Mireasmă [14]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Când nu îți vine somnul sari din gând în gând, din amintire în amintire, te rogi, îți faci planuri, îți pui întrebări, cauți răspunsuri. Te întorci pe-o parte și pe alta, îți simți transpirația pe pernă, iar somnul, când vine și te odihnești profund, este o umplere de sănătate. Mă rog pentru somn Preacuratei Stăpâne, pentru somnul milei sale, și când îl primesc, îl trăiesc aidoma unei plonjări în adâncuri. În adâncurile mele. La care mă întorc mereu, pentru că în adâncul meu S-a coborât Dumnezeu la Botez și mă cheamă să mă umplu de slava Lui. Starea de bine e pacea Duhului Sfânt. Binele real e duhovnicesc. Marketizarea binelui este o caricaturizare a lui, pentru că binele este slava lui Dumnezeu în noi și nu un produs anume. Dar când îți împarte cineva un strugure și tu îl mănânci ca pe o bucurie, aceea nu e mâncare, ci bucurie sfântă. Căci ai primit dăruirea de sine a omului. Ai primit bucuria lui pentru tine.
Lingvista Rodica complexează libelulele din platou, deși ea înseamnă roditoare[1]. Îți ridică în mod formal ștacheta exprimării, te mustră, spunându-ți că aspectul colocvial nu trebuie să își găsească loc în discursul public (eh, ca să vezi!), deși tocmai ea, Rodicuța, vorbește atât de colocvial, încât ne spune o groază de banalități atent conjugate. Frica de a nu părea penibil e adevăratul moment penibil. Când copilul se împiedică și își varsă pe el laptele din cană, nu e un moment penibil, ci unul de cotitură. Dar când ție ți-e teamă de tine însuți, de câte lipsuri ai în CV, atunci da, ești penibil, de râsul curcilor, anacronic, pentru că vrei să maschezi propria ta nesiguranță.
Privește cu ochi largi, fără expresie, pe geam. Tu crezi că acela e un moment când gândește profund, când contemplă ceva anume. Dar, întorcându-se pe tocuri, ca o viespe ce ți-a pus acul, Avocata îți flutură un zâmbet neutru, pentru ca să îți pună o întrebare de-o banalitate usturătoare. Spre exemplu, de ce stai degeaba? Asta când ea, tocmai ea, se ocupă cu degeaba. Soțul a părăsit-o pentru momentele ei de imponderabilitate. Se îmbracă și se pierde în îmbrăcare. Se pierde în detalii, în atingeri, în visări. Nu știi dacă te vede, dacă te simte, deși mirosul pentru mine înseamnă tot atâta detalii. Dacă roșiile miros a roșii sunt de mâncare. Dacă pâinea e pâine e mâncarea mea. Însă până unde te uiți și îți aduci aminte? Până când greierii au noaptea lor, iar albinele au lingura lor de miere? Creierul computerului e tot la fel de mic precum al omului, dar sinapsele lui sunt energofage. Mănânci pentru ca să gândești și gândești pentru ca să construiești cartea. Filele cărții nu sunt fraze, ci coerență. Și coerența e apanajul experienței. Dacă nu tu, atunci cine poate să scrie atât de simplu și de complex?! Claviatura pianului era lovită de portieră. A intrat cu intenția în el și l-a rupt la sol. În cheia la minor. Rochia aceea lungă, a lui Klimt, cu pătrățele de adunătură[2], a devenit o lecție de compoziție. Orice femeie își poate pune pe rochia ei oricâte culori dorește, pentru că și așa nu este interesantă. Aspectul țipător arată traumele femeii. Ea vrea să fie o pajiște, dar este un țipăt pe patul de spital. E un țipăt înfășurat în fumul pe care îl trage nervos în ea. Este grija excesivă pentru aparențe.
O sărută pe obraz, ea ține ochii închiși, are tălpile goale, veșmintele lor imperiale sunt neverosimile[3]. Când Picasso i-a pictat dinții albi, cu roșu pronunțat pe buze, pe obraz a apărut un roșu deschis, care îi pătase și unul din ochi, dar a tras acel roz de pe obraz până pe gât[4]. Ochii, într-adins scâlciați, sunt un protest. Dacă tot nu vrei să privești corect, de ce să te pictez ca lumea?! De ce să nu strănut când îmi vine să strănut?!! Arta nu urmărește să reproducă, ci să fie o reflecție de interior. Și eu mă bucur să văd cum vede el, artistul. Pentru aceea cumpăr bilet la Muzeu: pentru ca să mă întâlnesc cu o privire originală, cu o perspectivă asupra lumii. Muzeul este o oprire la obiect. În fața lui. Teatrul e o memorie a uitării. Îmi aduc aminte ceea ce alții n-au văzut, pentru că am fost acolo, în sală, când s-au petrecut lucrurile. Dar când nimeni n-a văzut piesa și ea este în tine, punerea ei pe foaie înseamnă o nouă americă. În care eu nu sunt cotropitorul, ci dăruitorul ei. Iar tu nu vii după aur, ci după sens, care e mai mult decât aurul.
[1] A se vedea: https://www.behindthename.com/name/rodica.
[2] Mă refer la https://en.wikipedia.org/wiki/The_Kiss_(Klimt).
[3] Cu referire la același tablou din anii 1907-1908.
[4] Head of a Weeping Woman din 1937:https://www.facebook.com/photo/?fbid=2599747143758095&set=g.1404438919849506.