Mireasmă [3]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Miros cărțile, le înțeleg simplitatea lor abisală, mă bucur de minunea lor, a marilor cărți, în viața umanității. Cu 25 de euro[1] intri în islamizata Catedrală Sfânta Sofia și asta pentru câteva răni iconografice de pe pereți. Eu văd răni, unde alții văd reminiscențe creștine. Cărțile, aceste brațe fragile, manuscrisele, papirusurile, toate artefactele trebuie luate cu grijă și transpuse în paginile onlineului. Pentru că asta înseamnă a le păstra, a le transmite. Afacerile culturale sunt meschine. Dăm bani pentru a ascunde informațiile, pentru a nu le înlesni trecerea spre toți. Cum arătau cititorii lui Nichita Stănescu? Ce înțelegeau ei din dăruirea lui debordantă? Și întreb asta când eu însumi sunt unul dintre cititori. Dintre acei cititori din prezent. Dincolo de teatralitatea gesturilor, a unor gesturi ale sale, pe care nu mi le pot însuși, caut peste tot gândul lui, sentimentele sale. Și cu iubirea lui, cu prietenia lui, rezonez cu totul, sunt și eu prietenul lui, nu doar cititorul său.
De ce a vrut Adam[2] să fim prieteni pe ultima sută de metri? M-a ținut la distanță, nu a vrut să avem nicio întrevedere audio sau video, ci s-a lăsat mie în scris. Pentru că în scris s-a lăsat și pe sine. Probabil era saturat de afluxul vizual care te îndepărtează de scris, de locul împărtășirii directe. Și m-a văzut pe mine scriindu-mă și a zis să mi se dea mie tot prin scris, pentru că scrisul e cel care rămâne. Iar adormirea lui a fost o intrare în scris, o nemaiprimire de noi fotografii de la el, din curtea și din casa lui, căci scrisul e cel care contează. Scrisul trebuie descifrat, trebuie trăit, trebuie înțeles, pentru ca să fii prieten cu el. Căci altfel bei doar vinul cu el, dar nu și vinul cuvintelor sale.
Încep tot mai repede rugăciunile, pentru că am tot mai multe iubiri. Tot mai mulți oameni pentru care mă rog. Nu cred în omul fără însușiri, dacă există marele Gatsby, poate exista și marele Gică, iar muntele lui Mann poate sta în așteptare, căci o metaforă tare poate fi și dealul meu, pe care se pot petrece lucruri memorabile. Căci tu, autorul, pui consistență în lucruri! Tu chemi spre tine. Tu te destăinui, tu ai ceva de zis, pe tine te vor iubi, spre tine vor veni, căci cei care țipă impersonal sunt mulți. Pentru că tu îți asumi glasul viu al omului, al unei lumi care spune lucruri esențiale pentru viitorime.
Cărțile tale sunt amprenta sufletului tău. Dacă te dai de ceasul morții că nu înțelegi un amănunt, nu aceasta e problema. Ci e nevoie să îl iubești pe autorul celor scrise, pe el trebuie să îl iubești, ca să te înțelegi. Căci, la rândul tău, trebuie să te dărui pentru ca cineva să se înțeleagă prin gestul tău, prin iubirea ta pentru el. Dacă Miruna ar fi existat înainte de Păsări spre cer, ea ar fi fost bărbat. Probabil mulți o simt bărbată, cu suflet bărbătos. Dar ea este foarte feminină în adâncul ei, foarte iertătoare, e un munte de dăruire și de încredere. Într-o lume în care femeile se emasculează, pentru că nebunia asta e la modă, Miruna e soția de care ai nevoie. Cu care poți discuta în pace, care te alină, care te înțelege și, mai ales, te poartă pe brațele ei peste tot. Căci ea a înțeles să fie femeie din suferința ei, din iubirea care se tot maturizează în ea însăși. Și dacă plâng uneori la sentimentele puternice, la durerile vii, la măreția răbdării umane, pun aceste lacrimi dulci în scrisul meu ici și colo, pentru că ele sunt răcorirea inimii mele.
[1] Cf. https://istanbultouristpass.com/ro/blog/places/the-magnificent-hagia-sophia-everything-about-hagia-sophia-istanbul.
[2] Mă refer la el și la cartea trăită împreună cu el: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.