Mireasmă [10]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Știu când n-avem apă caldă de la colț. Pentru că cineva, stingher, fizician al apei fierte, cu două pompe, scoate apă caldă din adâncurile străzii. Avarii insolente, aproape săptămânale, și el veghează la buna funcționare a băii tale din mijlocul străzii, chiar dacă nu îl bagi în seamă. Și te speli la lighean, pentru că ligheanul are viitor. Când cade lumina, lampa are viitor. Sau candela rugăciunii, dacă ești plin de pacea lui Dumnezeu. Căci lucrurile simple sunt fundamentul lucrurilor complicate. Dar noi, cablați mereu la noutatea tehnologică, ne simțim rău fără online, fără lumina noastră, și ne rămâne mâncarea în gât. Că ne-am învățat, de, să ne cânte sau să ne vorbească oamenii zilei. Noi mâncăm și ăia își sparg pieptul pentru noi. Ne îngrozesc cu câte idei au în cap. Sau, dimpotrivă, clefetim în râsul lor, în ironia lor, în bâlbâiala lor, care e și a noastră, că nici noi n-avem cultură generală solidă. Nu trebuie să ne mire mulțimea! Concertele sunt pentru mulțime și nu pentru cântăreții cu versuri lălăi și obscene. Concertele sunt un fotbal, o hărmălaie, o transpirație de care credem că avem nevoie. Căci undeva trebuie să mai și țipăm, nu? Acasă nu poți să faci mari zgomote, pentru că vecinii stau cu urechea pe tine. Pe stradă, la fel: te ia Poliția la rost. Excesul de cuvinte e o infracțiune. Și trebuie să ne ducem undeva unde se țipă, unde oamenii se împing, unde grobianismul este acceptat într-o anume măsură, pentru ca să râgâim și noi. Să ne iasă și nouă fumurile, gazele, lubricitățile. Să audă și alții că și noi știm organele neaoșe și în câte ziceri pot fi încopciate. Telefonul nostru, cu care îl filmăm pe star, este perspectiva noastră asupra lui. Noi îl privim dinspre ochiul nostru, pe când dronele lui survolează concertul și filmările sunt intercalate. Noi avem o perspectivă diacronică asupra concertului, pe care îl tiktokărim în scurt timp, ne interesează nuanța pe care vrem să o punem în evidență, uneori în defavoarea lui. Sau îi amendăm derapajele prin efortul nostru de paparazzo. Dar noi nu suntem jurnaliști, ci ne băgăm în seamă, în poză, în context! Vrem să fie auzită și gura noastră, chiar dacă n-avem mare coerență în ce spunem. Dar dreptul nostru la plisc, la meliță, ne-a fost infuzat mediatic de televiziuni. Ele ne-au învățat că și noi putem, că și nouă ni se cuvine să știm, să înțelegem, indiferent dacă n-avem voce nici cât un zgomot sau nu avem putere superioară de înțelegere.
Prostul Școlii poate fi influencer. Cel care știe să repare ceva la o mașină poate poza în inventatorul mașinii. Bunica celor doi tineri, bolnavi de mongolism[1], s-a așezat pe scara interioară a mașinii, pentru că unul dintre ei stătea pe scaunul înălțat din 385. Și, galant, și-a cerut scuze celui de lângă el, că stă parțial cu spatele la el, pentru că vorbește cu familia lui. Și acela l-a scuzat. Iar când a văzut-o pe bunică, ce purta niște pantaloni albi cu motive picturale de Paul Klee[2], că a stat pe scară, a stat și el, al doilea, care era bâlbâit. Cel de pe scaun făcea gura mare, greșea cuvinte, atunci când vorbea, avea părul vopsit în galben și în albastru, iar bunica avea șuvițe albastre, iar eu i-am văzut ca pe niște învingători. Și pe tineri, cât și pe bunică, pentru că își asumau starea lor de sănătate. Bunica nu se rușina cu ei, ci le vorbea și le explica toate ca unor oameni sănătoși, pe când ei se biruiau în fiecare clipă. Își biruiau handicapul lor și își trăiau viața. Căci, la urma urmei, nu contează pozele pe care ni le facem, nu contează ce spunem despre noi, ci ceea ce trăim în noi înșine. Că femeia iese coafată, rujată, șpreiată din casă și poți să crezi că e fericită, că nu mai poate de bine. Dar ea tocmai trece prin tăcerea de după divorț! Prin deșertul dureros al despărțirii, acela în care trebuie să porți în spate toate acuzele. Sau murmurul din spatele ochilor lor. Că e el de vină! Că el m-a înșelat. Asta e varianta ei. Dar dacă te duci la el, dacă stai cu el de vorbă, curva a plecat prima, ea e capul relelor, și a furat și banii și i-a dus la mă-sa. Că mă-sa o învăța ce să facă, pentru că ne dorea răul. De fapt, n-a fost de acord cu noi de la început, de când ne-am cunoscut…
Și Mimi, galanta, cu tocuri înalte, cu mișcări nesimțite, e o plânsă în fapt. Ea plânge, își plânge de milă, și la fel face și Lili când acceptă ca el să îi întoarcă mațele pe dos, de față cu copiii, și asta în timp ce sunt la masă. Că n-a fost bună ciorba, că mai trebuia nu știu ce. Și că starea de spirit pe care o ai când vii acasă e ca la pușcărie…Asta când femeia știe să gătească, nu glumă. Dar bărbatul, când vrea să își bată joc de tine, te face să îți muști unghiile. Teatralizarea gesturilor le golește de dramatism. Și de aia nu suport eu să văd piese de teatru unde nu se joacă, ci se teatralizează, se caricaturizează gesturi. Eu sunt dramaturg, știu cum să pun sentimente în scenă, cum să pun viața în scenă. Și mă aștept ca regizorul și actorii să își facă treaba. Să învețe dramatismul vieții și să vorbească din mijlocul durerii. Dar dacă tu, ageamiule, vii și te prefaci că înțelegi textul meu, fără să îl joci în adevărul lui, nu dramatizezi, ci flecărești piesa de teatru! La fel cu poemul. Trebuie să înțelegi starea lui. Cu ce stare a fost scris și cu aceeași trebuie rostit. A decontextualiza starea de spirit înseamnă a nega arta. Postmodernismul de proastă speță colajează fără sens. Și eu pot să îmi bat joc de bătăile de joc postmoderne. Orice râs poate fi transformat într-un râs și mai nesimțit. Numai că literatura și arta nu pot să fie spații goale, ci spații pline de autorii lor, de mesajul lor. Moartea autorilor e la fel de credibilă ca moartea băncilor, când toate se fac cu bani de la bănci. Autorul nu moare, pentru că noi căutăm tocmai personalități și nu copii xerox. Dacă o copie banală a lui Dali e la fel de valoroasă ca originalul, atunci să ardem originalele pictate de geniul spaniol! Dar noi le vindem cu milioane de dolari și asta nu pentru că autorul e mort, ci pentru că autorul e viu prin ce ne-a lăsat. Și el e tot mai viu pe măsură ce îi înțelegem arta lui. Cu alte cuvinte, Dali se vindea mai puțin bine în timpul vieții nu pentru că el nu era mare, ci pentru că noi îl înțelegeam mult mai prost.
[1] A se vedea: https://donaonline.ro/sanatate-dona/ce-este-sindromul-down-cauze-simptome.
[2] Un grup dedicat lui pe Facebook: https://www.facebook.com/groups/Paul.Klee/.