Sermon on the 20th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
the telluric life teaches us with the death, because it is the consequence of spiritual death. And everywhere you see only nonsense, only ugly, only death, because in you you are dead to God. And the spiritually dead is the one who no longer feels the glory of God in him, because of his sins, or has not felt it at all in his life because he is not a christian, is not baptized, has not been made a son of God by grace. And if you are a man of death, of course you do not long for resurrection. But if you are of God, if you are full of His glory, then your life is a life of resurrection, it is the life of a holy man, because you cannot bear the death. And the death is the consequence of sin. And if you are alive in the Lord, you cannot bear the sin. Any sin. Because any sin kills us[2].
The death, with other words, is not outside of us, but inside of us. The death, which is the consequence of our sins, is inside of us and is our state of loneliness, of hopelessness, of immense fear for the future. And if the death is the consequence of our sins, the ghostual life is the consequence of our life with God, of our holy life, and it is within us, it is our treasure, it is our peace, it is our joy, it is our trust in the future. Because we do not look to the future with terror, but with trust in God, because we know that He will do His will in us. And that is why, our future is called God’s care for us, because His providence is His very attentive love for us, the faithful[3].
From God’s perspective, there is no death, because He is the Life. And there is no death, because He did not invent the death, but the death appeared as a consequence of our disobedience to Him. And because the death is not His creation, that is why the Son of God assumed the unjust death, because He had no sin, He assumed death in our place, He died for us in order to make us alive into Him. Because, if He assumed death and completely conquered it in His humanity, He gives us His power, i.e. His glory, so that we too may conquer it in our soul and body. So that death may have no place in us, but only His glory may reign into us[4].
At the Funeral of Nain [Ναΐν] [Lucas 7, 11, BYZ], where everyone looked at the young man as dead, which he was, only the Lord looked at him as alive. And that is why He said to him: „Young man, I say to you, arise [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lucas 7, 14, BYZ]. And this in a double sense: Rise from the dead!, and then: Rise from the coffin! For it is easy to rise from the coffin. But in order to rise from the coffin, the Lord must first raise you from the dead, make you alive, return your soul to your body, so that you may be alive and believe in Him and do His will[5].
At the Funeral of faithful people, when the participants are full of faith in God, they are full of the hope of resurrection. They come and pray for the one who has fallen asleep with hope, they pray for him as for the one who will rise from the dead, together with them, in the general resurrection, because they believe in the promise of the Lord. And He has promised us this: „for the hour is coming in which all who are in the graves will hear His voice and come out [καὶ ἐκπορεύσονται], those who have done good [οἱ τὰ ἀγαθὰ ποιήσαντες], to the resurrection of life [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]” [Ioannis 5, 28-29, BYZ]. And their coming forth means their coming forth from the graves, from the earth, to live as transfigured beings, completely ghostualized, in the Emperordom of God[6].
And the young man of Nain heard, as we all will, at the general resurrection, we will hear His voice, our Lord. Because He calls us to life as the One who is our Life. And we will no longer be able to stay in the tombs, because the Lord will transfigure the entire creation and will bring back to life all those who have fallen asleep. Because His Emperordom is of the living, and there is no dead there. Therefore, our Funeral does not prepare us for non-being, but for life, for the eternal life. Because the Funeral prayers speak of our resting together with the Saints in the Emperordom of God and not of the definitive disappearance of man. For no one born on earth will perish, but all will be resurrected by His voice[7].
And when people ask the question of death, why do we die, Saint Pavlos speaks to us about our body as the seed of wheat thrown into the ground, which must die in order to bear fruit [I Cor. 15, 36-38, BYZ]. Our body, when it dies, is sown in the ground „in corruption [ἐν φθορᾷ]” [I Cor. 15, 42, BYZ], but if we have in our soul and in our body the glory of God, it will rise „in incorruption [ἐν ἀφθαρσίᾳ]” [Ibidem]. Because it will rise as the body of the Saint of God, as the body of one who has sanctified himself throughout his life[8].
All our life we fight for virtue, for the holy life, and the death is our last exam of salvation. That is why we pray all the time to have a pious life, but also a pious death, a holy death. Because the death is our entrance into eternal life, it is our entrance into the Emperordom of God. And we prepare ourselves, in fact, not for death, but for the eternal life with God. Because the death is a moment, but the eternity is everything, it is all our joy and fulfillment, because we live with God and with all His Saints and Angels[9].
Laziness is what holds us back. To rise from laziness, you must rise from inactivity. The ascesis is continuous work, continuous self-sculpting. And every sin means our being brought down to the ground, and every rising from sin means a resurrection from the dead. And the rising from sin is God’s forgiveness. But to receive His forgiveness, you must confess your sins. And, having confessed your sins, you approach the Lord with joy and peace and share with Him, so that you may be alive in Him. For He is our eternal Life[10].
The Lord saw in the widow His Mother and said to her: „Do not weep [Μὴ κλαῖε]!” [Lucas 7, 13, BYZ]. But He also says to us: „Weep no more of sorrow, but of holy joy! Weep no more when you lose things and people, but rejoice into Me, so that you may be joyful forever! For the sorrows of life are not sorrows, but doors to eternal joy, if you live them ghostually, and the death is not the door to anything, but the door to Me. And therefore, weep no more of sorrow, but of joy, having sweet tears and not bitter, because I am your eternal joy!”[11].
The one who was called from the dead rose and began to speak, and the Lord gave him to his mother [Lucas 7. 15, BYZ], i.e. to the Church. Because the one who repents begins to speak truly, i.e. to praise God. And when you praise God, it is a sign that you are alive, that you belong to the Church of God, because the Church is the one who takes care of you. And God takes care of all of us in His Church, because He nourishes us with His Body and Blood, He nourishes us with His words, with His deeds, with His miracles, with His entire forgiveness towards us[12].
What is the point of this joyful Funeral? What’s the point of the Funeral turned into resurrection? That of telling us that any sin can be confessed and forgiven by God and any day that seems cloudy can be a joyful one, if we serve God. We can always rise from the dead and be alive, because He is our Life. And we can rise ghostually without ceasing, because His glory is the life within us. Amin[13]!
[1] Started at 8.08, in day of wednesday, on 15 october 2025. Cloudy sky, 9 degrees, wind of 10 km/h.
[2] Iubiții mei, viața telurică ne învață cu moartea, pentru că ea e consecința morții sufletești. Și peste tot vezi numai nonsens, numai urât, numai moarte, pentru că în tine ești mort pentru Dumnezeu. Și cel mort sufletește e cel care nu mai simte slava lui Dumnezeu în el, datorită păcatelor lui, sau n-a simțit-o deloc în viața lui pentru că nu e creștin, nu e botezat, nu a fost făcut fiul lui Dumnezeu prin har. Și dacă ești om al morții, bineînțeles că nu ai dorul pentru înviere. Dar dacă ești al lui Dumnezeu, dacă ești plin de slava Lui, atunci viața ta e viață de înviat, e viață de om sfânt, pentru că tu nu poți să suporți moartea. Și moartea e consecința păcatului. Și dacă ești viu întru Domnul, tu nu poți suporta păcatul. Orice păcat. Pentru că orice păcat ne omoară.
[3] Moartea, cu alte cuvinte, nu e în afara noastră, ci înăuntrul nostru. Moartea, care e consecința păcatelor noastre, e înăuntru nostru și e starea noastră de singurătate, de deznădejde, de frică imensă pentru viitor. Și dacă moartea e consecința păcatelor noastre, viața duhovnicească e consecința vieții noastre cu Dumnezeu, a vieții noastre sfinte, și ea e în noi, e comoara noastră, e liniștea noastră, e bucuria noastră, e încrederea noastră în viitor. Pentru că nu privim spre viitor cu groază, ci cu încredere în Dumnezeu, pentru că știm că El va face voia Lui în noi. Și de aceea, viitorul nostru se numește purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, pentru că providența Lui e iubirea Lui foarte atentă față de noi, cei credincioși.
[4] Din perspectiva lui Dumnezeu nu există moarte, pentru că El este Viața. Și nu există moarte, pentru că nu El a inventat moartea, ci moartea a apărut ca o consecință a neascultării noastre față de El. Și pentru că moartea nu e creația Lui, de aceea Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat moartea cea nedreaptă, pentru că El nu avea păcat, Și-a asumat moartea în locul nostru, a murit pentru noi pentru ca să ne facă vii întru El. Pentru că, dacă El Și-a asumat moartea și a biruit-o desăvârșit în umanitatea Lui, El ne dă puterea Lui, adică slava Lui, pentru ca să o învingem și noi în sufletul și în trupul nostru. Ca moartea să n-aibă niciun loc în noi, ci numai slava Lui să împărățească întru noi.
[5] La Înmormântarea din Nain [Ναΐν][Lucas 7, 11, BYZ], unde toți îl priveau pe tânăr ca pe un mort, ceea ce și era, numai Domnul l-a privit ca pe un viu. Și de aceea El i-a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lucas 7, 14, BYZ]. Și aceasta în dublu sens: Scoală-te din moarte! și, apoi: Scoală-te din sicriu! Căci e ușor să te ridici din sicriu. Dar ca să te ridici din sicriu trebuie să te ridice mai întâi Domnul din moarte, să te facă viu, să întoarcă sufletul tău în trupul tău, ca tu să fii viu și să crezi întru El și să faci voia Lui.
[6] La Înmormântarea oamenilor credincioși, când participanții sunt plini de credința în Dumnezeu, ei sunt plini de nădejdea învierii. Ei vin și se roagă pentru cel adormit cu nădejde, se roagă pentru el ca pentru cel care va învia din morți, dimpreună cu ei, la învierea cea de obște, pentru că ei cred în făgăduința Domnului. Și El ne-a făgăduit aceasta: „că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Său și vor ieși [καὶ ἐκπορεύσονται], cei care au făcut cele bune [οἱ τὰ ἀγαθὰ ποιήσαντες], întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]” [Ioannis 5, 28-29, BYZ]. Și ieșirea lor înseamnă ieșirea lor din morminte, din pământ, pentru a trăi ca ființe transfigurate, cu totul înduhovnicite, în Împărăția lui Dumnezeu. Căci nimeni care s-a născut pe pământ nu dispare, ci toți vor fi înviați de către glasul Său.
[7] Și tânărul din Nain a auzit, cât și noi toți, la învierea de obște, vom auzi glasul Lui, al Domnului nostru. Pentru că El ne cheamă la viață ca Cel ce e Viața noastră. Și noi nu vom mai putea să stăm în morminte, pentru că Domnul va transfigura întreaga creație și va readuce la viață pe toți cei adormiți. Pentru că Împărăția Lui e a celor vii și acolo nu e niciun mort. De aceea, Înmormântarea noastră nu ne pregătește pentru neființă, ci pentru viață, pentru viața cea veșnică. Pentru că rugăciunile Înmormântării vorbesc despre odihnirea noastră dimpreună cu Sfinții în Împărăția lui Dumnezeu și nu despre dispariția definitivă a omului.
[8] Și când oamenii își pun problema morții, de ce murim, Sfântul Pavlos ne vorbește despre trupul nostru ca despre sămânța de grâu aruncată în pământ, care trebuie să moară pentru ca să rodească [I Cor. 15, 36-38, BYZ]. Trupul nostru, când moare, e semănat în pământ „în[tru] stricăciune [ἐν φθορᾷ]” [I Cor. 15, 42, BYZ], dar dacă avem în sufletul și în trupul nostru slava lui Dumnezeu, el va învia „în[tru] nestricăciune [ἐν ἀφθαρσίᾳ]” [Ibidem]. Pentru că va învia ca trupul Sfântului lui Dumnezeu, ca trupul celui care s-a sfințit toată viața lui.
[9] Toată viața ne luptăm pentru virtute, pentru viața sfântă, iar moartea e ultimul nostru examen al mântuirii. De aceea ne rugăm tot timpul ca să avem o viață cuvioasă, dar și o moarte cuvioasă, o moarte sfântă. Pentru că moartea e intrarea noastră în viața cea veșnică, e intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu. Și noi ne pregătim, în fapt, nu pentru moarte, ci pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu. Că moartea e o clipă, dar veșnicia e totul, ea e toată bucuria și împlinirea noastră, pentru că trăim cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.
[10] Lenea e cea care ne ține pe loc. Ca să te ridici din lene trebuie să te ridici din nelucrare. Asceza e o muncă continuă, o sculptare de sine continuă. Și orice păcat înseamnă o doborâre a noastră la pământ și orice ridicare din păcat înseamnă o înviere din morți. Și ridicarea din păcat e iertarea lui Dumnezeu. Dar ca să primești iertarea Lui trebuie să îți spovedești păcatele tale. Și, spovedit de păcate, tu te apropii de Domnul cu bucurie și cu pace și te împărtășești cu El, pentru ca să fii viu întru El. Căci El e Viața noastră cea veșnică.
[11] Domnul a văzut-o în cea văduvă pe Maica Lui și i-a spus: „Nu plânge [Μὴ κλαῖε]!” [Lucas 7, 13, BYZ]. Dar El ne spune și nouă: „Nu mai plângeți de durere, ci de bucurie sfântă! Nu mai plângeți atunci când pierdeți lucruri și oameni, ci bucurați-vă întru Mine, pentru ca să fiți bucuroși veșnic! Căci durerile vieții nu sunt dureri, ci uși spre bucuria cea veșnică, dacă le trăiți duhovnicește, iar moartea nu e ușa spre nimic, ci ușa spre Mine. Și de aceea, nu mai plângeți de durere, ci de bucurie, având lacrimi dulci și nu amare, pentru că Eu sunt bucuria voastră cea veșnică!”.
[12] Cel chemat din moarte s-a ridicat și a început să vorbească și Domnul l-a dat maicii sale [Lucas 7. 15, BYZ], adică Bisericii. Pentru că cel care se pocăiește începe să vorbească cu adevărat, adică să Îl laude pe Dumnezeu. Și când Îl lauzi pe Dumnezeu e semn că ești viu, că ești al Bisericii lui Dumnezeu, pentru că Biserica e cea care îți poartă de grijă. Și Dumnezeu ne poartă de grijă tuturor în Biserica Sa, pentru că El ne hrănește pe noi cu Trupul și cu Sângele Său, ne hrănește pe noi cu cuvintele Sale, cu faptele Sale, cu minunile Sale, cu întreaga Sa iertare față de noi.
[13] Care e rostul acestei Înmormântări bucuroase? Care e rostul Înmormântării transformată în înviere din morți? Acela de a ne spune că orice păcat poate fi spovedit și iertat de către Dumnezeu și orice zi care pare înnorată poate fi una bucuroasă, dacă Îi slujim lui Dumnezeu. Putem oricând învia din morți și să fim vii, pentru că El e Viața noastră. Și putem să înviem duhovnicește neîncetat, pentru că slava Lui este viața din noi înșine. Amin!