Zi: 29 septembrie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

E ceva cert: ochii copilului văd altfel decât ochii maturului. De la înălțimea mea mică, vedeam clădirile ca foarte mari. Acum, revăzându-le pe unele, nu îmi pot închipui cum de le am atât de mari în memoria mea, când ele nu sunt nicidecum așa. Și mă întreb: Așa au fost tot timpul sau eu le-am privit deformat? Când începem să minimalizăm lucrurile, clădirile se micșorează și ele? Sentimentele sunt atât de puternice, de vii, când ești aproape, și, când nu mai ești, ele se sting? Sau nimic nu se stinge, ci noi, având și alte griji, lăsăm să cadă la fundul sufletului iubirile noastre de tot felul?

Intru în Catedrală, privesc în sus, dar parcă nu văd nimic, și le văd cu insistență pe cele de la nivelul privirii mele. Nu văzusem că au tăiat plopul, m-am mirat, și după aceea i-am văzut doar rădăcina care era mai mare decât mine. N-am văzut accidentul sifonarului, al celui care ne încărca sifoanele, când a murit în șanț, dar i-am văzut trupul plin de sânge. Primul mort plin de sânge. Căci trec cu privirea, hălăduiesc peste tot, nu mă opresc decât puțin la un lucru sau altul. Privesc, dar nu văd decât puține lucruri. Pentru că nu îmi cer să văd, ci să mă odihnesc în ceea ce văd. Acesta cred că e motivul pentru care nu îmi plac descrierile nesfârșite ale lucrurilor: pentru că vreau să văd doar ceea ce vreau să văd și nu statistici.

Rugăciunea neîncetată are un mare rol în odihnirea mea în vedere. În ceea ce văd. Și pentru că nu privesc în afară, ci înăuntru, fiind atent la inima mea obosită, văd ce mă odihnește și nu văd analitic. Cei care sunt mai mereu în afara lor, dar nu și în ei înșiși, au nevoie de detalii, dar eu nu am. Eu am nevoie de înțelegeri despre viața noastră. Despre ce am înțeles privind, trăind, făcând. Tataie Marin privea via noastră din curte ca pe un tablou celebru de la Louvre. Vedea prin ea o altă lume. Moromete fumează în roman ca bărbatul din reclama la Marlboro. Excesul de obiecte din romane este ca produsele plasate în filme: sunt acolo, chiar dacă nimeni n-are nevoie de ele. Aerul condiționat de la veceurile din moluri arată stabilitatea financiară pe care o ai. Îți permiți un dus la veceu, pentru că ai bani să cumperi de la mol. Dar, cel mai adesea, oamenii vin la mall pentru ca să piardă timpul, pentru ca să mănânce, pentru a face mici cumpărături, pe când comercianții își imaginează niște cumpărători hămesiți de produsele lor banale. Șterse. Insipide.

Urci într-un tramvai și mori de cald. Urci în altul și răcoarea te liniștește. Nimeni nu îți dă banii înapoi pentru că ai așteptat, pentru că ai fost încurcat cu acte și avize, cu pretenții avocățești. Trebuie să asculți perorațiile Avocatului Marțipan, pe care le-a învățat din primul an, și pe care le repetă din curtoazie. Glasul crainicei TV e insuportabil, pentru că e țipător, dar pe cine doare când berzele mor? Am trecut ieri peste Vedea cu mașina și am binecuvântat-o. Am simțit să o fac din toată inima. Pentru că apa aceasta îmi e prietenă, îmi e confidentă, deși o văd tot mai rar. Îi știu gustul, îi știu mirosul, peștii, nisipul. Nu mă interesa de unde vine. Ci știam că ea trece pe lângă satul meu și că eu, ca să ajung acolo, trebuie să trec prin Colectiv, cel mai departe, sau pe la Lambe pe uliță sau pe la vie, pe la noi, pe la Barza. O vedeam pe porțiuni mici. Nu mă interesa să călătoresc nici spre izvorul ei și nici spre revărsarea ei. Eu eram al locului! O așteptam aici, am văzut-o o dată umflată, cu apă multă, mulți se temeau că o să vină spre sat, dar nu a trecut de malul de sus. Iar dincolo de vii, pădurea, era un teritoriu sălbatic, pe care îl călcam doar pentru ghiocei, viorele și toporași, când puteam să dăm peste vreo căprioară, dar nu pentru a lua lemne sau pentru a ne juca la pădure. La pădure nu era de joacă! Acolo te duceai ca să iei ceva, simbolic pentru primăvară și viață, și să pleci. Și treceai apa, și veneai acasă, și te bucurai. Pentru că satul era dincolo de apă, după o suprafață stabilă de pământ, și el era plin de pomi și de flori, fiind un tărâm al încântării. Dar ca să te bucuri trebuie să ai suflet, suflet mare. De aceea mulți nu se bucurau, ci se uitau la nevoile lor, reale și nu imaginare, dar eu mă bucuram. Și mă bucur și acum! De la depărtare sau de la apropiere. Dar văd cu alți ochi totul, nu distanți și nici reci, ci plini de rugăciune. Știind că toate trec, dar nu și cele din sufletul meu.