Mireasmă [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Dacă țara îți cere să te înrolezi, te duci pe front. Nu mai comentezi, nu te mai smiorcăi. Cum m-am dus eu azi-noapte, luând în luneta puștii, americană și nu rusească, pe agresori. Erau doi, la un colț de stradă, dar un alt camarad, i-a împușcat. Eu i-am văzut căzând, lucru care mi s-a părut ireal, prin lunetă. Ne retrăgeam, alții trăgeau în noi, e lovită o camaradă, care a căzut chiar lângă mine, dar a trebuit să fugim și să o lăsăm acolo. Mai rămăsesem cu un singur confrate de luptă. Ne-am retras la un gard, am mers câinește printr-o iarbă mare, de lângă gard, care ne proteja, și ne-am oprit ca să vedem inamicul de la distanță. Asta când ieri noapte, câinele nostru inexistent, dar atât de plin de viață, a venit dinspre ei, dinspre coșarea lor la noi, în spatele casei, și dorea să mănânce cu disperare. Ce, mă, nu știi să aștepți? Nu știi să mănânci și tu ca câinele, nu ca nebunul?!! Dar el, bucuros la culme, sărea spre mine, se juca, era vesel, că știa că eu o să-i dau ceva, când eu știam că n-am pâine. Paradoxal, mai am doar o singură imagine în minte cu luatul pâinii pe cartelă. Una albă, mică, iar vânzătoarea făcea un x pe ea, la ziua respectivă, dacă te servea. Și o altă imagine cu căldura și cu dorința mea de a bea un pepsi, pe când Octavian bea o țuică. Și sucul meu a fost cald sau nu mi-a plăcut și l-am vomitat. Dar ce bărbat sunt eu, dacă vomit la suc?! Dar eu eram copil! Poate să fi avut 7-8 ani. Dar cred, mai degrabă, că am vomitat din cauza mirosului stătut din mat. Din cârciumă. Cârciumarul, șmecherașul local, era „celebru” pentru că punea apă în țuică. Toți îl înjurau, dar el își vedea de nărav. Că banii se adună dacă tot înnozi țuica cu apă. Numai că acum, casa lui, cea cu fală, e în paragină. Nepoții au plecat, nu s-au mai întors, și e ca și când n-ar fi fost.

Ce este interesant e că, uneori, ajung pe front, ajung în situații militare, deși mie nu îmi place războiul, nu îmi place moartea, nu îmi place durerea. Visez locuri noi, case noi, mă întâlnesc cu oameni pe care cred că îi cunosc, dar nu îi știu, care mă cunosc, dar nu știu de unde. Și a început să nu mă intereseze dacă mă cunoaște sau nu cel din fața mea, pentru că important e că ne întâlnim undeva. Cu totul neașteptat. Și în acel loc ne spunem lucruri care par cu sens.

Abilitățile omului, multe din ele latente, se manifestă când e pus în situație de grabă. Știi că trebuie să cobori din autobuz, ai bagaj în mână, și faci anumite gesturi, pe loc, în timpul deplasării mașinii, pentru că altfel ai fi căzut. Găsești într-o secundă soluții. Nu ți-ai pus în minte să te ții de bara aceea sau să te rezemi de scaun sau să ții într-un anume fel lucrurile în mâini, dar fără ele ai fi căzut. Când credem că nu mai putem, găsim soluții. Căscatul e și el o soluție: îți alungă somnul. Sau, dacă totuși moțăi pe scaun, scurtele pauze de somn sunt trezire, sunt vindecare de oboseală, pentru că îți revii ca dintr-o mare recuperare.

Nu putem să facem față ororilor războiului! Sau, până la urmă, toate se uită. Amputările teritoriale sunt dezrădăcinări. Când începi să îți pocești limba, pentru că ești nevoit să stai în afara hotarelor țării tale, atunci îți dai seama ce înseamnă unitatea lingvistică a unui popor. Și când legile sunt făcute împotriva ta, împotriva cetățeanului, ele nu urmăresc decât depersonalizarea ta imediată.