Mireasmă [4]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Scrisul m-a făcut foarte sensibil, m-a făcut să palpit aproape la orice dimpreună cu rugăciunea neîncetată. Am nevoie de gheață pusă pe inimă, uneori, și de aerul condiționat, pentru ca să îmi sting văpaia iubirii. Frigul îmi face bine, îmi conservă inima, dar căldura mă dezintegrează. Și scrisul, de la o anumită zi, nu mai este o împărțire de cuvinte, ci o sfârtecare de sine. Pentru că dărui teritorii nesfârșite în fiecare carte a ta.
Mulți cred că moartea s-a banalizat tocmai pentru că am văzut-o prea des. Că am văzut-o mediatizată. Dar moartea s-a banalizat pentru că n-am fost părtașii ei. Când moartea se atinge de iubirile tale, ea tocmai atunci te învață că exiști. Pentru că viața fără perimetrul morții nu e viață, ci huzur fără conștiință. S-a produs o schimbare profundă în sufletul ei, imediată, dureroasă, atunci când a murit Mama soacră, și eu am fost martorul iubitor al acestei schimbări. Am fost cel care am umplut cu dragostea mea nevoia ei de stabilitate. Își pierduse ambii părinți, se eliberase de ei interior, pentru a se ruga pentru ei în inima sa. Iar soțul i-a devenit singura odihnă, libertatea, regăsirea de sine, pentru că era cel care nu va pleca niciodată de lângă ea. De fapt, când trecem prin tunel cu trenul, când călătorim în acel gol de lumină, ne dăm seama că există pasaje în viață pe care le trăim târâș, pe burtă, loviți din toate părțile. Sau, dimpotrivă, înțepați cu ace de peste tot, în reverenda bună îmbrăcat, pentru că fiecare vrea să îți spună ce nu îi place. Și formulările nu sunt duse până la capăt. Sunt frânturi de ură, de răzbunare, de nesimțire. Vor să spună ceea ce, cu siguranță, și-ar dori să își spună. Îți impută ceea ce își impută și lor. Se iau cu tine de guler pentru că nu știu să te îmbrățișeze. Iar în acea seară, pe bicicletă, când duceam salariile colegilor mei Profesori spre Școală, mi-am dat seama că am o libertate atât de mare, încât nu mai am nevoie să existe un martor al ei. Că libertatea mea e iubirea lui Dumnezeu și, pe baza acestei libertăți, eu mă dărui acestor copii, elevilor mei, pentru ca să îi fac să privească spre viitor. Fragilitatea m-a înduioșat întotdeauna. Când vezi că încep să înțeleagă, vrei ca zborul minții lor să nu se mai termine. Duioșia cu care trebuie să le îmbrățișezi zborul e cea care le dă încredere.
Am publicat online mai multe lucrări de control, când le-am găsit în arhiva mea profesorală. Și unul dintre ei a îndrăznit și mi-a scris online. Despre cum își ducea el gâștele la iarbă și despre cum l-a ajutat Dumnezeu în viața lui. Câteva detalii, deși eu aș fi vrut mult mai multe de la fiecare în parte. Numai că pe atunci nivelul compunerii era minimal, nu era nuvelă. În amintirea mea, cel care mi-a răspuns este un copil mic de statură, dar dezghețat la minte, care cunoștea neajunsurile vieții. Nu știu cum a crescut, nici ceea ce face acum, dar acum e un bărbat. Cel mic se află în bărbatul de acum și e important ceea ce își mai aduce aminte. Căci amintirile noastre sunt gândurile și sentimentele noastre și lucrurile pe care le-am făcut. Amintirile sunt comoara noastră, deși creierul nostru, afectat de bătrânețe și boală, se uită tot mai mult pe sine. Împăratuʼ nu putea să-mi vorbească, pentru că creierul lui era afectat. Dar sufletul său era acolo! Și sufletul nostru nu uită nimic, ci, când vom ieși din trup prin moarte, ne vom aduce aminte tot ceea ce am făcut și tot ceea ce suntem. Memoria, în aparență pierdută, o vom regăsi intactă! Ceea ce acum ne chinuim să ne reamintim, în veșnicie vom avea la îndemână. Pentru că suntem hardul care a înregistrat tot, care știe totul despre sine, și e nevoie numai de revedere. De întoarcerea spre sine.