avon[1]. Coordonate: 52°11′34″N 1°42′23″W[2]. Lipsa de relevanță e aparentă. Pentru că eu am început înainte, mult înainte. Atunci când am primit Povestea vorbii și n-am crezut că nu sunt în stare de ea. A fost prima carte pe care prima bibliotecară din viața mea mi-a dăruit-o. Nu era ea chiar Bibliotecară, dar era Profesoară de Română, era Doamna Geta, era incisivă, te întreba ce ai înțeles din carte. Și, se pare, că i-am răspuns, că am trecut testul, că i-am restituit cartea, și că astfel am început să scriu în mine însumi. Pentru că lucrurile lui Anton Pann nu mi se păreau diferite de gândurile mele, de modul în care și eu îmi puneam gândurile în cuvinte, deși nu știam că o fac. Că începusem să fac acest lucru din primii ani de viață.
Când am început să citesc cărțile bisericești, din nou, nu am avut niciun șoc lingvistic: scrisul lor era modul meu de-a vorbi. Dumnezeu mă pregătea de pe atunci de imnografie, de Viețile Sfinților, de traducerea Dumnezeieștii Scripturi și de scrierile mele teologice. Scrisul nu era un moft, ci o necesitate. Scrisul nu era din când în când, ci neapărat. Și mi-am dat seama de acest lucru de când tataie Marin l-a pus pe un prieten al lui, pe Agarici, nu știu dacă era nume real sau poreclă, să îmi scrie literele caligrafic. Și după tiparul lui de litere eu am învățat literele, am învățat să le scriu și să le citesc, mai înainte de a le învăța la Școală, și, bineînțeles, am început să citesc, deși nu știam că ce fac eu se numește citit, scris, începutul literaturii mele.