Zi: 2 octombrie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Înmormântările sunt depresive sau pline de vitalitate. Unii vin ca să te scaneze în durerea ta, să se bucure de durerea ta sau transformă prilejul într-o întâlnire cu alții. Întâlnire de bârfă sau de afaceri. Întâlnire amoroasă. Că dacă văduva nu dă de înțeles, poate vreo verișoară, vreo cuscră, vreo soră are inima neconsolată. Și cel care are antenele curviei aprinse, receptează repede semnalul. Evlavia are semnele ei bune și cel care o displace se îndepărtează repede de ea. Dar înfocarea curviei are și ea semnele ei și cel excitat știe și la Înmormântare ce să facă. Pentru că e nevoie de pagina de Facebook sau de TikTok pentru a intra în relație. Căci cuvintele se înlănțuie, poftele se scriu printre emoticoane, și consimțământul e aproape. Și nu contează locul, dacă patima e vie. Pentru că patima te duce legat, până când vrei să te lepezi de robia ei.

Soarele este o invitație la răcorire. Berea se bea de dimineață până când nu mai poți. Trebuie să intri în adunarea băutorilor abonați, a celor care vin la cârciumă ca la serviciu. Și stai cu berea în mână, pui politica sau salariile pe masă, te aprinzi când nu a dat gol, șutul lovind bara de sus, și asculți fanfara de la Înmormântarea lui Zamfir. Că fi-so e pe la Primărie p-acolo, nu știu ce învârte, iar ta-so era bolnav de mai mulți ani. Și când mori trebuie să ai și tu boltă, să te îngropi, dar și fanfară. Că așa e obiceiul pă la noi. Că dacă n-ai avut, lumea zice că n-ai bani, că ești sărac. Dar chiar dacă ești sărac și te împrumuți, lumea zice că ai avut toboșar și gorniști la Înmormântare, că ai fost în rândul lumii. Și o să te canonești tu, o să vezi ce-o să faci, ca și la Nuntă, dar ești în rândul lumii. Care lume, nu contează, cum nu contează nici gura ei, dar oamenii țin cont, până când nu mai țin. Și nu mai țin mai ales când e să câștige bani mulți. Sau să-i fure. Faci de ochii lumii ca să fii în rândul lumii. Dar când dai peste comoară, atunci o ascunzi de toți, căci toți îți vor răul. O ascunzi de toți, iei din ea cât să nu bată la ochi și trăiești ca bimbașul. Pe picior mare. Și mănânci pe înfundate, te bucuri dincolo de cortină, ca să nu îți atragi dușmani. De aceea și la Înmormântare e bine să ai, dar să nu epatezi. La Nuntă mai poți sări calul, că e vorba de fiul tău, de unicul tău fiu și atunci ești bucuros tare, mândru de el. Dar la Înmormântare e doar de dat, nu de luat. O faci bine, că toți sunt cu ochii pe tine, dar nu prea. Ca oamenii să aibă și ce comenta. Că pe bancă, în fața porții, sau în parc ești tocat mărunt la tot ce faci. Aperitivul a fost mai sărac, sarmalele au fost bune, dar vinul era banal, fără emfază, după care niște prăjituri, o cafea mică și colivă. Că, la banii lui, putea să dea și domn primar ceva, dar n-a dat. Se păstrează pentru mai târziu, adică pentru niciodată. Că lui îi place să mănânce la alții, să înfulece, să râdă strident, cu râsul lui de neam de traistă, dar mai puțin să te omenească. Și tu, când îl pui în față, îi crește cornul. Dar respectul față de tine se risipește repede în vânt, atunci când se ridică de la masă, căci ține minte cât peștele de acvariu.

Înmormântarea este o risipă de timp comunitară. Ea e un bine pentru orice comunitate. Strânge la un loc, face din moarte un loc de întâlnire diversă, produce întrebări, produce disconfortul cel bun. Căci toată ziua la mall, toată ziua în online, pe telefon tot timpul, și moartea e ca o palmă peste obraz. Afli la modul vizual că totul se termină. Că nu poți mai mult decât moartea. Că oricât ai vrea tu mai mult sau mai bine, acestea se pot trăi până în clipa terminus, până în clipa când tu mai miști.

Numai că orice Înmormântare ar fi pentru toți convertitoare, dacă am gândi-o ca pe propria noastră moarte. Dacă orice moarte a altora ar fi moartea mea, ea ar fi ceva cutremurător pentru mine. Căci eu nu mai pot să mai spun nimic, să mai fac nimic. Dracii lui Hasdeu, pe care i-am simțit încă acolo, la castel, i-au spus că mai poate comunica cu Iulia și după moarte. Dar el a comunicat cu ei și nu cu ea! Noi nu mai putem face nimic. Nu mai putem spune un cuvânt. Nu mai putem îndrepta lucrurile vieții noastre. De aceea, pocăința noastră e acum, e arderea noastră interioară, a păcatelor noastre, pe care ni le asumăm deplin. Și dacă moartea lui Zamfir ar fi moartea mea, n-aș avea nevoie de taraf, dar aș avea nevoie de rugăciunile Bisericii. Căci iertarea lui Dumnezeu e nevoia mea.