Zi: 17 octombrie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Călătoriile în doi sunt același gând. E bine să mergi împreună cu cea care nu te trage înapoi. Privirea înainte are background. La rugăciune sau la muncă, la masă sau în pat, a fi în doi înseamnă a fi cu aceeași inimă. Căci trebuie să ții cont mereu de partenera ta de viață, de soția ta, de cea care te liniștește pe tine. Reverenda se încheie cu cele două găici de fier, se încheie la gât. Faldurile ei sunt ironia multora, deși e o pledoarie pentru omorârea de sine, pentru asceză. Și asceza e viață, nu moarte! Liviu îi spune „fustiță”, alții îi spun „rochie”. Încercarea de feminizare a Preotului, a acestui bărbat cu barbă, are loc și în diminutivul „părințelul”, care te micșorează, pentru ca să nu te ia în serios. Dacă mănânci puțină cărniță înseamnă că faci foamea. Îți trebuie carne, cu toată gura, pentru ca să faci muncă brută. Dar diminutivarea puterii preoțești e o încercare disperată de a scăpa de mustrările de conștiință. Noi vrem să îl minimalizăm pe el, pe Preotul nostru, pentru ca să ne scuzăm păcatele. Noi știm că n-avem nas de el. Știm că nu avem dreptul să ne tragem de brăcinar cu el. Dar ceea ce încercăm noi, prin discreditarea lui, e să ne minimalizăm păcatele noastre. Căci ele, păcatele, nu devin mai mici, dacă le minimalizăm, dar în mintea noastră așa par. Și cu această părere de sine ne pierdem timpul toată viața, facem din ironii dezlânate modul nostru de a ne apăra de noi înșine, pe măsură ce înghețăm interior tot mai mult și mai sigur.

Reverenda e Icoana în acțiune. Tocmai de aceea e urâtă instinctiv. La Biserică e lăsată să existe, pentru că Biserica e singurul loc unde mai trebuie văzută. Dar dacă îți duci reverenda la Teatru, la Bibliotecă, la Piață, la Bancă, în Parlament, pe Stadion, ea e un atac la persoană. Și aceasta, pentru că reverenda vorbește la fel de tare ca și Sfintele Icoane. Reverenda e teologică, iar Preotul în reverendă e cel care agresează cu excelența, cu măreția, cu puterea sfințeniei sale. Acesta e motivul pentru care aleg, cel mai adesea, să nu agresez vizual cu reverenda mea. Să nu merg în reverendă în locurile unde oamenii nu se așteaptă să mă vadă, ca și când eu, Preotul, n-aș avea voie să mă duc acolo. Căci altfel aș fi tot timpul sub tirul privirilor, al întrebărilor, al ironiilor, numai și numai pentru că mă văd îmbrăcat în reverendă. Dar, deși știu că sunt Preot, când mă văd îmbrăcat ca ei, sunt ceva mai suportabil, până când accesez o problemă spinoasă, și atunci mi se aduce imediat aminte că eu sunt Preot și nu altceva. Și îți cer ca să nu fii sincer cu ei, îți cer să edulcorezi lucrurile, pentru că, în fapt, despre asta e vorba: despre faptul că ai un standard de viață maximal și nu te fofilezi după cum bate vântul.

Pentru oamenii Bisericii, însă, sunt suportabil când mă ocup de teologie, când scriu lucruri despre trecut, dar nu și despre prezent. Căci ei cred că eu, Preotul, nu pot fi și literat, nu pot fi și om al prezentului, că eu nu trebuie să am opinii despre prezent și că, despre prezent, trebuie să se ocupe doar cei care n-au opinii, ci doar interese de circumstanță. Mi se cere flexibilitate morală, mi se cere să îmi reneg opțiunile de viață sau, măcar, să tac profund despre ele. Singura mea opțiune, tăcerea, se poate umple de rugăciune. Dar cum pentru unii rugăciunea nu produce sfințenie, ci doar consumarea timpului, nu-și dau seama că tăcerea mea e cea mai periculoasă opțiune de viață. Căci ce poți face într-o viață de tăcere se aude peste milenii.