Zi: 9 octombrie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

– A venit apa caldă?

– Nu, n-a venit! Are o jenă…O doare în cot de noi, d-aia nu vine.

– E regina balului, vine când vrea. Dar, mai ales, vine când nu ne trebuie.

– Poate, de regenerare, ne iau și lumina! Că ce ne trebuie lumină, dacă avem Netflix? Un film bun poate fi văzut și cu lumina stinsă: ți-l imaginezi! Că și așa, dacă îl vezi, până la urmă trebuie să-ți faci un rezumat la el, un briefing. Că filmul nu e cu rezumat, e salam întreg.

– Salam de Sibiu sau salam săsesc? Dar azi am aflat că la Alexandria se mănâncă prepelițe. Cu și peste prepelițe. Carcasă de prepeliță, cârnați picanți de prepeliță, mici de prepeliță, acum la caserolă, la 400 de grame, ouă proaspete de prepeliță, dar și fierte și decojite, ca să le bagi repede în gură, să nu mai pierzi timpul. Nu contează că scot sunete de te disperă. Însă la noi, la fermă, toate aceste realități sunt reale, după cum, adevăratul salam are mai multă carne decât excentricități.

– Dar cum nouă ne plac cratimele lipsă, cu sau fără fermă, poți fi vorbitor nefuncțional la orice vârstă. Poți să ai sau nu toți dinții în gură, dar câteva greșeli enorme de exprimare sunt ca o pată de muștar pe tricou. Pata nu trebuie ștearsă, ci întinsă! Poți să faci întindere de mușchi sau de ochi, ca să vezi ce scrie vecinul de masă, dar nu nevesti-sii, ci la fufa aia. Că atunci când scrii amantei, ai un aer șarmant, ești ghiduș, mai scoți un zâmbet din tine. Dar când îi scrii nevestei, atunci scrii pe fugă, ca la program, vrând să o sfârșești mai repede. Și d-aia am presupus că e ailaltă și nu asta care trebuie.

– De ce iubirile se termină prost, când se termină?

– Dar cine a zis că se termină?! Ca să punem între paranteze o relație, noi spunem că se termină, dar ea nu se termină. Că noi tot ne mai gândim, analizăm, presupunem. Ce-o mai face acum? Se mai gândește la mine? Și dacă se gândește, de ce nu mai dă vreun semn de viață? Dar pentru ca să nu încurcăm borcanele, ne prefacem că nu ne mai pasă, că n-a fost bine, că am uitat…Dar de ce să uităm lucruri de care putem să ne aducem aminte? Și dacă ne aducem aminte, ce mare scofală facem? Pentru că memoria e o carte de istorie pe care nu vrem să o ecranizăm. E debaraua noastră cu „vechituri” (din perspectiva tânără, că noi ținem cu dinții de ea). Sunt ale mele! Lasă-le acolo! Tu te întorci la ea mereu și mereu, nu vrei să se știe de existența ei, dar mai zici câteva detalii. O mai scalzi. Îți aduce aminte ce vrei în public. Publicul așteaptă, tu edulcorezi lucrurile, le mai rescrii, le fantazezi, le literaturizezi, le transformi în simbol, în mit. Și pe când unii vor să „demitologizeze” cărțile de cult ale Bisericii, aceiași și toți vor să-și mitologizeze viața în arealul public. Să se știe și despre Ion că era om, că și așa n-a făcut nimic în viața lui! Să se știe că a mâncat, a băut, a…și a murit, săracuʼ, de ficat, de iarbă mare, de așteptare, că bea în neștire în ultima vreme. Băutura, o licoare delirantă, l-a făcut pe Ion să fie neom. De ce muriși, mă, Nicule, așa de tânăr și de plin de boli, că mai aveai zile, mă!!! Nu mai vruși și tu să bei vinul de toamna asta! Fuși dușman pe noi, mă, Nicule! Ne lăsași pe noi să îți bem vinul la pomană! Eh, și dacă e pomană, hai să ne fie bine, că și luʼ mortuʼ îi plăcea viața! Și dacă nu i-a mai plăcut, nouă ne place, că și așa o să murim și noi degeaba. Că eu zic că Statul e de vină! Că nu ne-a spus ce trebuie să facem în viață. Cum să facem, ce să facem, când să facem, ca să fie bine, să ajungem și noi ca Marin Preda, să avem și noi Moromeții noștri, și nu niște pârlite de vieți, niște anoste de toată jena.

Că hai să fim oameni de comitet și să gândim drept! Noi avem vieți mari, dar n-avem scriitori să ne scrie viețile. Că alde Jupuitu avem și noi prin sat, și alde Colțatu. Mărin Bășină e colea la noi, gras, băutor de bere. Gicu Gâscă e deștept ca rața când măcăne. Al lui Răgălie violează tinere, Poliția îl anchetează și nu prea, că nu l-a prins nici pe al lui Țugurel, din fundul livezii, care a furat gâștele, într-o noapte, lui Anica a luʼ Bleau. Noi avem material de geniu aci, în sat, avem tot ce ne trebuie, dar n-avem scriitori de geniu care să ne descrie pe îndelete. Că și noi bem la bar până dimineața și înjurăm de mama focului, și nouă ne place munca dar rămânem la ajutorul social, că e mai lesne, la intrigi suntem super staruri, ne dăm în cap pentru o palmă de pământ, avem icsență de roman, dar nu e autori care trebuie. Că și autorii, bag de seamă, scriu acum mai mult de pe la oraș, despre baruri și hoteluri, despre cum se înghesuie ei cu una pe la munte, pe la mare, prin sejururi. Și noi, care va să zică, noi, talpa țării, rămânem nescriși, domnule! În loc de scrisoare 10, la noi e pauză. În loc să fie papucii lui Stan Limbă, e papucii lui Mahmud, cine-o fi și turcuʼ ăsta, că n-am chef să citesc despre el?! Că mă apucă așa o sfârșală, o nălucire, o jignire de sine când vreau să citesc. Eu văd literele, că le știu. Dar când citesc niște cuvinte, poate au sens, dar la mine n-au. Sau au sens, dar nu toate. Am înțeles că unii folosesc niște dicționare sau telefonul din dotare ca să caute așa, tot felul de cuvinte. Dar de ce să îmi pun capul cu toate cuvintele? Că ce e cuvântul, oameni buni, prietenilor, oamenilor cu inimă bună? Ce e cuvântul pe care noi îl spunem așa de ușor, că îl scoatem din gură ca scamatorul din mânecă? Dar ce e cuvântul?! Că dacă cuvântul ar fi așa ușor, toată lumea ar scrie ca autorul romanului de față. Ar scrie pagini peste mii de pagini. Dar cuvântul e ceva de te doare capul! Citești trei fraze și te apucă foamea. Dar ce foame: foame de lup! Îți vine să bei bere ca nebunul după o pagină. Berea ți se urcă la mansardă, deși îți coboară și în deversare, și tot nu poți să termini. Căci cartea e ca o vie lungă și lată, pe care mă-ta-mare te pune să o sapi la cazma, apoi să o arăcești. Și mai bine iei avionul până în Spania, via Craiova, te duci și te umilești pe acolo la cules de portocale, decât să îți sapi via de la câmp. Așa e cartea, grea! Și, după cum vă spun și vă repet, eu am mari probleme cu istoria, cu ce se scrie prin cărțile ăstea: că n-am timp sau, mai bine zis, putere spre a citi. Și acestea fiind zise, stau ca vaca la poartă nouă în loc să deschid cartea, mănânc un mic, dar nu înțeleg și niște gânduri fără de preț.