Zi: 5 octombrie 2025

My beloveds[1],

our childhood is the period in which we learn the word of the Lord: „And as you would that men should do to you [Καὶ καθὼς θελέτει ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι]” [Lucas 6, 31, BYZ]. Because then we find out what is good for us and what we do not like. And the good that we begin to learn from childhood becomes our way of being. That is precisely why, finding out what good is, finding out that it is our fulfillment, we want to do it everywhere. And in the lives of others. And we begin to fulfill His commandment, which is this: „Do to them likewise [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Ibidem]. Because we must do what we have learned to be good, because it is the good that fulfills us[2].

And in childhood we learn what food we like, that we need sleep, love, understanding, protection, guidance and help every day, because we need to learn how to live in this world. We understand what our parents, grandparents, brothers are like, what the people around us are like. We experience all kinds of things alongside our peers and we begin to learn what illness is, what helplessness is, what pain is, what death is. Therefore, what we do not like, we must not do to others. Because they also don’t like to be disturbed when they eat, when they sleep, they don’t want to be beaten or offended, they don’t want to be stolen from or belittled by others[3].

And everything we learn in childhood, we learn in the family. If our family doesn’t do its job with us, if it doesn’t teach us what is good and what is bad, we have a lot to catch up on later. But parents, for the most part, are responsible and teach their children the truth of life. They teach them what they must fight with in life, they teach them that their actions have consequences in life and that what they do every day for themselves and for their future becomes themselves. And even if children don’t understand from the beginning that their life in the family means continuous learning and education, a way of being, they grow and are educated every day within the family and the love and understanding they receive in the family are their inner dowry[4].

We learn all our life to be responsible. Childhood is the beginning of our school. And if some brag about the school of life, because they didn’t have higher studies, we all need the school of life and we learn at the school of life every day. Because the school of life is our life in the world, and life in the world means continuous learning, continuous education of us, continuous inner change. And when young people, for example, react to the lie in a painful way, they react that way because they are wounded people inside, just as the loneliness of widows means a pain that is trivialized, treated with indifference. And each of us, when we suffer, does it in silence or noisily, but the pain is a school of wisdom. And from love, as well as from pain, we learn all our life[5].

Each of us knows the temperature of our family. We know the love we received, we know how good it was for us in our family. On the love we received, we also build our own family. And if we received less love and attention in the past, in the present, with our own family, we want to make things right. Because we no longer want to repeat the mistakes of our parents in the life of our own children, but to give them a good family, a loving one, that will fill them with love and understanding and decency. Because here, in the family, the life with God and with people begins. And the parents are our educators both in ghostual matters and in those of daily life[6].

If I had children, I would have taught them the freedom I was taught in childhood. But, at the same time, I would have made them people of faith from a young age, of study and of creation. My grandparents, the ones who raised me, let me experience my freedom as my own joy. And, being free to know everything I wanted, I chose, in the end, what fulfills me. I would have needed, from their side, to be guided towards religious life, towards foreign languages, towards creation from a young age, but they did not have this horizon of expectation. That is why, when I left the countryside, I began to assimilate the life of a city dweller on my own and, above all, to develop my scientific and cultural knowledge. In other words, I recovered and recover every day the educational gaps that my family could not give me. But my grandparents gave me all their love and care for me, a robust health, the inner balance and the continuous desire for work and inner fulfillment. Without them, I would not be who I am today[7].

But, from a given moment, we start to walk on our own two feet in life, and we can no longer blame others. What we received from our family is good received, what the society we live in gives us is again the reality of our life and we have to live and work here and not in an ideal world. And if we like to dream, if we imagine that we are different from what we are, some will pull us by the sleeve and tell us to wake up, to be realistic, because our reality is the one we live and not another. And to face life you must know who you are and what you can really do. Because this is where all our fulfillment comes from[8].

And it is a great good, for them and for society, to wake people up from their sleep full of laziness, of inactivity. Because you give them the opportunity to make a point in life. But, certain people, do not dream of impossible things, but of possible things, because they feel able to do them. And they take care of their own plans, of their own inner views, because they are able to implement them. And we must help them to be themselves, i.e. the inventors, the creators of things within themselves. Because they can do what not many can do[9].

All the great books of the world, all the great inventions were, first of all, inside those who made them. The fact that they did not let anyone convince them otherwise is part of the heroism of their life. For they knew themselves to be the possessors of worlds and things that could be brought to reality. Because, until others saw them, the books and inventions did not exist. But they were within themselves! They knew they could make them, they spoke of them as realities, but until they became our realities, they seemed not to exist. That’s why some people don’t need to be convinced by anyone to follow another path, if they already see the things in themselves, the things they are capable of doing[10].

And, most often, to succeed in life you must forgive your enemies, your unfriends, those who betrayed you, those who left you at hard, those who didn’t really believe in you. You must forget, leave behind many things, in order to write your work, in order to create what you want, in order to live, in order to be yourself. And the second commandment of the Lord in today’s Evangel: „Love your enemies [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν], and do good [καὶ ἀγαθοποιεῖτε], and lend [καὶ δανείζετε], hoping for nothing [μηδὲν ἀπελπίζοντες][in return]!” [Lucas 6, 35, BYZ] is a saving and liberating one. Because the good is done for our rest and their rest, for our fulfillment, for everyone. For if you do good, the good saves you, as well as others, because it is a help for all[11].

But, in his care for another, the christian does not have the logic of enmity. Because he does not want to harm another, but only good. And when someone hates us, he is fighting with a false image of ourselves, he is fighting with himself, because his fight is internal. Therefore, to forgive your enemies and do them good means to rest them, to lift their burden of hatred, because hatred is an immense, disfiguring torment[12].

And until we love all people and pray for all, my beloveds, we do not have His peace within ourselves. Because Gods good is common, His good is saving for all, and we cannot live without the good that fulfills us. And when you are filled with good, with the good you do, you are also filled with the glory of God, because He dwells in the most merciful and forgiving. Amin[13]!

---

[1] Started at 7.00, in day of wednesday, on 1 october 2025. Cloudy sky, 8 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, copilăria noastră este perioada în care învățăm cuvântul Domnului: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι]” [Lc. 6, 31, BYZ]. Pentru că atunci aflăm ce e bine pentru noi și ce nu ne place. Iar binele pe care începem să îl învățăm din copilărie devine modul nostru de-a fi. Tocmai de aceea, aflând ce e binele, aflând că el e împlinirea noastră, voim să îl facem peste tot. Și în viețile altora. Și începem să împlinim porunca Lui, care e aceasta: „Faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Ibidem]. Pentru că trebuie să facem ceea ce am învățat că e bine, că e binele care ne împlinește.

[3] Și în copilărie învățăm care e mâncarea ce ne place, că avem nevoie de somn, de iubire, de înțelegere, de protecție, de îndrumare și de ajutor în fiecare zi, pentru că avem nevoie să învățăm cum să trăim în lumea aceasta. Înțelegem cum sunt părinții, bunicii, frații  noștri, cum sunt oamenii din jurul nostru. Trăim tot felul de lucruri alături de semenii noștri și începem să învățăm ce e boala, ce e neputința, ce e durerea, ce e moartea. De aceea, ceea ce nouă nu ne place, nu trebuie să facem altora. Pentru că nici lor nu le place să fie deranjați când mănâncă, când dorm, nu vor să fie bătuți și nici jigniți, nu vor să fie furați și nici minimalizați de către ceilalți.

[4] Și tot ceea ce învățăm în copilărie, învățăm în familie. Dacă familia noastră nu își face treaba cu noi, dacă nu ne învață ce e bine și ce rău, avem multe de recuperat mai târziu. Dar părinții, în cea mai mare parte a lor, sunt responsabili și îi învață pe copiii lor adevărul vieții. Îi învață cu ce au de luptat în viață, îi învață că faptele lor au consecințe în viață și că ceea ce fac în fiecare zi pentru ei și pentru viitorul lor devine ei înșiși. Și chiar dacă copiii nu înțeleg de la început că viața lor în familie înseamnă o continuă învățare și educare, un mod de a fi, ei cresc și sunt educați în fiecare zi în sânul familiei și iubirea și înțelegerea pe care o primesc în familie sunt zestrea lor interioară.

[5] Învățăm toată viața să fim responsabili. Copilăria e începutul școlii noastre. Iar dacă unii se laudă cu școala vieții, pentru că nu au făcut studii înalte, toți avem nevoie de școala vieții și la școala vieții învățăm în fiecare zi. Pentru că școala vieții e viața noastră în lume, iar viața în lume însemnă o continuă învățare, o continuă educare a noastră, o continuă schimbare interioară. Iar când tinerii, spre exemplu, reacționează la minciună într-un mod dureros, ei reacționează așa pentru că sunt niște oameni răniți interior, așa după cum singurătatea celor văduvi înseamnă o durere bagatelizată, tratată cu indiferență. Și fiecare dintre noi, atunci când suferă, o face în tăcere sau zgomotos, însă durerea e o școală de înțelepciune. Și din iubire, cât și din durere, învățăm toată viața.

[6] Fiecare dintre noi cunoaștem temperatura familiei noastre. Știm iubirea pe care am primit-o, știm cât de bine ne-a fost în familia noastră. Pe iubirea primită, ne zidim și noi propria noastră familie. Și dacă am primit mai puțină iubire și atenție în trecut, în prezent, cu propria noastră familie, vrem să îndreptăm lucrurile. Pentru că nu mai vrem să repetăm greșelile părinților noștri în viața propriilor noștri copii, ci să le dăruim lor o familie bună, una iubitoare, care să îi umple de iubire și de înțelegere și de cuviință. Căci aici, în familie, începe viața cu Dumnezeu și cu oamenii. Și părinții sunt educatorii noștri și în cele duhovnicești, cât și în cele ale vieții zilnice.

[7] Dacă aș fi avut copii, i-aș fi învățat libertatea cu care am fost învățat în copilărie. Dar, în același timp, i-aș fi făcut oameni ai credinței de mici, ai studiului și ai creației. Bunicii mei, cei care m-au crescut, m-au lăsat să îmi trăiesc libertatea ca pe propria mea bucurie. Și, fiind liber să cunosc tot ceea ce mi-am dorit, am ales, în cele din urmă, ceea ce mă împlinește. Aș fi avut nevoie, din partea lor, de faptul de a fi îndrumat spre viața religioasă, spre limbile străine, spre creație de mic, dar ei nu aveau orizontul acesta de așteptare. De aceea, când am plecat de la țară, am început să îmi însușesc de unul singur viața de orășean și, mai ales, să îmi dezvolt cunoașterea științifică și culturală. Cu alte cuvinte, am recuperat și recuperez în fiecare zi golurile de educație pe care familia mea nu mi le-a putut dărui. Dar bunicii mei mi-au dăruit toată iubirea și grija lor față de mine, o sănătate robustă, echilibrul interior și dorința continuă de muncă și de împlinire interioară. Fără ele, eu nu aș fi fost cel de azi.

[8] Însă, de la un moment dat, începem să mergem pe propriile noastre picioare în viață, și nu putem să mai dăm vina pe ceilalți. Ce am primit din familie e bun primit, ce ne dăruie societatea în care trăim e iarăși realitatea vieții noastre și noi trebuie să trăim și să muncim aici și nu într-o lume ideală. Iar dacă ne place să visăm, dacă ne închipuim că suntem alții de cât suntem, unii ne vor trage de mânecă și ne vor spune să ne trezim, să fim realiști, pentru că realitatea noastră e cea pe care o trăim și nu alta. Iar ca să faci față vieții trebuie să știi cine ești și ce poți să faci cu adevărat. Pentru că de aici pleacă toată împlinirea noastră.

[9] Și e un mare bine, pentru ei și pentru societate, să trezești oamenii din somnul lor plin de lenevie, de nelucrare. Căci le dai posibilitatea să își facă un rost în viață. Dar, anumiți oameni, nu visează la lucruri imposibile, ci la lucruri posibile, pentru că se simt în stare să le facă. Și aceștia își văd de propriile lor planuri, de propriile lor vederi interioare, pentru că sunt în stare să le pună în aplicare. Și pe ei trebuie să îi ajutăm să fie ei înșiși, adică inventatorii, creatorii lucrurilor din ei înșiși. Pentru că ei pot să facă ceea ce nu mulți pot să facă.

[10] Toate marile cărțile ale lumii, toate marile invenții au fost, mai înainte de toate, în lăuntrul celor care le-au făcut. Faptul că nu au lăsat pe nimeni să-i convingă de contrariu face parte din eroismul vieții lor. Căci ei se știau posesorii unor lumi și a unor lucruri care pot fi aduse la realitate. Pentru că, până când nu le-au văzut și alții, cărțile și invențiile nu au existat. Dar ele erau în ei înșiși! Ei știau că le pot face, vorbeau despre ele ca despre niște realități, dar până când nu au devenit și realitățile noastre, ele păreau să nu existe. De aceea, unii oameni nu trebuie să se lase convinși de nimeni să urmeze un alt drum, dacă văd deja lucrurile în ei înșiși, lucrurile pe care sunt capabili să le facă.

[11] Și, cel mai adesea, ca să reușești în viață trebuie să îți ierți vrăjmașii, neprietenii, pe cei care te-au trădat, pe cei care te-au lăsat la greu, pe cei care n-au crezut cu adevărat în tine. Trebuie să uiți, să lași în urmă multe lucruri, pentru ca să îți scrii opera, pentru ca să creezi ceea ce dorești, pentru ca să trăiești, pentru ca să fii tu însuți. Iar a doua poruncă a Domnului din Evanghelia de azi: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν], și faceți bine [καὶ ἀγαθοποιεῖτε], și împrumutați [καὶ δανείζετε], nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]!” [Lucas 6, 35, BYZ] e una mântuitoare și eliberatoare. Pentru că binele e făcut pentru odihna noastră și odihna lor, pentru împlinirea noastră, a tuturor. Căci dacă faci bine, binele te mântuie pe tine, cât și pe ceilalți, pentru că e un ajutor pentru toți.

[12] Însă, în grija sa pentru altul, creștinul nu are logica vrăjmășiei. Pentru că el nu vrea să îi facă rău altuia, ci numai bine. Iar când cineva ne urăște, el se luptă cu o imagine falsă despre noi înșine, se luptă cu el însuși, pentru că lupta lui este interioară. De aceea, a-ți ierta vrăjmașii și a le face bine înseamnă a-i odihni, a le ridica povara urii, pentru că ura este un chin imens, desfigurator.

[13] Și până nu îi iubim pe toți oamenii și nu ne rugăm pentru toți, iubiții mei, nu avem pacea Lui în noi înșine. Pentru că binele lui Dumnezeu este de obște, binele Lui e mântuitor pentru toți, și noi nu putem trăi fără binele care ne împlinește. Și când te umpli de bine, de binele pe care îl faci, te umpli și de slava lui Dumnezeu, pentru că El locuiește în cei mult milostivi și iertători. Amin!