Mireasmă [13]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Și fina Rița căra lemne cu spinarea ca să facă și ea o mâncare la ceaun, pe vatră. O, pâinea de vatră! Spoită cu ou, mirosind a jar, cu ardei copți întinși în oțet și ulei, plus ciușca. Și masa noastră cu trei picioare, rotundă, la care mâncam pe scăunelele dreptunghice. Aveam cu cine să mâncăm! Eram familia lărgită, eram fericiți în liniștea noastră, eram apărați de bolta de viță. Orice umbră bună e o trimitere la mila lui Dumnezeu, la acoperirea Lui cea prea milostivă. Și postul Preacuratei Stăpâne îl făceam cu pepeni și cu strugurii ce începeau să se coacă și cu prunele altoite. Și mâncai în pace din pământ, din pământul tău, unde îți simți liniștea.
Am găsit titlul romanului de față după multă rugăciune și căutare. În dimineața zilei de sâmbătă, pe 16 august 2025, noul meu roman și-a primit numele. Inițial se numea: Și 35, dar și 48, 35 de ani în credință și 48 de ani de viață. Ca să subliniez realitatea lui în temporalitatea mea. Apoi am crezut, după multe nume pe care nu mai vreau să le înșir aici, că e mai bine Imersiune, pentru că e o coborâre în mine însumi. Dar în această dimineață am înțeles că numele lui e Mireasmă, în sens pavlosian. Pentru că el desparte apele. Unii îl vor vedea în adâncimea lui, îl vor găsi benefic, luminător, pe când alții îl vor desconsidera de zor. Însă nu asta mă interesează! Mă interesează că strugurii au avut dulceața și naturalețea lor, că ei m-au făcut să mă simt acasă. Plus o pară și o nectarină din curte, după ce am binecuvântat via. Dar nucul, cu totul uscat, fără nicio frunză, a fost imaginea morții care te dă uitării. A morții care nu te lasă să vezi viața, nu te lasă să vezi ce a fost, pentru că a măturat detaliile. Și noi suntem formați din detalii, din detalii esențiale. Fără de care nu putem să spunem că noi suntem noi. Care noi, dacă nu îmi pot prezenta viața, gândurile, opera?!
Oana ne-a împărțit două mici porții de colivă dimpreună cu mici linguri de lemn. Imediat mi-a venit gândul să pictez lingurile. Lucru pe care l-am făcut și altădată, pentru că le introduc în sensibilitatea mea vizuală. Am mâncat coliva în timp ce scriam la Mărturii III, am mâncat-o cu rugăciune și delicatețe, după cuviința Oanei, care a făcut-o. Și mi-am dat seama că mi-a plăcut dintotdeauna coliva pentru sensul unității pe care îl exprimă. Ea este o lecție de iubire, o rugăciune de iubire. Aduni la un loc toată iubirea și delicatețea ta pentru cei adormiți ai tăi, pentru ca să îi pomenești cu evlavie. Și Preotul vine și sfințește coliva, pentru ca cei care vor mânca din această iubire, din această neuitare, să fie sfințiți prin ea. Și așa se explică de ce așteptam să primesc colivă pe drum, în timp ce mergeam sau mă întorceam de la Școală: pentru că îmi plăcea diversitatea gusturilor. Una era într-un fel, alta în alt fel, așteptam să fiu surprins, așteptam să mă bucur. Dar în același timp participam la evlavia celor care le făcuseră pentru cei adormiți ai lor. Și participam la evlavia lor prin bucuria față de darul lor. Tot ieri mi-am dat seama că Simona, în văduvia ei, în delicatețea ei, în tăcerea ei, are multe în comun cu Miruna mea. Când noi am urcat în autobuz, am găsit-o în primul rând de la șofer, mergând spre mormântul soțului ei. N-o mai văzusem de mult și m-am bucurat în mod genuin pentru că am revăzut-o. Căci ea este o persoană proprie revelării de sine. Dar care, din motivele ei, probabil reale, se închide în sine, lăsând, totuși, ușa întredeschisă. Nu îți dă de înțeles că dorește să-ți vorbească într-un mod aparte, dar nici nu te respinge. E curioasă să știe despre tine, dar nu dorește să o dezavantajeze social proximitatea ta. Că gura lumii are cuvinte multe pentru văduve, mai ales pentru cele tinere, și totul poate fi interpretabil. Și așa eu pierd o confidentă de mare sensibilitate! Pentru că discuțiile trebuie să înceapă frumos și să nu se mai termine niciodată. Discuțiile prietenești, aceste intimizări de taină ale noastre, sunt liniștea noastră, împlinirea noastră. Rolul literaturii este înnemurirea prieteniei. Ceea ce astăzi descoperim în noi înșine este pasul pentru mâine, e bucuria care înflorește și se maturizează, căci maturizarea bucuriei e împlinirea de sine.