Mireasmă [8]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Mă uitam la pofta lui fumeităr pentru dulciuri. E șofer pe autobuz, oprește autobuzul unde e înghețată, vine cu cornetul în mână și o mănâncă aidoma unui copil mic pe când șofează. E el și înghețata! E înghețata lui. N-o împarte decât vizual cu noi. După cum împarte fumul cu noi, în loc să fumeze la opririle mari. Dar el, nu: fumează în timp ce conduce! Cu noi în spate, fără să-i pese de noi, de lege, de bunul simț. Nu știu cum ar reacționa, dacă ar începe și alții să fumeze. La fel de nesimțit ca și el. Însă îmi aduc aminte de un plâns al meu pe stradă, la Roșiori, de un plâns vag, pentru că Joiana, mama mea, nu dorea să îmi cumpere ceva anume. Nu mai știu dacă plângeam pentru jucării sau pentru mâncare. S-ar putea să fi făcut acest lucru. Dar numai până la un moment dat, când nu am mai dorit ceva anume în mod aparte. Nici îmbrăcăminte specială nu doream, nici ceva anume de mâncare. Preferințele mele erau minore, puteau fi cumpărate, pentru că știam că bunicii mei n-au bani pentru capricii, ci doar pentru cele neapărate. De aceea, nici acum, când îmi pot permite multe lucruri, nu am dorințe extravagante, căci mă mulțumesc cu puțin. Dar mă bucur de toate ca de darurile lui Dumnezeu pentru noi, ca de bunătatea Sa în viața noastră. Și când îți învingi plânsul copilăresc, descoperi coordonatele ascezei. Că poți trăi cu puțin, te poți bucura de toate în pace și, mai ales, că nu în afară, ci în lăuntrul tău stă împlinirea ta.
Înotătorul român a luat de mai multe ori aurul și iubita lui a fost cu el. Și-a luat mașină scumpă la un moment dat, pe cea care a început să și-o permită, dar pe munca lui. Comentatorii erau de părere că mașina nu era o prioritate în viața lui sau că nu aceea era mașina de care avea nevoie. După cum comentatorii au remarcat steagul de pe coșciugul lui Iliescu, că nu s-a scris normal pe Cruce, ca de obicei, și, mai ales, că nu merita onoruri speciale. Că el, criminalul, ne-a vândut țara, a ținut-o pe loc atâția ani, pe când alții, dimpotrivă, că el a însemnat ducerea noastră în NATO și UE. Că trebuie să îi fim recunoscători, în ciuda păcatelor sale, că a dus poporul pe făgașul democrației, deși el era ateu, și cu toate astea a sprijinit Biserica și ora de Religie în Școală. Căci aceasta a fost și motivația venirii Episcopului la Înmormântarea sa. Și a corului de la Patriarhie. Bucă a cântat pe larg sărutarea cea mai de pe urmă. Am downloadat-o de la un sait de știri. Salve de tun, s-au dat pachete pentru unii, și la televiziuni s-a discutat despre cine a fost și n-a fost la eveniment. Și unii au spus că e normal între comuniști, că așa se face: se omoară între ei. Se elimină unii pe alții. Pe când Neamțu a zis că îți poți amâna duhoarea pe mai târziu și să nu o evacuezi din tine cât e pe catafalc, dacă ai conștiință. Dar câtă conștiință au oamenii interesați să parvină? Și dacă nu spui la cald, când oamenii vor să știe de ce parte ești, de ce să mai vorbești peste o săptămână? Căci vor considera tardivă luarea ta de cuvânt.
Moartea lui Ion Iliescu era așteptată de ani de zile. Exista un sait cu acest nume. Din când în când cineva mai făcea gluma asta și ne spunea că a murit Iliescu. Și oamenii căutau să vadă dacă a murit bunicuța sau borfașul sau președintele Iliescu, în funcție de raportarea pe care o aveai față de el. Și când își dădeau seama că e o glumă, moartea lui se devaloriza de fiecare dată, pentru că era banalizată. La urma urmei o să moară! Și când a murit, n-a mai fost nicio surpriză. Sau, pentru unii, a fost un moment de bucurie golănească. S-a deschis șampanie, s-a bucurat de moartea lui, ca și când n-o să-i vină și lui rândul. Dar la toți ne vine rândul! Și dacă nu înveți din morțile altora, nu înveți nici din moartea ta. Pe care o să o trăiești în direct, cu toată ființa ta.
Ai loc în coșciug când o să fie? Stai confortabil? Vinul și uleiul, amestecate, cad pe trupul tău în formă de Cruce. Cele 4 cuie sau șuruburi te acoperă, pe când sufletul tău călătorește, împreună cu Îngerul tău, spre Judecata lui Dumnezeu. Și dacă fanfara, plină de căldură, cântă Imnul Național, de parcă ai fi mare șef de stat, tu, înăuntru, ești încapsulat în ciment, aștepți o descompunere întinsă pe zile, dar sigură. Care e diferența dintre a mânca un pepene și a-l visa? A apăsat pe accelerație, a făcut nor de praf, iar groparul abia își luase o bere…A vrut să îl drăcuie, m-a văzut pe mine, a zis-o în gând, și a intrat sub aplecătoare. Un bărbat cu o jumaʼ de metru de burtă stătea de vorbă cu două tinere, întoarse nu știu de unde, dar întoarse, și ele erau la o bere rurală. Una vorbea cu voce tare, ca să o audă lumea. El în șoaptă, era băiatul cu banii (sau nu?!), iar a doua mai pe jumătate guralivă. Când n-ai casă, ca femeie, o bei ca pe-o bere. Taclalele sunt în loc de dragoste. Vara e vara ta, pe scenă sau în mulțime, când nerostite lucruri își spun tinerii veniți la concert și nu știi dacă să te bucuri sau să transpiri. Poate. E posibil să fie. Transpirația, fără doar și poate, face parte din arsenalul muncii. Când transpiri pari că scrii. Scrisul, o ocupație atât de neconformă cu așteptările oamenilor, te izbește. Te regăsești între paginile lui. Măcar subliminal. Știi că autorul te-a vizat, că te are la inimă sau pe vârful limbii, că te privește pe toate părțile. Contează acest aspect! Aspectul că nasul ei e lung, doi ochi mari, negri, și Picasso stă de vorbă cu Jacqueline Roque. O fotografie din 1956[1]. S-a culcat sau nu s-a culcat cu ea, doar i-a pozat, ce mai contează?, zise curatorul. Dar fiecare aspect contează, domnule dragă! Fiecare aspect. Că dacă pensia trece de cuantumul bine știut, se impozitează. Casa ta, care n-are nimic de-a face cu statul, se impozitează potrivit cu cota de piață. A cui? A pieței pe care n-o s-o vând? Eu aștept să mănânc lubenița din frigider, pe care Bianca o numea lebeniță, aștept să mănânc din ea când s-o răci. O voi mânca metodic, ca pe o apă roșie, concentrată, cu semințe de îndepărtat, după ce am scris predica. Și predica e mereu împreună scriere cu Dumnezeul nostru. Predica e mereu împreună teologhisire, aducere înainte, punere înainte, prinos, ofrandă. Lui Picasso nu îi păsa de fotografi. El se lăsa fotografiat cu toată murdăria din atelierul său. El, care bătea cuie în pânze și le punea pe șasiu. El, cel cu nasul bombat, rotofei, aspecte care nu explică nimic despre arta lui, care ducea simplitatea în secolul al 20-lea, dar și patimile omului. Brâncuși, scoțând simplitatea din piatră, ne-o reda ca pe o piatră de râu ascunsă în apă. Începusem să fac colecție de pietre. Începusem să fac colecție de monede. Iau, ca amintire, câte o piatră, câte un ceva, din locuri semnificative. Dar pentru că nu am unde să le pun, le pun la un loc și le amestec și uit de unde sunt, dar sunt sigur că sunt de acolo. De undeva de unde am crezut că trebuie să iau neapărat o piatră. Un mic semn de reamintire.
[1] Sunt abonat la Pablo Picasso Group. Pe Facebook. Am văzut fotografia și informația acolo.