Categorie: Fragmente manuscriptice 2

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

Unceasing prayer plays a big role in my rest in sight. In what I see. And because I don’t look outside, but inside, being attentive to my tired heart, I see what rests me and I don’t see analytically. Those who are always outside themselves, but not inside themselves, need details, but I don’t. I need understandings about our life. About what I understood by watching, living, doing. The  grandfather Marin looked at our vineyard from the yard like a famous painting from the Louvre. He saw another world through it. Moromete smokes in the novel like the man in the Marlboro commercial. The excess of objects in novels is like product placement in movies: they are there, even if no one needs them. The air conditioning in the restrooms in the malls shows your financial stability. You can afford to go to the restroom because you have money to buy at the mall. But, more often than not, people come to the mall to waste time, to eat, to do small purchases, while the merchants imagine shoppers hungry for their banal products. Dull. Insipid.

You get on a tram and you’re dying of heat. You get on another and the coolness calms you down. No one gives you your money back because you waited, because you were confused with documents and notices, with lawyer’s demands. You have to listen to the Marzipan Lawyer’s perorations, which he has learned since first year, and which he repeats out of courtesy. The TV announcer’s voice is unbearable, because it’s shrill, but who cares when storks die? I drove over Vedea yesterday and blessed it. I felt like doing it with all my heart. Because this water is my friend, my confidant, even though I see it less and less often. I know its taste, I know its smell, the fish, the sand. I didn’t care where it came from. But I knew that it passed by my village and that to get there, I had to go through Collective, the furthest, or at Lambe on the street or through the vineyard, through ours, at the Stork. I saw it in small portions. I wasn’t interested in traveling either to its source or its overflow. I belonged there! We were waiting for it here, I saw it once swollen, with a lot of water, many feared it would come towards the village, but it did not cross the upper bank. And beyond the vineyards, the forest, was a wild territory, which we only trod for snowdrops, alpine squills and wood violets, when we could come across a deer, but not to get wood or to play in the forest. There was no play in the forest! You went there to get something, symbolic of spring and life, and leave. And you crossed the water, and you came home, and you rejoiced. Because the village was beyond the water, after a stable surface of land, and it was full of trees and flowers, being a land of delight. But to rejoice you must have a soul, a great soul. That’s why many did not rejoice, but looked at their needs, real and not imaginary, but I rejoiced. And I rejoice now! From afar or from close. But I see everything with different eyes, not distant and not cold, but full of prayer. Knowing that everything passes, but not those in my soul.

The air conditioning normalizes our sleep and heart rate. We no longer sweat, we can sleep deeply and restfully, I also remembered the dream from the morning. As I had a very energetic dog, and he wanted to eat, and I was with Lady Priestess and with grandmother Floarea in the house. And because we ran out of bread last night, I remembered in my sleep that we didn’t have any bread and I was thinking about where to get some to give to the dog. But we don’t have a dog anymore, the grandmother has been asleep for 13 years, but we’re going home next week. Before the Church’s feast day. Although we know the heat in our house in Scrioaștea during the summer. But then we go on vacation, to Sighișoara, and we don’t have time to go anymore. Because when we return, we prepare for the procession in Alexandria, then for the day of the Mother Priestess. Upon reaching the age of 48. The National Cathedral will be consecrated. Then I will also turn 48, so that we do not stop writing and our service. For I serve in order to write and I write in order to serve. And all our creation is dedication, it is joy, it is love, it is gratitude for all people.

The difference is capital: if the coffin is open and the deceased looks good, with his dignity, he commands respect; those who come to say goodbye see him in his silence and in his ultimate depth; but if people only see a throne, a closed one, their eyes do not stop at the deceased, but at those around him, the Funeral having no subject. It is as if the dead man is not dead. For everyone comes to the dead man to see him stiff, motionless, and not to speak to him. His every movement is a stupor on such an occasion. They come to see him, to pray for him, to come to realize that his death is real. For every dead person needs to be made aware by the community in this final posture. Leading him on his last journey is a familiarization with him as a dead person. Closing him in the grave is an exclusion of him from society. The dead with the dead, and the living with the living. And the living sit at the table and eat from the dead man’s alms, sitting at the table being a reminder about anything.

For example, when we saw the defunct skinning the deer – and Marian emphasized the word defunct, to show us that he knew it. He was there skinning the prey, and we fell on his head like a nuisance. That he didn’t expect to see us in the forest. And he, blushing, begged us not to talk about the deed, so as not to hurt him. But he, like a scoundrel, had confiscated my children’s fishing net and handed it over. As if he couldn’t ignore it. That they, the children, were also playing at the bend of the Olt river and had not come to catch fish to sell. Or Mr. Traian, the Mathematics Teacher, would come to the student’s home to meditate with him. The child would either grasp or not grasp the thread of Mathematics, then he would sit at the table, the brandy was brandy, then the food. And jokes, with or without a curtain, if it was just the student with his mother, that it was assumed that the child, and he being present, didn’t understand. But children understand many of the things that adults do, but they indulge in their guilty silence! That parents also allow themselves a lot with their children in front of them, and the moral relaxation is spreading like a plague in society. And you, poor by you, have been polluted by your family since you were a little child, you hear, see, smell, touch, understand many sins. And do you do them or not after them, but their sins are the carbon black of your life.

The Funerals are depressing or full of vitality. Some come to scan you in your pain, to enjoy your pain or to turn the occasion into a meeting with others. A gossip or business meeting. A romantic meeting. Because if the widow doesn’t give any clues, maybe some cousin, some co-mother-in-law, some sister has an inconsolable heart. And the one who has the antennae of fornication turned on, quickly receives the signal. The godliness has its good signs and the one who dislikes it quickly moves away from it. But the heat of fornication also has its signs and the excited one knows what to do even at the Funeral. Because you need a Facebook page or TikTok to enter into a relationship. Because words are chained together, desires are written among emoticons, and consent is near. And it doesn’t matter the place, if the passion is alive. Because passion keeps you bound, until you want to renounce its slavery.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

Your books are the fingerprint of your soul. If you give yourself at the hour of death because you don’t understand a detail, that’s not the problem. But you need to love the author of what was written, you have to love him, in order to understand yourself. Because, in turn, you have to give yourself so that someone can understand you through your gesture, through your love for him. If Miruna had existed before Birds to the sky[1], she would have been a man. Many probably feel she is a man, with a manly soul. But she is very feminine deep down, very forgiving, she is a mountain of dedication and trust. In a world where women are emasculating themselves, because this madness is fashionable, Miruna is the wife you need. With whom you can talk in peace, who comforts you, who understands you and, above all, carries you on her arms everywhere. For she understood to be a woman from her suffering, from the love that keeps maturing within herself. And if I sometimes cry at the strong feelings, at the living pains, at the greatness of human patience, I put these sweet tears in my writing here and there, because they are the refreshment of my heart.

Writing has made me very sensitive, it has made me tremble at almost everything, along with the incessant prayer. I need ice on my heart sometimes, and the air conditioning, to extinguish my flame of love. The cold does me good, it preserves my heart, but the heat disintegrates me. And writing, from a certain day, is no longer a sharing of words, but a tearing of oneself. Because you give away endless territories in each of your books.

Many people believe that the death has become trivialized precisely because we have seen it too often. That we have seen it mediatized. But the death became trivial because we were not part of it. When the death touches your loves, it teaches you that you exist. Because the life without the perimeter of death is not life, but ease without conscience. A profound change occurred in her soul, immediate, painful, when my Mother-in-law died, and I was the loving witness of this change. I was the one who filled her need for stability with my love. She had lost both her parents, she had freed herself from them inside, to pray for them in her heart. And her husband became her only rest, freedom, self-discovery, because he was the one who would never leave her side. In fact, when we go through the tunnel by train, when we travel in that void of light, we realize that there are passages in life that we experience crawling, on our stomachs, hit from all sides. Or, on the contrary, pricked with needles everywhere, in the good cassock being dressed, because everyone wants to tell you what they don’t like. And the formulations are not carried out to the end. They are fragments of hatred, of revenge, of insensitivity. They want to say what they would certainly like to say to themselves. They impute to you what they impute to themselves. They grab you by the collar because they don’t know how to hug you. And that evening, on my bicycle, when I was taking the salaries of my fellow Teachers to School, I realized that I have such great freedom that I no longer need a witness to it. That my freedom is the love of God and, based on this freedom, I give myself to these children, my students, in order to make them look to the future. Fragility has always moved me. When you see that they are beginning to understand, you want the flight of their mind to never end. The tenderness with which you have to embrace their flight is what gives them confidence.

I published several online control papers, when I found them in my teaching archive. And one of them dared and wrote to me online. About how he took his geese to the grass and how God helped him in his life.  A few details, although I would have liked much more from each one. But back then the level of writing was minimal, it wasn’t a short story. In my memory, the one who answered me is a small child, but unfrozen in mind, who knew the shortcomings of life. I don’t know how he grew up, nor what he does now, but he is a man now. The small is in the man now and it is important what he still remembers. For our memories are our thoughts and feelings and the things we have done. The memories are our treasure, even though our brain, affected by old age and disease, increasingly forgets itself. The Emperor could not speak to me, because his brain was affected. But his soul was there! And our soul forgets nothing, but when we leave the body through death, we will remember everything we have done and everything we are. The memory, apparently lost, we will find intact! What we are struggling to remember now, we will have at hand in eternity. Because we are the hard drive that has recorded everything, that knows everything about itself, and all that is needed is to remember. To return to oneself.

One thing is certain: a child’s eyes see differently than an adult’s eyes. From my small height, I saw buildings as very large. Now, seeing some of them again, I can’t imagine how I have them so big in my memory, when they are not like that at all. And I wonder: Have they always been like that or have I seen them distortedly? When we start to minimize things, do buildings also shrink? Feelings are so strong, so alive, when you are close, and when you are no longer there, they fade away? Or does nothing fade away, but we, having other worries, let our loves of all kinds fall to the bottom of our soul?

I enter the Cathedral, I look up, but I can’t seem to see anything, and I see insistently those at my eye level. I hadn’t seen that they cut down the poplar, I was surprised, and afterwards I only saw its root which was bigger than me. I didn’t see the accident of the siphoner, the one who loaded our siphons, when he died in the ditch, but I saw his body covered in blood. The first dead man covered in blood. Because I pass by with my eyes, I wander everywhere, I only stop for a moment at one thing or another. I look, but I only see a few things. Because I don’t ask myself to see, but to rest in what I see. I think that’s why I don’t like endless descriptions of things: because I want to see only what I want to see and not statistics.

---

[1] My first novel, from my youth, which I haven’t published yet.

Dr. Marin Ciobanu

Opere complete

Ediție și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scăldat e satu-n râu de soare;
Bărbați, cu fețe zâmbitoare,
În liniște de sărbătoare,
În crile[1] ies la drum.

Spre horă tinerii tot trec;
Femei cu ochii îi petrec;
Copii în jocuri se întrec,
Prin șanțuri strânși duium[2].

În sprinten ritm de pedalare
Pe biciclete-imaginare,
În maraton de alergare
Toiege-n mâini conduc.

În toiul dulcii primăveri,
Din zori în feerii de seri,
Zile-ncărcate de plăceri
Cum clipele se duc.

Căciuli, când soarele-a apus,
Zvârlim spre umbre negre-n sus,
Spre zișii șoareci ce s-au dus
La anafura divină[3].

Și-n lilieci s-au transformat
Făcând raiduri peste sat,
Când sus, pe cer, nu s-a-nălțat
A nopților regină.

Vin calde zile. Toți îmbie
La munci. Tăind ici colo în vie,
I-auzi vreo dulce melodie
Din buze tot doinind,

Ce-o poartă vântul călător
Pe aripi, peste văi și flori,
Ca umbra de fugarul nor,
Ce-o vezi pe șes gonind.

Sădesc speranța spre gustoși,
Mari struguri, rumeni și mustoși,
Ce-și dau aroman-n vinul roș[4],
Râvnit din buni-strămoși.

De-acum, cu suflet, îngrijiri,
Se dau prin sapă, arăciri[5],
Spre ăst euforic elixir
Ce în pocale-l pun.

Peste întinsuri înverzite,
Din zori, noian, stau răspândite,
Fluide perle[6] ce-s sorbite
De astru[7] și de boare.

Din sălcii, coviltir, flăcăi,
Își pregătesc la car, pun boi,
Împodobiți cu zurgălăi
Și merg după odoare.

Sângeorz[8] e azi. Fanfara cântă
La Govia[9] ce lumea-ncântă;
Ici-colo vreun puștan se-avântă
În scârcium[10], către drum.

În jocuri, ași și guvernanți,
La capra săritoare-n șanț,
Ca mișcătoare dune-n lanț,
Fugim de scoatem fum.

Fugim ca țapi, din fugă-i jocul,
Ce rupe, chiar de-i nou, cojocul,
Căci vreun căscat, de-și schimbă locul,
Toți: buff!…ca-ntr-o cascadă.

Viu jar pe vechi, uscate paie,
Parc-a sărit; se-aruncă-n ploaie,
Cu-al gurii tun – ca-n mari războaie –
Porecle timp grenadă.

Lada Pandorei ni-i de hac,
Ca replici: Unu-i Dimogeac,
Un alb ca brânza-i Pipiac,
Un mai rânjit e Arici.

Un pricăjit ortac Cristei,
Vreo doi vlăjgani sunt Dumnezei,
Când forței îi aprinzi scântei,
Dantura-n râs ți-o strici.

Haiduc e un ins, căci frunza pică,
Ce cântă toamna „Ochi de sticlă”
E un altul. Mie încep să-mi zică
„Părinte Țugurin”.

Ca-ncinsa din Vezuviu lavă
Ne ard poreclele-n gâlceavă,
Sau parcă-n ochi zvârlim cu pleavă
Ori peste nas cu spini.

Sezon de trebi[11]…Să piară, naiba,
De harță! Unii trag la șaibă,
Alții, săpând, fac răni, prind zgaibă[12],
Pe noi ne doare-n coate[13].

Moment solemn, n-auzi un pâs,
Puștanii harnici gata îs[14],
De-un greu hei-rup, un zdravăn râs,
De-naltă calitate.

Dințate guri, spre cer deschise,
Ce-ar îngloba cam trei caise,
Dau ton în hohot, ca-n culise,
În bâzâit de stup.

Un rodnic râs ca un condor,
Spre înălțime-și taie zbor,
Ca proștii râd, molipsitor,
Drumeții de se rup.

Că-i sacru sensul scurtei vieți;
Spre-a ști ce-i greul e să-nveți;
Grindeni[15] nu cad de moi pesmeți
Sau mălăiețe pere.

E temerar și serios
Un surâs. Ți-aduce mult folos;
De râs e plâns-unui pucios,
Ce-ajuns milog, doar cere.

E-un soi de nechez, cu elan,
Viu colorat, de tip Tarzan,
E-o crimă a trece timpu-n van,
Trudim, trăgând cu dinții.

Chiar sitivind ne tot dăm ghes,
Doar e-ntr-alt nostru interes,
Din gât, de-avea-vom mult succes,
Ne-or lăuda părinții.

De-i cald, ca ași în medicină,
Păr ne rărim din rădăcină[16],
Cu-n pumn tip trăsnet, ca xilină[17],
Punctând în cap reperul.

Ultramodernă e, din cele
Mai dure-anestezii de piele,
Doar cu-un sughiț și-un cer de stele,
Mai verzi ca pătrunjelul.

Spre a ne amuza vreun pic,
Transmitem prin vreun țânc mai mic,
„Să-i fie poșta-a dracu (sic!)!”,
Spre alt ins, doar el să știe.

Brusc vine-apoi răspuns contrar,
Ca schimbul de lei contra dolari,
Prin cel ce păgubaș e iar:
„Păi, cică-a ta să-ți fie!”.

E-un fast de Armindeni[18]. Soare blând…
Pe-aleea de sub pomii-n rând,
Cu-al ierbii dens covor plăpând,
Visări, cu amici, ne fură.

E pace, liniște deplină,
În giulgi de raze stă grădina
Ca mic eden, redând sublima
De flori mireasmă pură.

Deasupra zvelte păsărele
Se tot sfădesc parcă-ntre ele,
În cip-cirip prin rămurele,
În umbra răcoroasă.

Frunzișu-n linu-i freamăt ține
Ison la zumzetul de-albine,
Mici gâze merg pe fire fine
De iarbă mătăsoasă.

Spre Sâi[19] cu capu-n piept, alene,
Ochim, de trâmbițe, mari pene,
Pe moalea plajă, în izmene
De tort[20] în plin năduf.

Vântu-a sculptat aici mici dune
Ca șir imens de semilune;
Plăcere simți picioru-a pune
Ca pe-un covor de puf.

În apă, vizavi de baltă[21],
Se oglindește panta-naltă
De deal, parcă sculptată-n daltă,
În scărișoare mii.

Ca un bătrân în gânduri dus
Scrutează zarea spre apus;
Istorii ar avea de spus
Spre sat, de-ar glăsui.

În râu se sparge luciul soare,
Fărâme-n salbe dansatoare,
Tot curg spre dincolo de zare
În calea spre aval.

Deasupra zvelții pescăruși
Spre pești se pleacă, jucăuși,
Stârci, berze-și tot adună-n guși
Mici mormoloci la mal.

---

[1] Cârduri.

[2] Mulțime.

[3] Credința fantastă că șoarecii, care au mâncat din anafura de Paști, s-au transformat în lilieci.

[4] Roșu.

[5] Arăcirea viei. Punerea de araci în vie.

[6] Boabele de rouă.

[7] De soare.

[8] Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghios, la 23 aprilie. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sângeorz.

[9] În această fastuoasă zi, fetele dădeau odoare, mărgele, flăcăilor care colindau cu Govia, urmând ca, la horă, în sat, să le răscumpere. Și Sângeorzul, în mod normal, este înainte de Învierea Domnului. Scârciumul imită jilțul mobil, balansoarul, unde Sfântul Ioan sta la Biserica sa, iar Maica Domnului își căuta Fiul înainte de Răstignirea Sa. De aceea, „Maica Sfântă se-ntrista, La Biserică pleca, La jilțul de sus privea, pe Sfântul Ioan îl întreba: Măi, Ioane, Sfinte Ioane, N-ai văzut pe Fiul meu, Pe Bunul nostru Dumnezeu, Care ține cerul și pământul?”. Maica Domnului, la drum, avea un ulcior cu vin, o pâine și-o friptură de cocoș. În perioada Răstignirii, însă, a fost trimisă de autorități o femeie oarecare cu mâncare, necunoscută de călăi. Dar Maica Domnului a ajuns mai înainte decât acea femeie la călăi și a stat cu ei la masă. Și, stând cu ei, Maica Domnului găsește soluția de a-și face semnul Crucii prin gesturi: „Doamne, ce ai lăsat omului? Păr ici, păr ici, păr ici, păr ici!”. Dar fiind bănuită că este Maica Domnului, călăii îi spun: „Când se va face această pâine grâu verde pe lângă masă, acest vin viță verde cu struguri copți, iar aceste bucăți să se așeze canea la carne, os la os, pană la pană, întrupându-se în cocoș, atunci să învie Fiul Mariei Margaliei de unde L-am băgat noi!”. Dar minunea se înfăptuiește! Cocoșul bate de trei ori din aripi, orbindu-i. Și Maica Domnului Își ia Fiul de pe Cruce, transformându-L într-un măr, pentru a nu fi văzută la calea-ntoarsă decât cu un măr ținut la piept, Fiul ei ca odor scump. Și astfel, spune legenda, ea Îl salvează. Fiind vorba de un odor, se deduce că odoarele răscumpărate de fecioare de la colindătorii cu Govia ar simboliza și aceste fapte relatate de legendă. De asemenea, de Denii și de Paști, pâinea, vinul și cocoșul aduse de femei la Biserică ar simboliza mâncarea dusă de Maica Domnului la călăi, prin care și-a prilejuit salvarea Fiului ei. În unele Icoane Maica Domnului are un fel de măr la sân. Iar salcia e sfântă pentru că și-a desfăcut pletoasele ei ramuri când Maica Domnului a trecut un râu în căutarea Fiului ei. De aceea, creștinii în ziua de Sfântul Gheorghe aduc la Biserică crenguțe de sălcii, iar coviltirul carului cu Govia era împodobit cu crenguțe de sălcii. [nota autorului].

[10] Leagăn.

[11] De treburi gospodărești.

[12] Fac răni în palme de la săpatul la vie.

[13] Pe noi, pe copii, nu ne interesează munca celor în vârstă.

[14] Sunt.

[15] Grindină.

[16] Un obicei amuzant, devenit joacă, cu berechet de ha-ha-ha, răspândit la toți copiii din sat, împrumutat de pe la flăcăi, ca glumă cu seism cranio-cerebral de gradul 8 sau 9 pe scara Richter, era șocul algic creat de pumn, concomitent cu smulgerea șuviței de păr, anihilând sau trecând în umbră funcția corpusculilor din derm, responsabili cu simțul tactil, termic și dureros, încadrați în organele senzitivo-senzoriale ale organismului. [nota autorului].

[17] Anestezic local, cf. https://dexonline.ro/definitie/xilină.

[18] De 1 mai: https://ro.wikipedia.org/wiki/Armindeni.

[19] Râul Sâi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Râul_Sâi.

[20] În izmene de cânepă sau in, cf. https://dexonline.ro/definitie/tort.

[21] Râul Sâi e numit adesea de cei din Lunca Baltă.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Mitropolit Νεόφυτος Μασούρας [Neofitos Masuras][1]: „Povestea Fericita mea mamă, Milia cea sfințită, cum a aflat de la Sfântul Nichitas că unul dintre fiii ei are cancer. Sfântul i-a spus: «Ceilalți copii ai tăi nu ți-au descoperit lucrul acesta, ți-o spun eu, ca să te pregătesc. Dar această boală nu este spre moarte, Milia, ci este pedagogia lui Hristos!». Și a venit mama să mă vadă la Evriho, spunându-mi: «Haris este foarte bolnav și nu m-ai înștiințat?». Am întrebat-o: «De unde ai aflat?». Și ea mi-a răspuns: «De la Sfântul Nichitas!»”. Este un Paraclis la Latsia, unde mergea mama și îi aprindea candela. Și ea l-a văzut pe Sfânt acolo, într-o după amiază, iar acesta i-a spus: «Fiul tău, Haris, are o boală grea, dar ea nu îi este spre moarte. Este o pedagogie a lui Hristos!».  Și ea îmi spune: «Primul lucru l-am înțeles: nu va muri acum». Și Haris încă trăiește, slavă lui Dumnezeu!…«Dar al doilea, că este o pedagogie a lui Hristos, nu l-am înțeles, fiul meu». Și i-am răspuns: «Dumnezeu a îngăduit ca Haris să aibă această boală, pentru a-l aduce mai aproape de El. Și mai aproape de Hristos e semnificația cuvântului pedagogie». […] Și care a fost răspunsul Miliei de îndată ce a auzit spusele mele? «Hristoase al meu, dă-le orice vrei copiilor mei, orice încercare, numai să vină aproape de Tine!»”[2]. Pentru că era o mamă care dorea mântuirea fiilor ei.

*

Părintele Mitropolit Αθανάσιος Νικολάου [Atanasios Nicolau] [3]: „Am avut clipe foarte grele lângă Părinți duhovnicești. Viața monahală nu era ușoară. Dar la fel se întâmplă și în căsătorie. Sunt momente foarte dificile în căsătorie. Dar acolo se vădește valoarea iubirii. Pentru că trebuie să iubești persoana cealaltă așa cum este ea și să pricepi că problema este la tine, dacă nu o iubești. Căci nu cealaltă persoană este de vină, ci tu ești problematic dacă nu o iubești și nu cealaltă persoană. Și această greutate din căsătorie ne ajută să ne determinăm întregul drum. Acum, desigur, căsătoria oferă și o mângâiere firească. E o persoană alături de mine, e soțul meu, suntem împreună, e o mângâiere, o companie, tot ceea ce oferă căsătoria. Și prin această însoțire chiar și atracția fizică poate fi o cale de ieșire. Iar Sfântul Apostol Pavlos spune undeva în Epistolele sale, că pentru a evita desfrânarea, fiecare să-și aibă femeia sa. Chiar și pentru a nu se duce cineva la femei străine și să cadă în desfrânare și să facă lucruri urâte, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa și fiecare femeie bărbatul său și să se limiteze la acestea. Cu alte cuvinte, el considera că acesta e și unul dintre motivele pentru care trebuie să te căsătorești și să ai soția ta.

Dar, în ciuda tuturor acestora, el oferă și o altă alegere: fecioria, curăția. Dacă cineva voiește poate să rămână necăsătorit, unindu-se cu Hristos și iubindu-L pe El cu toată inima, dedicându-și Lui viața și să urmeze calea afierosirii lui Dumnezeu. Acum, în căsătorie există această luptă, care dă o semnificație duhovnicească căsătoriei. Căsătoria ascunde multe mâhniri, multe întristări și multe greutăți. E firesc să trăiești cu o persoană toată ziua, să nu poți avea propriul tău timp personal. Să fii obligat să împarți totul cu o altă persoană și cu copiii tăi. Să vrei să dormi și copiii tăi să-ți spună: «Hai să ieșim la plimbare! Hai să mergem într-o excursie!». Și trebuie să o faci! Căci aceasta e tăierea voii, e depășirea egoismului. Este înfrângerea individualismului tău. Aceasta este lupta căsătoriei. Și aceasta e ca în Mănăstire, unde te lupți să faci ascultare. Poate vrei azi să mănânci două ouă prăjite și pe masă sunt dovlecei cu oregano. Există mâncarea aceasta, dacă nu știați! Și ce faci? Eu nu puteam să mănânc năut. Maica Domnului!…Numai ce-l vedeam, că mi se întorcea stomacul pe dos. Dar când am mers la Sfântul Munte, la Sfântul Iosif Vatopedinul, năutul era una din mâncărurile obișnuite. Și Părintele era cu pușca pe noi ca să mâncăm ce avem. Cum să îndrăznești să spui că nu mănânci mâncarea?! Acesta era un motiv să dispari de acolo”[4].

*

Părintele Mitropolit Neofitos Masuras: „«Profeția», spunea Sfântul Porfirios, «este dată pentru ca ea să nu aibă loc». Auziți aceste cuvinte?! Dumnezeu preferă ca să îi expună pe Profeții Săi pentru ca lumea să se pocăiască și aceasta din multa Sa dragoste pentru oameni. Și tocmai de aceea ne preocupăm de acest proces al profețiilor, pentru a da naștere la pocăință, la durere, la frica de Dumnezeu. Și slavă Domnului! Căci se pare că s-a întâmplat ceva până acum. Și am nădejde în al doilea scenariu, cred într-un al doilea scenariu, că există speranță. Pentru că există clerici și mireni care se pocăiesc, care se roagă. Și spun aici că ar trebui să se facă o campanie duhovnicească de pocăință, de rugăciune și de post, care să aibă un impact pozitiv asupra evenimentelor viitoare care se vor abate asupra țării noastre. Dar oare numai țara noastră există?! Și un lucru care mă înfurie este că noi credem că Dumnezeu este grec. Dar Dumnezeu este al tuturor! Pricepem acest lucru?! Toate lucrurile, precum este scris într-un frumos psalm. Toate! Același Dumnezeu le-a creat pe toate. Nu îi miluiește Dumnezeu pe eschimoși, pe chinezi, pe toți?! Totuși, știți care este avantajul nostru? Noi suntem botezați, miruiți și binecuvântați! Așadar, putem să ne sfințim. Avem mai multe posibilități, dar și mai multe responsabilități. Dacă noi, ortodocșii, nu reușim, se va întâmpla următorul lucru: «Iar sluga aceea care a știut voia Stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia Lui, va fi bătută mult» [Lucas 12, 47]. Așadar, noi, ortodocșii, suntem născuți pentru sfințenie. Restul sunt născuți pentru mântuire. Veți spune: În afara Bisericii?! Are Dumnezeu căile Sale, pe care nu le voi discuta acum.

Evenimentele care vor urma: războaie, dezastre naturale, boli, răzmerițe, migrații de popoare, disperare, vor conduce mulți oameni bine intenționați nu doar la pocăință, ci și la cunoașterea adevărului. A adevărului de credință ortodox. Este o operație ce trebuie făcută. Acesta este mesajul nostru! Acum, dacă operația e cu sau fără anestezie, mai dureroasă sau mai puțin dureroasă, acest lucru depinde și de noi.

Acum, în legătură cu o profeție de actualitate. Nu cred că Erdogan va face ceva semnificativ. El este un om inteligent, care gândește. E arogant, însă, și acest lucru îi va cauza propria-i pieire. Dar este inteligent, e un bun negociator. Așadar, sunt puține lucruri pe care le va face în legătură cu noi. Va declanșa doar un episod scurt, similar cu criza Imia din 1996. Erdogan va cădea și după Erdogan alții vor prelua Turcia, politicieni de dreapta, admiratori ai Occidentului, iar aceștia vor înfăptui marele lucru. Ei îl vor face! Așadar, ce se va întâmpla? Vor strica prietenia cu Rusia, vor înfuria Rusia. Și cine e rusul care nu se temea de ei? Vorbesc din perspectiva noastră! Nu râdeți! Știa cineva săptămâna trecută că China va trece printr-o dificultate precum aceasta a începutului pandemiei? Iar acum se va propaga în toată lumea…Vom fi cu toții afectați. Dar Sfinții ne spun: Cei care au pocăință, Maica Domnului și Sfântul Arhanghel Mihail se vor îngriji de ei, întrucât acești oameni bine intenționați vor fi necesari să împlinească voia lui Dumnezeu, atunci când se va încheia războiul și evenimentele geofizice, deoarece acestea se vor încheia la un moment dat. Și Biserica îi va folosi pentru a face lucrare misionară. Învățați să vă rugați! Învățați să vă pocăiți! Învățați să iertați, să iubiți, să vă împărtășiți în mod constant! Și veți avea un scut de protecție.

Să zicem că mâine mă vor ucide pentru că țin aceste omilii. Voi fi un Mărturisitor! Cât de frumos! Cât de frumos!…Iată, s-a oprit și alarma care suna afară!…Deci, nu vă luptați excesiv pentru viața pământească, pentru că viața este altundeva! Și acestea nu sunt cuvintele mele. Oamenii lui Dumnezeu, bătrâni și tineri, mi le-au împărtășit. Viața este altundeva! Am fost de curând la Gheronda Simeon, care era bolnav și suferea. Am stat împreună multă vreme, când vorbind, când în tăcere. Căci Gheronda nu este atât de vorbăreț ca mine, ci este exact opusul: este tăcut. Pe mine mă caracterizează un entuziasm debordant, în timp ce pe Sfinția sa îl caracterizează o sfială deplină. Și la un moment dat am oftat: «O, Gheronda, dacă omul nu-și găsește inima fie prin boli, fie prin ispite, fie prin încercări, niciodată nu o va găsi! Viața aceluia trece fără niciun sens». Când i-am spus asta, zăcea în pat. Dar s-a ridicat brusc și a zis: «Da, fiule, totul este să ne găsim inima, inima noastră, fiule! Pentru ca Hristos să vorbească în inima noastră». Ca și când aș fi găsit punctul de contact prin acest cuvânt. Și m-am gândit: «Ia, uită-te la asta!».

Un om precum Gheronda Simeon, care caută esența vieții duhovnicești, nu dorește să se piardă în astfel de detalii ale profețiilor. Desigur, vedeți, eu nu ezit să abordez și aceste subiecte. Iar dacă există cineva în Cipru în pericolul de a face profeții și de a fi criticat, eu sunt acela. Și sunt conștient de asta. Dar eu discut acestea pentru a stârni pocăința în sufletele altor frați. Dar noi, oamenii credinței, ai credinței mai multe sau mai puține, după măsura noastră, ar trebui să avem o altă preocupare. Căci «inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește în cele dinăuntru ale mele!»[Ps. 50, 12, LXX]. Deci, nu cădeți în această capcană a fricii și a grijilor! Singura voastră preocupare să vă fie inima și împreuna lucrare cu Duhul Sfânt! Pe care L-am primit cu toții, repet, la Sfântul Botez. Și să pomenim multe nume, atât de vii, dar mai ales de adormiți! Vă rog! Acest lucru ajută foarte, foarte mult, extraordinar de mult. Atât în cer, cât și dedesubtul nostru”[5].

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Neophytos_Masouras.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=_OIc_OQjGkg, min. 6-8.  Cu traducere în limba română.

[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροπολίτης_Λεμεσού_Αθανάσιος.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=HXLzUmYnyqc, min 1-4. Fila video e tradusă în limba română.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=8HZHroWtFtA, min. 1-8. Fila video e tradusă în limba română.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Ioan Vasiu: În 2017, în luna martie, s-a descoperit capul Sfântului Cuvios Daniil de la Mănăstirea Turnu. Și care arată ca turnat în aur, fiind de un gălbui frumos și mirosind a flori de câmp[1]. Sfintele sale Moaște au fost descoperite pe 6 martie 2017[2].

*

Părintele Ieronim Pătrulescu: „Tu trăiești într-o iluzie, care îți spune că e o iluzie, dar tu zici că ești fericit cu iluzia asta. Și abia aștepți să înceapă filmul, să îți termini treaba”[3], pentru ca să te uiți la el.

*

Părintele Vasile Ioana: „Mințim, pentru că societatea ne vrea perfecți”[4].

*

Arhim. Constantin Chirilă dă mărturie despre darul înainte-vederii pe care îl avea Sfântul Paisie Olaru. L-a primit să se spovedească numai când a început să se pocăiască interior, dar tot el a început să îi spună păcatele pe care le-a făcut[5]. Știa cum a călătorit cu trenul, cât și studiile și educația și viața sa.

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Conform teologiei ortodoxe, tehnologia nu constituie în sine un pericol, ci este darul lui Dumnezeu pentru om. Aceasta devine însă problematică, atunci când nu slujește omului, ci tinde să îl înlocuiască, când eficiența, controlul și utilitarismul tehnologic sunt absolutizate în detrimentul valorilor libertății, demnității și spiritualității persoanei umane”[6].

*

Părintele Episcop Ignatie Trif: „Gândul meu, fără a fi răstălmăcit, este: așa cum te raportezi la femeie, așa te raportezi și la Dumnezeu. Un Mitropolit din Liban spunea: «Spune-mi ce gândești despre femeie, ca să îți spun cine ești». Este o lampă de control excepțională. Realmente, în această lumină vede Sfânta Scriptură menirea femeii”[7].

*

Părintele Mitropolit Ioan Selejan: „Ați umblat și veți umbla mult în lume, pe continente îndepărtate și vă va întreba cineva, de unde ești? Și să spuneți cu mândrie, din România, sunt român din România și o să zică, o să vă întrebe, da’ unde-i România? Spuneți-le că România este în Împărăția lui Dumnezeu. România este o țară creștină unde este chemat numele lui Dumnezeu”[8].

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Când Dumnezeu ceartă pe cineva, El nu folosește certarea ca răzbunare, ci din dorința de a îndrepta pe cel păcătos pentru a dobândi mântuirea, adică iertarea de păcate și unirea lui cu Dumnezeu. Mai precis, când omul nu se îndreaptă prin leacuri duhovnicești dulci, Dumnezeu Cel Milostiv permite și prezența leacurilor duhovnicești amare pentru a-l elibera pe om din robia răutății”[9].

*

Același: „Sfânta Taină a Botezului și Sfânta Taină a Pocăinței sunt izvoare de înnoire, de luminare și bucurie pentru viața creștină, iar întrucât am fost botezați în numele, lumina și iubirea Preasfintei Treimi, trebuie ca în tot timpul vieții noastre să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh prin gând și cuvânt, prin rugăciune și fapte bune”[10].

---

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=LFWZ78Wh8Yg.

[2] Aflarea Moaștelor Sfântului Cuvios Daniil de la Mănăstirea Turnu, p. 28, în Rev. Praxis, anul II, nr. 2, 76 p.

[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=RmcnoHi12a8&t=190s, min. 48.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=OZ93srJL-mw, min. 11.

[5]  Cf. https://www.youtube.com/watch?v=V3AIO5l5V-Q, min. 9.

[6] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-teologia-ortodoxa-chemata-sa-ofere-perspectiva-antropologica-mereu-actuala-a-crestinismului-rasaritean/.

[7] Cf. https://basilica.ro/episcopul-ignatie-femeie-dumnezeu/.

[8] Cf. https://basilica.ro/ips-ioan-proclamarea-locala-ilarion-felea-romania-crestina-dumnezeu/.

[9] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-hristos-bunatate-smerenie-darnic/.

[10] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-despre-hristos-ca-lumina-vietii-vesnice/.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

After all, what does it mean to be actual? Because novels are not kitchen recipes, but lived universes. Nothing is more false than the actualness of a novel, as long as it is a personal matter. A museum painstakingly constructed for to be painstakingly deciphered. Whatever I write is actual, because I live it now, in the present moment. I paint now, I eat now, I love now. Those who come after me will have their own world to live in, but that doesn’t mean my world is dead. Because I, like them, are part of the same world, everyone’s world. And our personal worlds are our world, everyone’s. What we write and what we live are put together. On the same page. You can read each page, you can see yourself in me, in my desire to continuously explain myself, you can move forward every day. But you are formed of everything you have stored. And it’s good that things are like this! Because, without storing every day, we are without expectations.

– Why don’t you start now?! What do you mean, in definitive?!!, told me William Shakespeare, who died in 1616. Who was born and died there too: in Stratford-upon-Avon[1]. Coordinates: 52°11′34″N 1°42′23″W[2]. The lack of relevance is apparent. Because I started before, long before. When I received The Story of speech [Povestea vorbii] and I didn’t think I wasn’t capable of it. It was the first book that the first librarian in my life gave me. She wasn’t exactly a Librarian, but she was a Romanian Teacher, she was Mrs. Geta, she was incisive, she asked you what you understood from the book. And, apparently, I answered her, that I passed the test, that I returned the book to her, and that’s how I started writing within myself. Because Anton Pann’s things didn’t seem different to me from my thoughts, from the way I put my thoughts into words, even though I didn’t know I was doing it. That I had started doing this from the first years of my life.

When I started reading churchly books, again, I didn’t have any linguistic shock: their writing was my mode of speaking. God was preparing me from then on for hymnography, for the Lives of the Saints, for the translation of the Divine Scripture and for my theological writings. The writing was not a fad, but a necessity. The writing was not from time to time, but necessarily. And I realized this when grandfather Marin had a friend of his, Agarici, I don’t know if it was his real name or a nickname, write my letters calligraphically. And according to his letter pattern I learned the letters, I learned to write and read them, before learning them at School, and, of course, I started reading, although I didn’t know that what I was doing was called reading, writing, the beginning of my literature.

I smell the books, I understand their abyssal simplicity, I enjoy their wonder, of great books, in the life of humanity. For 25 euros[3] you enter the islamized Hagia Sophia Cathedral and that’s for a few iconographic wounds on the walls. I see wounds, where others see christian reminiscences. The books, these fragile arms, manuscripts, papyri, all artifacts must be taken with care and transposed into the pages of the online. Because that means preserving them, transmitting them. The cultural affairs are paltry. We give money to hide information, to prevent it from passing on to everyone. What did Nichita Stănescu’s readers look like? What did they understand from his overflowing dedication? And I ask this when I myself am one of the readers. Of those readers today. Beyond the theatricality of his gestures, of some of his gestures that I cannot appropriate, I search everywhere for his thought, his feelings. And with his love, with his friendship, I resonate with everything, I am also his friend, not just his reader.

Why did Adam[4] want us to be friends for the last hundred meters? He kept me at a distance, he didn’t want us to have any audio or video meetings, but left himself to me in writing. Because he also left himself in writing. He was probably saturated by the visual afflux that takes you away from writing, from the place of direct sharing. And he saw me writing and said to give himself to me through writing, because the writing is what remains. And his falling asleep was an entry into writing, a ceasing to receive new photographs from him, from his yard and from his house, because the writing is what matters. The writing must be deciphered, must be lived, must be understood, in order to be friends with it. Because otherwise you only drink the wine with it, but not the wine of its words.

I start praying faster, because I have more loves. More people for whom I pray. I don’t believe in a man without qualities, if there is a great Gatsby, there can also be a great Gică, and Mann’s mountain can wait, because a strong metaphor can also be my hill, on which memorable things can happen. Because you, the author, put consistency in things! You call others to yourself. You reveal yourself, you have something to say, they will love you, they will come to you, because those who scream impersonally are many. Because you assume the living voice of man, of a world that says essential things for after-ages.

---

[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratford-upon-Avon.

[3] Cf.https://istanbultouristpass.com/ro/blog/places/the-magnificent-hagia-sophia-everything-about-hagia-sophia-istanbul.

[4] I’m referring to him and the book lived together with him: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

The Divine Church is a desert of silence. If you enter alone, the grace-filled silence is what welcomes you. Because you enter into silence as into a ghostual peace, you enter into the space of prayer and holy rest. Interior. Which is the true rest. He who does not love the Church does not know what it is for us: it is the path of salvation every day. With a joke and a devilry, the insensitive ignorant erase it from his sight, completely minimizing it. But no one can belittle God’s Church, because He sustains it in existence! He through us, His faithful people.

There, in the family, the holy face of the Church is erased. Mothers and grandmothers no longer have time to catechize children and they grow like some herbs from a ghostual point of view. They grow at random, they do not have a christian, natural, normal, mannered way of life, and they belong to no one.

The Church is the silence of our prayers, but also the much joy of the feasts.  When it is closed, the spiders work hard on their webs, the salt climbs into the wall painting and grinds it, and the painting is the most fragile theology before us, which we must defend as a vision. Because the visions are transposed iconographically. The visions of the Saints are our ecclesial gaze. They are our way of seeing simply, deeply, tenderly.

The statistics look at the Church through the prism of attendance at Services, according to the financial amount of salaries, which is a historical monument, what happened here significantly. But the life of the Church is a natural never-ending, it is how we live our lives and discover ourselves in the discussions between us.

I started the novel in 385[1], on the way home, experiencing it first. You don’t know when it starts, but you realize you’re writing it when you experience it. When you’re part of it. Last year he escaped drowning, and on the WhatsApp group we had just received the news that he was in a coma and had brain surgery. Minimal chances. When the Emperor had the fatal accident, hit by a car from behind and left unconscious, I visited him at home, in bed, and then I went to Octavian, who was newly married. And I was under the bad feelings transmitted by his parents. That their son is in bed, in a vegetative state, and we are alive…And then I was shocked by their resentment. I didn’t expect them to hate everyone around them. And now I hear about him…and I don’t know if the drinking mattered or some other internal thing.

The Emperor was obsessed with cleanliness, brushing his clothes, walking in a „distinguished” manner, inappropriate for his age, and brushing his teeth for a long time. Hence the nickname of imperiality. I stayed for a year at that woman in the host and that’s when I met him. At Mircicuță’s son’s coming of age, I borrowed a jacket from him, then returned it to him in the morning and stayed with him. And from these gallant gestures for a young man, most likely learned in the family, perhaps from his older sister, I have the image of him in bed…unconscious, being the prisoner of his parents. I don’t know if he died or where he’s buried, I don’t know anything about him anymore, because their gaze cut off any desire I had to see him again.

The same tasteless thing happened with Doru’s death. Why did my cousin die, and I don’t die again?! And if we had all died, would they have felt better?…I never understood the desire for the death of others and I am glad I did not understand it. Because I fully understood the joy of life and the need for good, blessed immortality.

My prayers are all-encompassing. I leave no one out. I include everyone in my arms, even though it’s tiring to manage the dialogues with everyone.  The prayers do not dialogue, but assume the whole of humanity. You feel good praying, you feel at one place with everyone, together. And this together is not transitory, it is not momentary, but has the foundation of permanence.

Why did Octavian, my father, drink so much? He never answered me honestly. What was the reason behind his drunkenness, his violent drunkenness? Was I also part of his unfulfillment? Because until I became his Duhovnik, he struggled a lot internally with me, with my status as a believer. He thought my life as a believer was stupid. In three days I will be celebrating 35 years of ghostual life. Of life in faith. But then he realized that I was fulfilled and he began to enjoy the peace of God too. I saw him silent, I also saw my grandfather Marin, his father, silent, I know my silences, abysmal…But their silences came slowly, but surely, towards me. And I rejoice for their peace! Because not everyone in the Cemetery has peace. No, not all of them! But the peace belongs to those who have desired it, who have come to the Lord of peace.

I saw the silence of Moromete in them. A continuous cogitation, a way of living their own novels.  Those who get lost in dreams have the amplitude of the novel, its breadth, but they also need its abyssality. Because the most annoying thing in today’s culture is the details without conscience, without abyssality. So, if I know what their rooms, clothes, faces, and petty thoughts looked like, do I also know their hearts?! I can’t breathe on Balzac, full of details, banal details, who gives us multiple details about the exterior of things, but I rest when I hear him talk about his spiritual understandings. Because these understandings are human experience, while the details are statistical. And the novel needs human life, because it must convey experience.

Green tea made me to be proper for writing. Green tea supports the novel, makes it to be on this day. Why did I drink a liter and a half? Because I left my sweat in the vestments of today’s Divine Liturgy. I had to rehydrate on the way and I did well. I liked the young man next to me, with a mustache and beard of someone just out of adolescence. After reading online, he played a little, then fell asleep. And I liked the neat way he slept. No open mouth, no noises…

You have to learn to walk in society. It’s like walking on your feet. Your mother holds your hands, encourages you, makes you believe you’re capable, and then you start your own steps. Unsure, hesitant, but they’re yours! And you need someone to introduce you to society, to walk on your own two feet and not be a sterile imitator of others. That the star is miles away, doesn’t know about you and doesn’t care, but you dress like a fool like him, do his dance moves, wear his braids. And you’re a cultural clone, because you haven’t discovered yourself. And Miruna from Mângâiere [Comfort][2] does exactly that: she helps her students walk on their own two feet. Let them not deceive themselves. Not to take the easy road, which seems to be theirs, but is a dead end. Because when you reach the wall, you have to turn around, you have to admit to yourself and everyone that you were wrong and that that was not your direction in life.

I was always annoyed by the silence, the lack of real dialogue between people. You start talking about the weather, about what’s good and bad in our society, a few facts about yourself, and it starts to seem like it’s too much. That he gave too much of the house. But it’s not these little things that are to blame, but the fact that they don’t have the experience of thinking. Of self-formulations. The hard work, the dedication of self, tires him. They would like to hear from you, but they have nothing to give you in exchange. And because they don’t have it, they leave from your face.

Throughout my life, I wanted to dialogue with many people, but they loved their muteness. The heroism of muteness is a satanism. Locked in themselves, they think they are invincible fortresses, when they are empty fortresses, with many inedible things. But they read your loves, your searches, your answers. They want to devour you in silence, sentence by sentence, but not to contribute to your good. Because your good eclipses them.

Only the faces remain for us to look at! But the faces are tombs without dialogue. They are grimaces, they are losing in the void. The faces are the throw into the ocean, but the ocean is the mystery we need. I didn’t reach the ocean, but I enjoyed the sea several times. A contemplative joy. The marshy water of the Delta left me lonely. Much more so than the sea, if I were to go on a cruise. The baptismal role of water is fundamental for each of us, but the endless expanse of water fills you with sadness. Because the expanse of water is like the jealous silence between us, it’s like the lack of communication that destroys novels.

---

[1] Started on august 3, 2025, day of warm sunday.

[2] Another novel of mine.