Epistola către Titos, cap. 2, cf. BYZ

1. Dar tu grăiește-le pe [cele] care se cuvin învățăturii celei sănătoase!

2. [Iar] bătrânii a fi [să fie] treji, cinstiți, întregi la minte, sănătoși [în] credință [ὑγιαίνοντας τῇ πίστει], [în] dragoste, [în] răbdare.

3. Bătrânele, de asemenea, în purtare [să fie] sfinte [ἐν καταστήματι ἱεροπρεπεῖς], neclevetitoare [μὴ διαβόλους], nerobite [cu][de] vin mult [μὴ οἴνῳ πολλῷ δεδουλωμένας], învățătoare de bine [καλοδιδασκάλους],

4. pentru ca să le înțelepțească pe cele tinere a-și iubi bărbații [ἵνα σωφρονίζωσιν τὰς νέας φιλάνδρους εἶναι], iubitoare de copii [φιλοτέκνους],

5. întregi la minte, curate, casnice [οἰκουρούς], bune, supuse propriilor lor bărbați [ὑποτασσομένας τοῖς ἰδίοις ἀνδράσιν], pentru ca să nu fie hulit cuvântul lui Dumnezeu [ἵνα μὴ ὁ λόγος τοῦ Θεοῦ βλασφημῆται][1].

6. Pe cei mai tineri, de asemenea, îndeamnă-i a fi întregi la minte!

7. În toate arătându-te pe tine însuți exemplu al faptelor celor bune [τύπον καλῶν ἔργων], [arătând] întregime în învățătură [ἐν τῇ διδασκαλίᾳ ἀδιαφθορίαν], seriozitate [σεμνότητα], nestricăciune [ἀφθαρσίαν],

8. cuvânt sănătos, fără reproș, ca cel dimpotrivă să se rușineze, [ne]având a zice nimic rău despre noi.

9. Robii a se supune [să se supună] stăpânilor lor, [ca] în toate bine-plăcuți a fi, nevorbindu-le împotrivă,

10. nepunându-și deoparte pentru ei, ci arătându-le toată credința cea bună, ca [prin] învățătura Mântuitorului nostru Dumnezeu să se împodobească în[tru] toate [ἵνα τὴν διδασκαλίαν τοῦ Σωτῆρος ἡμῶν Θεοῦ κοσμῶσιν ἐν πᾶσιν][2].

11. Căci a fost arătat harul cel mântuitor al lui Dumnezeu [la] toți oamenii [Ἐπεφάνη γὰρ ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ ἡ σωτήριος πᾶσιν ἀνθρώποις],

12. învățându-ne pe noi că, am lepădat [ca să lepădăm] neevlavia și poftele cele lumești [și] cu înțelepciune și cu dreptate și cu cuvioșie să trăim în veacul de acum [σωφρόνως καὶ δικαίως καὶ εὐσεβῶς ζήσωμεν ἐν τῷ νῦν αἰῶνι],

13. așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei marelui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos [προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ],

14. Care S-a dat pe Sine pentru noi [Ὃς ἔδωκεν Ἑαυτὸν ὑπὲρ ἡμῶν], ca să ne răscumpere pe noi din toată fărădelegea [ἵνα λυτρώσηται ἡμᾶς ἀπὸ πάσης ἀνομίας] și să-Și curățească Sieși popor ales [καὶ καθαρίσῃ Ἑαυτῷ λαὸν περιούσιον], râvnitor de faptele cele bune [ζηλωτὴν καλῶν ἔργων].

15. Acestea grăiește și îndeamnă și mustră cu toată porunca! Nimeni să nu te disprețuiască pe tine!


[1] Ca să nu fie hulit cuvântul lui Dumnezeu pentru viața voastră necuvioasă, a creștinelor.

[2] Să se împodobească cu toate virtuțile cele dumnezeiești.

Mireasmă [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

E ceva cert: ochii copilului văd altfel decât ochii maturului. De la înălțimea mea mică, vedeam clădirile ca foarte mari. Acum, revăzându-le pe unele, nu îmi pot închipui cum de le am atât de mari în memoria mea, când ele nu sunt nicidecum așa. Și mă întreb: Așa au fost tot timpul sau eu le-am privit deformat? Când începem să minimalizăm lucrurile, clădirile se micșorează și ele? Sentimentele sunt atât de puternice, de vii, când ești aproape, și, când nu mai ești, ele se sting? Sau nimic nu se stinge, ci noi, având și alte griji, lăsăm să cadă la fundul sufletului iubirile noastre de tot felul?

Intru în Catedrală, privesc în sus, dar parcă nu văd nimic, și le văd cu insistență pe cele de la nivelul privirii mele. Nu văzusem că au tăiat plopul, m-am mirat, și după aceea i-am văzut doar rădăcina care era mai mare decât mine. N-am văzut accidentul sifonarului, al celui care ne încărca sifoanele, când a murit în șanț, dar i-am văzut trupul plin de sânge. Primul mort plin de sânge. Căci trec cu privirea, hălăduiesc peste tot, nu mă opresc decât puțin la un lucru sau altul. Privesc, dar nu văd decât puține lucruri. Pentru că nu îmi cer să văd, ci să mă odihnesc în ceea ce văd. Acesta cred că e motivul pentru care nu îmi plac descrierile nesfârșite ale lucrurilor: pentru că vreau să văd doar ceea ce vreau să văd și nu statistici.

Rugăciunea neîncetată are un mare rol în odihnirea mea în vedere. În ceea ce văd. Și pentru că nu privesc în afară, ci înăuntru, fiind atent la inima mea obosită, văd ce mă odihnește și nu văd analitic. Cei care sunt mai mereu în afara lor, dar nu și în ei înșiși, au nevoie de detalii, dar eu nu am. Eu am nevoie de înțelegeri despre viața noastră. Despre ce am înțeles privind, trăind, făcând. Tataie Marin privea via noastră din curte ca pe un tablou celebru de la Louvre. Vedea prin ea o altă lume. Moromete fumează în roman ca bărbatul din reclama la Marlboro. Excesul de obiecte din romane este ca produsele plasate în filme: sunt acolo, chiar dacă nimeni n-are nevoie de ele. Aerul condiționat de la veceurile din moluri arată stabilitatea financiară pe care o ai. Îți permiți un dus la veceu, pentru că ai bani să cumperi de la mol. Dar, cel mai adesea, oamenii vin la mall pentru ca să piardă timpul, pentru ca să mănânce, pentru a face mici cumpărături, pe când comercianții își imaginează niște cumpărători hămesiți de produsele lor banale. Șterse. Insipide.

Urci într-un tramvai și mori de cald. Urci în altul și răcoarea te liniștește. Nimeni nu îți dă banii înapoi pentru că ai așteptat, pentru că ai fost încurcat cu acte și avize, cu pretenții avocățești. Trebuie să asculți perorațiile Avocatului Marțipan, pe care le-a învățat din primul an, și pe care le repetă din curtoazie. Glasul crainicei TV e insuportabil, pentru că e țipător, dar pe cine doare când berzele mor? Am trecut ieri peste Vedea cu mașina și am binecuvântat-o. Am simțit să o fac din toată inima. Pentru că apa aceasta îmi e prietenă, îmi e confidentă, deși o văd tot mai rar. Îi știu gustul, îi știu mirosul, peștii, nisipul. Nu mă interesa de unde vine. Ci știam că ea trece pe lângă satul meu și că eu, ca să ajung acolo, trebuie să trec prin Colectiv, cel mai departe, sau pe la Lambe pe uliță sau pe la vie, pe la noi, pe la Barza. O vedeam pe porțiuni mici. Nu mă interesa să călătoresc nici spre izvorul ei și nici spre revărsarea ei. Eu eram al locului! O așteptam aici, am văzut-o o dată umflată, cu apă multă, mulți se temeau că o să vină spre sat, dar nu a trecut de malul de sus. Iar dincolo de vii, pădurea, era un teritoriu sălbatic, pe care îl călcam doar pentru ghiocei, viorele și toporași, când puteam să dăm peste vreo căprioară, dar nu pentru a lua lemne sau pentru a ne juca la pădure. La pădure nu era de joacă! Acolo te duceai ca să iei ceva, simbolic pentru primăvară și viață, și să pleci. Și treceai apa, și veneai acasă, și te bucurai. Pentru că satul era dincolo de apă, după o suprafață stabilă de pământ, și el era plin de pomi și de flori, fiind un tărâm al încântării. Dar ca să te bucuri trebuie să ai suflet, suflet mare. De aceea mulți nu se bucurau, ci se uitau la nevoile lor, reale și nu imaginare, dar eu mă bucuram. Și mă bucur și acum! De la depărtare sau de la apropiere. Dar văd cu alți ochi totul, nu distanți și nici reci, ci plini de rugăciune. Știind că toate trec, dar nu și cele din sufletul meu.

Mireasmă [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Scrisul m-a făcut foarte sensibil, m-a făcut să palpit aproape la orice dimpreună cu rugăciunea neîncetată. Am nevoie de gheață pusă pe inimă, uneori, și de aerul condiționat, pentru ca să îmi sting văpaia iubirii. Frigul îmi face bine, îmi conservă inima, dar căldura mă dezintegrează. Și scrisul, de la o anumită zi, nu mai este o împărțire de cuvinte, ci o sfârtecare de sine. Pentru că dărui teritorii nesfârșite în fiecare carte a ta.

Mulți cred că moartea s-a banalizat tocmai pentru că am văzut-o prea des. Că am văzut-o mediatizată. Dar moartea s-a banalizat pentru că n-am fost părtașii ei. Când moartea se atinge de iubirile tale, ea tocmai atunci te învață că exiști. Pentru că viața fără perimetrul morții nu e viață, ci huzur fără conștiință. S-a produs o schimbare profundă în sufletul ei, imediată, dureroasă, atunci când a murit Mama soacră, și eu am fost martorul iubitor al acestei schimbări. Am fost cel care am umplut cu dragostea mea nevoia ei de stabilitate. Își pierduse ambii părinți, se eliberase de ei interior, pentru a se ruga pentru ei în inima sa. Iar soțul i-a devenit singura odihnă, libertatea, regăsirea de sine, pentru că era cel care nu va pleca niciodată de lângă ea. De fapt, când trecem prin tunel cu trenul, când călătorim în acel gol de lumină, ne dăm seama că există pasaje în viață pe care le trăim târâș, pe burtă, loviți din toate părțile. Sau, dimpotrivă, înțepați cu ace de peste tot, în reverenda bună îmbrăcat, pentru că fiecare vrea să îți spună ce nu îi place. Și formulările nu sunt duse până la capăt. Sunt frânturi de ură, de răzbunare, de nesimțire. Vor să spună ceea ce, cu siguranță, și-ar dori să își spună. Îți impută ceea ce își impută și lor. Se iau cu tine de guler pentru că nu știu să te îmbrățișeze. Iar în acea seară, pe bicicletă, când duceam salariile colegilor mei Profesori spre Școală, mi-am dat seama că am o libertate atât de mare, încât nu mai am nevoie să existe un martor al ei. Că libertatea mea e iubirea lui Dumnezeu și, pe baza acestei libertăți, eu mă dărui acestor copii, elevilor mei, pentru ca să îi fac să privească spre viitor. Fragilitatea m-a înduioșat întotdeauna. Când vezi că încep să înțeleagă, vrei ca zborul minții lor să nu se mai termine. Duioșia cu care trebuie să le îmbrățișezi zborul e cea care le dă încredere.

Am publicat online mai multe lucrări de control, când le-am găsit în arhiva mea profesorală. Și unul dintre ei a îndrăznit și mi-a scris online. Despre cum își ducea el gâștele la iarbă și despre cum l-a ajutat Dumnezeu în viața lui. Câteva detalii, deși eu aș fi vrut mult mai multe de la fiecare în parte. Numai că pe atunci nivelul compunerii era minimal, nu era nuvelă. În amintirea mea, cel care mi-a răspuns este un copil mic de statură, dar dezghețat la minte, care cunoștea neajunsurile vieții. Nu știu cum a crescut, nici ceea ce face acum, dar acum e un bărbat. Cel mic se află în bărbatul de acum și e important ceea ce își mai aduce aminte. Căci amintirile noastre sunt gândurile și sentimentele noastre și lucrurile pe care le-am făcut. Amintirile sunt comoara noastră, deși creierul nostru, afectat de bătrânețe și boală, se uită tot mai mult pe sine. Împăratuʼ nu putea să-mi vorbească, pentru că creierul lui era afectat. Dar sufletul său era acolo! Și sufletul nostru nu uită nimic, ci, când vom ieși din trup prin moarte, ne vom aduce aminte tot ceea ce am făcut și tot ceea ce suntem. Memoria, în aparență pierdută, o vom regăsi intactă! Ceea ce acum ne chinuim să ne reamintim, în veșnicie vom avea la îndemână. Pentru că suntem hardul care a înregistrat tot, care știe totul despre sine, și e nevoie numai de revedere. De întoarcerea spre sine.

Sermon on the 18th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

 

when you are a fisherman, you go out with the thought of ​​catching fish, big and good fish, but you return home with what God gives you. Because you never catch as much as you want, but as much as you receive. Because the fish is first and foremost a gift and not the fruit of your experience. And today’s Evangel [Lucas 5, 1-11], that of the marvelous fishing, has the role of emphasizing this: that the Church’s preaching is for all people, but only some believe it and become servants of God. And only some believe it, because only some want to be saved. Because the salvation is always a choice, a free choice, and not a compulsion of man[2].

The Church’s sermon is varied, it is full of theological teachings, it is full of miracles, it is full of divine truths. From it you learn who God is, why He made the world, what our role is in this life, namely: to serve Him in peace and to be saved in the life with the God of our salvation. From the Church’s sermon you learn that the only true life is the life with God, it is the life in His Church and that you must overcome all temptations, troubles and difficulties with God, without letting yourself be overcome by anything in particular, because the one who endures to the end is the one who is saved[3].

Someone enters the Church for the first time and sits at a Service, hears what is being preached, and begins to believe in God. And God caught him in His net, like a rational fish, because He convinced him with His truths. God’s Servants serve, preach, make themselves an open path to God through their preaching and life, and we understand His will from their service and life, from their dedication to us. For they, His Servants, also draw us to Him, and for this we are grateful to God, as well as to them, for the gift of faith. Because we came to believe precisely because we integrated ourselves into the divine rhythm of the life of the Church[4].

The Train Station has its concourse, the Square has its agitation, but to enter the rhythm of the Church you must learn the piety of the Church, its pure joy, its fear of God, its service. You do not come to the Church to hurry outwardly, but to burn inwardly. The inner burning of the believer is his zeal. It is his total openness to what is served and preached in the Church. He comes to listen, to participate, to contemplate, to be part of the service of the Church, to pray together with his fellow believers, to rejoice together with them. Because the inner rhythm of the Church is the love of God. It is listening to Him with a humble, loving heart[5].

You may not like a large part of the sermon. Some parts of it you understand, you agree with, some you don’t like, because they talk about your sins, which you love, but it doesn’t leave you the same. The sermon is always a light. The sermon is always a return to yourself, a putting yourself on the embers. Because you start thinking, to make problems for yourself. And, even if you forget it right away, you can remember, at various times in your life, the sermon, the sermons, what you read, what you heard, and each thing counts in your conversion. Because it all adds up and you understand, in the end, His will[6].

The writers, the artists, the singers struggle internally with the Church’s preaching and you see this at every step in their work. Because the truth is the light you defend yourself from, when you don’t want to believe in the Light. Many struggle almost their entire lives with God, they fight with Him and don’t want to let Him enter them through His glory. And when they can’t anymore, when He overcomes them through His love and long-suffering, they suddenly calm down and burst into tears. Because they realize that their struggle has tired them, exhausted them, alienated them internally, when the faith is the peace and fulfillment of man[7].

And because people resist their own joy, the Church’s sermon is the continuous call to eternal joy. The Church’s sermon is never a waste of time, because everyone hears, both when they want and when they don’t want, the truth about themselves and about their eternity. For people continuously need to hear who they really are and not who they think they are. And the Church’s sermon tells us all that we are sinners, that we are very sinners, because we chose to sin, but that our life truly is the holiness. And that we can be Holy, we can all be Holy, if we live with God and let ourselves be filled with His glory. And that is precisely why the whole world needs this fundamental truth: the holy life, the life with God[8].

We catch all kinds of fish in the net. We catch both big and small fish, we catch fish that we like and fish that we don’t like. But the risk of fishing, i.e. of preaching, is that you must make yourself proper to the fishes. Because you might catch fish you don’t think of: former criminals, former rapists, former prostitutes, former thieves, and so on. And when you preach, you must expect anything and anyone, because preaching comes with both good and bad surprises. And you must accept them all as God’s will for you. And you must welcome everyone into the Church, changing the face of the Church in which you serve, because God brings His believers from everywhere. And you, the one who called them to faith, must make yourself their own, always be their teacher[9].

The rhythm of the converted is alert, because they have a lot of zeal for God’s will. The difference between them and those who come to Church out of habit, because that is how they inherited it from their parents, is visible. For those who have been caught by the Church’s preaching, those who have been taken out of the world, want to do God’s will with great ardor. And for them you must have special eyes, because they read, pray, are ascetic, and they need the preaching and the life of the Church like water. Because they want to redeem the time of their unbelief. They want to repent with great pain[10].

I am part of the converted and that is why I know the need of people for life with God. Without knowing it, many seek spirituality or peace or fulfillment or God in various sins, in various philosophies, in various ideologies and are disappointed inside. And they are like this, because they do not feel fulfilled. For God is not sought in sin, but in the holy life with Him. To feel His peace, His joy, His forgiveness, His great wisdom and strengthening, you must listen to His will. You must start coming to Church, to confess, to share with Him, to always listen to His will, so that your life becomes good. To become full of His peace[11].

And if the sermon seems to nag you, seems to teach you like a little child, you must understand that everyone needs the truth of God. For that is what your mother did with you: she taught you everything until you started to walk on your own feet. And if you no longer need the general sermon, move on to the abyssal one, move on to the sermon of the Scripture and the Fathers, because you will find very difficult things for you! For the Church has a huge library of theology, which you will read all your life and still will not finish it[12].

But the Divine Evangels speak in a pregnant way of the life of the Lord, of what He did for us and for our salvation. So that we may live everything we hear from Him in our life. His words, if they remain only in our minds, are simple theological knowledge. But if they become one with us, if they become our life, they make us understand how alive, how transfiguring, how powerful they are in our life. Because they radically change us. They fill us of His eternal glory, of His holiness[13].

Therefore, my beloveds, the family is what preserves the naturalness of our life and the faith in God. If you do not learn here, in the Church and in the family, the important things of your life, you will not learn them anywhere. Because our world is in a hurry, working, making money, having fun, but fulfillment is given by the life with God and with people in His Church. To be fulfilled, you must be a servant of God. And to be His, you must do His holy will. Amin[14]!


[1] Started at 7.00, in day of monday, on 22 september 2025. Clear sky, 13 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, când ești pescar, te duci cu gândul să prinzi pește, pește mare și bun, dar te întorci acasă cu ceea ce îți dăruie Dumnezeu. Pentru că nu prinzi niciodată cât vrei, ci cât primești. Căci peștele e un dar în primul rând și nu rodul experienței tale. Iar Evanghelia de azi [Lucas 5, 1-11], cea a pescuirii minunate, are rolul de a sublinia acest lucru: că predica Bisericii e pentru toți oamenii, dar numai unii o cred și devin slujitorii lui Dumnezeu. Și o cred doar unii, pentru că doar unii voiesc să se mântuie. Căci mântuirea e întotdeauna alegere, alegere liberă, și nu constrângere a omului.

[3] Predica Bisericii e variată, e plină de învățături teologice, e plină de minuni, e plină de adevăruri dumnezeiești. Din ea înveți cine e Dumnezeu, pentru ce a făcut El lumea, care e rolul nostru în viața aceasta și anume: să Îi slujim Lui cu pace și să ne mântuim în viața cu Dumnezeul mântuirii noastre. Din predica Bisericii înveți că singura viață adevărată e viața cu Dumnezeu, e viața în Biserica Sa și că trebuie să treci peste toate ispitele, necazurile și greutățile cu Dumnezeu, fără să te lași biruit de ceva anume, căci cel care rabdă până la sfârșit e cel care se mântuie.

[4] Cineva intră pentru prima oară în Biserică și stă la o Slujbă, aude ce se predică, și începe să creadă în Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a prins în năvodul Lui, ca pe un pește rațional, pentru că l-a convins prin adevărurile Sale. Slujitorii lui Dumnezeu slujesc, predică, se fac o cale deschisă spre Dumnezeu prin predica și viața lor, iar noi înțelegem voia Lui din slujirea și viața lor, din dăruirea lor față de noi. Căci ei, Slujitorii Lui, ne atrag și pe noi spre El și pentru aceasta suntem recunoscători și lui Dumnezeu, cât și lor, pentru darul credinței. Pentru că am ajuns să credem tocmai pentru că ne-am integrat în ritmul dumnezeiesc al vieții Bisericii.

[5] Gara are aglomerația ei, Piața are agitația ei, dar ca să intri în ritmul Bisericii trebuie să înveți evlavia Bisericii, bucuria ei curată, frica ei de Dumnezeu, slujirea ei. La Biserică nu vii pentru ca să te grăbești exterior, ci pentru ca să arzi interior. Arderea interioară a omului credincios e râvna lui. E deschiderea lui totală spre ceea ce se slujește și se predică în Biserică. El vine să asculte, să participe, să contemple, să facă parte din slujirea Bisericii, să se roage împreună cu confrații săi de credință, să se bucure împreună cu ei. Pentru că ritmul interior al Bisericii e iubirea lui Dumnezeu. E ascultarea Lui cu inimă smerită, iubitoare.

[6] S-ar putea să nu îți placă o mare parte din predică. Unele părți ale ei le înțelegi, ești de acord cu ele, altele nu-ți plac, pentru că vorbesc de păcatele tale, pe care tu ți le iubești, dar ea nu te lasă același. Predica e mereu o lumină. Predica e mereu o întoarcere spre tine însuți, o punere a ta pe jar. Pentru că începi să te gândești, să îți faci probleme. Și, chiar dacă o uiți imediat, îți poți aminti, în diverse momente ale vieții tale, predica, predicile, ce ai citit, ce ai auzit, și fiecare lucru contează în convertirea ta. Pentru că toate se adună și tu înțelegi, în cele din urmă, voia Lui.

[7] Scriitorii, artiștii, cântăreții se luptă interior cu predica Bisericii și vezi asta la tot pasul în opera lor. Pentru că adevărul e lumina de care te aperi, atunci când nu vrei să crezi în Lumină. Mulți se luptă aproape toată viața cu Dumnezeu, se luptă cu El și nu vor să Îl lase să intre în ei prin slava Lui. Și când nu mai pot, când El îi biruie prin dragostea și îndelunga Lui răbdare, ei se liniștesc deodată și izbucnesc în lacrimi. Pentru că își dau seama că lupta lor i-a obosit, i-a epuizat, i-a înstrăinat interior, când credința e pacea și împlinirea omului.

[8] Și pentru că oamenii se împotrivesc propriei lor bucurii, predica Bisericii e chemarea continuă la bucuria cea veșnică. Predica Bisericii nu e niciodată pierdere de timp, pentru că toți aud, și când vor și când nu vor, adevărul despre ei înșiși și despre veșnicia lor. Căci oamenii au nevoie continuu să audă cine sunt cu adevărat și nu cine cred ei că sunt. Și predica Bisericii ne spune tuturor că suntem păcătoși, că suntem foarte păcătoși, pentru că am ales să păcătuim, dar că viața noastră cu adevărat e sfințenia. Și că putem fi Sfinți, putem fi Sfinți cu toții, dacă trăim cu Dumnezeu și ne lăsăm umpluți de slava Lui. Și tocmai de aceea lumea întreagă are nevoie de acest fundamental adevăr: de viața sfântă, de viața cu Dumnezeu.

[9] Prindem în plasă tot felul de pești. Prindem și pești mari, cât și mici, prindem pești care ne plac și pești care nu ne plac. Însă riscul pescuirii, adică al predicii, e acela că trebuie să te faci propriu peștilor. Căci s-ar putea să prinzi pești la care nu te gândești: foști criminali, foști violatori, foste prostituate, foști hoți, și așa mai departe. Și când predici trebuie să te aștepți la orice și la oricine, pentru că predicarea vine la pachet și cu surprize bune, dar și cu rele. Și trebuie să le primești pe toate ca pe voia lui Dumnezeu cu tine. Și să îi primești pe toți în Biserică, schimbând fața Bisericii în care slujești, căci Dumnezeu Își aduce credincioșii Lui de peste tot. Iar tu, cel care i-ai chemat la credință, trebuie să te faci propriu lor, să te faci învățătorul lor mereu.

[10] Ritmul celor convertiților e alert, pentru că au multă râvnă pentru voia lui Dumnezeu. Se vede diferența dintre ei și cei care vin la Biserică din obișnuință, pentru că așa au moștenit de la părinți. Căci cei care au fost prinși de predica Bisericii, cei care au fost scoși din lume, vor să facă voia lui Dumnezeu cu multă ardoare. Și pentru ei trebuie să ai ochi aparte, pentru că ei citesc, se roagă, sunt ascetici, și ei au nevoie de predica și de viața Bisericii ca de apă. Pentru că vor să răscumpere vremea necredinței lor. Vor să se pocăiască cu multă durere.

[11] Fac parte dintre cei convertiți și de aceea știu nevoia oamenilor după viața cu Dumnezeu. Fără ca să știe, mulți caută spiritualitate sau pace sau împlinire sau pe Dumnezeu în diverse păcate, în diverse filosofii, în diverse ideologii și sunt dezamăgiți interior. Și sunt astfel, pentru că nu se simt împliniți. Căci Dumnezeu nu Se caută în păcat, ci în viața sfântă cu El. Ca să simți pacea Lui, bucuria Lui, iertarea Lui, marea Lui înțelepciune și întărire trebuie să asculți voia Sa. Trebuie să începi să vii la Biserică, să te spovedești, să te împărtășești cu El, să asculți mereu voia Lui, pentru ca viața ta să devină bună. Să devină plină de pacea Lui.

[12] Și dacă predica pare să te cicălească, pare să te învețe ca pe copilul mic, trebuie să înțelegi că fiecare are nevoie de adevărul lui Dumnezeu. Căci așa a făcut și mama ta cu tine: te-a învățat toate până când ai început să mergi pe propriile tale picioare. Iar dacă nu mai ai nevoie de predica generală, treci la cea abisală, treci la predica Scripturii și a Părinților, pentru că vei găsi lucruri foarte grele pentru tine! Căci Biserica are o bibliotecă imensă de teologie, pe care o vei citi toată viața și tot nu o să o termini.

[13] Însă Dumnezeieștile Evanghelii vorbesc în mod pregnant de viața Domnului, de ce a făcut El pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca tot ceea ce auzim de la El să le trăim în viața noastră. Cuvintele Lui, dacă rămân doar în mintea noastră, sunt simple cunoștințe teologice. Dar dacă devin una cu noi, dacă ele devin viața noastră, ne fac să înțelegem cât de vii sunt, cât de transfiguratoare, cât de puternice în viața noastră. Pentru că ele ne schimbă radical. Ele ne umplu de slava Lui cea veșnică, de sfințenia Lui.

[14] De aceea, iubiții mei, familia e cea care păstrează firescul vieții noastre și credința în Dumnezeu. Dacă nu înveți aici, în Biserică și în familie, lucrurile importante ale vieții tale, nu le înveți nicăieri. Pentru că lumea noastră se grăbește, muncește, face bani, se distrează, dar împlinirea o dă viața cu Dumnezeu și cu oamenii în Biserica Sa. Ca să fii împlinit trebuie să fii slujitorul lui Dumnezeu. Și ca să fii al Lui trebuie să faci voia Sa cea sfântă. Amin!

Mireasmă [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Miros cărțile, le înțeleg simplitatea lor abisală, mă bucur de minunea lor, a marilor cărți, în viața umanității. Cu 25 de euro[1] intri în islamizata Catedrală Sfânta Sofia și asta pentru câteva răni iconografice de pe pereți. Eu văd răni, unde alții văd reminiscențe creștine. Cărțile, aceste brațe fragile, manuscrisele, papirusurile, toate artefactele trebuie luate cu grijă și transpuse în paginile onlineului. Pentru că asta înseamnă a le păstra, a le transmite. Afacerile culturale sunt meschine. Dăm bani pentru a ascunde informațiile, pentru a nu le înlesni trecerea spre toți. Cum arătau cititorii lui Nichita Stănescu? Ce înțelegeau ei din dăruirea lui debordantă? Și întreb asta când eu însumi sunt unul dintre cititori. Dintre acei cititori din prezent. Dincolo de teatralitatea gesturilor, a unor gesturi ale sale, pe care nu mi le pot însuși, caut peste tot gândul lui, sentimentele sale. Și cu iubirea lui, cu prietenia lui, rezonez cu totul, sunt și eu prietenul lui, nu doar cititorul său.

De ce a vrut Adam[2] să fim prieteni pe ultima sută de metri? M-a ținut la distanță, nu a vrut să avem nicio întrevedere audio sau video, ci s-a lăsat mie în scris. Pentru că în scris s-a lăsat și pe sine. Probabil era saturat de afluxul vizual care te îndepărtează de scris, de locul împărtășirii directe. Și m-a văzut pe mine scriindu-mă și a zis să mi se dea mie tot prin scris, pentru că scrisul e cel care rămâne. Iar adormirea lui a fost o intrare în scris, o nemaiprimire de noi fotografii de la el, din curtea și din casa lui, căci scrisul e cel care contează. Scrisul trebuie descifrat, trebuie trăit, trebuie înțeles, pentru ca să fii prieten cu el. Căci altfel bei doar vinul cu el, dar nu și vinul cuvintelor sale.

Încep tot mai repede rugăciunile, pentru că am tot mai multe iubiri. Tot mai mulți oameni pentru care mă rog. Nu cred în omul fără însușiri, dacă există marele Gatsby, poate exista și marele Gică, iar muntele lui Mann poate sta în așteptare, căci o metaforă tare poate fi și dealul meu, pe care se pot petrece lucruri memorabile. Căci tu, autorul, pui consistență în lucruri! Tu chemi spre tine. Tu te destăinui, tu ai ceva de zis, pe tine te vor iubi, spre tine vor veni, căci cei care țipă impersonal sunt mulți. Pentru că tu îți asumi glasul viu al omului, al unei lumi care spune lucruri esențiale pentru viitorime.

Cărțile tale sunt amprenta sufletului tău. Dacă te dai de ceasul morții că nu înțelegi un amănunt, nu aceasta e problema. Ci e nevoie să îl iubești pe autorul celor scrise, pe el trebuie să îl iubești, ca să te înțelegi. Căci, la rândul tău, trebuie să te dărui pentru ca cineva să se înțeleagă prin gestul tău, prin iubirea ta pentru el. Dacă Miruna ar fi existat înainte de Păsări spre cer, ea ar fi fost bărbat. Probabil mulți o simt bărbată, cu suflet bărbătos. Dar ea este foarte feminină în adâncul ei, foarte iertătoare, e un munte de dăruire și de încredere. Într-o lume în care femeile se emasculează, pentru că nebunia asta e la modă, Miruna e soția de care ai nevoie. Cu care poți discuta în pace, care te alină, care te înțelege și, mai ales, te poartă pe brațele ei peste tot. Căci ea a înțeles să fie femeie din suferința ei, din iubirea care se tot maturizează în ea însăși. Și dacă plâng uneori la sentimentele puternice, la durerile vii, la măreția răbdării umane, pun aceste lacrimi dulci în scrisul meu ici și colo, pentru că ele sunt răcorirea inimii mele.


[1] Cf. https://istanbultouristpass.com/ro/blog/places/the-magnificent-hagia-sophia-everything-about-hagia-sophia-istanbul.

[2] Mă refer la el și la cartea trăită împreună cu el: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

Epistola către Titos, cap. 1, cf. BYZ

1. Pavlos [Παῦλος], robul lui Dumnezeu și Apostolul lui Iisus Hristos, după credința celor aleși ai lui Dumnezeu și [după] cunoașterea adevărului cea după evlavie [καὶ ἐπίγνωσιν ἀληθείας τῆς κατ᾽ εὐσέβειαν],

2. în[tru] nădejdea vieții celei veșnice, pe care a făgăduit-o Cel nemincinos, Dumnezeu, mai înainte de vremurile cele veșnice [πρὸ χρόνων αἰωνίων],

3. și a arătat [la] timpurile Sale cuvântul Său, prin propovăduirea pe care am fost crezând-o eu, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu,

4. lui Titos [Τίτος[1]], adevăratului copil [al meu] după credința cea de obște: har, milă, pace de la Dumnezeu Tatăl și [de la] Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru!

5. Pentru acest scop te-am lăsat pe tine în Criti [Κρήτη[2]], ca pe cele care lipsesc să le îndrepți și să pui Presbiteri prin cetate [καὶ καταστήσῃς κατὰ πόλιν Πρεσβυτέρους], precum eu ți-am rânduit ție;

6. dacă cineva este nevinovat [εἴ τίς ἐστιν ἀνέγκλητος], bărbatul unei femei [μιᾶς γυναικὸς ἀνήρ], având copii credincioși [τέκνα ἔχων πιστα], nu cu învinuire de destrăbălare sau neascultători [μὴ ἐν κατηγορίᾳ ἀσωτίας ἢ ἀνυπότακτα].

7. Căci trebuie [ca] Episcopul a fi nevinovat [Δεῖ γὰρ τὸν Ἐπίσκοπον ἀνέγκλητον εἶναι], ca iconomul lui Dumnezeu [ὡς Θεοῦ οἰκονόμον]; nu îngâmfat [μὴ αὐθάδη], nu înclinat spre mânie [μὴ ὀργίλον], nu bețiv [μὴ πάροινον], nu certăreț [μὴ πλήκτην], nu iubitor de câștig necinstit [μὴ αἰσχροκερδῆ][3],

8. ci iubitor de străini [ἀλλὰ φιλόξενον], iubitor de bine [φιλάγαθον], înțelept [σώφρονα], drept [δίκαιον], cuvios [ὅσιον], înfrânat [ἐγκρατῆ],

9. ținându-se după cuvântul cel credincios al învățăturii [ἀντεχόμενον τοῦ κατὰ τὴν διδαχὴν πιστοῦ λόγου], ca puternic să fie și a îndemna la învățătura cea sănătoasă [ἵνα δυνατὸς ᾖ καὶ παρακαλεῖν ἐν τῇ διδασκαλίᾳ τῇ ὑγιαινούσῃ], iar pe cei care grăiesc împotrivă a-i mustra [καὶ τοὺς ἀντιλέγοντας ἐλέγχειν].

10. Căci sunt mulți și neascultători, vorbitori în deșert și înșelători, mai ales cei din tăierea împrejur,

11. cărora trebuie a le închide gura; care toate casele le răstoarnă, învățând pe care nu trebuie [διδάσκοντες ἃ μὴ δεῖ], pentru câștigul cel rușinos [αἰσχροῦ κέρδους χάριν].

12. Zis-a oarecare dintre ei, el însuși profetul lor: „Critesii[4] [sunt] pururea mincinoși, fiare rele, pântece leneșe”.

13. Mărturia aceasta este adevărată. Pentru care pricină, mustră-i pe ei cu asprime, ca să fie sănătoși în credință [ἵνα ὑγιαίνωσιν ἐν τῇ πίστει],

14. neluând aminte [la] miturile cele iudaice [μὴ προσέχοντες ἰουδαϊκοῖς μύθοις] și [la] poruncile oamenilor care se întorc de la adevăr [καὶ ἐντολαῖς ἀνθρώπων ἀποστρεφομένων τὴν ἀλήθειαν]!

15. Într-adevăr, toate [sunt] curate [la] cei curați; iar [la] cei spurcați și necredincioși nimic [nu este] curat, ci li s-a spurcat lor și mintea și conștiința [ἀλλὰ μεμίανται αὐτῶν καὶ ὁ νοῦς καὶ ἡ συνείδησις].

16. Pe Dumnezeu mărturisesc să-L cunoască [a-L cunoaște], dar [cu] faptele negându-L, dezgustători fiind și neascultători și netrebnici la tot lucrul cel bun.


[1] Forma de N. În text e forma de D.

[2] Se referă la insula Creta. Forma de N. a cuvântului. În text e forma de D.

[3] Neiubitor de simonie.

[4] De la N. pl. Κρῆτες, cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Κρής. E vorba de cretani.

1 2 3 5